A ascunde ceva presupune dublul refuz sau dubla imposibilitate de a l expune in pu¬blic si de a l distruge. Cineva ascunde lucrurile la care nu poate sau nu vrea sa renunte: o slabiciune, o manie sau o privire aruncata pe furis spre ascunsul altuia. Ascundem pentru a preveni suferinta, rasul sau oprobriul celorlalti. In toate aceste cazuri, avem constant in minte doua convingeri:
Prima, aceea ca stim prea bine ceea ce ascundem. Ascunsul sta si ramane acolo unde a fost fixat: neschimbator si indiferent la mastile care il acopera. Cred ceva si spun sau scriu cu totul altceva decat expresia fireasca a gandului meu: nu imi imaginez nici o clipa ca mi s ar putea intampla sa mi modific, pe nesimtite, ideea ascunsa prin simplul fapt al enuntarii in public a unui mesaj diferit (daca as lua in considerare o asemenea eventuali¬tate, as fi mult mai prudent in alegerea mastii, a ceea ce exprim in mod ipocrit). Interpre¬tez un mesaj codificat: pentru a crede ca il interpretez corect, trebuie sa fiu convins ca el a preexistat cifrarii si descifrarii sale, ca el ar fi putut fi la fel de bine (chiar daca nu la fel de inteligibil pentru mine) exprimat in alte coduri. Spionarea, privitul prin gaura cheii, curiozitatea in genere impartasesc aceasta supozitie realista: ceea ce provoaca interesul si frustrarea este faptul ca ceva exista si e ferit privirii.
A doua certitudine a celui care ascunde, sau a celui care afla ceea ce ii fusese ascuns, este increderea in posibilitatea ascunsului de a se mentine intact si dupa dezvaluirea sa. Ruinele unei cetati ingropate raman aceleasi ruine atunci cand sunt scoase la suprafata. Ele ar fi putut fi ruine si daca niciodata nu ar fi fost dezgropate, si daca dintotdeauna s ar fi mentinut la lumina zilei, in vazul spectatorilor interesati. Viciul ascuns al cuiva este acelasi atunci cand il camufleaza in fata ochilor straini si atunci cand, nevazut de nimeni, il manifesta fara reticente. Pentru identitatea ascunsului nu este esentiala vreo masca anume, nici faptul in genere daca este mascat sau nu. Cand ascundem, imaginatia ne este prin excelenta contrafactuala: stim ce s ar fi intamplat daca am fi aratat celorlalti ceea ce ascundem. Si tocmai aceasta imaginatie contrafactuala este cea care valideaza, dupa im¬prejurari, ascunderea sau dezvaluirea.
Cele doua conditii enumerate pana acum spun ca lucrul ascuns preexista si poate su¬pravietui neschimbat ascunderii sale. A fi ascuns sau scos la iveala, a purta o masca sau alta, acestea nu sunt proprietati ale lucrului ascuns: el este complet determinat si in ab¬senta lor. Ce i drept, uneori dezvaluirea ascunsului este preludiul distrugerii sale. O bo¬ala ascunsa este mai usor de vindecat o data ce a fost depistata. Dupa Freud, constientizarea unui „refulat“ face posibila eliminarea sa. Dar in nici unul dintre aceste cazuri, faptul ca ascunsul ajunge accesibil unei priviri oarecare nu i afecteaza cu nimic existenta si trasaturile. Modificarea sau distrugerea lucrului ascuns nu tin de dezvaluirea insasi, ci de actiunile ulterioare antrenate de dezvaluire, de circumstantele in care aceasta se produce si mai ales de identitatea persoanei care dezvaluie.
Astfel, ascunderea nu poate fi inteleasa decat ca sustragere a ceva, potential vizibil, din orizontul privirii straine (si nu neaparat al celei indiscrete). Urmeaza ca acela care ascunde va cauta mai intai sa camufleze total obiectul ascuns. Masca cea mai la inde¬mana este si cea mai opaca: tacerea, uitarea simulata, fuga din preajma ascunsului. In fata celorlalti se va nega, fara prea multe comentarii, ca ar exista ceva ascuns. Astfel, as¬cunderea unui episod biografic nu conduce neaparat la confectionarea unei biografii mincinoase, ci doar la refuzul de a vorbi despre ascuns.
Dar in cele mai multe situatii, ascunderea nu urmeaza aceasta procedura simpla de opacizare completa si de contestare a existentei ascunsului. Simpla negare publica este credibila numai atunci cand curiozitatea celorlalti fata de ascuns este minima, cand as¬cunsul ca atare nici nu este banuit. Hotul care ascunde un obiect furat nu se simte obligat sa spuna ce anume se afla in locul in care a ascuns acel obiect. El va sustine ca acolo nu se afla nimic -; nimic demn de a fi privit; si va fi crezut atata timp cat suspiciunea nu pla¬neaza asupra sa. In fata unui cititor neinteresat de motivele psihologice ale publicarii unui text, autorul ce scrie pentru, sa zicem, a si sublima complexele sau a si exprima in¬teresele economice nu va avea prea mari dificultati de a le ascunde: ele oricum nu vor face obiectul nici unei intrebari. Daca, dimpotriva, publicul va fi mai iscoditor si predis¬pus la cautarea unei motivatii ascunse ale scrisului, autorul de care am vorbit va recurge la mijloace mai rafinate de ocultare. El va pretinde ca adevarata motivatie este alta decat cea banuita: o motivatie trebuie totusi expusa. Masca nu mai poate fi pur si simplu nimi¬cul: sunt lucruri asupra carora nu se poate tacea. Masca nu va fi nici intamplatoare, ci construita cu grija de a face cat mai improbabila descoperirea ascunsului. Ea va fi potri¬vita cu si in functie de ceea ce camufleaza. O buna masca nu mai este, astfel, cea care doar face inaccesibil ascunsul: ci aceea care il inlocuieste cu succes. Caci privirea curio¬asa, convinsa de la bun inceput ca exista ceva mai important decat si dincolo de ceea ce are in fata ochilor, nu se va multumi primind nimicul in locul adevarului cautat. Cel care ascunde va trebui sa o satisfaca oferindu i simulacre ale acestui adevar. Vorbind in ter¬meni platonici, necunoasterea adevarului nu echivaleaza cu ignoranta manifesta (¢gno…a), ci cu dÒxa, privirea atintita asupra aparentei luate drept realitate.
Astfel inteleasa, ascunderea nu consta doar in negarea adevaratului chip, ci si in os¬tentatia mastii. Ea nu inseamna o retragere din spatiul public, ci o intrare in aceasta -; o intrare ca surogat, desigur, dar un surogat a carui diferenta fata de celelalte chipuri sa nu fie prea stridenta. Cel care ascunde nu delimiteaza doar un spatiu public de unul privat pentru a se retrage in acesta din urma: el da de inteles ca spatiul public este continuarea fireasca a celui privat.
Ostentatia mastii caracterizeaza ascunderea ce se raporteaza preventiv la eventuala sa dezvaluire. Masca trebuie ajustata la ceea ce ea ascunde: aceasta inseamna ca nu orice lucru poate fi cu succes ascuns in orice fel. S ar putea obiecta ca exista totusi masti bune in general, apte sa disimuleze orice si oricand. Astfel, toate lucrurile fie prea respin¬gatoare, fie prea valoroase si demne de ravnit pentru a fi vazute de ceilalti, le acoperim cu hainele cele mai umile. Speram ca aparenta prafuita sa inhibe curiozitatea, indiferent de obiectul ei. In orice caz, tacerea este cea mai neizbutita masca pe care o poate adopta ascunderea ce isi ia masurile de precautie fata de propria dezvaluire. Acolo unde suspici¬unea este deja instalata, tacerea apare vinovata si stimuleaza apetitul demascator. Sa ne miram oare ca tocmai in cazul acelor autori care au omis referinte autobiografice, ten¬tatia de a pune in legatura „viata si opera“ este cea mai puternica? A acoperi fiecare lucru ascuns cu o placuta pe care scrie „Accesul interzis“ ar fi un gest care ar dizolva ascunde¬rea, facand o publica, marturisind ca masca este masca si ca in umbra ei sta ceva cu ade¬varat interesant. Tacerea explicita asupra ascunsului este aici o atitudine atat de neinspi¬rata, incat ne putem intreba daca, acolo unde ea este prezenta, avem de a face cu o in¬cercare obisnuita de ascundere.
Nu exista nici o trasatura care sa revina cu necesitate unei masti „universal bune“. Ba¬nalitatea, cenusiul mastii ar parea cele mai apte sa joace acest rol: ele distrag atentia de la orice. Insa ele nu desemneaza o trasatura intrinseca a mastii. „Banalitatea“ califica mai degraba raportul privitorului cu masca. Nici un lucru nu este banal sau interesant. Bana¬litatea sau caracterul de a fi interesant sunt, ca sa zic asa, masuri ale atentiei acordate de privitor, ale disponibilitatii privirii de a vedea lucrul ca semn si de a l transcende prin in¬terpretare (de aceea spunem despre lucrurile banale ca sunt „insignifiante“). Si ceea ce e banal din perspectiva trecatorului grabit devine interesant pentru observatorul suspicios. In particular, cel care stie ca o anumita masca este folosita cu predilectie va fi in mod fi¬resc ispitit sa caute dezvaluirea tocmai a ceea ce se afla in spatele acelei masti -; oricat de neinteresanta ar parea ea in prima instanta. Nu este oare un topos al hermeneuticii teza ca tocmai pasajele cele mai prost scrise si mai absurde ale unui text, cel care nu spun ni¬mic, sunt locurile de deschidere si acces catre adevaratele intelesuri?
In potrivirea dintre ascuns si masca rezida totodata fragilitatea ascunderii. Caci masca se poate transforma in indiciu al ascunsului. Parafrazandu l pe Eco, as spune ca orice lu¬cru ce poate fi folosit pentru a minti poate fi folosit si pentru a afla adevarul. A acoperi ceva si a lasa, din nebagare de seama, sa transpara intentia ascunderii inseamna a oferi deja o pista potentialului descoperitor. Mastile se uzeaza: o data deconspirata, aceeasi masca nu mai poate fi folosita pentru a ascunde acelasi lucru. Si privirea iscoditoare stie asta. De aceea, mastile sunt mereu noi, conform dorintei celui care ascunde de a deruta atentia si curiozitatea care il vizeaza.
Un caz special de masca, eficienta in anumite cazuri, este ostentatia, expunerea pro¬gramata in fata privirii celorlalti. Despre cel care isi declara explicit defectele nu se va spune pur si simplu ca are acele defecte si, in plus, ca este sincer: mai degraba el va aparea ca un cinic rafinat, penduland intre viciu si remuscare. Exista sansa ca insesi de¬fectele sale sa inceteze de a mai fi privite ca atare. Scriitorul care isi publica jurnalul in¬tim nu spune neaparat mai mult adevar despre viata sa decat acela care evita autobiogra¬fia. Nu numai ca masca se origineaza si se mentine intr o atitudine de ostentatie, insa si¬mtim ca tot ceea ce este ostentativ mascheaza ceva mai adanc, fie acesta si nimicul, vi¬dul. Nu degeaba in vorbirea curenta spunem despre gesturile nesincere, lipsite de subs¬tanta si facute doar pentru a fi bifate cu privirea, ca sunt „simbolice“. Simtim ca tot ceea ce spune totul despre sine arata implicit ceva in plus, si vrem sa numim acest ceva por¬nind de la ceea ce este spus manifest.
Mai exista un motiv pentru care ascunderea nu este opacizare totala si trecere sub tacere a ascunsului. Ascunderea nu este totdeauna fata de un altcineva nediferentiat. Sunt lucruri pe care le ascundem unora pentru a le face mai accesibile altora. Cifrarea unui mesaj in timp de razboi este exemplul tipic; si, desigur, conceptia dupa care orice text este un mesaj cifrat, destinat cititorilor inteligenti sau binevoitori.
Dezvaluirea, s ar putea spune, este consistenta si indreptatita ca simetric al ascunde¬rii. Ceva nu poate fi dezvaluit daca nu a fost in prealabil ascuns. Dar cu aceasta nu spu¬nem prea mult. Privirea iscoditoare, aflata in fata aparentei imediat vizibile, nu numai ca nu stie dinainte ascunsul din spatele fiecarei masti; ea nu stie nici macar care dintre apa¬ritiile vizibile sunt masti si care sunt chipuri adevarate. Daca ar cunoaste criteriul acestei din urma distinctii, misiunea i ar fi cu mult usurata. (Nu suntem oare atat de des atrasi de lucrurile care simtim ca au un sens, vor sa spuna ceva, desi nu stim care anume le e intelesul?) Perspectiva dezvaluitoare este incomodata de aceasta situatie si, pentru a o anula, nu i ramane decat sa se generalizeze, privind nediferentiat lucrurile ca masti ce pot fi intelese doar pornind de la adancimea ce le sustine. Orice este cu adevarat altceva decat pare -; aceasta este perspectiva generalizata a dezvaluirii, sau atitudinea de suspi¬ciune interpretativa. O ilustrare a sa este modul in care suntem obisnuiti sa citim textele filosofilor vechi: in loc sa argumentam direct fata de tezele lor, ne vine mult mai usor sa i explicam: spunem despre cutare ca a scris asa pentru ca asa se credea pe vremea lui, pen¬tru ca a fost influentat de, pentru ca nu a putut sa prevada ca, pentru ca urmarea de fapt sa. Nu i putem lua in serios si nici ignora. Operele lor sunt tratate cu aceeasi politete in¬diferenta ca si exponatele unui muzeu: prea indepartate de preocuparile noastre obisnuite pentru a ne putea interesa nemijlocit, prea mari pentru a putea fi desconside¬rate. A privi un text ca semn pentru un mesaj care nu ti se adreseaza direct este un exce¬lent motiv de a nu i raspunde, fara a l pierde totusi din orizontul privirii.
Perspectiva generalizata a dezvaluirii poate fi si a fost criticata, invocandu se de obicei relativitatea si pluralismul interpretarilor, caracterul niciodata necesar si univoc al in¬ferentei de la semn la intelesul sau. Nu intentionez sa reiau aceste teme. Voi incerca totusi sa expun trei argumente impotriva acestei perspective.
1. Dezvaluirea presupune de cele mai multe ori o depreciere a mastii in favoarea as¬cunsului: in cazul sensului unui text, deprecierea „literei“ acestuia; in cazul dezvaluirii caracterului unei persoane, lipsa de interes pentru comportamentul sau. Or aceasta nu este deloc de la sine inteles. Daca am inlocui o fraza dintr un text cu „ceea ce a vrut sa spuna ea“ nu e deloc sigur ca am obtine un text mai reusit sau chiar mai clar. Valéry spu¬nea ca este imposibil, la drept vorbind, sa ne prefacem. Cel care isi ia un chip fals o face in felul sau propriu, adoptand prefacatoria sa si nu a altuia. „Esenta“ ipocritului consta in aceea ca se pretinde altceva decat este, si nu in vreo sinceritate contrafactuala (cum ar fi fost daca nu s ar fi prefacut?). As spune ca ascunderea este necesar ireflexiva: poti as¬cunde ceva, dar nu te poti ascunde. Expresia „Cutare se ascunde“ este, in fond, para¬doxala, intrucat recunoaste ca neproblematica identitatea celui care ascunde. Ascunderea este dirijata in functie de caracterul celui care ascunde si de imaginea lui in ochii celor¬lalti, si nu facand abstractie de acestea.
2. Interpretarea este de obicei vazuta ca dezvaluire: gasire a unui plan ascuns, subia¬cent celui livrat vederii obisnuite. Insa a intepreta nu mi se pare atat a descoperi ceva ca fiind cu adevarat altceva, cat a privi ceva in alt fel decat a fost in mod obisnuit privit. In¬tepretand nu observam alte lucruri decat cele care apar, ci alte aspecte ale lor. Ceva poate fi in fata ochilor nostri si cu toate acestea sa ne ramana ascuns, daca nu l privim cu suficienta atentie sau intelegere. Imi pot schimba parerea despre un om fara sa aflu fapte ascunse din viata lui, fara sa aflu nimic nou fata de ceea ce stiam deja. Pot avea in fata ochilor o capodopera artistica fara sa mi dau seama ca este o capodopera: si daca ulterior ajung sa inteleg asta, nu inseamna ca am aflat noi detalii ale ei, ci doar ca mi am schim¬bat felul de a o privi. Cel care dezvaluie pretinde insa ca interpretarea are ca rezultat obtinerea a ceva care a preexistat interpretarii. Dezvaluirea este esentialmente realista: ceea ce urmareste este descoperirea si nu inventia.
3. Chiar si acolo unde intentia celuilalt de a ascunde este incontestabila, dezvaluirea nu poate fi completa si sigura. Ascunsul se poate schimba, poate fi uitat sau deveni lipsit de importanta pentru insusi cel care l a ascuns. Nu trebuie presupus ca adevarul ascuns se mentine intact in timpul opacizarii sale. Masca poate deveni adevaratul chip, sau poate ajunge sa acopere altceva decat ascunsul in vederea caruia a fost confectionata. Si¬tuatia in care un autor explica „ce a vrut sa spuna“ intr un text anterior nu edifica neaparat cititorul mai mult decat situatia in care acelasi autor ar fi scris doua texte dintre care nici unul sa nu fie despre celalalt. Dezvaluirea se plaseaza de la bun inceput intr o ipostaza contrafactuala: ea doreste sa afle cum ar fi fost lucrul ascuns daca el s ar fi putut vedea de la bun inceput. Nimic nu ne asigura insa ca acela caruia ii cade masca apare cu chipul pe care l a avut inainte de a si o fi pus. Poate ca purtarea indelungata a mastii i a alterat trasaturile, poate ca el va aparea cu riduri provocate de insasi scoaterea mastii. Nu poti accede cu certitudine la ascunsul celuilalt, tot asa cum nu poti fi sigur la ce privesc ochii celuilalt. Uitandu te in ochii lui, esti vazut in masura in care vezi, si nu ai de unde afla in ce fel vederea ta, a celui care dezvaluie, il face pe celalalt, pe cel care ascunde, sa si modifice directia privirii. Nu este oare si acesta un motiv pentru care citirea herme¬neutica, dezvaluitoare de sensuri ascunse, este aplicata in mod special textelor vechi, scrise de autori care nu mai pot reactiona in nici un fel la interpretarile care le vizeaza opera? Privitorul suspicios isi doreste un ochi invizibil, cu care sa poata vedea tot ce ii este ocultat fara a fi el insusi vazut. In incercarea de a accede la ascunsul celorlalti, privi¬rea dezvaluitoare trebuie sa ascunda propria sa intentie de a dezvalui.
Dar poate ca, in locul separarii unui lucru sau unei persoane in chip autentic si apa¬renta, ar fi mult mai potrivit sa vorbim doar despre o succesiune de chipuri, la fel de adevarate sau false, toate evanescente si, dupa caz, mai mult sau mai putin interesate asupra chipurilor din jurul lor.