Recenta reeditare a Istoriei si utopiei lui Cioran in eleganta série noire (honni soit qui mal y pense) ce reia publicarea operei sale este, dincolo de cariera receptarii romanesti a lui Cioran din ultimii ani, un eveniment care ar trebui, cred, sa atraga o anumita nedu¬merire. Este un fapt straniu si aproape de neinteles de ce atat de putini intelectuali ro¬mani de marca au gandit si au elaborat texte despre utopie. Utopie care, dincolo de cano¬nul ei traditional, decantat de curentul solutiilor societale pe care inceputurile sociologiei l au infiltrat in gandirea utopica, a fost traditia si, simultan, vulgata marxista si curentul intelectual ce a animat cu cea mai mare eficacitate istorica scenariul si tenebroasa mise en scène a socialismului real. h6g3gt
Asa cum era de prevazut, Cioran opereaza in Istorie si utopie un rechizitoriu iconoclast si o proiectie in ridicol a genului utopic. Utopistii sunt anihilati bland, intr o pagina care le disloca un topos in plin spatiu al deriziunii si care compromite fara nici un gest patetic intrega intriga a fericirii pe care o monteaza autorii de utopii. In ce i priveste pe acestia, ei sunt descalificati in corpore prin suspiciunea de nerozie care planeaza asupra tuturor.
Cioran deconstruieste cu o anumita frivolitate a dezastrului (Andrei Plesu) toate arti¬culatiile ce produc coeziunea ideii de utopie. Utopia nu s ar ancora in fapt de o fantasma apocaliptica, ci de angoasele mizeriei. Obsesia alteritatii unui taram salvator ar fi un re¬fugiu facil pentru orice stare de disconfort si o retorica disponibila pentru orice personaj vid si mediocru -; care incheie, la nevoie, pacte emotionante si himerice cu Dumnezeu. Delirul utopiei ar fi asadar nascut in zona resentimentului unor insi plicticosi si necon¬vingatori, fiindca iremediabil mediocri. Aceasta natura inexpresiva a utopistilor explica pentru Cioran si inaptitudinea lor de a percepe sterilitatea Binelui exclusiv, intr o cu¬noastere care e in sine reglata de o economie gnostica. Aici Cioran relanseaza vechea tema dualista a raului necesar pe care utopia il excomunica dintr un daltonism ce elimina total din calculele societale si estetice fecunditatea iconoclasmului si a derivei. Mai mult, o asemenea sterilizare ar antrena o opozitie fata de tragic, adica, fata de „chintesenta is¬toriei“ si o farsa reductionista, un sortilegiu traductibil ca angelism secular, ce constrange miracolul si intamplarea sa accepte hegemonia simplista a unitatii utopice.

Acest fapt este totusi, hors du texte, discutabil. Mai intai, nu e sigur ca utopia ar res¬pinge net un anumit dualism. Cenzura raului montata de utopii dezvaluie si o anumita conceptie maniheista asupra acestuia: la intrebarea clasica a doctrinelor de acest gen, unde malum?. utopia raspunde simplu ca acest rau se afla in legile statului. Corectia legis¬lativa din utopii, ce urmeaza prestigioasa filiatie platonica, e in plus si o expresie impli¬cita a suspiciunii ca raul ar fi localizat si in individ. La fel, controlul intersubiectiv ge¬nera¬lizat din Utopia lui More, la fel ca si absenta oricarui local echivoc in aceasta tara fi¬ctio¬nala, pare institutionalizarea unei obsesii a statului utopic fata de limitele virtutii na¬tu¬rale: aceasta din urma ar fi insuficienta ca ideal regulativ al statului perfect.
Revenind, invocarea utopica a paradisului pierdut ar fi expresia unui dor metafizic imemorial, „rasturnat, falsificat si viciat, orientat catre viitor, obsedat de progres“ , dupa deceptia starnita de extragerea datelor societale din revelatia iudeo crestina. Cariera co¬munista a utopiei incheie acest rechizitoriu si, cu aceasta, proiectul utopic sfarseste sum¬bru prin a intruchipa un „ideal“ infernal.
„Procesul“ utopiei e precedat de un excurs in istoria Rusiei , ce justifica atractia aces¬tei natiuni catre „puterea absoluta“ si o funciara inapetenta pentru „nenorociri medio¬cre“. In acest punct grandios, spiritul utopic s ar intalni plauzibil cu utopia (istoric vor¬bind, intalnirea a fost, cum bine stim, plina de efervescenta si putere de contagiune): in nevoia constanta de a practica o jubilatie a devenirii -; sinteza intre fericire, optimism si istorie. Pentru o atare natiune, desigur, apocalipsul e fascinant. Cioran particularizeaza aici retorica megalomana a milenarismelor, pe care utopismul clasic o transfera in regis¬tru literar si o leaga de autoritatea discursului metafizic.
Utopismul, animat, in pofida spiritului comunitar pe care il propune, de figura unui erou singular, nu se poate sustrage mitologiei tiranului. Tirania ar porni, dupa Cioran, de la o „sminteala“, expresie patologica a unui „iad tonic“ : o simfonie deliranta a Puterii ce refuza orice complicitate sau relativizare. Prima abordare a tipologiei tiranului este, deci, subiectiva: Cioran nu poate concepe tiranul in afara chipurilor sale, iar obiectivarea tira¬niei, in cheie cioraniana, coincide numai cu vindecarea de ea. Tiranul e o figura istorica (si estetica) necesara : fara el, toata gama de libertati devine incolora si e expusa, la fel ca in doctrina gnostica a raului necesar, unei nulitati colective si unei insuportabile steri¬litati. Acest neant atrage misterios o figura a camuflarii sale: tiranul suspenda plictiseala colectiva si subverteste angoasele, fiind o prezenta care solicita masselor pretul fanatis¬mului in schimbul unei iesiri din amorful istoric. Europa ar fi, noteaza Cioran in cheie predictiva , spatiul politic in care unitatea se va realiza numai prin tiranie si violenta, „dupa legile ce guverneaza formarea imperiilor“.
Odiseea ranchiunei , care incadreaza printr o etica a masacrului si a violentei recuza¬rea finala a utopiei, pare o invitatie la ura elementara si la razbunarea pura. Textul e strabatut de un pamflet inversunat impotriva principiilor civilizatiei evanghelice si de elo¬giul unor comandamente care le rastoarna, de tipul: sa nu uiti jignirea. Aceasta ran¬chiuna e inteleasa aproape explicit ca o etica nietzscheeana a vitalitatii: Ranchiuna ne mentine in forma; daca, in plus, stim s o intretinem, s o ingrijim, evitam vlaguirea si lance¬zeala. Tema pierderii de vigoare datorate moralei crestine e, spuneam, clasica. Doar inso¬lenta si reactia instinctelor ar putea tempera aceasta disolutie: a fi devine in aceasta for¬mula mo¬rala si ontologica identic cu a fi ranchiunos, a reactiva furibund toate insultele „uitate“ sau suportate in tacere si a le converti in intamplari insuportabile. Toate aceste comanda¬mente sunt reflexele unui primitiv, alterat si rafinat pana la stadiul de moralist, cum re¬marca Noica in Raspuns al unui prieten indepartat , scrisoarea care incheie volu¬mul. Cioran insusi nu se mai recunoaste in aceasta alteritate, in aceasta instrainare defi¬nitiva fata de ura si fanatismul sau juvenil, intr un spatiu launtric acaparat progresiv de tole¬ranta.
Istorie si utopie avea, in 1960, o miza „politica“ -; pe care Scrisoarea catre un prieten indepartat o prezinta cu contururi ingrosate: cele doua tipuri de societate, care traduc dis¬cutia epistolara in termenii lui noi vs. voi, par sa furnizeze, pe langa obsesiile umo¬ral metafizice ale lui Cioran, materia prima a cartii. Destul de amuzant, scrisoarea catre Noica dezvaluie, in discursul despre idiomul de imprumut, modul in care Cioran insusi e angajat intr o micro utopie a limbii perfecte, adica intr o alteritate incorporala a discursu¬lui care trebuie capturat pentru a fi atins -; o utopie pe care Cioran o traieste totusi cu o crescanda constiinta a imposibilitatii ei.
Istorie si utopie, desi una dintre putinele cartile de maturitate ale lui Cioran care se adreseaza unor realitati politice si unor fantasme influente in modelarea lor, nu aban¬doneaza stilistica, de o incandescenta si tarata frumusete, in genul lui: Un soir, j’ai assis la Beauté sur mes genoux -; Et je l’ai trouvée amère: Et je l’ai injuriée. O stilistica pe care o cred mai vie si mai generoasa in impactul difuz asupra discursului cultural romanesc (in special dupa editarea integrala a lui Cioran, incepand cu 1990, de catre prestigioasa edi¬tura Humanitas) decat aceea a „rezistentelor“ autohtone -; fireste, cu cateva exceptii no¬tabile.