aTraditia filosofica in care ar fi sa se inscrie cu adevarat Foucault este aceea critica a lui Kant, si am puteai* sa numim intreprinderea sa Istoria critica a gindirii. Prin aceasta nu trebuie sa intelegem insa o istorie a ideilor care ar fi, in acelasi timp, si o analiza a erorilor pe care am avea putinta, ulterior, sa le masuram; si nici o descifrare a necunoasterilor de care acestea sint legate si de care ar putea sa depinda ceea ce gindim azi. Daca prin gindire intelegem actul care instaureaza, in diversele lor relatii posibile, un subiect si un obiect, istoria critica a gindirii va fi o analiza a conditiilor in care s-au format sau modificat anumite relatii dintre subiect si obiect, in masura in care acestea sint constitutive pentru o cunoastere posibila. Nu este vorba de a defini conditiile formale ale unui raport cu obiectul: dupa cum nu e vorba nici de evidentierea conditiilor empirice care au putut, la un moment dat, sa-i permita subiectului in general sa ia act de un obiect deja dat in cadrul realului. Problema este de a determina ce anume trebuie sa fie subiectul, carei conditionari ii este supus, ce statut trebuie sa detina, ce pozitie trebuie sa ocupe in cadrul realului sau al imaginarului pentru a deveni subiect legitim al unui tip sau altul de cunoastere; este vorba, pe scurt, de a-i determina modul propriu de “subiectivare”; caci acesta nu este, evident, acelasi daca cunoasterea avuta in vedere are forma exegezei unui text sacru, a unei observatii de istorie naturala sau a analizei comportamentului unui bolnav psihic. Problema este, insa, totodata, si de a determina in ce conditii ceva poate sa devina obiect pentru o cunoastere posibila, cum a putut el sa fie problematizat ca obiect destinat cunoasterii, carei proceduri de decupare a putut sa-i fie supus, ce parte din el e considerata pertinenta. Este nevoie, asadar, sa-i determinam modul propriu de obiectivare, care nici el nu este acelasi, in functie de tipul de cunoastere avut in vedere. k2e15ei
Aceasta obiectivare si aceasta subiectivare nu sint independente una fata de alta; tocmai din dezvoltarea lor mutuala si din legatura lor reciproca se nasc ceea ce am putea numi “jocurile de adevar”: adica nu descoperirea unor lucruri adevarate, ci a regulilor conform carora, cu privire la anumite lucruri, ceea ce un subiect poate sa afirme tine de chestiunea adevarat/fals. Intr-un cuvint, istoria critica a gindirii nu este o istorie a achizitiilor si nici una a ocultarilor adevarului; este istoria aparitiei diferitelor jocuri de adevar: istoria “veridictiunilor”, intelese ca formele prin care, pe un domeniu de lucruri, vin sa se articuleze discursuri susceptibile a fi considerate adevarate sau false: care au fost conditiile acestei aparitii, pretul care, intr-o oarecare masura, a trebuit platit pentru ea, efectele ei asupra realului si modul in care, legind un anumit tip de obiect de anumite modalitati ale subiectului, ea a constituit, pentru o perioada, o arie si niste indivizi dati, aprioricul istoric al unei experiente posibile.
Insa aceasta intrebare -; sau aceasta serie de intrebari -;, care sint acelea ale unei “arheologii a cunoasterii”, Michel Foucault n-a pus-o si nu a vrut sa o puna in legatura cu indiferent care joc de adevar. Ci doar referitor la acelea in care subiectul insusi e postulat ca obiect de cunoastere posibila: care sint procesele de subiectivare si de obiectivare care fac ca subiectul sa poate deveni, in calitate de subiect, obiect de cunoastere. Nu este, fireste, vorba de a sti cum s-a constituit, de-a lungul istoriei, o “cunoastere psihologica”, ci de a determina felul in care s-au constituit jocuri de adevar diverse prin intermediul carora subiectul a ajuns obiect de cunoastere. Aceasta analiza, Michel Foucault a incercat s-o intreprinda, mai intii, in doua feluri. In legatura cu aparitia si cu inserarea, in domenii si sub forma unei cunoasteri cu statut stiintific, a problemei subiectului care vorbeste, munceste si vietuieste; era vorba, in acel moment, despre formarea unora dintre “stiintele umane”, studiate prin raportare la practica stiintelor empirice si la discursul lor din secolele al XVII-lea si al XVIII-lea (Cuvintele si lucrurile). Michel Foucault a mai incercat, de asemenea, sa analizeze si constituirea subiectului asa cum poate acesta sa apara de cealalta parte a unei linii de separatie normative si sa devina obiect de cunoastere -; cu titlu de nebun, de bolnav sau de delincvent: si aceasta prin intermediul unor practici precum cele ale psihiatriei, medicinii clinice si penalitatii (Istoria nebuniei, Nasterea clinicii, A supraveghea si a pedepsi).
In vremea din urma, si in interiorul aceluiasi proiect general, Michel Foucault s-a ocupat cu studierea constituirii subiectului ca obiect pentru el insusi: formarea procedurilor prin care subiectul ajunge sa se observe pe sine, sa se analizeze, sa se descifreze, sa se recunoasca in calitate de domeniu al unei cunoasteri posibile. Este vorba, pe scurt, de o istorie a “subiectivitatii”, daca prin acest cuvint intelegem felul in care subiectul face experienta de sine in interiorul unui joc de adevar prin care se raporteaza la el insusi. Lui Michel Foucault, problema sexului si a sexualitatii i s-a parut a constitui nu singurul exemplu posibil, desigur, insa, oricum, un caz privilegiat: caci, intr-adevar, tocmai in legatura cu aceasta problema, de-a lungul crestinismului si poate chiar dincolo de acesta, indivizii au fost chemati sa se recunoasca, toti, ca subiecti ai placerii, ai dorintei, ai concupiscentei, ai tentatiei, fiind solicitati ca, prin mijloace diverse (examen de sine, exercitii spirituale, marturisire, confesiune), sa desfasoare, referitor la ei insisi si la ceea ce constituie partea cea mai secreta, cea mai individuala a subiectivitatii lor, jocul adevaratului si al falsului.
Pe scurt, in aceasta istorie a sexualitatii este vorba de constituirea unui al treilea volet: el vine sa se adauge analizelor asupra raporturilor dintre subiect si adevar sau, mai exact, studierii modurilor prin care subiectul a putut fi inserat ca obiect in interiorul jocurilor de adevar.
Alegerea ca fir conducator, pentru toate aceste analize, a problemei raporturilor dintre subiect si adevar implica anumite optiuni de metoda. Si, in primul rind, un scepticism sistematic fata de toate universaliile antropologice, ceea ce nu inseamna o respingere din capul locului a lor, in bloc si in acelasi timp pentru toate, ci neadmiterea decit a acelora care se dovedesc riguros indispensabile; tot ceea ce, in cadrul cunoasterii de care dispunem, ne este propus ca avind validitate universala referitor la natura umana sau la categoriile ce se pot aplica subiectului se cuvine verificat si analizat: a refuza universalul “nebuniei”, al “delincventei” ori al “sexualitatii” nu vrea sa insemne ca lucrurile la care se refera aceste notiuni nu exista sau ca ele nu reprezinta decit niste himere plasmuite pentru nevoile unei cauze dubioase; dar inseamna, totusi, mai mult decit simpla constatare a faptului ca continutul lor variaza in functie de timp si imprejurari; inseamna a-ti pune intrebari cu privire la conditiile ce ne permit, in conformitate cu regulile enuntarii adevarate sau false, sa recunoastem un subiect ca bolnav mintal sau ca un subiect sa-si recunoasca partea esentiala in modalitatea dorintei sale sexuale. Prima regula de metoda pentru acest gen de cercetare este, asadar, urmatoarea: a ocoli atit cit este posibil, pentru a le interoga din punctul de vedere al constituirii lor istorice, universaliile antropologice (si, fireste, pe cele ale unui umanism care ar sublinia drepturile, privilegiile si natura unei fiinte umane ca adevar imediat si atemporal al subiectului). Mai trebuie, apoi, rasturnat si demersul filosofic de urcare spre subiectul constituant, caruia i se cere sa dea seama de tot ce poate sa insemne obiect de cunoastere in general; se cuvine, dimpotriva, sa coborim spre studiul practicilor concrete prin intermediul carora subiectul este constituit in imanenta unui domeniu de cunoastere. Si aici, insa, se cuvine sa fim cu bagare de seama: a refuza recursul filosofic la un subiect constituant nu inseamna a proceda ca si cum subiectul n-ar exista si a face abstractie de el in beneficiul unei obiectivitati pure; acest refuz urmareste evidentierea proceselor caracteristice unei experiente prin care subiectul si obiectul “se formeaza si se transforma” prin raportare unul la celalalt si in functie unul de celalalt. Discursul bolii mentale, al delincventei ori al sexualitatii nu spune ce este subiectul decit in interiorul unui anumit joc foarte particular de adevar; insa aceste jocuri nu-i sint impuse subiectului din afara, conform unei cauzalitati necesare ori unor determinari structurale; ele deschid un cimp de experienta in care subiectul si obiectul nu sint, ambele, constituite decit in anumite conditii simultane, dar in care ele nu inceteaza sa se transforme unul prin raportare la celalalt, si deci sa modifice insusi cimpul de experienta ca atare.
De unde un al treilea principiu de metoda: a te adresa, ca domeniu de analiza, “practicilor”, a aborda cercetarea prin intermediul a ce “se face”. Ce anume se facea, asadar, cu nebunii, cu delincventii sau cu bolnavii? Putem, desigur, sa incercam a deduce din reprezentarea cu privire la ei sau din cunostintele pe care ni se parea ca le detinem despre ei institutiile in care erau plasati si tratamentele la care erau supusi; mai putem, de asemenea, sa cautam care era forma “adevaratelor” boli mentale si modalitatile delincventei reale intr-o epoca data pentru a explica ce anume se gindea, atunci, despre ele. Michel Foucault abordeaza lucrurile intr-un cu totul alt fel: el studiaza mai intii ansamblul modurilor de a face mai mult sau mai putin reglate, mai mult sau mai putin calculate, mai mult sau mai putin finalizate prin intermediul carora se contura in acelasi timp ceea ce era constituit ca real pentru cei care incercau sa-l gindeasca si sa-l administreze, si modul in care respectivii se constituiau ca subiecti capabili sa cunoasca, sa analizeze si, eventual, sa modifice realul. Doar “practicile” intelese ca mod deopotriva de a actiona si de a gindi ofera cheia de inteligibilitate pentru constituirea corelativa a subiectului si obiectului.
Dar din moment ce, prin intermediul acestor practici, este vorba de a studia diferitele moduri de obiectivare a subiectului, este usor de inteles importanta acordata analizei relatiilor de putere. Mai trebuie, sa definim insa cu atentie ce poate si ce isi propune sa fie o astfel de analiza. Nu este, evident, vorba de a interoga “puterea” in legatura cu originea, principiile si limitele ei legitime, ci de a studia procedeele si tehnicile care sint utilizate in anumite contexte institutionale pentru a se actiona asupra comportamentului indivizilor luati individual sau in grup; pentru a le modela, dirija si modifica conduita, pentru a impune scopuri inactivitatii lor sau a o inscrie in strategii de ansamblu, multiple deci, din punctul de vedere al formei si al locului de exercitare; diverse, totodata, si din punctul de vedere al procedurilor si tehnicilor pe care le aplica: aceste relatii de putere caracterizeaza modul prin care oamenii se “guverneaza” unii pe altii; iar analiza lor demonstreaza felul in care, prin intermediul anumitor forme de “guvernare” (a alienatilor, bolnavilor, delincventilor etc.), este obiectivat subiectul nebun, bolnav, delincvent. Aceasta analiza nu vrea, prin urmare, sa spuna ca abuzul unei puteri sau al alteia a creat nebuni, bolnavi sau criminali acolo unde nu exista nimic, ci ca formele diverse si particulare de “guvernare” a indivizilor s-au dovedit determinante pentru diferitele moduri de obiectivare a subiectului.
Se observa, asadar, felul in care tema unei “istorii a sexualitatii” poate fi inscrisa in interiorul proiectului general al lui Michel Foucault: este vorba de a analiza “sexualitatea” ca modalitate de experienta singulara din punct de vedere istoric, in care subiectul este obiectivat pentru el insusi si pentru ceilalti, prin intermediul unor proceduri precise de “guvernare”.