Eu mint, eu vorbesc

Adevarul grecilor a tremurat, cindva, in aceasta simpla afirmatie: “Eu mint”. “Eu vorbesc” pune la incercare intreaga fictiune moderna. c7j20jj
Aceste doua afirmatii nu au, la drept vorbind, aceeasi putere. Stim foarte bine ca argumentul lui Epimenide poate fi stapinit daca distingem, in interiorul unui discurs artificial pliat asupra lui insusi, doua propozitii diferite, dintre care una este obiectul celeilalte. Degeaba eschiveaza configuratia esentiala a paradoxului (cu atit mai mult daca acesta e expus in forma simpla a lui “Eu mint”) aceasta dualitate esentiala, ea nu poate s-o suprime. Orice propozitie trebuie sa fie de un “tip” superior celei care ii serveste drept obiect. Ca exista recurenta intre propozitia-obiect si cea care o desemneaza, ca sinceritatea cretanului, in momentul in care vorbeste, e compromisa de insusi continutul afirmatiei sale, ca el ar putea foarte bine sa minta atunci cind vorbeste de minciuna, toate acestea constituie mai putin un obstacol logic de nesurmontat, cit urmarea unui fapt pur si simplu: subiectul vorbitor este acelasi cu cel despre care se vorbeste.
In clipa cind spun, pe fata, ca “eu vorbesc”, nu sint amenintat de nici unul dintre aceste pericole; iar cele doua propozitii ce se ascund in acest unic enunt (“eu vorbesc” si “eu spun ca vorbesc”) nu se compromit citusi de putin una pe cealalta. Iata-ma, prin urmare, la adapost in fortareata inexpugnabila in care afirmatia se afirma, ajustindu-se exact la ea insasi, nedind nicaieri pe dinafara, reusind sa conjure orice pericol de eroare dat fiind ca eu nu spun nimic altceva decit faptul ca vorbesc. Propozitia-obiect si cea care o enunta comunica fara obstacole sau reticente, nu numai pe latura vorbirii despre care e vorba, ci si pe aceea a subiectului care articuleaza aceasta vorbire. Este, prin urmare, adevarat, invincibil de adevarat ca vorbesc atunci cind spun ca vorbesc.
S-ar putea insa ca lucrurile sa nu fie atit de simple. Daca pozitia formala a lui “eu vorbesc” nu ridica probleme speciale, sensul ei, in ciuda aparentei sale claritati, deschide un domeniu de intrebari poate nelimitat. “Eu vorbesc” se refera, intr-adevar, la un discurs care, oferindu-i un obiect, i-ar servi de suport. Numai ca acest discurs lipseste; “eu vorbesc” nu-si instaureaza suveranitatea decit in absenta oricarui alt limbaj; discursul despre care vorbesc nu preexista nuditatii enuntate in clipa cind spun “eu vorbesc” si dispare in chiar momentul cind tac. Orice posibilitate de limbaj e suprimata, aici, de tranzitivitatea in care se realizeaza. Pustiul o inconjoara. In ce extrema finete, in ce virf singular si minuscul ar putea sa se stringa un limbaj care ar vrea sa se surprinda pe sine in forma despuiata a lui “eu vorbesc”? Daca nu cumva vidul in care se manifesta micimea fara de continut a lui “vorbesc” este o deschidere absoluta prin care limbajul poate, tocmai, sa se raspindeasca la infinit, in vreme ce subiectul -; “eu”-l care vorbeste -; se rupe in bucati, se imprastie si se risipeste pina la disparitie in acest spatiu gol. Daca, intr-adevar, limbajul nu-si are locul decit in suveranitatea solitara a lui “eu vorbesc”, nimic nu poate, de drept, sa-l limiteze -; nici cel caruia i adreseaza, nici adevarul a ceea ce spune si nici valorile sau sistemele reprezentative pe care le utilizeaza; pe scurt, el nu mai este discurs si comunicare a unui sens, ci etalare a limbajului in fiinta sa bruta, pura exterioritate desfasurata; iar subiectul care vorbeste nu mai este atit responsabilul de discurs (cel care-l tine, care afirma si judeca prin el, care se reprezinta uneori, in el, sub o forma gramaticala anume pregatita), cit inexistenta in vidul careia se petrece scurgerea neincetata a limbajului.
Ne-am obisnuit sa credem ca literatura moderna se caracterizeaza printr-o redublare care i-ar permite sa se desemneze pe ea insasi; in aceasta autoreferinta, ea isi va fi gasit mijlocul prin care in acelasi timp sa se interiorizeze pina la extrem (sa nu mai fie decit propria ei enuntare) si sa se manifeste in semnul pilpiitor al indepartatei sale existente. De fapt insa, evenimentul care a dus la nasterea a ceea ce, in sens strict, intelegem prin “literatura” nu este de ordinul interiorizarii decit pentru o privire de suprafata; este vorba, mai curind, de o trecere la “exterior”: limbajul scapa modului de a fi al discursului -; adica dinastiei reprezentarii -;, iar rostirea literara se dezvolta pornind de la ea insasi formind o retea in care fiecare punct, distinct de celelalte, aflat la distanta chiar si de cele mai apropiate, se situeaza, fata de toate, intr-un spatiu care deopotriva le include si le separa. Literatura nu este limbajul apropiindu-se de sine pina in punctul arzatoarei sale manifestari, ci limbajul indepartindu-se cit mai mult de el insusi; si daca, in aceasta “iesire din sine”, el isi dezvaluie fiinta sa proprie, aceasta claritate brusca dezvaluie mai degraba o distantare decit o repliere, o dispersie mai curind decit o revenire a semnelor asupra lor insile. “Subiectul “literaturii (ceea ce vorbeste in ea si despre ceea ce ea vorbeste) nu va fi fiind atit limbajul in pozitivitatea sa, cit vidul in care el isi afla spatiul propriu atunci cind se enunta in nuditatea lui “eu vorbesc”.
Acest spatiu neutru caracterizeaza, in zilele noastre, fictiunea occidentala (si de aceea ea nu mai este nici o mitologie si nici o retorica). Insa ceea ce face atit de necesar sa gindim aceasta fictiune -; cind odinioara era vorba de a gindi adevarul -; este faptul ca “eu vorbesc” functioneaza parca in rasparul lui “eu gindesc”. Acesta conducea, intr-adevar, la obtinerea certitudinii indubitabile cu privire la Eu si la existenta acestuia; “eu vorbesc”, dimpotriva, impinge inapoi, imprastie, sterge aceasta existenta, nelasind sa apara decit amplasamentul sau gol. Gindirea gindirii, o intreaga traditie mai cuprinzatoare, inca, decit filosofia ne-a invatat ca ducea spre interioritatea cea mai profunda. Vorbirea vorbirii ne conduce, prin literatura, dar poate ca si pe alte cai, spre acel exterior in care subiectul care vorbeste dispare. Acesta este, fara doar si poate, motivul pentru care reflectia occidentala a ezitat atit de multa vreme sa gindeasca fiinta limbajului: de parca ar fi presimtit pericolul la care experienta nuda a limbajului ar fi putut sa expuna evidenta lui “Eu sint”.

Experienta exteriorului

Strapungerea in directia unui limbaj din care subiectul este eliminat, scoaterea la lumina a unei incompatibilitati poate fara recurs intre aparitia limbajului in fiinta sa si constiinta de sine in propria identitate constituie, astazi, o experienta care se anunta in puncte foarte diferite ale culturii: in simplul gest de a scrie ca si in incercarile de formalizare a limbajului, in studierea miturilor ca si in psihanaliza, totodata, de asemenea, in cautarea Logosului care sa constituie un fel de loc de nastere al intregii ratiuni occidentale*. Iata-ne, prin urmare, trezindu-ne in fata unui abis care ne-a ramas, vreme indelungata, invizibil: fiinta limbajului nu apare pentru ea insasi decit in disparitia subiectului. Cum sa obtinem un acces la acest straniu raport? Poate printr-o forma de gindire careia cultura occidentala i-a schitat, la marginile sale, posibilitatea inca incerta. Aceasta gindire, care se mentine in afara oricarei subiectivitati pentru a face sa-i apara ca din exterior limitele, pentru a-i enunta sfirsitul, a-i face sa pilpiie disparitia si a nu-i pastra decit invincibila absenta, si care in acelasi timp nu trece mai departe de pragul oricarei pozitivitati, nu atit pentru a-i surprinde temeiul si justificarea, ci pentru a regasi spatiul in care ea se desfasoara, golul care-i serveste drept loc, distanta in care ea se constituie si in care se eschiveaza, deindata ce privim inspre ele, certitudinile sale imediate, aceasta gindire, in raport cu interioritatea reflectiei noastre filosofice si cu pozitivitatea cunoasterii noastre, constituie ceea ce am putea sa numim “gindirea exteriorului”.
Va trebui, intr-o buna zi, sa incercam sa definim formele si categoriile fundamentale ale acestei “gindiri a exteriorului”. Va mai trebui, de asemenea, sa ne straduim sa regasim drumul parcurs de ea, sa cautam de unde ne vine si incotro se indreapta. Putem sa presupunem ca ea s-a nascut din acea gindire mistica care, de la textele lui Dionisie Pseudoareopagitul incoace, n-a incetat sa dea tircoale crestinismului; poate ca, vreme de un mileniu sau aproape, ea s-a pastrat sub formele unei teologii negative. Nimic, insa, nu e mai putin sigur: caci, daca intr-o astfel de experienta este intr-adevar vorba de a “iesi din sine”, e numai pentru a te regasi pina la urma, pentru a te ingloba si a te reculege in interioritatea orbitoare a unei gindiri care este, cu deplina justificare, Fiinta si Cuvint. Discurs deci, chiar daca, mai presus de orice limbaj, ea este tacere si, mai presus de orice fiinta, neant.
Mai putin aventuros este sa presupunem ca cea dintii ruptura prin care gindirea exteriorului s-a aratat pentru noi a fost, intr-un mod paradoxal, in monologul neincetat al lui Sade. In epoca lui Kant si Hegel, in momentul in care niciodata interiorizarea legii istoriei si a lumii n-a fost, cu siguranta, mai imperios ceruta de constiinta occidentala, Sade nu lasa sa vorbeasca, ca lege fara lege a lumii, decit goliciunea dorintei. Este si epoca in care in poezia lui Hölderlin se manifesta absenta scinteietoare a zeilor si se enunta, asemeni unei legi noi, obligatia de a astepta, la infinit desigur, ajutorul enigmatic venit de la “absenta lui Dumnezeu”. Am putea oare sa afirmam, fara a comite un abuz, ca in acelasi moment, unul prin denudarea dorintei in murmurul infinit al discursului, celalalt prin descoperirea indepartarii zeilor in falia unui limbaj pe care de a se pierde, Sade si Hölderlin au depus in gindirea noastra, pentru secolul urmator, intrucitva cifrata insa, experienta exteriorului? Experienta care trebuia sa ramina, atunci, nu atit ingropata, dat fiind ca nu patrunsese in masa culturii noastre, ci flotanta, straina, exterioara interioritatii noastre, cit timp a durat formularea, in modul cel mai imperios cu putinta, a exigentei de a interioriza lumea, de a sterge alienarile, de a surmonta momentul falacios al lui Entaüsserungc, de a umaniza natura, de a naturaliza omul si de a recupera pe pamint comorile care fusesera cheltuite in ceruri.
Insa tocmai aceasta experienta reapare in cea de-a doua jumatate a secolului al XIX-lea, in chiar miezul limbajului, devenit scinteierea insasi a exteriorului, chiar daca cultura noastra mai incearca si azi sa se oglindeasca in el de parca ar contine secretul interioritatii sale: la Nietzsche, atunci cind el descopera ca intreaga metafizica a Occidentului este legata nu doar de gramatica sa (ceea ce se banuia, in mare, inca de la Schlegel), ci si de cei care, tinind discursul, detin si dreptul de a vorbi; la Mallarmé, atunci cind limbajul apare drept concedierea a ceea ce el numeste, dar si mai mult -; de la Igitur* si pina la teatralitatea autonoma si aleatorie a Cartii** -; ca miscarea prin care dispare cel care vorbeste; la Artaud, atunci cind intregul limbaj discursiv este chemat sa se dizolve in violenta corpului si a tipatului, iar gindirea, parasind interioritatea guraliva a constiintei, sa devina energie materiala, suferinta a carnii, persecutare si sfisiere a subiectului insusi; la Bataille, atunci cind gindirea, in loc sa fie discurs al contradictiei sau al inconstientului, devine discurs al limitei, al subiectivitatii rupte, al transgresiunii; la Klossowski, prin experienta dublului, a exterioritatii simulacrelor, a multiplicarii teatrale si demente a Eului.
Pentru aceasta gindire, Blanchot nu este, poate, doar unul dintre martori. Cind se retrage in manifestarea operei sale, cind este nu atit ascuns de textele sale, ci absent din existenta lor si absent prin forta miraculoasa a existentei lor, el este mai curind, pentru noi, insasi aceasta gindire -; prezenta reala, absolut indepartata, scinteietoare, invizibila, soarta necesara, legea inevitabila, vigoarea calma, infinita, masura tocmai a acestei gindiri insesi.

Reflectie, fictiune

Extrem de greu sa dai acestei gindiri un limbaj care sa-i fie fidel. Orice discurs pur reflexiv risca, intr-adevar, sa readuca experienta exteriorului la dimensiunea interioritatii; inevitabil, reflectia tinde s-o repatrieze pe latura constiintei si s-o dezvolte intr-o descriere a traitului in care “exteriorul” ar fi schitat ca experienta a corpului, a spatiului, a limitelor vrerii, a prezentei de nesters a celuilalt (autrui). Limbajul fictiunii este la fel de periculos: in corporalitatea imaginilor, uneori chiar si in transparenta figurilor cele mai neutre sau mai grabite, el risca sa depuna semnificatii gata facute, care, sub speciile unui afara imaginat, tes din nou vechea trama a interioritatii.
De aici, nevoia de a converti limbajul reflexiv. Acesta nu mai trebuie sa fie orientat spre o confirmare interioara -; catre un soi de certitudine centrala de unde n-ar mai putea fi dat afara -;, ci mai degraba spre o extremitate unde trebuie intotdeauna sa se conteste: ajuns la marginea lui insusi, el nu mai vede aparind pozitivitatea care il contrazice, ci vidul in care urmeaza sa piara; si tocmai spre acest vid trebuie el sa mearga, acceptind sa dispara in rumoare, in imediata negare a ceea ce spune, intr-o tacere care nu este intimitatea unui secret, ci purul afara in care cuvintele se rostogolesc la nesfirsit. Iata de ce limbajul lui Blanchot nu se slujeste dialectic de negatie. A nega dialectic inseamna a introduce ceea ce negi in interioritatea nelinistita a spiritului. A-ti nega propriul discurs, asa cum face Blanchot, inseamna a-l face sa iasa neincetat in afara lui insusi, a-l deposeda clipa de clipa nu numai de ceea ce el tocmai a spus, ci de insasi puterea de a enunta; inseamna a-l lasa acolo unde e, mult inapoia lui insusi, pentru a fi liber pentru un inceput -; care este o pura origine, deoarece nu-l are decit pe el si vidul ca principiu, dar care este si un reinceput, deoarece limbajul trecut este cel care, sapindu-se pe sine, a eliberat acest vid. Nu reflectie, ci uitare; nu contradictie, ci contestare ce sterge; nu reconciliere, ci repetare nesfirsita; nu spiritul pornit la cucerirea laborioasa a unitatii sale, ci eroziunea nesfirsita a exteriorului; nu adevar iluminindu-se in sfirsit, ci siroirea si disperarea unui limbaj care intotdeauna a inceput deja. “Nu o vorbire, ci de-abia un murmur, un frison, mai putin decit tacerea, mai putin decit abisul vidului; plenitudinea vidului, ceva ce nu poate fi facut sa taca, care ocupa intregul spatiu, neintreruptul, neincetatul, un frison si deja un murmur, nu un murmur ci o vorbire, si nu o vorbire oarecare, ci una distincta, justa, la indemina mea”1.
O conversie simetrica se cere si limbajului fictiunii. Aceasta nu mai trebuie sa fie puterea care produce si face sa straluceasca, neobosita, imagini, ci forta care, din contra, le dizolva, le usureaza de toate poverile inutile, le locuieste cu o transparenta interioara care incetul cu incetul le ilumineaza pina le face sa explodeze si sa se imprastie in usurinta inimaginabilului. Mai mult decit niste imagini, fictiunile lui Blanchot vor fi transformarea, deplasarea, intermediarul neutru, interstitiul imaginilor. Ele sint precise, nu contin decit figuri desenate in cenusiul cotidianului si al anonimului; iar atunci cind fac loc minunarii, aceasta nu se intimpla niciodata in ele insele, ci in golul care le inconjoara, in spatiul in care ele sint asezate fara soclu sau radacina. Fictivul nu e niciodata in lucruri sau in oameni, ci in imposibila asemanare a ceea ce se afla intre ele: intilniri, proximitate a departelui maxim, disimulare absoluta acolo unde ne aflam. Fictiunea nu consta, asadar, in a face vazut invizibilul, ci in a ne face sa vedem cit de invizibila este invizibilitatea vizibilului. De aici, profunda sa inrudire cu spatiul care, inteles astfel, este pentru fictiune ceea ce negativul este pentru reflectie (in vreme ce negatia dialectica este legata de fabula timpului). Acesta este, fara indoiala, rolul pe care il joaca, in aproape toate povestirile lui Blanchot, casele, culoarele, usile si camerele: locuri fara de loc, praguri care atrag, spatii inchise, interzise dar, cu toate acestea, deschise in calea tuturor vinturilor, culoare pe care bat usi ce deschid camere pentru intilniri insuportabile, care le separa prin abisuri peste care glasurile nu razbesc, strigatele insele asurzesc; coridoare ce sfirsesc in alte coridoare in care, noaptea, rasuna, mai presus de somn, vocea sugrumata a celor ce vorbesc, tusea bolnavilor, horcaitul muribunzilor, rasuflarea suspendata a celui care nu inceteaza a inceta sa traiasca; camera mai lunga decit larga, ingusta precum un tunel, in care distanta si apropierea -; apropierea uitarii, distanta asteptarii -; se apropie una de cealalta si se indeparteaza la nesfirsit.
Astfel, rabdarea reflexiva, intoarsa neincetat in afara ei insasi, si fictiunea care se anuleaza pe sine in vidul in care ea isi denunta propriile forme se intretaie pentru a forma un discurs care apare fara concluzii si fara imagini, fara adevar si fara teatru, fara dovezi, fara masca, fara afirmatie, liber de orice centru, eliberat de patrie si care constituie propriul sau spatiu asemeni exteriorului catre care si in afara caruia se rosteste. Ca rostire a exteriorului, adapostind in cuvintele sale exteriorul caruia i se adreseaza, acest discurs va avea deschiderea unui comentariu: repetare a ceea ce, in afara, n-a incetat sa murmure. Ca vorbire, insa, care ramine neincetat in afara a ceea ce spune, acest discurs va constitui o inaintare neintrerupta spre lucrul a carui lumina, absolut fina, n-a primit niciodata limbaj. Acest singular mod de a fi al discursului -; reintoarcere in golul echivoc al deznodamintului si originii -; defineste, fara indoiala, locul comun al “romanelor”, “povestirilor” si “criticii” lui Blanchot. Intr-adevar, din clipa in care discursul inceteaza sa mai urmeze panta unei gindiri care se interiorizeaza si, adresindu-se fiintei insasi a limbajului, intoarce gindirea spre afara, el este in acelasi timp si deopotriva: relatare meticuloasa a unor experiente, intilniri, semne improbabile -; limbaj despre exteriorul oricarui limbaj, cuvinte despre versantul invizibil al cuvintelor; si atentia indreptata spre ceea ce, din limbaj, exista deja, a fost deja spus, imprimat, manifestat -; ascultare nu atit a ceea ce a fost, in el, spus, ci a vidului care circula printre cuvintele sale, a murmurului care nu inceteaza sa-l dizolve, discurs despre non-discursul intregului limbaj, fictiune a spatiului invizibil in care acesta apare. Tocmai de aceea distinctia dintre “romane”, “povestiri” si “critica” nu inceteaza sa se atenueze la Blanchot, pentru a nu mai lasa sa vorbeasca, in Asteptarea Uitarea, decit limbajul insusi -; acela care nu este al nimanui, care nu este nici al reflectiei nici al fictiunii, nici al deja-spus-ului nici al inca-nespus-ului, ci “intre ele, asemeni acelui loc cu marele sau aer fix, retinerea lucrurilor in starea lor latenta”2.

A fi atras si neglijent

Atractia este, pentru Blanchot, ceea ce este, desigur, dorinta pentru Sade, forta pentru Nietzsche, materialitatea gindirii pentru Artaud si transgresiunea pentru Bataille: experienta pura a exteriorului, si cea mai nuda. Mai trebuie doar sa intelegem asa cum se cuvine la ce anume se refera acest cuvint: atractia, asa cum o intelege Blanchot, nu se sprijina pe nici un farmec, nu intrerupe nici o solitudine, nu intemeiaza nici o comunicare pozitiva. A fi atras nu inseamna a fi invitat de atractia exteriorului, ci mai degraba a resimti, in gol si lipsa, prezenta exteriorului, si, legat de aceasta prezenta, faptul ca te afli iremediabil in afara exteriorului. Departe de a chema interioritatea sa se apropie de alta interioritate, atractia manifesta in mod imperios faptul ca exteriorul este aici, deschis, fara intimitate, fara protectie si fara retinere (si cum ar putea el sa aiba asa ceva, el, care nu are interioritate, ci se desfasoara la infinit dincolo de orice inchidere?); dar ca tocmai la aceasta deschidere este cu neputinta sa ai acces, dat fiind ca exteriorul nu-si livreaza niciodata esenta; el nu poate sa se ofere asemeni unei prezente pozitive -; lucru iluminat din interior de certitudinea propriei sale existente -;, ci numai asemeni absentei ce se retrage cit mai departe de ea insasi si se sapa in semnul pe care-l face ca sa inaintam catre ea, ca si cum ar fi cu putinta s-o ajungem. Minunata simplitate a deschiderii, atractia nu are nimic de oferit decit vidul care se casca la nesfirsit sub pasii celui atras, decit indiferenta care-l intimpina ca si cum n-ar fi acolo, decit mutismul prea insistent ca sa-i putem rezista, prea echivoc ca sa-l putem descifra si sa-i dam o interpretare definitiva -; nimic altceva de oferit decit gestul unei femei la fereastra, o usa intredeschisa, zimbetele unui paznic pe un prag ilicit, o privire harazita mortii.

Atractia are drept corelativ necesar neglijenta. Raporturile dintre cele doua sint complexe. Pentru a putea sa fie atras, omul trebuie sa fie neglijent -; cu o neglijenta esentiala, care desconsidera complet ceea ce el e pe cale sa faca (Thomas, in Aminadab*, nu intra pe usa fabuloasei pensiuni decit neglijind sa intre in casa de vizavi) si ii considera inexistente trecutul, apropiatii, intreaga sa alta viata care e astfel azvirlita in afara (nici in pensiunea din Aminadab, nici in orasul din Preainaltul**, nici in “sanatoriul” din Ultimul Om*** si nici in apartamentul din Momentul voit**** nu se stie ce se intimpla in exterior si nimeni nu se preocupa de asta: ne aflam in afara acestui afara niciodata figurat, ci indicat, doar, fara incetare de albeata absentei sale, de paloarea unui suveran abstract sau, in cel mai bun caz, de scinteierea zapezii printr-o fereastra). O astfel de neglijenta nu este, la drept vorbind, altceva decit cealalta fata a unui zel -; a acelei hotariri mute, nejustificate, incapatinate, in ciuda tuturor piedicilor, de a te lasa atras de atractie sau, mai exact (dat fiind ca atractia este lipsita de pozitivitate), de a fi in vidul miscarii fara scop si mobil a atractiei insesi. Klossowski a avut infinita dreptate atragind atentia asupra faptului ca Henri, personajul din Preainaltul, se numeste “Sorge” (Grija), cu un nume care nu este citat decit de doua sau trei ori in text.
Insa acest zel este el oare tot timpul treaz, nu comite el o uitare -; mai neinsemnata, in aparenta, dar cu atit mai decisiva decit uitarea masiva a intregii vieti, a tuturor afectiunilor anterioare, a tuturor inrudirilor? Mersul care il face sa inainteze fara odihna pe omul atras nu constituie, oare, tocmai distragerea si eroarea? N-ar fi trebuit oare “sa raminem acolo, sa nu plecam de acolo”, asa cum se sugereaza in mai multe rinduri in Cel care nu ma insotea si in Momentul voit? Propriu zelului nu este oare sa se incurce in propria sa grija de a face prea mult, de a multiplica demersurile, de a se lasa furat de propria-i incapatinare, de a iesi in intimpinarea atractiei, cind atractia nu-i vorbeste in mod imperios, din adincul retragerii sale, decit celui care este retras? Tine de esenta zelului faptul de a fi neglijent, de a crede ca ceea ce e disimulat se afla in alta parte, ca trecutul va reveni, ca legea te priveste, ca esti asteptat, supravegheat si pindit. Cine va putea sti vreodata daca Thomas -; si poate ca trebuie sa ne gindim, aici, la “Necredinciosul” -; a avut mai multa credinta decit ceilalti, nelinistindu-si propria credinta, cerind sa vada si sa atinga? Oare ceea ce a atins el pe un corp de carne era tocmai ceea ce cauta atunci cind cerea o prezenta resuscitata? Iar iluminarea care-l patrunde nu este oare deopotriva intuneric si lumina? Lucie nu este, poate, cea pe care o cautase; poate ca ar fi trebuit sa-l intrebe pe cel care-i fusese impus ca insotitor; poate ca, in loc sa doreasca sa urce la etajele superioare pentru a o regasi pe femeia improbabila care-i surisese, ar fi trebuit sa urmeze calea simpla, panta cea mai blinda, si sa se lase in voia puterilor vegetale de jos. Poate ca nu el era cel chemat, poate ca un altul era cel asteptat.
Atita incertitudine care face din zel si din neglijenta doua figuri infinit reversibile isi are, fara indoiala, principiul in “delasarea care domneste in casa”3. Neglijenta mai vizibila, mai disimulata, mai echivoca dar si mai fundamentala decit toate celelalte. Totul, in aceasta neglijenta, poate fi descifrat ca semn intentional, aplicatie secreta, spionaj sau capcana: servitorii lenesi sint poate niste forte secrete, poate ca roata hazardului imparte sorti scrise de multa vreme in carti. Aici insa, nu zelul inglobeaza neglijenta ca indispensabila sa parte de umbra, ci neglijenta e cea care ramine atit de indiferenta fata de tot ce poate s-o manifeste sau s-o disimuleze, incit orice gest in raport cu ea dobindeste valoare de semn. Thomas a fost chemat din neglijenta: deschiderea atractiei e una cu neglijenta care-l intimpina pe cel pe care ea l-a chemat; constringerea pe care ea o exercita (si de aceea este ea absoluta si absolut nereciproca) nu este pur si simplu oarba; e iluzorie; nu leaga pe nimeni, caci ar fi ea insasi legata de aceasta legatura si n-ar mai putea fi pura atractie deschisa. Si cum ar putea ea sa nu fie esentialmente neglijenta -; lasind lucrurile sa fie ceea ce sint, lasind timpul sa treaca si sa revina, lasindu-i pe oameni sa inainteze spre ea -;, din moment ce este exteriorul infinit, din moment ce nu exista nimic care sa nu cada in afara ei, din moment ce ea dizolva in dispersia pura toate figurile interioritatii?
Esti atras exact in masura in care esti neglijent; si tocmai de aceea trebuia ca zelul sa constea in a neglija aceasta neglijenta, in a deveni tu insuti grija curajos neglijenta, in a inainta spre lumina prin neglijenta umbrei, pina in clipa cind se descopera ca lumina nu e decit neglijenta, pur afara echivalent intunericului care imprastie, asemeni unei luminari pe care o stingi suflind usor, zelul neglijent care fusese atras de ea.

Unde e legea, cine face legea?

A fi neglijent, a fi atras este o modalitate de a manifesta si de a disimula legea -; de a manifesta retragerea in care ea se disimuleaza, de a o atrage, prin urmare, intr-o lumina care sa o ascunda.
Evidenta pentru inima, legea n-ar mai fi lege, ci interioritatea blinda a constiintei. Daca, insa, ea ar fi prezenta intr-un text, daca ar fi posibil s-o descifrezi intre rindurile unei carti, daca registrul i-ar putea fi consultat, ea ar avea soliditatea lucrurilor exterioare; ai putea s-o urmezi sau sa nu i te supui: unde ar mai fi atunci puterea ei, ce forta sau ce prestigiu ar mai face-o sa fie venerabila? In fapt, prezenta legii e disimularea ei. Legea, in chip suveran, bintuie cetatile, institutiile, comportamentele si gesturile; orice am face, oricit de mari ar fi dezordinea si delasarea, ea si-a desfasurat deja forta: “Casa este intotdeauna, clipa de clipa, in starea in care trebuie sa fie”4. Libertatile pe care ni le permitem nu sint in stare s-o intrerupa; putem foarte bine sa credem ca ne desprindem de ea, ca ii privim aplicarea din afara; in clipa in care ni se pare ca citim de departe decretele care nu sint valabile decit pentru ceilalti sintem cel mai aproape de lege, o facem sa circule, “contribuim la aplicarea unui decret public”5. Totusi, aceasta neincetata manifestare nu lumineaza niciodata ce spune sau ce vrea legea: mai mult decit principiul sau prescrierea interna a conduitelor, ea este exteriorul care le cuprinde si care, in felul acesta, le face sa scape oricarei interioritati; ea este noaptea care le margineste, vidul care le circumscrie, intorcindu-le singularitatea, fara stirea nimanui, in cenusia monotonie a universalului si deschizind in jurul lor un spatiu al framintarii, al insatisfactiei, al zelului inmultit.
Si al transgresiunii. Caci cum am putea noi sa cunoastem legea si s-o simtim cu adevarat, cum am putea s-o constringem sa devina vizibila, sa-si exercite cu claritate puterile, sa vorbeasca, daca n-am provoca-o, daca n-am sili-o sa iasa din retransarile sale, daca n-am merge cu hotarire mereu mai departe catre exteriorul in care ea se afla tot mai retrasa? Cum i-am putea vedea invizibilitatea altfel decit rasucita in reversul pedepsei, care nu este, la urma urmei, decit legea depasita, iritata, iesita din sine? Dar daca pedeapsa ar putea fi provocata prin simplul arbitrariu al celor ce violeaza legea, aceasta s-ar afla la dispozitia lor: ei ar putea sa-i aduca atingere si s-o faca sa apara dupa voie; ar fi stapini peste umbra si lumina ei. Iata de ce transgresiunea poate foarte bine sa incalce interdictia incercind sa atraga legea pina la sine; de fapt insa, ea se lasa intotdeauna atrasa de retragerea esentiala a legii; inainteaza cu incapatinare in deschiderea unei invizibilitati pe care niciodata nu reuseste s-o invinga; nebuneste, ea incearca sa faca legea sa apara pentru a putea s-o uimeasca si s-o venereze cu chipul sau luminos; nu face nimic altceva decit s-o intareasca in slabiciunea ei -; in acea lejeritate de intuneric care constituie invincibila, impalpabila ei substanta. Legea este tocmai aceasta umbra catre care cu necesitate inainteaza fiece gest, in masura in care ea este insasi umbra gestului care inainteaza.
De o parte si de alta a invizibilitatii legii, Aminadab si Preainaltul alcatuiesc un diptic. In primul dintre aceste romane, ciudata pensiune in care Thomas a patruns (atras, chemat, ales poate, nu insa fara sa fie constrins sa treaca peste atitea praguri interzise) pare a asculta de o lege care nu e cunoscuta: proximitatea si absenta acesteia sint neincetat reamintite de usi ilicite si deschise, de marea roata care imparte sorti indescifrabile sau lasate in alb, de apasarea unui etaj superior de unde a venit chemarea, de unde cad porunci anonime, dar unde nimeni nu a putut sa patrunda; in ziua in care unii au vrut sa forteze legea in adapostul sau, au intilnit in acelasi timp monotonia locului in care se aflau deja, violenta, singe, moarte, prabusire si, in sfirsit, resemnare, disperare si disparitia voluntara, fatala, in exterior: caci exteriorul legii este intr-atit de inaccesibil incit a voi sa-l invingi si sa patrunzi in el te condamna nu doar la pedeapsa care ar fi legea in sfirsit constrinsa, ci la insusi exteriorul acestui exterior -; la o uitare mai adinca decit toate. Cit priveste “domesticii” -; cei care, spre deosebire de “pensionari”, sint “ai casei” si care, paznici si servitori, trebuie sa reprezinte legea pentru a o aplica si a i se supune in tacere -;, nimeni nu stie, nici macar ei, ce anume slujesc (legea casei sau vointa oaspetilor); nu se stie nici macar daca nu sint cumva pensionari deveniti servitori; ei intruchipeaza in acelasi timp zelul si nepasarea, betia si atentia, somnul si activitatea neincetata, figura ingemanata a rautatii si a solicitudinii: instanta in care se disimuleaza disimularea si ceea ce o manifesta.
In Preainaltul, legea insasi (intrucitva etajul superior din Aminadab, in monotona sa asemanare, in exacta sa identitate cu celelalte) este cea care se manifesta in esentiala ei disimulare. Sorge (“grija” legii: aceea pe care o simtim fata de lege si aceea aratata de lege fata de cei pe care se aplica, chiar si atunci, si mai cu seama atunci cind vor sa-i scape), Henri Sorge e functionar: lucreaza la primarie, in birourile starii civile; nu este decit o rotita, marunta desigur, in interiorul acelui organism ciudat care face din existentele individuale o institutie; e forma prima a legii, deoarece transforma orice nastere in arhiva. Or, iata-l abandonindu-si slujba (dar este oare un abandon? Beneficiaza de un concediu, pe care si-l prelungeste, fara autorizatie, desigur, dar cu complicitatea Administratiei care ii menajeaza, implicit, aceasta lene esentiala); este suficienta aceasta cvasi-pensionare -; sa fie o cauza, sa fie un efect? -; pentru ca toate existentele sa intre in deruta si pentru ca moartea sa instaureze o domnie care nu mai este aceea, clasificatoare, a starii civile, ci aceea dezordonata, contagioasa, anonima a epidemiei; nu este o moarte adevarata, cu deces si constatare a decesului, ci un carnagiu confuz in care nu se stie cine-i bolnav si cine-i medic, paznic sau victima, ce e inchisoare si ce e spital, zona protejata sau fortareata a raului. Barierele sint rupte, totul da peste margini: e dinastia apelor care cresc, imparatia umiditatii suspecte, a scurgerilor, abceselor, vomismentelor; individualitatile se dizolva; corpurile scaldate in sudoare se topesc in pereti; strigate infinite urla prin degetele care le sufoca. Si totusi, atunci cind paraseste serviciul pentru statul in slujba caruia trebuia sa puna existenta celorlalti, Sorge nu iese in afara legii; ci o constringe, dimpotriva, sa se manifeste in locul gol pe care tocmai l-a abandonat; in miscarea prin care el isi sterge existenta singulara si o sustrage universalitatii legii, el nu face decit s-o exalte, s-o slujeasca, sa-i arate perfectiunea, s-o “oblige” legind-o, insa, de propria sa disparitie (ceea ce constituie, intr-un anumit sens, contrarul existentei transgresive exemplificate de Bouxx sau Dorte); el nu mai este, prin urmare, nimic altceva decit legea insasi.

Dar legea nu poate sa raspunda la aceasta provocare decit prin propria ei retragere: nu pentru ca s-ar replia intr-o tacere inca si mai profunda, ci pentru ca ramine in imobilitatea sa identica. Putem foarte bine sa ne repezim in golul ce s-a deschis: se pot forma comploturi, zvonuri de sabotaj pot sa se raspindeasca, incendiile si omorurile pot foarte bine sa ia locul ordinii celei mai ceremonioase; dar nicicind ordinea legii n-a fost mai suverana, pentru ca inglobeaza acum si ceea ce vrea s-o rastoarne. Acela care, impotriva ei, vrea sa intemeieze o noua ordine, sa organizeze o a doua politie, sa instituie un alt stat nu va intilni niciodata decit intimpinarea tacuta si infinit complezenta a legii. Aceasta, la drept vorbind, nu se schimba: a coborit o data pentru totdeauna in mormint si fiecare dintre formele sale nu va fi altceva decit o metamorfoza a acestei morti ce nu se mai sfirseste. Sub o masca imprumutata din tragedia greaca -; cu o mama amenintatoare si demna de mila asemeni Clitemnestrei, un tata disparut, o sora ce se agata de doliul sau si un socru atotputernic si insidios -;, Sorge este un Oreste supus, un Oreste preocupat sa se sustraga legii pentru a i se supune cu atit mai bine. Incapatinindu-se sa traiasca in cartierul pestiferat, el este, totodata, si zeul care accepta sa moara printre oameni, dar care, nereusind sa moara, lasa vacanta promisiunea legii, eliberind o tacere care sfisie strigatul cel mai profund: unde e legea, cine face legea? Iar atunci cind, printr-o noua metamorfoza sau printr-o noua adincire in propria-i identitate, el este, de catre femeia care seamana, straniu, cu sora sa, recunoscut, numit, denuntat, venerat si calcat in picioare, iata-l, pe el, detinatorul tuturor numelor, transformindu-se intr-un lucru de nenumit, intr-o absenta absenta, in prezenta informa a vidului si in oroarea muta a acestei prezente. Dar poate ca aceasta moarte a lui Dumnezeu este opusul mortii (infamia unui lucru flasc si viscos care palpita vesnic); si gestul care se intinde ca sa ucida acest lucru ii libereaza, in sfirsit, limbajul; insa acest limbaj nu mai are nimic altceva de spus decit acel “Vorbesc, acum vorbesc” al legii, care continua la nesfirsit, prin simpla proclamare a acestui limbaj in exteriorul mutismului sau.

Euridice si Sirenele

Deindata ce o privesti, fata legii se intoarce si reintra in umbra; daca vrei sa-i auzi vorbele, nu surprinzi decit un cintec care nu-i nimic altceva decit mortala promisiune a unui cintec viitor.
Sirenele sint forma insesizabila si interzisa a vocii atragatoare. Ele nu sint, in intregime, decit cintec. Simpla dira argintata pe suprafata marii, gol al valului, grota deschisa intre stinci, plaja de alb, ce altceva sint ele, in insasi fiinta lor, decit chemarea pura, vidul fericit al ascultarii, al atentiei, al invitatiei la pauza? Muzica lor este opusul unui imn: nici o prezenta nu pilpiie in cuvintele lor nemuritoare; numai promisiunea unui cintec viitor le strabate melodia. Ele seduc nu atit prin ceea ce fac sa se auda, cit prin ceea ce straluceste in indepartarea cuvintelor lor, prin viitorul a ceea ce ele sint pe cale sa spuna. Fascinatia pe care o provoaca nu se naste din cintecul lor actual, ci din ceea ce promite el sa fie. Ceea ce Sirenele ii promit lui Ulise ca vor cinta este trecutul faptelor sale de vitejie, transformate, pentru viitor, in poem: “Cunoastem necazurile, toate necazurile pe care zeii, pe cimpiile Troadei, le-au trimis celor din Argos si celor din Troia”. Oferit parca in gol, in negativ, cintecul nu este decit atractia cintecului, dar el nu-i promite decit dublul a ceea ce acesta a trait, cunoscut, indurat, nimic altceva decit ceea ce este el insusi. Promisiune deopotriva amagitoare si veridica. Ea minte, deoarece toti cei care se vor lasa sedusi de ea si-si vor indrepta navele catre plaja nu vor intilni decit moartea. Dar ea spune, totusi, adevarul, deoarece numai prin moarte va putea cintecul sa se inalte si sa povesteasca la infinit aventura eroului. Si totusi, acest cintec pur -; atit de pur incit nu spune nimic altceva decit propria sa retragere devoratoare -;, trebuie sa renunti a-l asculta, trebuie sa iti astupi urechile, sa-l traversezi ca si cum ai fi surd, pentru a continua sa traiesti si a incepe, deci, sa cinti; sau, mai exact, pentru ca povestea ce nu va muri sa se nasca, trebuie sa asculti, dar sa ramii la picioarele catargului, legat de miini si de picioare, trebuie sa invingi dorinta printr-un viclesug ce se violenteaza pe el insusi, sa suferi orice suferinta raminind pe pragul abisului atragator si sa te regasesti, pina la urma, dincolo de cintec, ca si cum ai fi traversat de viu moartea, pentru a o restitui, insa, intr-un limbaj secund.
Fata in fata, figura lui Euridice. In aparenta, ea este perfect opusa, deoarece trebuie chemata din regatul umbrei prin melodia unui cintec capabil sa seduca si sa adoarma moartea, deoarece eroul n-a stiut sa opuna rezistenta puterii ei de a vraji careia chiar ea ii va fi victima cea mai trista. Cu toate acestea, ea e o ruda apropiata a Sirenelor: asa cum acestea nu cinta decit viitorul unui cint, Euridice nu lasa sa se vada decit promisiunea unui chip. Degeaba a potolit Orfeu latratul ciinilor si a sedus puterile nefaste: el ar fi trebuit, pe drumul de intoarcere, sa fie la fel de inlantuit ca Ulise sau la fel de insensibil ca matelotii acestuia; in fapt, el a fost, intr-o singura persoana, eroul si echipajul sau: a fost cuprins de dorinta interzisa si s-a dezlegat cu propriile sale miini, lasind chipul invizibil sa se piarda in noapte, asa cum Ulise lasa sa se piarda in valuri cintecul pe care nu l-a auzit. In acel moment, atit pentru unul cit si pentru celalalt, vocea este eliberata: pentru Ulise, o data cu salvarea, cu povestirea posibila a minunatei aventuri; pentru Orfeu insa, este pierderea absoluta, este jalea fara sfirsit. Se poate, insa, ca sub povestirea triumfatoare a lui Ulise sa domneasca, tacuta, parerea de rau de a nu fi ascultat mai bine si timp mai indelungat, de a nu se fi aruncat in valuri cit mai aproape de vocea minunata in care cintecul avea, probabil, sa se implineasca. Iar sub tinguirea lui Orfeu izbucneste gloria de a fi vazut, mai putin de o clipa, chipul inaccesibil, in chiar momentul in care acesta isi intorcea fata si reintra in noapte: imn adus limpezimii fara nume si fara loc.
Aceste doua figuri se imbina profund in opera lui Blanchot6. Exista povestiri dedicate, precum Condamnarea la moarte*, privirii lui Orfeu: acelei priviri care, pe pragul oscilant al mortii, merge sa caute prezenta ingropata, incearca s-o aduca, imagine, pina la lumina zilei, dar nu-i pastreaza decit neantul, in care poemul poata sa apara. Cu toate acestea, Orfeu n-a vazut, aici, chipul lui Euridice in miscarea care-l sustrage si-l face invizibil: el a putut sa-l contemple in fata, a vazut cu ochii lui privirea deschisa a mortii, “cea mai teribila privire care poate fi aruncata unei fiinte umane”. Si tocmai aceasta privire, sau mai curind privirea naratorului asupra acestei priviri este cea care emana o extraordinara putere de atractie; ea este cea care, in mijlocul noptii, provoaca aparitia unei a doua femei intr-o stupefactie deja captiva si-i va impune, pina la urma, masca de gips in care se poate contempla “fata in fata ceea ce-i viu pentru eternitate”. Privirea lui Orfeu a primit puterea mortala care cinta in vocea Sirenelor. In mod asemanator, naratorul din Momentul voit o cauta pe Judith in locul interzis unde aceasta este inchisa; impotriva tuturor asteptarilor, o gaseste fara dificultate, asemeni unei prea apropiate Euridice care ar veni sa se ofere intr-o intoarcere imposibila si fericita. In spatele ei insa, figura care o pazeste si de sub paza careia o smulge nu este atit zeita inflexibila si intunecata, cit o pura voce “indiferenta si neutra, retrasa intr-o regiune vocala in care ea se despoaie pina intr-atit de toate perfectiunile inutile incit pare privata de ea insasi: justa, dar intr-un fel care reaminteste justitia atunci cind aceasta este lasata in voia tuturor fatalitatilor negative”7. Vocea aceasta care “cinta in alb” si care ofera atit de putin de auzit nu este, oare, aceea a Sirenelor a caror intreaga seductie consta in vidul pe care-l deschid, in imobilitatea fascinata cu care ele-i ating pe cei care le asculta?

Insotitorul

Inca de la primele semne ale atractiei, in momentul in care de-abia se schiteaza retragerea chipului dorit, in care de-abia se aude, in INCALECAREA murmurului, fermitatea vocii solitare, exista un fel de miscare blinda si violenta care patrunde in interioritate, o face sa iasa afara din sine intorcind-o pe dos si provoaca aparitia, alaturi de aceasta -; sau mai curind dincoace de ea -; figura de fundal a unui insotitor intotdeauna ascuns, dar care se impune de fiecare data cu o evidenta nici o clipa nelinistita; un dublu la distanta, o asemanare ce opune rezistenta. In momentul in care interioritatea e atrasa afara din sine, un exterior sapa tocmai locul unde interioritatea obisnuieste sa-si gaseasca retragerea si posibilitatea de a se replia: o forma isi face aparitia -; mai putin decit o forma, un fel de anonimat inform si incapatinat -;, deposedind subiectul de identitatea sa simpla, golidu-l pe dinauntru si rupindu-l in doua figuri gemene dar nu si superpozabile, deposedindu-l de dreptul sau imediat de a spune Eu si inaltind impotriva discursului sau o vorbire care este, in chip indisociabil, ecou si tagada. A ciuli urechea spre vocea argintata a Sirenelor, a te intoarce spre chipul interzis care deja s-a sustras nu inseamna doar a incalca legea pentru a infrunta moartea, nu inseamna doar a abandona lumea si distractia aparentei, ci a simti cum creste, brusc, in tine insuti pustiul la celalalt capat al caruia (distanta aceasta fara masura e, insa, la fel de neinsemnata ca o linie) scinteiaza un limbaj fara subiect determinabil, o lege fara zeu, un pronume personal fara personaj, un chip fara expresie si fara ochi, un altul care este acelasi. In aceasta sfisiere si in aceasta legatura sa rezide oare, in secret, principiul atractiei? In clipa in care te credeai purtat in afara ta insuti de un departe inaccesibil, nu era vorba cumva doar de aceasta prezenta surda ce apasa, din umbra, cu inevitabilul sau puseu? Exteriorul gol al atractiei e, poate, identic cu acela, foarte apropiat, al dublului. Insotitorul ar fi, atunci, atractia ajunsa in culmea disimularii: disimulata pentru ca se ofera ca o pura prezenta apropiata, obstinata, redundanta, ca o figura in plus; dar disimulata, totodata, si pentru ca mai mult respinge decit atrage, pentru ca trebuie tinuta la distanta, pentru ca esti tot timpul amenintat sa fii absorbit de ea si compromis o data cu ea intr-o confuzie lipsita de masura. De aici, faptul ca insotitorul apare in acelasi timp ca o exigenta fata de care esti intotdeauna inegal si ca o apasare de care ai vrea sa te eliberezi; esti legat de el in mod indestructibil printr-o familiaritate greu de suportat, dar trebuie, totusi, sa te apropii si mai mult, sa gasesti, cu el, o legatura care sa nu fie aceasta absenta de legatura prin care esti legat de el sub forma fara de chip a absentei.
Reversibilitate nesfirsita a acestei figuri. Si, in primul rind, insotitorul este o calauza nemarturisita, o lege manifesta, dar invizibila ca lege; sau nu cumva este el o masa apasatoare, o inertie care impiedica, un somn care ameninta sa adoarma orice vigilenta? Abia intrat in casa in care l-a atras un gest de-abia schitat, un suris echivoc, Thomas capata un dublu straniu (acesta sa fie, conform semnificatiei titlului, cel “dat de Domnul”?): chipul sau in aparenta ranit nu este decit desenul unei figuri tatuate chiar pe fata sa si care, in ciuda unor erori grosolane, pastreaza parca “reflexul unei frumuseti trecute”. Cunoaste el cumva, mai bine ca toti, secretele casei, asa cum va afirma la sfirsitul romanului, iar neghiobia lui aparenta sa nu fie decit asteptarea muta a intrebarii? E calauza sau prizonier? Apartine el fortelor inaccesibile care stapinesc casa, nu e decit un servitor? Il cheama Dom. Invizibil si tacut ori de cite ori Thomas vorbeste cu terti, dispare in curind cu totul; dar brusc, atunci cind, in sfirsit, Thomas pare a fi intrat in casa, cind crede ca a regasit chipul si vocea pe care le cauta, cind este tratat ca un servitor, Dom reapare, detinind, pretinzind ca detine legea si cuvintul: Thomas a gresit ca nu i-a aratat incredere, ca nu l-a intrebat nimic tocmai pe el, care era acolo ca sa raspunda, ca si-a cheltuit inutil zelul incercind sa ajunga la etajele superioare cind ar fi fost de ajuns sa coboare. Si pe masura ce vocea lui Thomas e tot mai sugrumata, Dom vorbeste, revendicind dreptul de a vorbi si de a vorbi pentru el. Intregul limbaj basculeaza si, in momentul cind Dom foloseste persoana intii, insusi limbajul lui Thomas incepe sa vorbeasca fara el, deasupra golului lasat, in bezna unei nopti ce comunica cu lumina zilei stralucitoare, despre dira absentei sale vizibile.

Insotitorul este, totodata, in chip indisociabil, foarte aproape si foarte departe; in Preainaltul, el este reprezentat de Dorte, omul de “acolo”; strain de lege, exterior ordinii cetatii, el e boala in stare salbatica, moartea insasi imprastiata in cuprinsul si prin intermediul vietii; in opozitie cu Preainaltul, el este Preajosul; se afla, cu toate acestea, in cea mai obsedanta proximitate; e familiar fara retineri, debordeaza de confidente, prezent cu o prezenta multiplicata si inepuizabila; este vecinul vesnic; tusea sa strabate usile si peretii, agonia sa rasuna in intreaga casa, si, in aceasta lume care transpira umiditate, in care apa urca de pretutindeni, iata ca insasi carnea lui Dorte, febra si sudoarea sa strapung peretele despartitor si formeaza o pata de cealalta parte, in odaia lui Sorge. Iar atunci cind, in sfirsit, moare, urlind, intr-o ultima transgresiune, ca nu e mort, strigatul sau trece in mina care-l sufoca si va vibra la nesfirsit in degetele lui Sorge; carnea acestuia, oasele si corpul sau vor fi, pentru multa vreme, aceasta moarte impreuna cu strigatul care o contesta si o afirma.
Tocmai in aceasta miscare prin care pivoteaza limbajul se manifesta, desigur, in modul cel mai adecvat, esenta insotitorului obstinat. Acesta nu este, intr-adevar, un interlocutor privilegiat, vreun alt subiect vorbitor, ci limita fara nume de care se ciocneste limbajul. Aceasta limita nu are, insa, nimic pozitiv; ea constituie, mai curind, fondul lipsit de masura in directia caruia limbajul nu inceteaza a se pierde dar pentru a reveni identic la sine, ca ecoul unui alt discurs spunind acelasi lucru, al aceluiasi discurs spunind altceva. “Cel care nu ma insotea” nu are nume (si vrea sa fie tinut in acest anonimat esential); este un El fara chip si fara privire, nu poate sa vada decit prin limbajul altcuiva pe care il supune ordinii propriei sale nopti; el se apropie, astfel, cel mai mult de acel Eu care vorbeste la persoana intii si caruia ii reia cuvintele si frazele intr-un vid fara limite; si totusi nu are legatura cu acesta, o distanta infinita ii desparte. De aceea cel care spune Eu trebuie sa se apropie neincetat de el pentru a-l intilni in sfirsit pe acest insotitor care nu-l insoteste sau pentru a lega cu el o relatie suficient de pozitiva pentru a putea sa o manifeste dezlegind-o. Nu exista nici un pact intre ei, dar ei sint totusi puternic legati de o interogatie constanta (descrieti ce vedeti; scrieti acum?) si prin discursul neintrerupt ce manifesta imposibilitatea de a raspunde. E ca si cum, in golul acesta care nu este, poate, decit erodarea de neinfrint a persoanei care vorbeste, am asista la eliberarea spatiului unui limbaj neutru; intre narator si acest insotitor indisociabil care nu-l insoteste, de-a lungul liniei subtiri care-i separa asa cum separa pe Eu¬-ul vorbitor de El-ul care e in fiinta sa vorbita, se precipita intreaga naratiune, desfasurind un loc fara loc care este exteriorul intregii vorbiri si al intregii scriituri, si care le face sa apara, le deposedeaza, le impune propria sa lege, manifesta in derularea sa infinita sclipirea lor de o clipa, scinteietoarea lor disparitie.

Nici una, nici alta

In ciuda anumitor consonante, ne aflam, aici, foarte departe de experienta in care unii obisnuiesc sa se piarda pentru a se regasi. In miscarea care-i e proprie, mistica incearca sa atinga -; chiar daca va trebui sa treaca prin bezna -; pozitivitatea unei existente deschizind spre ea o comunicare dificila. Si chiar si atunci cind aceasta existenta se contesta pe sine, se sapa in travaliul propriei negativitati pentru a se retrage la nesfirsit intr-o zi fara lumina, intr-o noapte fara umbra, intr-o puritate fara nume, intr-o vizibilitate libera de orice figura, ea constituie, totusi, un adapost in care experienta isi poate afla odihna. Adapost pe care il protejeaza atit legea unui Cuvint, cit si intinderea deschisa a tacerii; caci, in functie de forma experientei, tacerea este suflul inaudibil, prim, nemasurat de unde poate sa vina orice discurs manifest, sau cuvintul este domnia care are puterea sa se retina in suspansul unei taceri.
Dar in experienta exteriorului nu este citusi de putin vorba de asa ceva. Miscarea atractiei, retragerea insotitorului scot la iveala ceea ce exista inainte de orice cuvint, dedesubtul oricarui mutism: siroirea continua a limbajului. Limbaj care nu este vorbit de nimeni: orice subiect nu deseneaza in cuprinsul sau decit un pliu gramatical. Limbaj ce nu se rezolva in nici o tacere: orice intrerupere nu formeaza decit o pata alba pe aceasta pinza fara cusaturi. El deschide un spatiu neutru in care nici o existenta nu poate prinde radacini: stiam, inca de la Mallarmé, ca cuvintul este inexistenta manifesta a ceea ce desemneaza; stim, acum, ca fiinta limbajului este vizibila stergere a celui care vorbeste: “A spune ca aud aceste cuvinte nu ar insemna sa-mi explic periculoasa stranietate a relatiilor mele cu ele... Aceste cuvinte nu vorbesc, nu sint interioare, ele sint, dimpotriva, lipsite de intimitate, fiind pe de-a-ntregul in afara, si ceea ce ele desemneaza ma angajeaza in acest afara al intregii vorbiri, aparent mai secret si mai launtric decit vorbirea forului interior, insa aici exteriorul e gol, secretul nu are profunzime, ceea ce e repetat este vidul repetitiei, asa ceva nu vorbeste si, totusi, intotdeauna a fost spus8”. Tocmai spre acest anonimat al limbajului eliberat si deschis asupra propriei sale absente de limita conduc experientele narate de Blanchot; in acest spatiu murmurant ele isi afla nu atit capatul, cit locul fara geografie al posibilului lor reinceput: de exemplu, intrebarea in sfirsit senina, luminoasa si directa pe care Thomas o pune la sfirsitul lui Aminadab, in momentul in care orice cuvint pare a-i fi retras; pura izbucnire a promisiunii goale -; “acum vorbesc” -; din Preainaltul; sau, in ultimele pagini din Cel care nu ma insotea, aparitia unui suris care nu are chip, dar care poarta, in sfirsit, un nume tacut; sau primul contact cu cuvintele ulteriorului reinceput de la sfirsitul Ultimului Om.
Limbajul se descopera, atunci, eliberat de toate vechile mituri prin care s-a format constiinta noastra cu privire la cuvinte, la discurs, la literatura. S-a crezut, multa vreme, ca limbajul stapinea timpul, ca functiona atit ca legatura viitoare in cuvintul dat, cit si ca memorie si povestire; s-a considerat ca este profetie si istorie; s-a crezut, de asemenea, ca in aceasta suveranitate a lui, el detinea puterea de a provoca aparitia corpului vizibil si etern al adevarului; s-a crezut ca esenta sa consta in forma cuvintelor sau in suflul care le facea sa vibreze. Dar el nu este decit siroire si rumoare informa, forta sa sta in disimulare; de aceea el face corp comun cu eroziunea timpului; este uitare fara profunzime si vid transparent al asteptarii.
In fiecare dintre cuvintele sale, limbajul se indreapta, intr-adevar, spre continuturi care ii sint prealabile; insa in fiinta sa, si daca se retine cit mai aproape de fiinta sa, el nu se desfasoara decit in puritatea asteptarii. Asteptarea nu este indreptata spre nimic: caci obiectul care ar veni sa o satisfaca n-ar face decit s-o anuleze. Si totusi, ea nu este, pe loc, impietrire resemnata; are puterea de indurare a unei miscari fara capat si care nu isi promite nicicind rasplata unui repaus; nu se infasoara in nici o interioritate; fiecare dintre cele mai neinsemnate parcele ale sale cade intr-un iremediabil afara. Asteptarea nu poate sa se astepte pe sine la capatul propriului sau trecut, sa se incinte cu rabdarea sa si nici sa se sprijine o data pentru totdeauna pe curajul care niciodata nu i-a lipsit. Ceea ce o aduna nu este memoria, ci uitarea. Aceasta uitare nu trebuie, totusi, confundata nici cu imprastierea proprie distractiei, nici cu somnul in care ar cadea vigilenta; ea se compune dintr-o veghe atit de treaza, atit de lucida, atit de matinala, incit constituie mai degraba o concediere a noptii si o pura deschidere catre o zi care nu a venit inca. In acest sens, uitarea este extrema atentie -; atentie atit de extrema incit sterge orice chip singular ce poate sa i se ofere; deindata ce e determinata, o forma este in acelasi timp prea veche si prea noua, prea straina si prea familiara pentru a nu fi imediat recuzata de puritatea asteptarii si sortita, astfel, imediatului uitarii. Doar in uitare asteptarea se mentine ca asteptare: atentie treaza la ceea ce ar fi radical nou, fara vreo legatura de asemanare si de continuitate cu ceva (noutate a asteptarii insasi, intinsa in afara siesi si libera de orice trecut), si atentie fata de ceea ce ar fi, in chipul cel mai profund cu putinta, vechi (deoarece din adincul ei insesi, asteptarea n-a incetat niciodata sa astepte).
Prin fiinta sa care asteapta si uita, prin aceasta putere de disimulare care sterge orice semnificatie determinata si insasi existenta celui care vorbeste, prin aceasta neutralitate cenusie care formeaza ascunzatoarea esentiala a oricarei fiinte si care elibereaza, astfel, spatiul imaginii, limbajul nu este nici adevarul si nici timpul, nici eternitatea si nici omul, ci forma, intotdeauna descompusa, a exteriorului; el face sa comunice, sau lasa, mai curind, sa se vada, in fulgerul neincetatei lor oscilatii, originea si moartea -; contactul lor de o clipa mentinut intr-un spatiu nemasurat. Purul afara al originii, daca spre el, intr-adevar, isi atinteste atentia limbajul ca sa-l intimpine, nu se fixeaza niciodata intr-o pozitivitate imobila si penetrabila; iar exteriorul mereu reinceput al mortii, chiar daca este purtat spre lumina de uitarea esentiala limbajului, nu impune niciodata limita pornind de la care s-ar schita, in sfirsit, adevarul. Ele basculeaza imediat una in cealalta; originea are transparenta a ceea ce nu are sfirsit, in vreme ce moartea deschide la nesfirsit asupra repetitiei inceputului. Iar ceea ce este limbajul (nu ceea ce vrea el sa spuna, nu forma in care o spune), ceea ce el este in fiinta sa este tocmai aceasta voce atit de fina, acest recul atit de imperceptibil, aceasta slabiciune din miezul si din jurul fiecarui lucru, fiecarui chip, care scalda in aceeasi limpezime neutra -; ziua si noapte deopotriva -; efortul tardiv al originii, eroziunea matinala a mortii. Uitarea ucigatoare a lui Orfeu, asteptarea lui Ulise inlantuit sint insasi fiinta limbajului.
Pe vremea cind limbajul se definea ca loc al adevarului si ca legatura a timpului, pentru el era absolut periculos faptul ca Epimenide Cretanul afirmase ca toti cretanii erau mincinosi: legatura acestui discurs cu el insusi il dezlega de orice adevar posibil. Dar daca limbajul se dezvaluie ca transparenta reciproca a originii si a mortii, nu exista existenta care, prin simpla afirmare a lui “Eu vorbesc”, sa nu capete promisiunea amenintatoare a propriei sale disparitii, a viitoarei sale aparitii.