k3c24cn
Aparitia cartii lui Lovejoy, The Great Chain of Being, in anii ’30
poate fi retrospectiv considerata epocala. Ea inaugureaza o traditie istoriografica
ce se desparte net de presti¬gioasa abordare filosofica a istoriei spiritului
instituita de Hegel via Windelband, ca si de doxografia cronologica a evenimentului
izolat de referintele care il marcheaza au fond.
Istoria ideilor are deja antecedente in secolul al XIX lea in ceea
ce s a numit Kultur¬geschichte: o forma de intelegere a textului care
inspira mai mult din atmosfera culturala ce iriga momentul sau de aparitie. Dar
istoria asa numitelor unit ideas capata un contur decisiv in planul metodei
numai in anii ’30 si este de obicei asociata cu proiectul lui Love¬joy
de a trasa evolutia unor „unitati primare si persistente sau dinamic recurente
ale istoriei gandirii“, acordand o atentie importanta difuziunii
si reconstructiei cadrelor si in¬teractiunilor care au (re)modelat aceste
idei unitate. Istoria ideilor (sau intellectual his¬tory) nu se intereseaza
deci exclusiv de circuitul elitar si doctrinar al ideilor, corectand prejudecata
unui clivaj existent intre cultura mondena si cea savanta a diferitelor
epoci culturale.
Aceasta asimilare istoriografica a unor curente intelectuale incarnate si
de „figurile minore“ poate parea heterodoxa in raport cu reconstructia
rationala care nu privilegiaza decat momentele abstracte ale emergentei
(exangue) a unor „solutii“ filosofice promo¬vate de un mare ganditor
sau puse in discutie critic de un altul de acelasi rang. Predi¬lectia
fata de un text izolat de pletora influentelor contextuale prezinta insa
anumite avantaje „hermeneutice“:
1. faciliteaza interpretarea textului, pe care o reduce convenabil la ecuatia
text cititor (cititor care se derobeaza a priori de considerarea mediilor intelectuale
care au „produs“ si au receptat textul si foloseste numai propria
sa experienta si propriul sau aparat con¬ceptual, prin care incearca
sa deduca intentia auctoriala);
2. se situeaza pe o linie prestigioasa de interpretare idealista, a carei eficacitate
sim¬bolica este de obicei superiora in comertul intelectual.
Punctul de divergenta intre istoria filosofiei (inteleasa ca disciplina
istoriografica ce reconstruieste circulatia pur rationala a ideilor) si istoria
intelectuala este de obicei loca¬lizat in asa numita Geistesgeschichte
, o istorie a spiritului uman care intelege sa decupeze marile problematici
ale filosofiei in termeni care extind investigatia si la observarea, de
pilda, a interesului lui Kant pentru Revolutia franceza sau a unei prefigurari
kantiene a teologiei lui Schleiermacher etc. Aceasta metoda istoriografica, ce
datoreaza mult Ilumi¬nismului si orientarii idealiste a stiintelor umane produse
de Dilthey prin demarcarea teoretica intre Geisteswissenschaften si Naturwissenschaften,
percepe evenimentele cultu¬rale mai curand ca pe niste „emanatii“
ale unui esprit sau ca pe niste forme de manifes¬tare eliberate de cogito
ul cartezian. Aceasta viziune nu se desprinde inca de traditia ca¬nonica
a filosofiei, pe care o conserva in paralel si neokantianismul si fenomenologia,
dar creeaza premisele unei extinderi a cadrelor de referinta, pe care istoria
intelectuala o va exploata abundent.
In traditia teoretica a literaturii si a retoricii, tendinta de liberalizare
a discursului este sensibil mai pronuntata decat in cea a filosofiei.
Umanistul timpuriu Lorenzo Valla aplica cel dintai formal analiza lingvistica
(gramaticala) pentru a construi o interpretare istorica pe care isi fondeaza
speculatia filosofica si teologica, indiferent daca textele apartin unor humanae
litterae sau unor sacrae litterae. Aceasta linguistic turn secularizanta este
accen¬tuata explicit de catre Giambattista Vico, care umanizeaza stiintele
propunand polemic, impotriva lui Descartes, o metoda anti metafizica
de istoriografie care include si una sto¬ria d’umane idee.
Istoria filosofiei, ca si aceea a stiintelor, se situeza in mod canonic
intr un spatiu strain de lingvistica, adica, in spatiul inferentei
, fara a nega totusi dependenta acestei istorii a gandirii de medierea lingvistica
si fara a afirma in mod riguros, cu fiecare exponent al ei, apriorismul
temelor pe care le dezbate.
Este in acelasi timp limpede ca istoria ideilor nu isi poate identifica
o traditie in afara disciplinei istoriei filosofiei. Aceasta desi in
aparenta istoria ideilor se desprinde de he¬gemonia unei articulatii obiective
a istoriei gandirii, care atrage si ordoneaza cautarile eterogene ale adevarului
intr o progresie formala si rationala. Cu toate acestea, descen¬denta
este vizibila, si putem eventual afirma ca ne confruntam cu o readaptare multi¬forma
a canonului istoriei filosofiei, care integreaza si anumite potente straine traditiei
moderne a filosofiei. „Patosul metafizic“ (Lovejoy) al modernitatii,
consonant cu ideea de pluralitate a lumilor, vibreaza diferit fata de ideea de
istorie, ca si fata de ideea de infinit si de plenitudine, pe care prefera sa
le reproduca in diversitatea lor eclectica si simbolica.
Istoria ideilor este in plus marcata de influentele fenomenologiei si deconstructiei,
care previn elaborat impotriva unei noi reconstructii iluzorii, tributare
unui idealism au¬tarhic, si orienteaza inspre o valorizare profunda
a fenomenului.
Exista insa si autori care localizeaza istoria ideilor in centrul
interdisciplinar al tutu¬ror stiintelor umane, fara a privilegia nici o forma
de istoriografie -; si deci nici pe cea fi¬losofica -; si care se
plaseaza critic in raport cu tezele lui Richard Rorty si Donald Kelley,
pe care le am reluat principial in afirmatiile de mai sus.
Programul istoriei ideilor impartaseste o directie comuna cu cel al istoricilor
francezi de la Annales , care incep sa acorde credit „stiintific“
mentalitatilor de grup la care indi¬vidul se poate inscrie fara a inceta
sa adere simultan la tendinte eterogene si contradic¬to¬rii. In
campul acestei istorii a mentalitatilor, cunostintele devin relativ mobile
si sus¬cepti¬bile de a se remodela permanent si de a tolera adesea incertitudini.
Adesea directie este promovata initial polemic de catre Lucien Febvre, intr
un manifest impetuos al Noi¬lor Anale care exprima o critica la adresa unei
istoriografii piramidale si imobile, al carei unic cusur ar fi mortificarea. Apararea
pasionata a discontinuitatii si polimorfismului, care plaseaza explicit istoria
intelectuala in afara unei traditii logocentrice nu se poate insa,
cred, sustrage istoria ideilor unei miscari a gandirii care, desi mobila
si imprevizi¬bila, are inca de platit un tribut important filosofiei.
Traducerea romaneasca a cartii lui Lovejoy este un gest cultural care
ar putea sa revi¬talizeze atmosfera istoriografica romaneasca. Consider
de aceea extrem de oportuna si de binevenita publicarea sa de catre Editura
Humanitas.
Singura observatie ar fi ca o lucrare care a revolutionat atat de decisiv
abordarea is¬to¬riografica ar fi trebuit insotita de un studiu
introductiv care sa situeze ecourile sale in perspectiva si sa incadreze
istoriografic aparitia si declinul metodei pe care o propune.
Brindusa Palade
?
Promisiunea Editurii Humanitas de a oferi cititorului roman textele fundamentale
ale istoriei ideilor „incapatanate“ se implineste
partial prin aparitia acestei opere de pionie¬rat. Recenzia unei astfel
de carti nu putea sa lipseasca din numarul revistei Krisis dedicat conceptului
de „lume“, avand in vedere miza pusa in joc: ideea
de unitate a lumii ca Fiinta. Foarte ambitioasa prin ceea ce isi propune,
Marele Lant al Fiintei ar fi prima incer¬care de sistematizare, din
punctul de vedere istoric, a ideii ontologice fundamentale: Fiinta. Totusi,
nu trebuie sa uitam ca domeniul istoriei ideilor a evoluat in mod spectacu¬los
in ultima jumatate de veac. Cartea lui Lovejoy ar putea sa para mult prea
„colorata“ cu versurile unor poeti englezi desueti, cu citate din
autori secundari, cu un stil pe alo¬curi prea liber: intr un cuvant,
pare lipsita de rigoare. Suntem obisnuiti acum cu o me¬toda mult mai sistematica
de studiu, cu analize mult mai coerente. Dar nu trebuie sa ui¬tam ca filosofia
interbelica anglo saxona nu suferise inca influenta decisiva din partea
orientarii analitice si, de aceea, cartea face nota discordanta cu peisajul
actual al filosofiei de limba engleza. Stilul ei este mult mai liber, mai „continental“
am putea spune. Autorii contemporani lui Lovejoy, precum Collingwood, Whitehead,
Bradley, McTaggart, Moore etc., aproape deloc tradusi in limba romana,
se bucurau de o cu totul alta ambianta spiri¬tuala decat cea prezenta
in Anglia si America zilelor noastre. Sa nu uitam ca in acei ani,
cu exceptia lui Russell, spatiul anglo saxon nu suferise inca impactul
pozitivismului logic al scolii de la Viena, iar Tractatus ul lui Wittgenstein
fusese tradus de putin timp.
Lovejoy declara de la bun inceput ca Marele lant al Fiintei este „o
contributie la istoria ideilor“, dar este limpede ca lucrarea depaseste
cu mult conditia de simplu adaos la ceva existent. Cel mai demn de remarcat
este faptul ca autorul postuleaza aici o teza legata de caracterul „holist“
al cunoasterii filosofice, aspect dezbatut in epoca, si care continua
sa fie de actualitate in filosofie, logica, epistemologie, istoria stiintei
etc. Asadar, conform holismului cultural, ideile filosofice constituie elementele
unui agregat complex in care interconexiunile -; sincronice si diacronice
-; pun in relatie pe de o parte curentele filoso¬fice aparent
antagonice, iar pe de alta parte filosofia cu teologia, artele, stiintele etc.
Din acest punct de vedere, filosofia este un adevarat organism, ale carui elemente
nu pot fi considerate izolat si local: „travaliul filosofului nu este
unul individual“. Autorul a staruit in repetate randuri asupra
crezului holismului cultural, manifestandu si dezacordul pen¬tru ridicarea
artificiala a „turnului de fildes“ al filosofului, considerand
ca filosofia nu este o ocupatie izolata, ci una de intensa cooperare inter umana,
poate cea mai „cooperanta“ dintre realizarile umane. Conlucrarea
are un aspect preponderent istoric: ideile circula asadar intre epoci,
intre perioade. Accentuarea importantei majore a com¬ponentei istorice
a filosofiei nu este noua: ea a jucat un rol important in sinteza renas¬centista
a antichitatii, in romantismul german etc. In spatiul anglo saxon,
ea a fost stralu¬cit preluata si dezvoltata de Lovejoy. Multe dintre ideile
sale il vor influenta mai apoi pe R. Collingwood care, in anii ’30
’40, va aplica aceasta varianta de studiu metafi¬zicii si on¬tologiei
(vezi Essays on Metaphysics, 1940, si The Idea of History, 1946).
In acest sens, tezele din Marele lant al Fiintei sunt pregatite intr
o lucrare mult mai tehnica, aparuta cu cativa ani inainte, The Revolt
against Dualism. An Inquiry Concerning the Existence of Ideas (George Allen&Unwin,
Londra, 1930), in care Lovejoy expune eterna sciziune ideatica a filosofiei:
dualismul. Dualismul este o solutie facila, cvasi umanim ac¬ceptata de filosofii
tuturor timpurilor, dar care nu a fost impartasita chiar de toti: este
amintit cazul lui Aristotel si cel al lui Gassendi. Printre oponentii postularii
unei „bifurcatii a naturii“ este mentionat A. N. Whitehead, caruia
i se aduce un omagiu indi¬rect, consacrandu i se o mare parte a lucrarii
mentionate mai sus. Ideea de plenitudine a lumii a fost prezentata de Whitehead
in The Concept of Nature (1920). Se poate spune ca Lovejoy preia de la
Whitehead si alte concepte de baza: principiul continuitatii, carac¬terul
organic al filosofiei, dialectica ideii etc. Whitehead discuta critic dualismul
si pune in discutie ideea „simplei locatii“, confuzie ce sta
la baza oricarei doctrine dualiste, o teza cu o larga raspandire in
filosofia tuturor timpurilor. Spinoza si Russell sunt socotiti si ei adepti
ai „intoarcerii la simplitatea monista“ (mai tarziu,
G. Ryle va face epoca prin The Concept of Mind, 1949, o critica „analitica“
a dualismului). Lovejoy incearca sa apere sci¬ziunea fundamentala
a filosofiei in fata pericolului monist, desi comenteaza extrem de favorabil
ideile lui Whitehead. Dar nu exista inca o abordare istorica a problemei,
ci doar una de continut. Iata de ce era necesara o lucrare care sa dea o descriere
mai putin teh¬nica acestei idei fondatoare a filosofiei occidentale si care
sa fie mai strans legata de is¬to¬rie si de devenirea concreta
a ideilor filosofice in istorie. La scurt timp dupa aparitia lu¬crarii
Revolta impotriva dualismului, in care se postula, formal, existenta
„ideilor unitati“, Lovejoy va sustine prezentul ciclu de prelegeri,
in care se da un continut istoric conceptu¬lui respectiv. In
1938 el va infiinta revista Journal of the History of Ideas si mai apoi
va continua munca din cartea de fata prin Essays in the History of Ideas (1948)
si prin ana¬liza romantismului tarziu din Reflections on Human Nature
(1961) si din The Reason, the Understanding, and Time (1961). In toate
aceste lucrari tarzii, tezele primelor doua carti sunt reluate, folosindu
se argumente direct corelate cu existenta dualismului de care po¬meneam
mai sus.
Dar ce inseamna „Lantul Fiintei“? Termenul, de sorginte aristotelica,
dar si neoplato¬nica, desemneaza trei caracteristici ale lumii: plenitudinea,
continuitatea si gradatia. Prima dintre acestea afirma caracterul compact al
lumii, in sensul ca toate tipurile posi¬bile de existenta sunt realizate
aici (adica toate posibilitatile se actualizeaza in ea). A doua reprezinta
o conceptie conform careia exista o corelatie continuala intre diferitele
straturi ierarhice ale Fiintei. Iar gradatia fiintei sustine caracterul liniar
al ierarhiei nive¬lurilor Fiintei (orice grad are in comun cu vecinii
sai un singur atribut), incepand cu cea mai neinsemnata fiinta
si pana la Ens Perfectissimum. De aceea, conform gradarii Fiintei, perfectiunea
se poate distribui inegal pe nivelele acesteia, deci este prezenta intr
o anu¬mita masura pe orice nivel. De aici si henofanismul plotinian.
Dualismul primar al filosofiei, aparut o data cu Platon, este cel intre
mundanitate si transmundanitate. Transmundanitatea este „credinta ca realul
autentic si binele adevarat sunt radical antitetice fata de orice apartine vietii
naturale a omului“ (p. 28). Lovejoy ci¬teaza in debutul studiului
sau celebra sentinta ce ii apartine tot lui Whitehead: „cea mai
sigura caracterizare generala a traditiei filosofice europene este ca ea consta
intr o serie de note de subsol la opera lui Platon!“ (Process and
Reality, cap. I, sect. I), deoarece gandirea lui Platon este cea care
a impus in filosofie transmundanitatea. Toate sistemele filosofice s au
confruntat direct cu aceasta doctrina, cu dualismul primar al filosofiei: transmundanitate
sau mundanitate. „Dialectica“ ideii de transmundanitate la Platon
este atinsa o data cu ideea de Bine Suprem. Aceasta idee a fost preluata integral
de curentele filosofice de mai tarziu, dominand filosofia aproape
doua milenii. Ideea de Bine Absolut atrage dupa sine mai multe contradictii
interne de factura teologica, legate in principiu de un Dumnezeu auto
suficient (p. 40 41). De aceea, opera lui Platon prezinta doua im¬plicatii
majore: (1) ierarhia valorica originara a lumilor se rastoarna si (2) expansiunea
Ideii de Bine nu este un act liber, ci o necesitate logica. De aici va prelua
Aristotel auto¬suficienta divinitatii, desi la el exista „mai putin
din acel spirit transmundan, decat la Platon“. Aristotel va enunta
principiul continuitatii care va fuziona in filosofia medievala cu principiul
platonic al plenitudinii, dar care poate fi dedus din acesta (p. 51 52). El
va aplica teza continuitatii in primul rand lantului „fiintei
biologice“, dar si „lantului cu¬noasterii“. Continuitatea
va fi preluata de Kant, constituind unul dintre principiile sinte¬tice ale
intelectului. Schema neoplatonica va reorganiza aceste doua idei pe baza princi¬piului
emanationist (Plotin, Proclus, Macrobius). Procesul descendent prezentat in
Eneade integreaza atat continuitatea, cat si plenitudinea.
Filosofia medievala a preluat aceste doua idei fundamentale creand, in
primul rand prin Augustin si Pseudo Dionisie Areopagitul, bazele teologiei
crestine. Dar, principiul plenitudinii era contradictoriu cu dogma crestina.
De aceea, folosirea lui „friza erezia“ (p. 61) din pricina negarii
intr o anumita masura a libertatii divine. Abélard este cel care
a descoperit contradictia si a incercat sa o rezolve: varianta sa este
adoptarea unui opti¬mism determinist in ceea ce priveste bunatatea
divina. Prin aceasta, el este precursorul lui Spinoza si al lui Leibniz (p.
61 63). Iata cum, o data cu neoplatonismul si cu filosofia crestina medievala,
plenitudinea si continuitatea se confrunta cu problema raului. Cel care va afirma
fara echivoc principiul plenitudinii este Toma d’Aquino, desi el evita
sa l adopte in forma sa completa. Daca el este mai degraba „precaut
si sovaitor“ in ceea ce priveste plenitudinea, cat priveste
continuitatea el o interpreteaza diferit, desi foloseste aceste principii ca
premise in Summa theologica. Cu toate acestea, filosofia medievala, care
isi inchipuia continuitatea si plenitudinea ca o scara pentru ascensiunea
omului, nu reconcilia cu adevarat consecintele acestora in domeniul valorii
cu latura transmundana a platonismului.
Lovejoy dedica cea de a patra prelegere implicatiilor celor doua principii in
cosmo¬gra¬fie. Trecerea de la geocentrism la heliocentrism se datoreaza
mai putin unor obser¬vatii stiintifice, cat unor premise filosofice
si teologice. Aceasta conceptie legata de ori¬ginile revolutiei copernicane
va fi larg adoptata in deceniile urmatoare de Koyrè, de cri¬ticii
mo¬delului standard al teoriei stiintifice (printre care si Th. Kuhn, P.
Feyerabend etc.) dar si de filosofi ai religiilor precum I. P. Culianu etc.:
exista o „subdeterminare“ filoso¬fica a stiintelor, foarte evidenta
in epoca Renasterii, la Newton, la mecanicisti, dar si in secolul
al XX lea. Acest adevar, aproape unanim acceptat astazi, era destul de neobisnuit
pentru anii ’30, in care pozitivismul domina net stiinta si istoria
stiintei de pe ambele tarmuri ale Oceanului. Noua problema a secolelor XVI XVII,
cea a infinitatii lumii, este discutata din perspectiva lui Bruno, Galilei Copernic,
Young, Pascal si apoi la Kant (doar in scrierile precritice). Conceptul
de „Lant al Fiintei“ apare cu precadere la Leibniz si Spinoza, pen¬tru
ca la ei „caracteristicile esentiale ale Universului sunt plenitudinea,
con¬tinuitatea si gradatia liniara“ (p. 121). O data cu acesti autori,
platonismul strict al ideilor a devenit conceptualism. Leibniz sustinea ca „filosofia
lui este o incercare de a sistema¬tiza plato¬nismul“ (p.
124). Si Spinoza va reusi sa minimalizeze importanta transmundani¬tatii,
de¬monstrand necesitatea unui principiu al plenitudinii. El a „exprimat
principiul plenitudi¬nii in forma sa cea mai clara“ (p. 129).
La Leibniz si la Spinoza exista un de¬terminism lo¬gic al plenitudinii,
desi aplicarea acestui principiu concomitent la problema vidului si a existentei
materiei naste dificutati.
Abia in secolul al XVIII lea plenitudinea si continuitatea au cunoscut
cea mai larga raspandire, o data cu gasirea locului omului in Lantul
Fiintei, ca veriga intermediara. Ex¬ponentii acestei inovatii sunt teologia
protestanta, Bacon, Lambert, Kant etc. Conditia omului, de „termen mediu“
in Lantul Fiintei, plasa problema antropocentrismului in do¬meniul
teologiei si al cosmologiei. Lovejoy discuta aici o suma de autori mai putin
cu¬noscuti, precum si consecintele pe plan etic si politic ale acestei „revolutii
copernicane“ (p. 167 173).
Reactiile la aceasta „inflatie“ de teodicee nu a incetat sa
apara: Voltaire si H. More. Totusi, plenitudinea sustinea in continuare
optimismul din secolul al XVII lea. O incer¬care nereusita de conciliere
o face W. King prin inserarea raului intr un univers „bun“.
Criza optimismului era gata sa izbucneasca in orice moment. Inconsistenta
unei astfel de conceptii se releva in ultimele tentative esuate de teodicee,
cea a lui King si cea a lui A. Pope.
Lantul fiintei biologice este discutat in prelegerea a opta, din perspectiva
pre evolutionista a lui Buffon si Goldsmith. In acest sens, principiul
continuitatii avea consecinte nebanuite. „Totul in natura este legat“,
mai ales in sfera domeniului viu. Re¬latiile de inrudire intre
specii foloseau acest postulat, la fel si taxonomia zoologica si bo¬tanica.
Iata de ce Kant afirma ca principiul plenitudinii si cel al continuitatii sunt
„calauzele biologiei si ale celorlalte stiinte“ (p. 201 202), iar
Lantul Fiintei este un Ideal regulator al ratiunii, dar care nu poate fi niciodata
satisfacut.
Catre sfarsitul secolului Luminilor, perspectiva temporala asupra Lantului
Fiintei inlo¬cuieste incetul cu incetul optimismul. Neajunsul
acestuia era acela ca „nu lasa loc spe¬rantei“ (Voltaire), ca
este prea rational pentru a permite evolutia si devenirea. Sunt dis¬cutati
cativa critici mai putin cunoscuti ai optimismului: Henry More, F. R.
Johnson etc. Lovejoy gaseste potrivit sa atraga atentia ca exista „doi
Leibniz“ (conform unei observatii a lui W. P. Montague) dintre care unul
anti optimist, lucru de care poate nu era constient nici el. Exista asadar in
doctrina lui Leibniz o tendinta „secreta“ de abandonare a opti¬mismului
(p. 217).
Implicatiile kantiene ale teoriei evolutioniste sunt trecute destul de superficial
in re¬vista, autorul preferand sa discute mai degraba cateva
scrieri precritice decat Critica Ratiunii Pure si sa insiste asupra lui
Robinet, Bonnet si d’Holbach, in locul evidentierii importantei
plenitudinii si continuitatii in scrierile critice kantiene. Evident,
un astfel de subiect avea o rezontanta mult mai profunda in acest context
decat expunerea doctrine¬lor mecanicismului dinamic. I se poate reprosa
acestei carti o anumita omisiune (intentionata) a criticismului kantian, care
ar fi avut o importanta covarsitoare in contex¬tul dat.
Iata de ce putem spune ca Lovejoy in expunerea sa adopta o pozitie partizana
cu un anumit romantism, opus Iluminismului, „epoca dedicata a…i
simplificarii gandirii si vietii -; standardizarii lor prin simplificare“
(p. 243). Ultima prelegere este dedicata tocmai romantismului, atat cel
german, cat si cel englez. Autorii discutati aici sunt Schiller, Novalis
(in cazul caruia Lovejoy discuta posibilitatea existentei unei puternice
influente a lui Plotin), Schlegel, Schleiermacher. Capitolul este dedicat principiului
pleni¬tudinii aplicat contemplarii estetice si universalizarii frumosului
artistic, in timp ce ulti¬mele pagini sunt dedicate lui Schelling,
cel care sustine din nou principiul plenitudinii, dar de aceasta data pentru
a pune temeliile unei teologii evolutioniste: „filosofia naturii este
stiinta eternei transformari a lui Dumnezeu in lume“ (Oken, discipol
al lui Schelling, p. 265). Teologia prefigurata de Schelling este una temporala,
in care Lantul Fiintei se desfasoara in timp, evolutiv, teleologic,
spre Om. Astfel, in cele din urma, schema plato¬nica este rasturnata:
lantul complet imuabil este acum devenire. Si totusi, ideea de com¬pletitudine
a Fiintei nu s a schimbat, chiar daca s a inversat. Iata de ce filosofia, ca
„note de subsol“ la Platon, este destinul si dialectica ideii de
plenitudine a lumii. Si totusi, soarta ei a fost un esec: ipoteza absolutei
rationalitati a universului este de nesustinut (p. 272). Fortarea rationalitatii
integrale a lumii devine ea insasi o idee irationala, de un irationalim
insuportabil. De aceea, consecintele acestei exagerari duce la blocaje insur¬montabile.
Traducerea cartii urmareste indeaproape textul originar; se poate remarca
incercarea traducatoarei de a reda fidel versurile, uneori de o dificultate
considerabila, folosind unele licente binevenite (cu toate acestea, se foloseste
mult prea des anterioritatea atri¬butului). Nu trebuie sa ne mire abundenta
de concepte scrise cu majuscule; fidelitatea fata de textul original o impunea.
Exista si unele inconsecvente minore: vezi traducerea termenului lui Robinet
le fond (p. 235), definitia mult prea ambigua a soritului de la pa¬gina
131, traducerea frecventa a termenului deity prin Dumnezeu (de ex., p. 157),
re¬darea termenului german de Wesen prin „Fiinta“ fara nici
o precautie suplimentara (de ex., p. 249) etc.
Cu toata ca Marele Lant al Fiintei este o carte de mare valoare, e posibil ca
unii sa simta o anumita insatisfactie dupa parcurgerea textului. Cititorul familiarizat
cu istoria fi¬losofiei poate observa ca procedeul aplicat de Lovejoy se
aseamana „prea mult“ cu me¬toda dialectica hegeliana de expunere
a istoriei filosofiei, aproape pana la identitate. Citi¬torul care
sustine independenta stiintelor in fata filosofiei nu va accepta cu nici
un pret ipoteza lui Lovejoy. Cititorul care imbratiseaza criticismul kantian
va simti o nemultu¬mire cand, la sfarsitul lecturii, se va simti
tradat, caci acolo unde se astepta la o discutie despre Kant, nu gaseste o abordare
pe masura. Cu toate acestea, ne aflam in fata unei carti aparute acum
mai bine de o jumatate de veac: o carte care a facut epoca si care a inaugurat
disciplina intitulata „istoria ideilor“. Si nu trebuie sa uitam
sa omagiem ade¬varatii deschizatori de drumuri, indiferent de stangaciile
de care dau dovada uneori.
