Scopul intrebarilor adresate aici autorului Istoriei nebuniei, Nasterii clinicii si Cuvintelor si lucrurilor nu va fi fost altul decit acela de a-i cere sa enunte cu privire la propria teorie si la implicatiile metodei sale unele propozitii critice care sa le intemeieze acestora posibilitatea. Interesul Cercului a mers in directia de a-l ruga sa-si defineasca raspunsurile in raport cu statutul stiintei, al istoriei si conceptului ei.

Despre épistémè si despre ruptura epistemologica l3o18oz
Notiunea de ruptura epistemologica serveste, incepind cu opera lui Bachelard, la a numi discontinuitatea pe care filosofia si istoria stiintelor cred a le marca intre nasterea oricarei stiinte si “tesatura de erori pozitive, tenace, solidare” recunoscute retrospectiv ca precedind-o. Exemplele topice ale lui Galilei, Newton, Lavoisier, dar si Einstein si Mendeleev ilustreaza perpetuarea orizontala a acestei rupturi.
Autorul Cuvintelor si lucrurilor marcheaza o discontinuitate verticala intre configuratia epistemica a unei epoci si urmatoarea.
Ii cerem sa ne precizeze ce raporturi intretin intre ele aceasta orizontalitate si aceasta verticalitate1.
Periodizarea arheologica delimiteaza in continuum ansambluri sincronice care aduna cunostintele in figura unor sisteme unitare.
Ar accepta el sa i se propuna o alternativa intre acest istoricism radical (arheologia ar putea sa-si prezica propria reinscriere intr-un nou discurs) si un fel de cunoastere absoluta (pe care citiva autori ar fi putut sa-l presimta independent de constringerile epistemice)?
Cercul de epistemologie

Istoria si discontinuitatea

Ciudata incrucisare! De citeva zeci de ani deja, atentia istoricilor s-a indreptat cu predilectie asupra perioadelor lungi. Ca si cum, dedesubtul peripetiilor politice si episoadelor lor, ei se preocupau sa scoata la lumina echilibrele stabile si greu de distrus, procesele insensibile, ajustarile constante, fenomenele tendentiale care culmineaza si-si inverseaza sensul dupa continuitati seculare, miscarile de acumulare si saturatiile lente, marile socluri imobile si mute pe care suprapunerea naratiunilor traditionale le acoperise cu un strat gros de evenimente. Pentru desfasurarea acestei analize, istoricii dispun de instrumente, in parte, create de ei insisi, in parte, primite: modele ale cresterii economice, analiza cantitativa a fluxurilor schimburilor, profilurile dezvoltarilor si ale regresiunilor demografice, studiul oscilatiilor climatului. Aceste instrumente le-au permis sa distinga, in cimpul istoriei, straturi sedimentare diverse; succesiunilor lineare care facusera, pina atunci, obiectul cercetarilor lor, le-a luat locul un joc de desprinderi in adincime. De la mobilitatea politica la incetineala proprie “civilizatiei materiale”, nivelurile de analiza s-au inmultit; fiecare are rupturile sale specifice; fiecare presupune un decupaj ce nu-i apartine decit lui; si pe masura ce coborim spre straturile cele mai adinci, scandarile devin din ce in ce mai largi. Vechea intrebare a istoriei (ce legatura trebuie stabilita intre evenimente discontinue?) este inlocuita acum de un joc de interogatii dificile: ce straturi trebuie izolate unele de altele? Ce tip si ce criteriu de periodizare se cere adoptat pentru fiecare dintre ele? Ce sistem de relatii (ierarhie, dominanta, etajare, determinare univoca, cauzalitate circulara) poate fi descris de la unul la altul?
Aproximativ in aceeasi epoca, insa, in aceste discipline pe care le numim istoria ideilor, a stiintelor, a filosofiei, a gindirii, a literaturii chiar (specificitatea lor poate fi neglijata pentru moment), in aceste discipline care, in pofida titulaturii lor, scapa in mare parte muncii istoricului si metodelor sale, atentia s-a indreptat, dimpotriva, de la vastele unitati care formau “epoci” sau “secole” catre fenomenele de ruptura. Sub marile continuitati ale gindirii, sub manifestarile masive si omogene ale spiritului, sub devenirea incapatinata a cite unei stiinte indirjindu-se sa existe si sa se implineasca chiar de la inceput se incearca acum a se detecta incidenta rupturilor. G. Bachelard a reperat pragurile epistemologice care intrerup acumularea nesfirsita de cunostinte; M. Gueroult a descris sisteme izolate, arhitecturi conceptuale inchise care scandeaza spatiul discursului filosofic; G. Canguilhem a analizat mutatiile, deplasarile, transformarile din interiorul cimpului de validitate si regulile de folosire a conceptelor. Cit despre analiza literara, aceasta interogheaza structura interna a operei -; si chiar mai putin decit atit: pe aceea a textului.
Aceasta incrucisare nu trebuie sa ne induca, totusi, in eroare. Sa nu ne imaginam, increzindu-ne in aparente, ca unele discipline istorice au mers de la continuu spre discontinuu, in vreme ce altele -; mai exact, istoria pur si simplu -; se indreptau dinspre furnicarul de discontinuitati spre mari unitati neintrerupte. In fapt, notiunea insasi de discontinuitate este cea care si-a schimbat statutul. Pentru istoria in forma sa clasica, discontinuul era in acelasi timp dat si de negindit: ceea ce se oferea sub forma de evenimente, de institutii, de idei sau de practici diverse; sau ceea ce, prin discursul istoricului, trebuia ocolit, redus, sters in asa fel incit continuitatea inlantuirilor sa poata sa apara. Discontinuitatea era acel stigmat al imprastierii temporale pe care istoricul avea misiunea sa-l suprime din istorie. Ea a devenit, acum, unul dintre elementele fundamentale ale analizei istorice. Aici, ea apare intr-un triplu rol. Ea constituie, mai intii, o operatiune deliberata a istoricului (si nu ceea ce el primeste impotriva vointei sale de la materialul de care trebuie sa se ocupe): caci el trebuie, cel putin cu titlu de ipoteza sistematica, sa distinga nivelurile posibile ale analizei sale si sa fixeze acele periodizari care le convin. Ea este, totodata, si rezultatul descrierii sale (si nu ceea ce trebuie sa fie eliminat sub efectul analizei sale): caci ceea ce urmareste sa descopere sint limitele unui proces, punctul de inversare al unei curbe, inversarea unei miscari regularizatoare, bornele unei oscilatii, pragul unei functionari, aparitia unui mecanism, momentul de dereglare al unei cauzalitati circulare. Ea este, in sfirsit, un concept pe care travaliul nu inceteaza a-l specifica: nu mai este acel vid pur si uniform care separa cu un singur si acelasi spatiu alb doua figuri pozitive; capata o forma si o functie diferite in functie de domeniul si de nivelul la care e determinata. Notiune care nu inceteaza sa ramina destul de paradoxala: deoarece ea este deopotriva instrument si obiect al cercetarii, deoarece delimiteaza cimpul unei analize caruia ii este efect; deoarece permite individualizarea domeniilor, insa nu poate fi stabilita decit prin compararea acestora; deoarece nu rupe unitati decit pentru a stabili altele noi; deoarece scandeaza serii si dedubleaza niveluri; si deoarece, pina la urma, ea nu este doar un simplu concept prezent in discursului istoricului, ci unul pe care acesta, in secret, il presupune: de unde ar putea acesta, intr-adevar, sa vorbeasca daca nu pornind tocmai de la aceasta ruptura care ii ofera ca obiect istoria -; propria sa istorie?
Am putea, schematic, sa spunem ca istoria si, in general, disciplinele istorice au incetat sa mai fie o reconstituire a inlantuirilor dincolo de succesiunile aparente; acum, ele practica punerea sistematica in joc a discontinuului. Marea mutatie ce le-a marcat in epoca noastra nu este extinderea domeniului lor spre mecanisme economice pe care le cunosteau de multa vreme; si nici integrarea fenomenelor ideologice, a formelor de gindire, a tipurilor de mentalitate: pe toate acestea, secolul al XIX-lea le analizase deja. Ci mai curind transformarea discontinuului: trecerea acestuia de la obstacol la practica; aceasta interiorizare pe discurs a istoricului care i-a permis sa nu mai fie fatalitatea exterioara ce trebuie redusa, ci conceptul operatoriu care e folosit; aceasta inversare de semne gratie careia el nu mai constituie negativul lecturii istorice (reversul, esecul, limita puterii sale), ci elementul pozitiv care-i determina obiectul si-i valideaza analiza. Trebuie sa incepem sa intelegem ce anume a devenit istoria in activitatea reala a istoricilor: o anumita utilizare reglata a discontinuitatii pentru analiza seriilor temporale.
Este de inteles ca multi au ramas orbi la acest fapt care ne e contemporan si despre care cunoasterea istorica depune, totusi, marturie de aproape o jumatate de secol. Caci daca istoria putea, intr-adevar, sa ramina legatura continuitatilor neintrerupte, daca ea lega neincetat inlantuiri pe care nici o analiza n-ar putea sa le rupa fara abstractie, daca ea tesea, in jurul oamenilor, in jurul vorbelor si gesturilor acestora, obscure sinteze aflate tot timpul pe cale de a se reconstitui, atunci ea ar fi, pentru constiinta, un adapost privilegiat: ceea ce i se retrage scotind la iveala determinari materiale, practici inerte, procese inconstiente, intentii uitate in mutismul institutiilor si al lucrurilor, i-ar restitui sub forma unei sinteze spontane; sau, mai degraba, i-ar permite sa se recistige, sa se instapineasca din nou peste firele care i-au scapat, sa reinvie toate aceste activitati moarte si sa redevina, intr-o lumina noua sau revenita, subiectul ei suveran. Istoria continua reprezinta corelatul constiintei: garantia ca ceea ce-i scapa ii va putea fi redat; promisiunea ca toate lucrurile care o inconjoara si o domina, va veni o zi cind ea si le va reinsusi, va redeveni stapina peste ele si-si va regasi in ele ceea ce trebuie sa numim -; lasindu-i cuvintului intreaga sa incarcatura -; adapostul. A vrea sa faci din analiza istorica discursul continuului si a face din constiinta umana subiectul originar al oricarei cunoasteri si al oricarei practici sint cele doua fete ale unui acelasi sistem de gindire. Timpul e conceput, aici, in termeni de totalizare, iar revolutia nu este altceva decit o constientizare.
Atunci cind, de la inceputul acestui secol, cercetarile psihanalitice, lingvistice, apoi etnologice au deposedat subiectul de legile dorintei sale, de formele vorbirii sale, de regulile actiunii sale si de sistemele discursurilor sale mitice, aceia care, la noi, sint gata oricind sa sara in ajutor n-au incetat sa raspunda: da, dar istoria… Istoria care nu este structura, ci devenire; care nu este simultaneitate, ci succesiune; care nu este sistem, ci practica; care nu este forma, ci neincetat efort al unei constiinte de a se intelege pe ea insasi, incercind sa-si redevina siesi stapina pina la cea mai profunda conditionare a sa; istoria care nu este discontinuitate, ci indelungata rabdare neintrerupta. Dar pentru a indruga aceasta litanie a tagadei, trebuia, de-acum, sa-ti intorci privirile de la munca istoricilor: sa refuzi sa vezi ce se intimpla actualmente in practica si in discursul lor; sa inchizi ochii la marea mutatie a disciplinei lor; sa ramii cu incapatinare orb la faptul ca istoria nu este, poate, pentru suveranitatea constiintei, un loc mai ferit, mai putin periculos decit miturile, limbajul sau sexualitatea; trebuia, pe scurt, sa se reconstituie, in scopuri de mintuire, o istorie asa cum nu se mai face. Iar in cazul in care aceasta istorie n-ar oferi suficienta securitate, atunci devenirii gindirii, cunostintelor, cunoasterii, devenirii unei constiinte mereu mai aproape de ea insasi, legata la nesfirsit de trecutul sau si prezenta in toate momentele sale, li se cerea sa salveze ceea ce trebuia sa fie salvat: cine ar indrazni sa priveze subiectul de propria-i istorie? Se va striga, prin urmare, ca istoria este asasinata de fiecare data cind, intr-o analiza istorica (si cu atit mai mult daca este vorba despre cunoastere), utilizarea discontinuitatii devine prea vizibila. Nu trebuie, insa, sa ne lasam inselati: ceea ce se deplinge atit de tare nu este citusi de putin disparitia istoriei, ci disparitia acelei forme de istorie care, in secret dar si in totalitate, era pusa in legatura cu activitatea sintetica a subiectului. Toate comorile de odinioara fusesera ingramadite in vechea citadela a acestei istorii: aceasta era considerata solida pentru ca fusese sacralizata si pentru ca reprezenta ultimul refugiu al gindirii antropologice. De multa vreme, insa, istoricii s-au dus sa lucreze in alta parte. Nu mai trebuie sa se conteze pe ei pentru pastrarea privilegiilor si nici sa se reafirme, o data in plus -; cind atita nevoie am avea in nefericirea de azi -; ca istoria, ea cel putin, este vie si continua.

Cimpul evenimentelor discursive

Cine vrea sa aplice in mod sistematic (adica sa defineasca, sa utilizeze intr-un mod cit mai general cu putinta si sa valideze) conceptul de discontinuitate in aceste domenii atit de nesigure de granitele lor, atit de indecise in privinta continutului lor pe care le numim istoria ideilor, sau a gindirii, sau a stiintei, sau a cunostintelor, se izbeste de un anumit numar de probleme.
Mai intii, niste sarcini negative. Trebuie sa ne eliberam de un intreg joc de notiuni care sint legate de postulatul continuitatii. Ele nu au, desigur, o structura conceptuala foarte riguroasa; insa functia lor este foarte precisa. De exemplu, notiunea de traditie, care permite in acelasi timp reperarea oricarei noutati plecind de la un sistem de coordonate permanente si conferirea de statut unui ansamblu de fenomene constante. Sau notiunea de influenta, care furnizeaza un suport -; mai mult magic decit substantial -; faptelor de transmisie si de comunicare. Sau notiunea de dezvoltare, care permite descrierea unei succesiuni de evenimente ca si cum ar fi vorba de manifestarea unui singur si acelasi principiu organizator. Sau notiunea, simetrica si opusa, de teleologie sau de evolutie spre un stadiu normativ. Sau notiunile de mentalitate sau de spirit al unei epoci, care permit stabilirea, intre fenomene simultane sau succesive, a unei comunitati de sensuri, a unor legaturi simbolice, a unui joc de asemanari si de oglinzi. Trebuie abandonate aceste sinteze gata facute, aceste grupari preluate fara examen, aceste legaturi a caror validitate este admisa din capul locului; trebuie sa eliminam formele si fortele obscure cu ajutorul carora ne-am obisnuit sa legam intre ele gindurile oamenilor si discursul lor; sa acceptam a nu avea de-a face, intr-o prima instanta, decit cu o populatie de evenimente dispersate.
Nu mai trebuie sa consideram valabile nici decupajele si gruparile care ne-au devenit familiare. Nu pot fi admise ca atare nici deosebirea dintre marile tipuri de discurs si nici aceea dintre forme si genuri (stiinta, literatura, filosofie, religie, istorie, fictiune etc.). Motivele sar in ochi. Noi insine nu sintem siguri de utilizarea acestor distinctii in lumea discursului care ne caracterizeaza. Cu atit mai mult atunci cind este vorba de a analiza ansambluri de enunturi care erau distribuite, repartizate si caracterizate intr-un cu totul alt mod: “literatura” si “politica”, la urma urmelor, sint niste categorii recente care nu pot fi aplicate la cultura medievala si nici macar la cultura clasica decit printr-o ipoteza retrospectiva si printr-un joc de analogii noi sau de asemanari semantice: insa nici literatura, nici politica si nici, prin urmare, filosofia si stiintele nu articulau cimpul discursului in secolele al XVII-lea si al XVIII-lea asa cum l-au articulat in secolul al XIX-lea. Trebuie, oricum, sa devenim constienti de faptul ca aceste decupaje -; indiferent ca e vorba de cele pe care le admitem sau de cele contemporane cu discursurile studiate -; sint intotdeauna, ele insele, niste categorii reflexive, niste principii de clasificare, niste reguli normative, niste tipuri institutionalizate: sint ele insele niste fapte de discurs care merita sa fie analizate alaturi de celelalte, care intretin, mai mult ca sigur, cu acestea, raporturi complexe, dar care nu au caracterele intrinseci autohtone si universal recognoscibile ale acestora.
Dar mai cu seama unitatile care se cer suspendate sint cele care se impun in modul cel mai imediat: cele ale cartii si operei. Aparent, ele nu pot fi inlaturate fara un artificiu extrem: sint date in modul cel mai cert, fie printr-o individualizare materiala (o carte este un lucru care ocupa un spatiu determinat, care are o valoare economica si care marcheaza prin el insusi, printr-un anumit numar, limitele inceputului si sfirsitului sau), fie printr-un raport determinabil (chiar daca, in unele cazuri, destul de problematic) intre discursuri si individul care le-a proferat. Dar, cu toate acestea, imediat ce privim ceva mai de aproape, dificultatile apar. Ele nu sint mai mici decit cele pe care le intilneste lingvistul atunci cind vrea sa defineasca unitatea frazei sau istoricul atunci cind vrea sa defineasca unitatea literaturii sau a stiintei. In primul rind, unitatea cartii nu este o unitate omogena: raportul dintre diferite tratate de matematica nu este acelasi cu raportul dintre diferite texte filosofice; diferenta dintre un roman de Stendhal si un roman de Dostoievski nu se suprapune peste diferenta care separa doua romane din Comedia umana; iar aceasta, la rindul ei, nu este superpozabila celei care desparte pe Ulise* de Dedalus**. In plus, marginile unei carti nu sint niciodata nete si nici riguros taiate: nici o carte nu poate sa existe prin ea insasi; ea se afla de fiecare data intr-un raport de sprijin si de dependenta fata de altele; este un punct intr-o retea; comporta un sistem de indicatii care trimit -; explicit sau nu -; la alte carti, la alte texte, la alte fraze; si dupa cum avem de-a face cu o carte de fizica, cu o culegere de discursuri politice sau cu un roman de anticipatie, nici structura trimiterii si, prin urmare, nici sistemul complex de autonomie si eteronomie nu va mai fi acelasi. Degeaba ni se da cartea ca un obiect pe care-l putem tine in miini; degeaba se stringe ea in micul paralelipiped ce-o inchide, unitatea ei este variabila si relativa: ea nu se construieste, nu se indica si, prin urmare, nu poate fi nici descrisa decit pornind de la un cimp discursiv.
Cit priveste opera, problemele pe care le ridica aceasta sint inca si mai dificile. In aparenta, este vorba despre suma textelor care pot fi denotate prin semnul unui nume propriu. Insa aceasta denotare (chiar si lasind deoparte probleme de atribuire) nu este o functie omogena: un nume de autor nu denoteaza in acelasi fel un text pe care l-a publicat el insusi sub numele sau, un altul pe care l-a prezentat sub un pseudonim, un altul care va fi fost gasit dupa moartea sa in stadiul de ebosa sau un altul care nu reprezinta decit o grifonare, un carnet de note, o “hirtie”. Constituirea unei opere complete sau a unui opus presupune un anumit numar de optiuni teoretice care nu sint foarte usor de justificat si nici macar de formulat: e de ajuns oare sa adaugam la textele publicate de autorul insusi cele pe care acesta proiecta sa le dea la tipar, si care au ramas neterminate doar ca urmare a mortii? Trebuie sa integram si tot ce este schita, prim proiect, corecturi si taieturi? Trebuie adaugate si schitele abandonate? Si care este statutul care se cuvine conferit scrisorilor, insemnarilor, conversatiilor relatate, frinturilor transcrise de auditori, pe scurt, imensului furnicar de urme verbale pe care un individ le lasa in jurul lui in clipa mortii, care vorbesc, intr-o intersectare nesfirsita, atitea limbaje diferite si vor avea nevoie de secole, daca nu chiar de milenii ca sa dispara? In tot cazul, denotarea unui text prin numele Mallarmé nu este, cu siguranta, de acelasi tip daca este vorba de temele engleze, de traducerile din Edgar Poe, de poeme sau de raspunsurile la anchete; la fel, nu acelasi raport exista intre numele lui Nietzsche, pe de o parte, si, pe de alta parte, autobiografiile de tinerete, disertatiile scolare, articolele filologice, Zarathustra, Ecce Homo, scrisori, ultimele carti postale semnate “Dionysos” sau “Kaiser Nietzsche”, nenumaratele carnete in care se amesteca notele de plata de la spalatorie si proiecte de aforisme.
In fapt, singura unitate care ii poate fi recunoscuta “operei” unui autor este o anumita functie de expresie. Se presupune ca trebuie sa existe un nivel (atit de profund cit e necesar) la care opera se dezvaluie, in toate fragmentele sale, chiar si cele mai minuscule sau mai lipsite de importanta, ca expresia gindirii, sau a experientei, sau a imaginatiei, sau a inconstientului autorului, sau, in sfirsit, a determinatiilor istorice in care acesta se afla prins. Se observa insa, imediat, ca aceasta unitate a opus-ului, departe de a fi data in chip imediat, este constituita prin intermediul unei operatii; ca aceasta operatie este una de interpretare (in sensul in care ea descifreaza, in text, expresia sau transcrierea a ceva pe care acesta il ascunde si il manifesta in acelasi timp); si, in sfirsit, ca operatia care determina opus-ul in unitatea sa, si prin urmare opera insasi ca rezultat al acestei operatii nu vor fi aceleasi daca este vorba despre autorul Teatrului si dublului sau** sau despre autorul Tractatus-ului***. Opera nu poate fi considerata nici ca o unitate imediata, nici ca o unitate certa si nici ca o unitate omogena.
Ultima masura, in sfirsit, pentru a scoate din circuit continuitatile negindite cu ajutorul carora se organizeaza, dinainte, si intr-un semi-secret, discursul pe care intelegem sa-l analizam: renuntarea la doua postulate care sint legate unul de celalalt si care stau fata in fata. Unul presupune ca niciodata nu este posibil sa determini, in ordinea discursului, iruptia unui veritabil eveniment; ca dincolo de orice inceput aparent exista intotdeauna o origine secreta -; atit de secreta si atit de originara incit nu poate fi niciodata surprinsa in ea insasi. Astfel incit noi am fi in mod fatal impinsi, prin naivitatea cronologiilor, catre un punct ce se retrage la nesfirsit, care nu este niciodata prezent in vreo istorie; el insusi n-ar fi decit propriul sau vid; si, pornind de la el, orice inceput n-ar putea fi decit reinceput sau ocultare (la drept vorbind, intr-unul si acelasi gest, si una, si alta). De aceasta tema se leaga aceea ca orice discurs manifest se intemeiaza in secret pe un deja-spus; dar ca acest deja-spus nu este pur si simplu o fraza deja rostita, un text deja scris, ci un “nicicind-spus”, un discurs fara corp, un glas la fel de tacut ca si o rasuflare, o scriere care nu e decit golul propriei sale urme. Se presupune, astfel, ca tot ce i se intimpla discursului sa formuleze se gaseste deja articulat in aceasta semi-tacere care ii e prealabila, care continua sa circule cu obstinatie pe sub el, dar pe care el o acopera si o face sa taca. Discursul manifest n-ar fi, pina la urma, decit prezenta depresiva a ceea ce el nu spune; iar acest ne-spus ar fi un gol care anima din interior tot ce se spune. Cel dintii motiv condamna analiza istorica a discursului la a fi cautare si repetare a unei origini ce scapa oricarei determinari a originii; celalalt il condamna sa fie interpretare sau ascultare a unui deja-spus care ar fi, in acelasi timp, un ne-spus. Trebuie sa renuntam la toate aceste teme a caror functie este aceea de a garanta infinita continuitate a discursului si secreta sa prezenta la sine prin jocul unei absente neincetat reproduse. Trebuie sa intimpinam fiecare moment al discursului in iruptia sa de eveniment; in punctualitatea aparitiei sale si in acea imprastiere temporala care-i permite sa fie repetat, stiut, uitat, transformat, sters pina la cele mai mici urme, ingropat, departe de orice privire, in praful cartilor. Nu trebuie sa trimitem discursul la indepartata prezenta a originii; trebuie sa-l tratam in jocul propriei sale instante.
O data indepartate aceste forme prealabile de continuitate, aceste sinteze prost conduse ale discursului, un intreg domeniu se vede eliberat. Un domeniu imens, dar care poate fi definit: el se constituie din ansamblul tuturor enunturilor efective (vorbite sau scrise, indiferent), in imprastierea lor de evenimente si in instanta proprie fiecaruia in parte. Inainte de a avea de-a face cu o stiinta, cu romane, cu discursuri politice sau cu opera unui autor sau chiar cu o carte, materialul pe care-l avem de tratat in neutralitatea sa prima este o populatie de evenimente in spatiul discursului in general. Asa apare proiectul unei descrieri pure a faptelor de discurs. Aceasta descriere se deosebeste cu usurinta de analiza limbii. Desigur, un sistem lingvistic nu poate fi stabilit (daca nu este construit in mod artificial) decit utilizind un corpus de enunturi sau o colectie de fapte de discurs; insa atunci este vorba de a defini, plecind de la acest ansamblu cu valoare de esantion, niste reguli care permit, eventual, construirea si a altor enunturi decit cele date: chiar daca a disparut de mult, chiar daca nimeni n-o mai vorbeste si a fost restaurata din fragmente rare, o limba constituie intotdeauna un sistem pentru enunturi posibile: este un ansamblu finit de reguli care autorizeaza un numar infinit de performante. Discursul, in schimb, este ansamblul intotdeauna finit si actualmente limitat al singurelor secvente lingvistice care au fost formulate; ele pot fi nenumarate, pot foarte bine, prin masa lor, sa depaseasca orice capacitate de inregistrare, de memorizare sau de lectura: ele constituie, cu toate acestea, un ansamblu finit. Intrebarea pe care o pune analiza limbii cu privire la un fapt oarecare de discurs este intotdeauna aceasta: dupa ce reguli a fost construit cutare enunt, si prin urmare, dupa ce reguli ar mai putea fi construite si alte enunturi asemanatoare? Descrierea discursului pune o cu totul alta intrebare: cum se face ca a aparut cutare enunt, si nu altul in locul lui?

Vedem, de asemenea, ca aceasta descriere a discursului se opune si analizei gindirii. Si aici, un sistem de gindire nu poate fi reconstituit decit plecind de la un ansamblu definit de discursuri. Insa acest ansamblu este tratat in asa fel incit se incearca a se regasi, dincolo de enunturile ca atare, intentia subiectului vorbitor, activitatea sa constienta, ce anume a vrut el sa spuna sau, dimpotriva, jocul inconstient care a iesit, fara voia lui, la iveala in ce-a spus sau in aproape imperceptibila fisura a cuvintelor sale manifeste; este vorba, in tot cazul, de a reconstitui un alt discurs, de a regasi vorbirea muta, murmurata, de nestavilit care anima din interior vocea pe care o auzim, de a restabili textul marunt si invizibil care parcurge interstitiile rindurilor scrise si, uneori, le da peste cap. Analiza gindirii este intotdeauna alegorica in raport cu discursul pe care-l utilizeaza. Infailibil, intrebarea ei este: ce se spunea, deci, in ceea ce era spus? Analiza discursului se orienteaza cu totul altfel; este vorba de a surprinde enuntul in ingustimea si in singularitatea evenimentului sau; de a determina conditiile sale de existenta, de a le fixa cit mai exact limitele, de a stabili corelatiile lui cu alte enunturi de care poate sa fie legat, de a arata ce forme de enuntare exclude. Nu se cauta citusi de putin, sub ceea ce e manifest, vorbaria pe jumatate silentioasa a unui alt discurs; trebuie sa se arate de ce nu putea fi el altfel decit este, prin ce anume exclude oricare alt discurs, cum ocupa el in mijlocul tuturor celorlalte si in raport cu ele un loc pe care nici un altul n-ar putea sa-l ocupe. Intrebarea proprie analizei discursului ar putea fi formulata asa: ce este, asadar, aceasta neregulata existenta care isi face aparitia in ceea ce se spune -; si nicaieri altundeva?
Ne putem intreba la ce poate sa serveasca, pina la urma, aceasta suspendare a tuturor unitatilor admise, aceasta cautare obstinata a discontinuitatii, daca este vorba, in esenta, de a elibera o pulbere de evenimente discursive, de a le intimpina si a le pastra in pura lor dispersie. In fapt, stergerea sistematica a unitatilor date de-a gata ne permite, in primul rind, sa-i redam enuntului singularitatea sa de eveniment: el nu mai este considerat doar ca punere in joc a unei structuri lingvistice si nici ca manifestare episodica a unei semnificatii mai profunde decit el; enuntul este tratat in iruptia sa istorica; ceea ce se incearca a fi facut vizibil este tocmai aceasta incizie pe care-o constituie el, aceasta ireductibila -; si foarte adesea minuscula -; emergenta. Oricit de banal ar fi, oricit de putin important pe cit ni l-am imagina in urmarile sale, oricit de repede dat uitarii dupa aparitia sa, oricit de putin inteles sau de prost descifrat pe cit l-am presupune, oricit de repede devorat ar putea fi de intuneric, un enunt este intotdeauna un eveniment pe care nici limba si nici sensul nu pot sa-l epuizeze in totalitate. Un eveniment straniu, fara indoiala: mai intii, pentru ca este legat, pe de o parte, de un gest de scriere sau de articularea unei rostiri, dar si pentru ca, pe de alta parte, el isi deschide lui insusi o existenta remanenta in cimpul unei memorii sau in materialitatea manuscriselor, cartilor si a oricarui alt fel de inregistrare; apoi, pentru ca este unic asemeni oricarui eveniment, oferindu-se insa repetarii, transformarii, reactivarii; in sfirsit, pentru ca este legat atit de situatiile care-l provoaca si de consecintele pe care le incita, cit si, intr-un mod cu totul diferit, de enunturile care-l preced si de cele care-i succed.
Dar daca, in raport cu limba si cu gindirea, se izoleaza instanta evenimentului enuntiativ, nu este pentru a o trata in ea insasi ca si cum ar fi independenta, solitara si suverana. Ci, dimpotriva, pentru a surprinde cum pot aceste enunturi, privite ca evenimente si in specificitatea lor atit de ciudata, sa se articuleze pe evenimente care nu sint de natura discursiva, ci pot fi de ordin tehnic, practic, economic, social, politic etc. A face sa apara in deplina sa puritate spatiul in care se imprastie evenimentele discursive nu inseamna a stabili acest spatiu intr-o ruptura pe care nimic n-ar putea s-o surmonteze; nu inseamna a-l inchide in el insusi si nici, cu atit mai putin, a-l deschide spre o transcendenta; ci, dimpotriva, a deveni liber pentru a putea sa descrii, intre ele si alte sisteme care ii sint exterioare, un joc de relatii. Relatii care trebuie sa fie stabilite -; fara a trece prin forma generala a limbajului si nici prin constiinta singulara a subiectilor vorbitori -; in cimpul evenimentelor.
Cel de-al treilea interes al unei astfel de descrieri a faptelor de discurs consta in faptul ca, eliberindu-le de gruparile care se prezinta drept niste unitati naturale, imediate si universale, ne dam posibilitatea de a descrie, insa de data aceasta printr-un ansamblu de decizii pe care le controlam, alte unitati. Cu conditia de a le defini cit se poate de clar conditiile, ar putea fi legitim sa constituim, pornind de la niste relatii corect descrise, ansambluri discursive care nu ar fi noi, ci ar fi ramas, pina acum, invizibile. Aceste ansambluri nu ar fi deloc noi, dat fiind ca ar fi formate din enunturi deja formulate, intre care am putea recunoaste un anumit numar de relatii bine determinate. Insa aceste relatii nu vor fi fost nicicind formulate pentru ele insele in enunturile respective (spre deosebire, de pilda, de relatiile explicite care sint stabilite si enuntate de discursul insusi, atunci cind acesta ia forma unui roman sau cind se inscrie intr-o serie de teoreme matematice). Aceste relatii invizibile nu ar constitui, insa, citusi de putin un fel de discurs secret animind din interior discursurile manifeste; nu o interpretare ar fi, prin urmare, cea care le-ar face sa iasa la lumina, ci tocmai analiza coexistentei, succesiunii, functionarii lor mutuale, a determinarii lor reciproce, a transformarii lor independente sau corelative. Impreuna (chiar daca nu pot fi niciodata analizate in mod exhaustiv), ele formeaza ceea ce, oarecum printr-un joc de cuvinte, din moment ce constiinta nu este niciodata prezenta intr-o astfel de descriere, am putea sa numim inconstientul nu al subiectului vorbitor, ci al lucrului spus.
In sfirsit, la orizontul tuturor acestor cercetari se va fi schitind, poate, o tema mai generala: aceea a modului de existenta a evenimentelor discursive intr-o cultura. Ceea ce ar trebui sa facem sa reiasa este ansamblul conditiilor ce guverneaza, la un moment dat si intr-o societate determinata, aparitia enunturilor, conservarea lor, legaturile ce se stabilesc intre ele, modul in care ele sint grupate in ansambluri statutare, rolul pe care-l exercita, jocul de valori si de sacralizari de care sint afectate, felul in care sint investite in practici sau in comportamente, principiile in functie de care ele circula, sint refulate, sint uitate, distruse sau reactivate. Pe scurt, ar fi vorba despre discurs din punctul de vedere al institutionalizarii sale. Voi numi arhiva nu totalitatea textelor conservate de o civilizatie si nici ansamblul urmelor care au putut fi salvate de la dezastrul ei, ci jocul regulilor care determina, intr-o cultura, aparitia si disparitia enunturilor, remanenta si stergerea lor, existenta lor paradoxala de evenimente si lucruri. A analiza faptele de discurs in elementul general al arhivei inseamna a le considera nu ca documente (ale unei semnificatii ascunse sau ale unei reguli de constructie), ci ca monumente; inseamna -; in afara oricarei metafore geologice, fara nici cel mai mic gest spre inceputul unei archè -; a face ceva ce am putea sa numim, conform drepturilor ludice ale etimologiei, o arheologie.
Aceasta este, cu aproximatie, problematica din Istoria nebuniei, Nasterea clinicii si Cuvintele si lucrurile. Nici unul dintre aceste texte nu este autonom sau suficient prin el insusi; ele se sprijina unele pe altele, in masura in care, de fiecare data, este vorba de explorarea foarte partiala a unei regiuni limitate. Ele trebuie citite ca un ansamblu inca abia schitat de experimentari descriptive. Nu este, totusi, nevoie ca ele sa fie justificate pentru faptul ca sint atit de partiale si de lacunare, trebuie explicata optiunea de care asculta. Caci chiar daca cimpul general al evenimentelor discursive nu permite nici un decupaj a priori, este totusi exclusa posibilitatea de a descrie in bloc toate relatiile caracteristice ale arhivei. Trebuie, deci, ca o prima aproximare, sa acceptam un decupaj provizoriu: o regiune initiala, pe care analiza o va da peste cap si o va reorganiza in momentul cind va fi reusit sa defineasca, inauntrul ei, un ansamblu de relatii. Aceasta regiune, cum trebuie ea oare circumscrisa? Pe de o parte, trebuie, empiric, sa alegem un domeniu in care relatiile risca sa fie numeroase, dense si relativ usor de descris: si in ce alta regiune evenimentele discursive par a fi mai legate unele de altele, si conform unor relatii mai usor descifrabile, decit in ceea ce se desemneaza, in general, cu termenul de stiinta? Dar, pe de alta parte, cum sa-ti acorzi mai multe sanse de a surprinde intr-un enunt nu momentul structurii sale formale si al legilor sale de constructie, ci pe acela al existentei si al regulilor sale de aparitie daca nu adresindu-te unor grupuri putin formalizate si in care enunturile nu par a se genera prin reguli de sintaxa pura? In sfirsit, cum sa fii sigur ca nu te vei lasa furat de toate acele unitati sau sinteze negindite ce se refera la individul vorbitor, la subiectul discursului, la autorul textului, pe scurt, la toate aceste categorii antropologice? Daca nu, poate, considerind tocmai ansamblul enunturilor prin intermediul carora aceste categorii s-au constituit -; ansamblul enunturilor care si-au ales ca “obiect” subiectul discursurilor (propriul lor subiect) si care s-au preocupat sa-l desfasoare ca si cimp de cunoastere?
Asa se explica privilegiul de fapt acordat acelui joc de discursuri despre care, foarte schematic, se poate spune ca defineste “stiintele despre om”. Acesta nu este, insa, decit un privilegiu de pornire. Trebuie sa pastram vii in memorie doua fapte: ca analiza evenimentelor discursive si descrierea arhivei nu se limiteaza in nici un caz la un atare domeniu; si ca, pe de alta parte, insusi decupajul acestui domeniu nu poate fi considerat ca definitiv si nici ca valabil in mod absolut; este vorba doar despre o prima aproximare care trebuie sa permita evidentierea unor relatii care risca sa stearga limitele acestei prime schite. Or, ma vad nevoit sa recunosc ca acest proiect de descriere, asa cum incerc sa-l circumscriu in momentul de fata, se afla el insusi prins in regiunea pe care incerc, ca prim demers, s-o analizez. Si care risca sa se disocieze sub efectul analizei. Interoghez atit de strania si de problematica configuratie a stiintelor umaniste de care discursul meu se afla el insusi legat. Analizez spatiul in care vorbesc. Ma expun desfacerii si recompunerii acelui loc care imi indica reperele prime ale propriului meu discurs; ma preocup sa-i disociez reperele vizibile si sa-i clatin imobilitatea de suprafata; risc, prin urmare, sa provoc, in orice clipa, sub fiecare dintre cuvintele mele, intrebarea despre locul sau de nastere: caci tot ceea ce spun ar putea sa aiba ca efect deplasarea locului de unde o spun. Astfel incit la intrebarea: de unde pretinzi ca vorbesti, tu, care vrei sa descrii -; de atit de sus si de atit de departe -; discursul celorlalti?, nu as raspunde decit atit: am crezut ca vorbesc din acelasi loc cu aceste discursuri, si ca definindu-le spatiul, imi voi situa propriul discurs; acum, insa, trebuie sa recunosc: de unde am aratat ca ele vorbeau fara s-o spuna, eu insumi nu mai pot sa vorbesc, ci doar pornind de la aceasta diferenta, de la aceasta infima discontinuitate pe care deja discursul meu a lasat-o in urma lui.

Formatiunile discursive si pozitivitatile

Am descris, deci, relatii de coexistenta intre enunturi. Am avut grija sa nu tin cont de nici una dintre unitatile cu privire la ele care puteau fi propuse si pe care traditia mi le punea la dispozitie: opera unui autor, coeziunea unei epoci sau evolutia unei stiinte. M-am mentinut la simpla prezenta a evenimentelor vecine cu propriul meu discurs -; fiind sigur ca voi avea de-a face cu un ansamblu de-acum coerent daca voi fi reusit sa descriu, intre ele, un sistem de relatii.

Mi s-a parut, mai intii, ca anumite enunturi ar putea forma un ansamblu in masura in care se refera la un singur si acelasi obiect. La urma urmelor, enunturile care privesc nebunia, de pilda, nu au in nici un caz acelasi nivel formal (sint departe de a se supune, toate, criteriilor cerute pentru un enunt stiintific); nu apartin toate aceluiasi cimp semantic (unele tin de semantica medicala, altele de semantica juridica sau administrativa, altele folosesc un lexic literar), dar se raporteaza, toate, la acel obiect ce se profileaza in diferite feluri in experienta individuala si sociala ce poate fi desemnata prin termenul de nebunie. Iti dai seama insa repede ca unitatea obiectului nu permite individualizarea unui ansamblu de enunturi si stabilirea, intre acestea, a unui relatii in acelasi timp descriptive si constante. Si aceasta din doua motive. O data, pentru ca obiectul, departe de a fi acel ceva prin raportare la care se poate defini un ansamblu de enunturi, este mai curind el insusi constituit de ansamblul acestor formulari; am gresi daca am cauta pe latura “maladiei mentale” unitatea discursului psihopatologic sau psihiatric; ne-am insela sigur daca i-am cere fiintei insesi a acestei boli, continutului sau secret, adevarului sau mut si inchis in sine ce s-a spus la un moment dat cu privire la ea; maladia mentala a fost constituita de ansamblul a ceea ce a putut sa se spuna in grupul tuturor enunturilor care o numeau, o decupau, o descriau, o explicau, ii povesteau dezvoltarile, ii indicau diferitele corelatii, o judecau si, eventual, ii dadeau cuvintul articulind, in numele ei, niste discursuri care trebuiau sa treaca drept fiind ale ei. Mai mult, insa, decit atit: ansamblul de enunturi care privesc nebunia, si care la drept vorbind o constituie, este departe de se referi la un singur obiect, de a-l fi format o data pentru totdeauna si de a-l mentine, la nesfirsit, ca propriul sau orizont de idealitate inepuizabila; obiectul impus ca si corelat al lor de catre enunturile medicale din secolele al XVII-lea si al XVIII-lea nu este identic cu obiectul care se contureaza prin intermediul sentintelor juridice sau al masurilor politienesti; la fel, toate obiectele discursului psihopatologic au fost modificate de la Pinel si pina la Esquirol sau Bleuler: nu despre aceleasi maladii este vorba aici si dincolo -; si asta in acelasi timp deoarece codul perceptiv si tehnicile de descriere s-au schimbat, pentru ca desemnarea nebuniei si decupajul ei general nu mai asculta de aceleasi criterii, pentru ca functia discursului medical, rolul sau, practicile in care el este investit si care il sanctioneaza, distanta la care el se mentine fata de bolnav s-au modificat profund.
Din aceasta multiplicitate de obiecte am putea, ar trebui, poate, sa conchidem ca nu este posibil sa admitem, ca o unitate valabila pentru constituirea unui ansamblu de enunturi, “discursul referitor la nebunie”. Ar trebui, poate, sa ne rezumam doar la acele grupuri de enunturi care au un singur si acelasi obiect: discursurile despre melancolie sau cele despre nevroza. Ne-am da, insa, repede seama ca, la rindul lor, fiecare dintre aceste discursuri si-a constituit propriul obiect si l-a lucrat pina la a-l transforma in totalitate. Ceea ce face ca problema care se pune sa fie aceea daca unitatea unui discurs nu este cumva facuta, mai degraba decit de permanenta si de singularitatea unui obiect, de spatiul comun in care diverse obiecte se profileaza si se transforma neincetat. Relatia caracteristica ce permite individualizarea unui ansamblu de enunturi referitoare la nebunie ar fi atunci: regula aparitiei simultane sau succesive a diferitelor obiecte numite, descrise, analizate, apreciate sau judecate in cuprinsul acestuia; legea excluderii sau a implicarii lor reciproce; sistemul care le guverneaza transformarea. Unitatea discursurilor cu privire la nebunie nu se intemeiaza pe existenta obiectului “nebunie” sau pe constituirea unui orizont unic de obiectivitate; jocul regulilor este cel care face posibile, intr-o epoca data, aparitia de descrieri medicale (cu obiectul lor), aparitia unei serii de masurii discriminatorii si represive (cu propriul lor obiect), aparitia unui ansamblu de practici codificate sub forma de retete si de medicatii (cu obiectul lor specific); ansamblul regulilor este, prin urmare, cel care da seama nu atit de obiectul insusi in identitatea sa, cit de ne-coincidenta sa cu sine insusi, de perpetua sa diferenta, de abaterea si de imprastierea sa. In plus, unitatea discursurilor cu privire la nebunie o constituie jocul regulilor care definesc transformarile acestor diferite obiecte, non-identitatea lor pe parcursul timpului, ruptura ce se produce in ele, discontinuitatea interna ce le suspenda permanenta. In mod paradoxal, a defini un ansamblu de enunturi in ce are el mai individual nu consta in a-i individualiza obiectul, a-i fixa identitatea, a-i descrie acele caractere pe care el le pastreaza permanent; ci, din contra, in a descrie imprastierea acestor obiecte, a surprinde toate interstitiile ce le despart, a masura distantele ce domnesc intre ele -; cu alte cuvinte, in a le formula legea de repartitie. Acest sistem eu nu-l voi numi “domeniu” de obiecte (caci cuvintul acesta implica mai curind unitatea, inchiderea, vecinatatea apropiata decit raspindirea si dispersia); ii voi da, oarecum arbitrar, denumirea de referential; si voi spune, de pilda, ca “nebunia” nu este obiectul (sau referentul) comun unui grup de propozitii, ci referentialul sau legea de imprastiere a diferitelor obiecte sau referenti pusi in joc de un ansamblu de enunturi, a caror unitate se gaseste definita tocmai de aceasta lege.
Al doilea criteriu care ar putea fi folosit pentru constituirea de ansambluri discursive ar fi tipul de enuntare utilizat. Mi s-a parut, de exemplu, ca stiinta medicala, cu incepere din secolul al XIX-lea, se caracteriza mai putin prin obiectele sau conceptele sale (dintre care unele au ramas identice, iar altele s-au transformat pe de-a-ntregul) cit printr-un anumit stil, printr-o anumita forma constanta a enuntarii: am asista, astfel, la instaurarea unei stiinte descriptive. Pentru prima data, medicina nu mai este constituita de un ansamblu de traditii, observatii si retete eterogene, ci de un corpus de cunostinte ce presupune o aceeasi privire asupra obiectelor, un acelasi cadrilaj al cimpului perceptiv, o aceeasi analiza a faptului patologic in functie de spatiul vizibil al corpului, un acelasi sistem de transcriere a ceea ce e perceput in ceea ce se spune (acelasi vocabular, acelasi joc de metafore); mi s-a parut, pe scurt, ca medicina se formaliza, daca se poate spune astfel, ca o serie de enunturi descriptive. Si aici, insa, aceasta ipoteza de pornire a trebuit abandonata. A trebuit sa recunosc ca medicina clinica era in egala masura un ansamblu de decizii politice, de decizii economice, de reglementari institutionale, de modele de invatare si un ansamblu de descrieri; ca, in tot cazul, acesta din urma nu putea fi abstras fata de celalalt, si ca enuntarea descriptiva nu era decit una dintre formularile prezente in marele discurs clinic. Sa recunosc ca aceasta descriere n-a incetat sa se deplaseze: fie pentru ca, de la Bichat si pina la patologia celulara, n-au mai fost descrise aceleasi lucruri; fie pentru ca, de la inspectia vizuala, auscultare si palpare pina la folosirea microscopului si a testelor biologice, sistemul informatiei s-a modificat; fie pentru ca, de la corelatia anatomo-clinica simpla si pina la analiza fina a proceselor fiziopatologice, lexicul semnelor si descifrarea lor au fost in totalitate reconsiderate; fie, in sfirsit, pentru ca medicul a incetat, putin cite putin, sa mai fie el insusi locul de inregistrare si de interpretare a informatiei, si pentru ca alaturi de el, in afara lui, s-au constituit mase documentare, instrumente de corelare si tehnici de analiza care ii stau, desigur, la dispozitie, dar care-i modifica, fata de bolnav, pozitia sa de subiect privitor.
Toate aceste alterari care ne fac, poate, sa iesim astazi din medicina clinica s-au depus lent, de-a lungul secolului al XIX-lea, in interiorul discursului clinic si in spatiul desenat de acesta. Daca am vrea sa definim acest discurs cu ajutorul unei forme codificate de enuntare (de exemplu, descrierea unui anumit numar de elemente determinate pe suprafata corpului, care sint inspectate de ochiul, urechea si degetele medicului; identificarea unitatilor signaletice si a semnelor complexe; estimarea semnificatiei lor probabile; prescrierea terapeuticii corespunzatoare), ar fi nevoiti sa recunoastem ca medicina clinica s-a descompus imediat ce a aparut si ca n-a avut parte de formulare decit la Bichat si Laennec. In fapt, unitatea discursului clinic nu este data de o forma determinata de enunturi, ci de ansamblul regulilor care au facut simultan sau succesiv posibile niste descrieri pur perceptive, dar si niste observatii mediate de instrumente, protocoale de experiente de laborator, calcule statistice, constatari epidemiologice sau demografice, regulamente institutionale, decizii politice. Tot acest ansamblu nu poate sa se supuna unui model unic de inlantuire lineara: este vorba de un grup de enuntari diverse, care sint departe de a asculta de aceleasi reguli formale, departe de a avea aceleasi exigente de validare, departe de a avea aceeasi functie operatorie. Ceea ce se cuvine sa caracterizam ca medicina clinica este tocmai coexistenta acestor enunturi risipite si eterogene; este sistemul care le guverneaza repartitia, sprijinul pe care ele il gasesc unele pe altele, modul in care se presupun sau se exclud, transformarea pe care o suporta, jocul inlocuirilor, dispunerii si substituirii lor. Se poate face foarte bine sa coincida in timp aparitia discursului cu introducerea in medicina a unui tip privilegiat de enuntare. Insa acesta nu are un rol constituant sau normativ. Dincoace de acest eveniment si de jur imprejurul sau se desfasoara un ansamblu de forme enuntiative diverse: si tocmai regula generala a acestei desfasurari este cea care constituie, in individualitatea sa, discursul clinic. Regula de formare a acestor enunturi in eterogenitatea lor, in imposibilitatea lor chiar de a se integra intr-un singur lant sintactic, este ceea ce voi numi abaterea enuntiativa. Si voi spune ca medicina clinica se caracterizeaza, ca ansamblu discursiv individualizat, prin abaterea sau legea de dispersie care guverneaza diversitatea enunturilor sale.
Cel de-al treilea criteriu in functie de care ar putea fi stabilite grupuri unitare de enunturi este existenta unui joc de concepte permanente si coerente intre ele. Se poate presupune, de pilda, ca analiza limbajului si a faptelor gramaticale se baza, la clasici (incepind cu Lancelot si pina la sfirsitul secolului al XVIII-lea) pe un numar definit de concepte al caror continut si utilizare erau stabilite o data pentru totdeauna: conceptul de judecata, definit ca forma generala si normativa a oricarei fraze, conceptele de subiect si de atribut, grupate sub categoria mai generala de nume, conceptul de verb, utilizat ca echivalent al conceptului de copula logica, conceptul de cuvint, definit ca semn al unei reprezentari. Am putea sa reconstituim, astfel, arhitectura conceptuala a gramaticii clasice. Dar, si aici, am intilni repede niste limite: cu astfel de elemente de-abia daca am putea, desigur, sa descriem analizele facute de autorii de la Port-Royal. Si repede am fi obligati sa constatam aparitia unor noi concepte; unele dintre ele sint derivate, poate, din primele, dar celelalte le sint eterogene si unele chiar incompatibile. Notiunea de ordine sintactica naturala sau inversata si aceea de complement (introdusa la inceputul secolului al XVIII-lea de Beauzée) mai pot, fara indoiala, sa se integreze in sistemul conceptual al gramaticii de la Port-Royal. Dar nici ideea unei valori originar expresive a sunetelor, nici aceea a unei cunoasteri primitive ascunse in cuvinte si transmise in mod obscur de acestea si nici aceea a unei regularitati in evolutia istorica a consoanelor nu pot fi deduse din jocul de concepte utilizate de gramaticienii secolului al XVIII-lea. Mai mult chiar: conceptia despre verb inteles ca simplu nume desemnind o actiune sau o operatie, definirea frazei nu ca propozitie atributiva, ci ca o serie de elemente designative al caror ansamblu reproduce o reprezentare, toate acestea sint strict incompatibile cu ansamblul conceptelor de care Lancelot sau Beauzée puteau sa se foloseasca. In aceste conditii, trebuie oare sa presupunem ca gramatica nu constituie decit in aparenta un ansamblu coerent? Si ca tot acest ansamblu de enunturi, analize, descrieri, principii, consecinte si deductii, care s-a perpetuat sub aceasta denumire mai bine de un secol, nu reprezinta decit o falsa unitate?
In fapt, dincoace de toate conceptele mai mult sau mai putin eterogene ale gramaticii clasice, este posibil sa definim un sistem comun care sa dea seama nu numai de aparitia lor, ci si de dispersia si, eventual, de incompatibilitatea lor. Acest sistem nu este constituit din concepte mai generale si mai abstracte decit cele care apar la suprafata si sint minuite la vedere; ci mai degraba dintr-un ansamblu de reguli de formare a conceptelor. Acest ansamblu se subimparte la rindul lui in patru grupuri subordonate. Exista grupul care guverneaza formarea conceptelor ce permit descrierea si analizarea frazei ca o unitate in care elementele (cuvintele) nu sint pur si simplu juxtapuse, ci raportate unele la altele; acest ansamblu de reguli reprezinta ceea ce am putea sa numim teoria atribuirii; si fara ca ea insasi sa se modifice, aceasta teorie a atribuirii a putut sa produca conceptele de verb-copula, acela de verb-nume specific al actiunii sau acela de verb-legatura a elementelor reprezentarii. Exista, apoi, grupul care guverneaza formarea conceptelor ce permit descrierea raporturilor dintre diferitele elemente semnificante ale frazei si diferitele elemente a ceea ce este reprezentat prin intermediul acestor semne; aceasta este teoria articularii, care poate, prin unitatea sa specifica, sa dea seama de concepte atit de diferite precum cel de cuvint ca rezultat al unei analize a gindirii si cel de cuvint ca instrument cu ajutorul caruia se poate efectua o astfel de analiza. Teoria desemnarii guverneaza aparitia unor concepte precum cel de semn arbitrar si conventional (permitind, prin urmare, construirea unei limbi artificiale), dar si cel de semn spontan, natural, nemijlocit si imediat incarcat cu valoare expresiva (permitind, astfel, reintroducerea instantei limbii in devenirea, reala sau ireala, a umanitatii). In sfirsit, teoria derivarii da seama de formarea unui joc de notiuni foarte dispersate si foarte eterogene: ideea unei imobilitati a limbii, care nu este supusa schimbarii decit ca urmare a unor accidente exterioare; ideea unei corelatii istorice intre devenirea limbii si capacitatile de analiza, de reflectie si de cunoastere ale indivizilor; ideea unui raport reciproc intre institutiile politice si complexitatea gramaticii; ideea unei determinari circulare intre formele limbii, ale scrierii, ale cunoasterii si stiintei, ale organizarii sociale si, in sfirsit, ale progresului istoric; ideea poeziei inteleasa nu ca un anumit mod de utilizare a vocabularului si gramaticii, ci ca o miscare spontana a limbii deplasindu-se prin spatiul imaginatiei umane, care prin natura sa este metaforica. Aceste patru “teorii” -; care reprezinta tot atitea scheme de formare a conceptelor -; intretin relatii descriptibile (ele se presupun reciproc; se opun doua cite doua; deriva una din alta si, inlantuindu-se, leaga intr-o singura figura discursuri care nu pot fi nici unificate si nici suprapuse). Ele constituie ceea ce am putea sa numim o retea teoretica. Prin acest termen nu trebuie sa se inteleaga un grup de concepte fundamentale care le-ar regrupa pe toate celelalte si ar permite reintroducerea lor in unitatea unei arhitecturi deductive: ci mai curind legea generala a imprastierii, eterogenitatii si incompatibilitatii lor (simultane sau succesive): regula insurmontabilei lor pluralitati. Iar daca in gramatica generala ne este usor sa recunoastem un ansamblu individualizabil de enunturi, e in masura in care toate conceptele ce figureaza in cuprinsul ei, care se inlantuie, se intersecteaza, interfereaza, se izgonesc unele pe altele, se mascheaza, se risipesc sint formate plecind de la una si aceeasi retea teoretica.
Se poate incerca, in sfirsit, constituirea unor unitati de discurs pornind de la o identitate de opinie. In “stiintele umane”, sortite polemicii, oferite jocului preferintelor si intereselor, atit de permeabile la teme filosofice si morale, atit de prompte, uneori, pentru utilizari politice si atit de invecinate de anumite dogme religioase, este legitim, intr-o prima instanta, sa presupunem ca o anumita tematica este capabila sa lege, si inca foarte strins, asemeni unui organism ce are nevoile, forta interna si capacitatea sa de supravietuire, un ansamblu de discursuri. Nu s-ar putea, de exemplu, constitui ca unitate tot ceea ce, de la Buffon si pina la Darwin, a constituit discursul evolutionist? Tema mai mult filosofica decit stiintifica, mai apropiata de cosmologie decit de biologie; tema care mai curind a dirijat de la distanta niste cercetari decit a numit, acoperit si explicat niste rezultate; tema care intotdeauna presupunea mai mult decit se stia, dar care constringea pornind de la optiunea sa fundamentala de a transforma in cunoastere discursiva ceea ce era schitat ca ipoteza sau ca exigenta. N-am putea, oare, sa vorbim la fel si despre ideea fiziocratica? Idee care postula, mai presus de orice demonstratie si inaintea oricarei analize, caracterul natural al celor trei rente funciare; care presupunea, prin urmare, primatul economic si politic al proprietatii agrare; care excludea orice fel de analiza a mecanismelor productiei industriale; care implica, in schimb, descrierea circuitului banilor in interiorul unui stat, a distributiei lor intre diferitele categorii sociale si a canalelor pe care reveneau la producator; care l-a determinat, pina la urma, pe Ricardo sa-si puna intrebari despre cazul in care aceasta tripla renta n-ar aparea, despre conditiile in care ea s-ar putea forma si sa denunte, in consecinta, arbitrarul temei fiziocratice.
Plecind, insa, de la o atare tentativa, ajungem la doua constatari inverse si complementare. Intr-un caz, acelasi fapt de opinie, aceeasi tematica si aceeasi optiune se articuleaza plecind de la doua jocuri de concepte, de la doua tipuri de discurs, de la doua cimpuri de obiecte perfect diferite: ideea evolutionista, in formularea ei cea mai generala, este poate aceeasi la Benoit de Maillet, Bordeu sau Diderot, si la Darwin; in fapt insa, ceea ce o face posibila si coerenta nu este deloc de acelasi ordin aici si acolo. In secolul al XVIII-lea, ideea evolutionista reprezinta o optiune ce se efectueaza pornind de la doua posibilitati bine determinate: fie se admite ca inrudirea dintre specii formeaza o continuitate data pe de-a-ntregul inca din start, si ca numai catastrofele naturii, numai istoria dramatica a Pamintului, numai bulversarile provocate de un timp extrinsec au intrerupt-o si, parca, sfisiat-o (si atunci acest timp este cel care creeaza discontinuitatea, ceea ce exclude evolutionismul); fie se admite ca timpul creeaza continuitatea, ca schimbarile naturii sint cele care constring speciile sa capete caractere diferite de cele care le fusesera date la pornire: astfel incit tabloul aproape continuu al speciilor devine un fel de aplatizare, sub privirile naturalistului, a unei intregi mase de timp. In secolul al XIX-lea, ideea evolutionista reprezinta o optiune care nu mai are in vedere constituirea tabloului speciilor, ci modalitatile de interactiune intre un organism ale carui elemente sint toate solidare si un mediu care-i ofera conditiile reale de viata. O singura “idee”, pornind, insa, de la doua sisteme de optiune.
In cazul fiziocratiei, din contra, se poate spune ca alegerea lui Quesnay se bazeaza exact pe acelasi sistem de concepte ca si conceptia opusa, sustinuta de cei pe care i-am putea numi utilitaristi. In acea epoca, analiza bogatiilor comporta un joc de concepte relativ limitat si care era admis de toti (se dadea aceeasi definitie monedei, care era un semn si nu avea valoare decit gratie materialitatii necesare practic a acestui semn; se dadea aceeasi explicatie a unui pret prin mecanismul trocului si prin cantitatea de munca necesara pentru obtinerea marfii; se fixa in acelasi fel pretul unei munci depuse: cit costa intretinerea unui muncitor si a familiei sale pe timpul muncii). Iar pornind de la acest joc conceptual unic, existau doua modalitati de a explica formarea valorii, dupa cum se pleca de la schimb sau de la retribuirea zilei de munca. Aceste doua posibilitati inscrise in teoria economica si in regulile jocului sau conceptual au dus la aparitia, pornindu-se de la aceleasi elemente, a doua opinii diferite.
Am gresi cu siguranta, asadar, daca am cauta in aceste fapte de opinie niste principii de individualizare a unui discurs. Ceea ce defineste unitatea istoriei naturale nu este permanenta unor idei precum aceea de evolutie; ceea ce defineste unitatea discursului economic din secolul al XVIII-lea nu este conflictul dintre fiziocrati si utilitaristi, sau dintre partizanii proprietatii funciare si partizanii comertului si industriei. Ceea ce ne permite sa individualizam un discurs si sa-i acordam o existenta independenta este sistemul punctelor de alegere pe care el il lasa liber pornind de la un cimp de obiecte date, de la o gama enuntiativa determinata si de la un joc de concepte definite in continutul si in utilizarea care li se da. Ar fi, prin urmare, insuficient sa cautam intr-o optiune teoretica fundamentul general al unui discurs si forma globala a identitatii sale istorice: caci aceeasi optiune poate sa apara in doua tipuri de discurs; si un singur discurs poate sa prilejuiasca mai multe optiuni diferite. Nici permanenta in timp a opiniilor si nici dialectica conflictelor lor nu sint suficiente pentru a individualiza un ansamblu de enunturi. Pentru aceasta, trebuie sa se poata repera repartitia punctelor de alegere si sa se defineasca, mai jos de orice optiune, un cimp de posibilitati strategice. Daca analiza fiziocratilor face parte din acelasi grup de discursuri ca si analiza utilitaristilor nu este pentru ca traiau cu totii in aceeasi epoca, nici pentru ca se infruntau inauntrul aceleiasi societati si nici pentru ca interesele lor se intreteseau in aceeasi economie, ci pentru ca cele doua optiuni ale lor tineau de una si aceeasi repartitie a punctelor de alegere, de unul si acelasi cimp strategic. Acest cimp nu reprezinta totalul elementelor aflate in conflict si nici o obscura unitate divizata impotriva ei insesi si refuzind sa se recunoasca sub masca fiecarui adversar, ci legea de formare si de dispersie a tuturor optiunilor posibile.
Iata-ne, pe scurt, in prezenta a patru criterii care permit recunoasterea unor unitati discursive care nu sint deloc unitatile traditionale (fie ca e vorba de “text”, de “opera” sau de “stiinta”; sau fie ca e vorba de domeniul sau de forma discursului, de conceptele pe care acesta le utilizeaza sau de optiunile pe care le manifesta). Aceste patru criterii nu numai ca nu sint i