b1j1jt

Cum sa vorbeºti despre Derrida, pentru Derrida sau chiar impotriva lui Derrida, in faþa lui Derrida insuºi? Cum sa paraseºti confortul unui curs, al unui seminar, al unui text scris, pentru a vorbi liber in faþa autorului insuºi, prezenþa vie ºi atenta, care sancþioneaza prin forþa gindirii sale tot ce s-ar putea spune despre el? Ce strategie sa adopþi pentru a evita o prezenþa aface-a-facei adversativa, pentru a te situa alaturi/linga Derrida, chiar cu un mic pas indaratul lui, pentru a-l urma in intervalul acestei distanþe pe drumul ideilor sale ºi pe cararea ideilor noastre?
Categoric, nici laudele nici criticile nu ar conveni acestei strategii; poate doar riscul unei sinceritaþi care s-ar aventura in marturisirea unei experienþe: aceea a intilnirii cu Derrida, intilnire filosofica in anii de ucenicie, intr-un moment istoric precis, chiar dupa evenimentele din 1989. Va trebui, prin urmare, sa-mi articulez aceasta intervenþie in interstiþiile acestei conjuncþii (pe care inca indraznesc s-o numesc fericita) intre caderea comunismului totalitar ºi o filosofie a deconstrucþiei. Sa depun marturie despre anii de ucenicie, despre o perioada in care se invaþa simultan atit filosofia cit ºi viaþa insaºi. Cum sa inveþi deci sa traieºti (chiar daca viaþa nu se invaþa...) ºi sa filosofezi in entuziasmul unui reinceput, in speranþa unei revoluþii care nu va fi niciodata una, in efortul unei reconstrucþii care nu va fi nicicind implinita?
Cele doua evenimente simultane -; caderea comunismului ºi descoperirea filosofiei critice -; pareau sa se intilneasca ºi, prin aceasta intilnire, pareau sa aþiþe, sa faureasca un al treilea: cel al cotidianitaþii. Caci locul acestei intilniri nu a fost altul decit viaþa de toate zilele, acolo unde se experimenteaza (simþul) comun, repetiþia in diferenþa, prezentul furiºat, evidenþa inaparenta a lucrurilor ºi altele. Ar fi inca insuficient sa spui pur ºi simplu „loc", din moment ce, tocmai, vocea critica ºi deconstructiva a filosofiei, aceea a lui Heidegger, Derrida, Deleuze sau Nancy, ne indica dimensiunea evenimenþiala a oricarui loc, ºi a oricarui loc cotidian prin excelenþa. Intr-adevar, 1989 reprezinta momentul -; pe care eu l-aº numi epocal -; survenirii masive, exigente ºi inevitabile a cotidianului in viaþa acestor societaþi, prea mult timp dedicate visarii, pe cale de a deveni coºmar, la o lume comuna, festiva ºi excepþionala, de atins exact prin sacrificarea prezentului ºi a oricarei singularitaþi. ªocul cotidianului a fost ºi ramine mereu imens: propensiunile ceremoniale, cautarea cu orice preþ a excepþionalului, eschatologismul, cultivate cu indirjire de comuniºtii aflaþi la putere, iºi afla azi un suflu nou in beþia mediatica ºi comerciala. O ideologie o inlocuieºte pe cealalta, pe un cimp de aplicaþie fragilizat, care niciodata n-a invaþat arta de a trai in cotidian, care nu reuºeºte sa articuleze o civilitate comuna, banala, de rutina intre indivizi care sa poata ºi sa ºtie sa negocieze distanþele care ii unesc ºi care ii separa.
In studierea acestui cimp -; pe cit de paradoxal pe atit de aflat la indemina, la indepicior, la indecuvint -;, filosofia critica s-a dovedit a fi un instrument pertinent de analiza; altfel spus ºi in oglinda, aceasta filosofie nu este, la rindul sau, ºi pe cai multiple de-a lungul intregului secol precedent, decit asumarea condiþiei cotidiene de a filosofa, adica a diseminarii evenimenþiale, a producþiei neincetate a unor diferenþe, a scriiturii infinit finite a tramei existenþiale, a jocului rhizomatic ºi lipsit de o regula unica a sensului. Sa deconstruieºti metafizica, tradiþia sa ºi epocalitatea sa te costa deconstruirea desfaºurarii in viaþa societaþilor moderne ºi postmoderne a imperativelor pe care aceasta metafizica le-a muncit de-a lungul istoriei sale. A face critica cotidianitaþii ar insemna apoi a cauta, in straturile sale eterogene, cum se produce ºi se spune spaþiul, timpul, sensul, cum se articuleaza intr-un tot singularitaþile, chipurile lor, gesturile lor, dorinþele lor, in fine (dar fara a putea opri in acest punct seria acestei cercetari) prin ce alchimie acest tot digera accidentele, excepþiile, diferenþele, perplexitaþile ºi imprumuta figurile lor efemere.
Anii de ucenicie filosofica m-au pus in faþa acestei triple condiþii: de membru al unui spaþiu geografic ºi cultural definit cind ca „est-european”, cind ca „balcanic”; de individ somat pin viaþa sa de toate zilele sa-i dea o forma; de filosof aflat in comunicare cu tradiþia filosofiei ºi cu creaþia sa contemporana. Aceasta condiþie cerea prin urmare sa fie interogata ºi supusa tratamentului distructiv, sistematic ºi conform determinarilor fiecarei regiuni careia i s-ar fi voit aplicarea unui astfel de tratament. Trebuia deci sa reflectez la multiplele mele apartenenþe -; culturale, politice, religioase, dar ºi mentalitare, lingvistice, populare-rurale -;, sa le pun in dialog ºi sa le fac, prin conflictualitaþile lor, sa vorbeasca despre toate condiþionarile la care sint supus ºi care dau contur libertaþii mele ºi discursului meu. Sa ma deconstruiesc pe mine insumi inainte de a proceda la travaliul critic privind istoria societaþii ºi a filosofiei, fara ca prin asta sa cad in introspecþie psihologica sau intr-o psihanaliza vulgara. Sa gasesc tonul constituþiei mele intelectuale ºi sa-l fac sa rezoneze impreuna cu celelalte tonuri ale lumii careia ii aparþin.
Dar atunci care ar fi tonul adecvat/potrivit pentru a vorbi despre deconstrucþie in aceasta lume balcanica in care „the space is out of joint”, amestec bizar de ideologii,de limbi, de culturi, de proiecte ºi de actualitaþi haotice? Este oare deconstrucþia o chestiune de ton, chiar de accent in acest spaþiu unde discursurile sint judecate pina la nuanþa, unde implicitul spune tot atita, daca nu mai mult decit explicitul, unde afectivitaþile se desfaºoara pe o gama quasi infinita, de la furia distrugatoare pina la apatia cea mai profunda, de la entuziasmul spontan care darima ierarhiile pina la tristeþea provinciala ºi fatalista? Pe de alta parte, este oare deconstrucþia un instrument de fineþe adaptat unei lumi brute, deseori brutale sau trebuie ea oare sa se angajeze intr-un efort geologic care ar face distincþia intre naivitaþile ºi ºiretlicurile, intre fanatismele ºi deziluziile care compun -; uneori intr-o maniera suprarealista -; tabloul acestui spaþiu-timp?
Ce poate sa aduca deconstrucþia acestei lumi? Cu ce sa-i hraneasca pe intelectualii balcanici -; cind oportuniºti ºi creduli, cind lucizi pina la insuportabil -; in þara criticii heterogenitaþilor ºi a asimetriilor pe care e fondata metafizica? Reciproc, ce pot sa aduca Balcanii deconstrucþiei? Din ce sa se inspire deconstrucþia in aceste þari nicicind construite, dar ºi nicicind distruse, incremenite pe vecie in proiectele lor precare, incercind cu violenþa sa se edifice prin recursul concomitent ºi non-problematic la arhaism ºi la tehnicismul postmodern? Cum sa deconstruieºti (intr-) o regiune numita «Balcani», o denumire pe care ºi-o refuza aproape toþi locuitorii sai? Dupa spectrele succesive, al comunismului, al lui Marx, cel al «balcanismului» indeamna la o primire meditativa ºi critica; Balcanii au parte -; aºa cum ne spune Maria Todorova in excelenta sa carte1 -; de toate opoziþiile metafizice sau structuraliste, de toate criteriile geopolitice ºi geostrategice, economice sau etnice, forþind semnificanþii sa pulverizeze orice semnificat stabil, orice atribuire de nume sau de sens care s-ar vrea definitiva. Ce mai ramine de deconstruit dintr-un spaþiu izbucnit prin sfidarea fizicii ºi a geografiei celor mai elementare, dintr-un amestec demografic care falsifica toate proiectele moderne (romantice sau raþionaliste) de transparenþa ºi puritate?
Ce rol sa atribui lui Derrida intre aceºti intelectuali, in faþa lor ºi uneori impotriva lor? Cum sa-l primeºti intr-un discurs care sa nu fie nici festiv nici mimetic, ci care sa poata sa faca din gindirea derrideana o cauza a propriei tale gindiri, un pretext ºi o ºansa pentru demantelarea voalurilor care disimuleaza schemele zapacite ale vechilor sisteme?
«Derrida», numele gindirii sale, ajunge in discursul filosofic romanesc (academic ºi editorial) incepind cu anul 1990. Pina la acea data, el este practic necunoscut, fiind rar evocat de literaþi, aproape niciodata de filosofi. In anii 80, o parte a lucrarii Dissemination este tradusa intr-o culegere de texte privind teoriile actuale ale textului. Postmodernismul -; caruia inca de la inceput i s-a asociat numele -; face obiectul, in 1986, unui numar special al unei reviste de studii literare, numar considerat de atunci ca un eveniment. Doi ani mai tirziu, intr-o carte de introducere in filosofia secolului al XX-lea, Andrei Marga, profesor la Universitatea din Cluj ºi fost elev al lui Habermas, realizeaza o strapungere a gelului academic vorbind despre filosofi francezi postmoderni: Foucault, Lyotard ºi Derrida. Prezentarea eminamente didactica a acestor autori iºi refuza orice luare de poziþie critica, dar ea pastreaza meritul unui gest curajos intr-un peisaj cultural care-ºi producea ultimele elucubraþii pe tema proprietaþii intregului popor ºi pe aceea a pericolelor revizionismului maghiar. La acea epoca, studiul filosofiei abia daca ajungea la Sartre, ginditor revoluþionar, exemplu de adeziune a unui intelectual occidental la teoria marxista. Acest studiu lua timid in consideraþie fenomenologia sau filosofia analitica (care aveau «calitatea» de a fi foarte tehnice ºi, din pornire, mai puþin vulnerabile la ideologizare), amintea rar numele lui Nietzsche ºi Heidegger, ºi excludea complet autori precum Benjamin, Debord, Lefebvre, Arendt, Patocka, Foucault sau Deleuze. Aceeaºi echitate ideologica era foarte atenta (prin evitare ºi interdicþie) faþa de ginditorii stingii dure occidentale, ºi cind erau citate numele lui Gramsci sau Althusser, era pentru a le sancþiona deviaþiile in raport cu gindirea lui Marx.2
Nu evoc aceasta evidenþa -; atit de familiara, dar deja atit de uitata -; decit pentru a pregati pasul urmator: acela al deschiderii ºi al descoperirii surprinzatoare a altor stiluri filosofice, a altor mize speculative, a altor nume, printre care cel al lui Derrida. Fara a avea intenþia de a trasa aici istoria intelectuala a ultimilor zece ani, vreau sa spun doar ca aceasta descoperire era contemporana cu apariþia pe piaþa culturala a modei postmodernismului. Deconstrucþia a fost ºi este in continuare asociata postmodernismului, ale carui surse ramin in continuare diverse ºi atit de puþin cunoscute. Aceasta moda pretinde sa te limitezi la aparenþele ºi jocul imaginilor, la simulacrul gindirii ºi ºocul cuvintelor, la exhibarea de semne stridente ºi distinctive. Ea se vrea deci o atitudine de fronda, fara lege ºi credinþa, in calitate de gest pur anarhist, fara a ºti foarte bine unde-i legea, cum un arché ar fi putut sa lucreze in profunzime istoria recenta.
Doua atitudini recente trebuie deci scoase in evidenþa, divergente in forma lor, dar complementare in lipsa lor de consistenþa: pe de o parte, sa fii categoric la moda, declarindu-te postmodernist (ºi deconstructivist). Aceasta declaraþie permite suspiciunea permanenta, superioritatea cinismului, gratuitatea jocului lingvistic, libertatea in articularea cuvintelor ºi a frazelor, supliciul limbii ºi suferinþa ideilor. De cealalta parte, sa fii tot la moda, dar marturisind public ºi patetic de asta data adeziunea totala ºi necondiþionata la democraþie ºi la valorile liberalismului. Trecind cu abilitate de la un socialism ºtiinþific dogmatic ºi naiv (ale carui virtuþi epistemologice le laudau ca Aufklarer), la teoria democratica cea mai ortodoxa (la fel de dogmatica ºi lipsita de orice raport cu realitatea), adepþii democratismului ramin astfel aºezaþi confortabil in aceeaºi ideologie a discursului gata facut, a ideilor valiza sau marfa, al caror transport ºi comerþ garanteaza succesul mediatic, bursele individuale ºi finanþari din partea ONG-urilor. «Democraþie», «drepturi ale omului», «minoritaþi», «multiculturalism» etc., tot atitea marote pentru a fi (sau pentru a crede a fi sau mai degraba pentru a face sa se creada ca sint) in pas cu actualitatea europeana sau euro-atlantica.
A doua distincþie intre postmoderniºti ºi democratiºti: daca pentru cei dintii Marx este citat ca un spectru, adica o masca de Halloween pentru a inspaiminta sufletele bune, fara a ºti nimic despre proiectele sale teoretice ºi despre abuzurile (inca teoretice dar mai ales practice) al caror obiect a fost timp de un secol; pentru cei din urma, Marx este de asemenea un spectru, dar acela al unui mort care nu vrea sa moara cu adevarat ºi a carui reintoarcere trebuie extirpata fara nici o forma de proces. Daca pentru primii, «Derrida» reprezinta unul dintre noii «Marx-i» («Derrida», dar ºi «Nietzsche», «Heidegger», «Foucault» etc.) a caror lectura e invers proporþionala cu frecvenþa citarilor, pentru ultimii, «Derrida» (ºi ceilalþi alaturi de acesta) este un dublu al lui «Marx», care trebuie indepartat cu orice preþ, pentru a salva o gindire constructiva ºi corecta. Tot in exces (in lipsa) sau prin nerespectarea propriilor angajamente, Marx sau Derrida ajung in mod invariabil prea devreme sau prea tirziu, intr-o proasta actualitate, care nu le permite sa fie intempestivi, sa fie prin urmare cauza unei gindiri a timpului prezent, sa provoace pasul in spate (acel Schritt zurück al lui Heidegger), fara reintoarcere nostalgica spre trecut, fara uitarea de sine sau de alþii in prezent, dar menþinindu-se pe linia fragila care separa ºi uneºte in acelaºi timp trecutul ºi prezentul. Intre destrucþia trecutului ºi construcþia viitorului, nici o deconstrucþie a prezentului, nici o punere in discuþie a moºtenirii care sintem.
Atunci cum sa dai acest(e) nume -; «Derrida» sau «deconstrucþie» -; unei posibile cai de acces critic la moºtenirea noastra, a propriei noastre elaborari politice ºi onto-teo-logice, a ceea ce suntem noi ca moºtenitori ai metafizicii ºi ai comunismului (in care conjuncþia marcheaza forþa inseparabilitaþii)? Cum sa inaintezi cu un pas nu catre un termen mediu intre cele doua atitudini descrise mai sus, nici catre o Aufhebung a viciilor ºi virtuþilor lor, ci intr-o vecinatate a lor, in cautarea unui loc in care «Derrida» ºi «deconstrucþie» sa poata sa faca loc unei interogaþii privind tradiþia ºi responsabilitatea noastra de azi?
Sintem de acord (in Vest in unanimitate, in Est din ce in ce mai mult) ca aceasta cadere a comunismului nu inseamna sfarºitul lui. In mod cert, acest lucru nu s-a intimplat ca desavirºire a proiectului comunist, dar mai ales in realitatea efectelor sale, in incetarea prezenþei sale mai mult sau mai puþin spectrale. Acest non-final al comunismului poate fi urmarit pe parcursul a doua linii de interogaþie.
Mai intii, linia prelungirii efectelor sale dincolo de o data cronologica. Comunismul nu dispare prin gestul excesiv de simbolic al execuþiei unui dictator comunist sau al demolarii unui zid care separa doua lumi. Nu dispare nici prin instaurarea unor guverne democratice ºi prin procesele (juridice sau mediatice) intentate responsabililor politici ai regimului anterior. Eºecul sau nu e lipsit de insaminþarea, timp de decenii, de diseminarea (daca prin folosirea acestui cuvint atit de muncit de Derrida nu am da o demnitate nemeritata la ceea ce a constituit saracia ideatica a politicii comuniste) unor efecte minuscule ºi infinite, profund inradacinate in comportamentul oamenilor, in gesturile lor, in trairile lor afective ºi in imaginea lor despre ei-inºiºi. Proiectul comunist, ezitarile sale, slabiciunile sale, violenþele sale urzesc inca pentru mult timp viaþa de zi cu zi a acestor societaþi ºi hranesc imaginarul eschatologic al anonimilor in criza de ideal, de credinþa, de idoli. Aceºti oameni sint in acelaºi timp actori, martori ºi victime ale promisiunii -; repetate la infinit ºi nicicind respectate -; unui in-comun de tip religios dar lipsit de Dumnezeu, a unei vieþi construite estetic dar lipsita de arta ºi de talent, a unui politic fara polis sau sentiment cetaþenesc a citoyennetéi, in fine, a unei economii in care orice acþiune ºi producþie poarta mai degraba o semnatura metafizico-faraonica. Ei traiesc inca din aceasta imagine a unei societaþi articulate pe confuzia confortabila intre religios, estetic, politic ºi economic, ºi noul asalt al tele-tehnicii nu face decit sa intareasca aceasta galerie de imagini aimageriei ºi sa profite fara scrupule de incoerenþele sale.
O a doua linie de analiza permite aducerea la lumina zilei a ceea ce niciodata nu a fost un dialog cu comunismul, nici in timpul vieþii sale, nici dupa aceea (lucru care, aºa cum spuneam, nu inseamna moartea lui). In þarile comuniste, ºi in Romania prin excelenþa, teoria comunista nu a constituit deloc obiectul unui travaliu critic apt sa masoare distanþa dintre aceasta teorie chiar ºi practica pe care ea pretindea ca o genereaza; disidenþa (sau ceea ce se considera ca atare) imbraca deseori forma unui refuz total al discuþiei cu teoria marxista ºi se refugia in neganditul aimpenséi unei mitologii naþionale sau a vreunui umanism universal. Astazi, «specialiºtii» comunismului -; fie cei mai virstnici care au suferit dramatic pentru ideile lor, fie cei mai tineri formaþi la ºcolile democraþiei -; il demonizeaza ºi ii dedica volume negre. Caderea este (era?) retrospectiv previzibila, intr-un fel de science-divinaþie a viitorului anterior ºi nu mai are nevoie de explicaþii suplimentare. Raul era consubstanþial comunismului ºi binele nu putea sa nu-l biruie. El s-a inscris ca o excrescenþa maligna pe corpul societaþii ºi, odata extirpat, nu mai merita atenþie. Accidentul, deviaþia, deturnarea nu fac parte din cursul «normal» al istoriei, prin urmare nu mai exista nici un motiv de interes pentru particularitatea care deranjeaza generalitatea, pentru o moarte care permite reluarea cursului natural al vieþii. Comunismul a murit deci de moarte naturala, nu e nevoie de travaliu de doliu, nu mai e de propus anamneza privind efectivitatea sa, zisele ºi nezisele sale, faptele sale bune ºi rele. Proclamat ca sfirºit, epuizat, el va cadea astfel sub pragul unei demnitaþi interogative ºi va fi exilat in refulare ºi in uitare.
Dar daca el refuza sa se lase uitat? Dar daca el este strigoiul ale carui aparenþe/apariþii nu ne lasa sa visam la un comunism altfel, numit de asta data economie de piaþa ºi globalizare? Daca ºansa noastra de a termina cu el -; adica cu acest comunism care s-a vrut total ºi etern, metafizic ºi mesianic, organic ºi aseptic -; a fost de a-l privi in faþa, de a-i judeca «visul de plenitudine» ºi provenienþa umana prea umana? ªi a termina cu comunismul «real» n-ar fi acelaºi lucru cu a termina cu Marx, aºa cum spune Derrida in cartea sa despre spectre, carte atit de puþin cunoscuta inca in Est. Terminarea cu comunismul ar fi -; cel puþin in aceasta cultura romana careia ii aparþin -; punerea in discuþie, cu rarii autori ca Sorin Antohi, de pilda, a alianþei sale ascunse ºi din ce in ce mai disperate in anii 80 cu ontologiile etnice, «discursuri complexe care incearca sa 'descopere', sa descrie ºi sa interpreteze categoriile ontologice de baza ale naþiunii -; contrapartide indigene ale universalelor, ale timpului ºi ale spaþiului in limbaj ºi in suflet»3. Aceste ontologii impartaºesc fara rezerve toate presupoziþiile fondatoare ale metafizicii ºi ii adauga particularitaþile naþionale, lingvistice sau afective care fac diferenþa, aºa cum se spune azi, care asigura comunitaþii raþiunea sa transcendentala ºi trans-istorica de a fi. Prin travaliul conjugat metafizic ºi naþional asupra timpului, asupra spaþiului ºi asupra limbii, un filosof precum Constantin Noica, autor al Sentimentului romanesc al fiinþei ºi care a cunoscut timp de decenii teroarea comunista, incerca sa scape de «raul» cosmopolitism al comunismului, gasind radacini noi ale fiinþei romaneºti in existenþa arhaica, refacind o memorie atemporala a zicerii ºi facerii originare. Intr-un gest abil de apropriere care ramine inca de analizat, puterea comunista va folosi chiar aceleaºi argumente pentru a-ºi legitima distanþarea de Uniunea Sovietica ºi, chiar la sfirºit, pentru a refuza modelul Gorbaciov.
A termina cu comunismul ar insemna apoi studierea a ceea ce a fost in practica de toate zilele a acestuia aplicarea ºi abuzul de Marx. Nu pentru a arata ca ceea ce ar fi zis Marx este bun sau rau, nici pentru a afirma ca comunismul real ar fi o deformaþie a comunismului ideal; aceste idei nu mai ciºtiga azi de partea lor nici un spirit lucid. Ci pentru a masura distanþa care-l separa pe Marx de comunism, spiritul sau critic ºi justiþiar de un cotidian masiv, mimetic ºi amorf. Pentru a evalua pierderea intregului spirit marxian in utilizarea rudimentara ºi autosuficienta a teoriei lui Marx. In fine, pentru a nu pune semnul egalitaþii intre caderea comunismului ºi sfirºitul mizelor teoretice ºi practice pe care proiectul sau le lansa oricarei gindiri moderne.
Dar a face aceasta ar insemna a propune o deconstrucþie a comunismului. Ea ar trebui sa porneasca de la aceasta evidenþa, ignorata mai mult ca oricind: comunismul aparþine prin esenþa sa ºi prin atitea din formele sale de manifestare modernitaþii. El nu este, aºa cum se mai aude inca in zilele noastre, intoarcerea barbariei slave, impotriva unei insule de latinitate civilizata care ar fi Romania (argument al naþionaliºtilor «moderaþi», luminaþi), nici refuzul modernitaþii capitaliste ºi imperialiste (argument al naþionaliºtilor extremiºti, radicali). Acceptarea modernitaþii sale ne-ar obliga in acest caz sa-i evaluam, in acelaºi timp, fidelitatea faþa de gindirea care fundamenteaza modernul ºi insemnatatea sa mondiala post-mortem.
Dar cine ar putea face aceasta deconstrucþie? Celor batrini, li se imputa dogmatismul ºi consimþamintul (chiar daca forþat, chiar daca tacit) la crimele comunismului. Celor tineri, li se reproºeaza faptul de a nu fi trait acele vremuri, de a nu fi impartaºit suferinþa celorlalþi; in fine, «occidentalilor» li se reproºeaza distanþa ºi ... faptul de a fi straini. Orice discurs ar fi prin urmare condamnat la falsificare, fie prin contaminare fie prin ignoranþa; orice poziþie e precara, orice luare de cuvint relativa. N-ar exista un loc privilegiat pentru a vorbi «cu adevarat» despre comunism. Nu ar exista un nume propriu care sa-ºi asume aceasta sarcina. Dar tocmai asta este: ceea ce trebuie invaþat de la deconstrucþie este ca nu exista un loc propriu din care sa porneºti o asemenea munca. Ca fara a fi reflexiva, ea ne poarta catre noi-inºine, acolo unde comunismul a acþionat, ca proiect modern, asupra felului in care sintem noi azi; in Balcani, ar fi vorba de a vedea in ce ºi de ce comunismul lucreaza inca in noi, prin ceea ce am vrut noi sa fim (sau am fost obligaþi sa vrem, diferenþa nu e importanta in acest punct exact). Ne trebuie (acest «ne» care ramine fantasma de nedepaºit a timpului nostru...) sa-i masuram «radioactivitatea» nu in speech-urile ceremoniale pe care le þinem la atitea ocazii festive, ci in gesturile noastre microscopice, in vorbele noastre comune ºi in gindurile noastre nemarturisite. Trebuie mereu sa negociem raporturile intre forþele spectrale cele mai arhaice ºi cele mai moderne in acelaºi timp, dupa spusele lui Derrida, forþe care pe de o parte hranesc inradacinarea in (retro)proiecþia pamintului natal, a singelui pur, a frontierelor de pazit cu preþul vieþii ºi, pe de alta parte, disloca zilnic, prin deversarea imaginilor ºi a marfurilor mediatice, orice ataºament spaþial (mental, fizic sau social) ºi orice continuitate temporala. Absenþa propriului in acest travaliu deconstructiv nu este, fara indoiala, o carenþa; el vrea tocmai sa þina seama de experienþa pe care o facem azi, ºi intr-o maniera banala, rutiniera, aceea a unei epuizari progresive ºi nedefinite a oricarei caracteristici, chiar ºi aceea a comunismului, acest eveniment care a incercat sa ridice comunul la rangul de propriu ºi sa dispuna proprietatea imparþita unui popor intreg. Tocmai eºecul acestei tentative este cel care ne revine ca misiune de deconstruire. Deci in raport cu evenimentul comunist, cu promisiunea sa ºi cu chipul sau monstruos cugetul nostru trebuie sa reacþioneze, prin ceea ce Heidegger ar fi numit Andenken ºi Besinnung: recolectare, rememorare, dar ºi miºcare prin care gindirea iºi asuma provenienþa, se angajeaza in domeniul careia ii aparþine. Gindirea noastra þine in acelaºi timp de Lumini ºi de Marx, de Nietzsche ºi de Derrida, dar ea a trebuit sa traiasca experienþa dura a privaþiunii, a umilinþei, a promisiunii ne-respectate, a abandonarii spiritului critic, a transformarii ideii de justiþie in practica vindicativa, in fine (dar un «in fine» mai degraba con-textual) a noii dogme de a fi actuali, de a fi in cadenþa cu ceea ce se face, ceea ce se gindeºte, ceea ce se iubeºte. Acest amestec este cel care ne determina facticitatea ºi prin el -; misiune, destin, ºansa?... -; trebuie sa verificam virtuþile inacualitaþii nietzscheene.

NOTE:
(1) Imagining the Balkans, Oxford University Press, 1997.
(2) Ar fi poate mai corect sa nu vorbim despre "stinga" ºi despre "dreapta", intr-o lume a teoriei unice ºi totale, elaborata odata pentru totdeauna de catre Marx ºi uºor adnotata de Lenin.
(3) Sorin Antohi, «Habits of thre Mind: Europe's Post-1989 Symbolic Geographies», in Between Past and Future: The Revolutions of 1989 and their Aftermath (S. Antohi & V. Tismaneanu eds.), CEU Press, Budapest, p. 76. Tot Sorin Antohi este cel care a scris in anii 80 o carte publicata in 1991, Utopica. Studii despre imaginarul social. Aceasta carte consacra mai multe pagini subiectului nebuniei ºi a tacerii sale, folosind ca texte de sprijin dezbaterea Foucault-Derrida in jurul lui Descartes. Desigur, cartea, vorbind despre utopie ºi despre nebunie, nu avea nici o ºansa in epoca de a fi editata, dar anumite fragmente au fost totuºi publicate in unele reviste academice romineºti.