o4c17cp
Am stabilit ca elementele necesare pentru a explica realitatea trebuie luate din cele doua sfere: din sfera perceperii si din aceea a gindirii. Asa cum am aratat, organizarea noastra face ca deplina realitate, realitatea totala, inclusiv propriul nostru subiect, sa ne apara la inceput ca o dualitate. Cunoasterea invinge aceasta dualitate, fiindca ea imbina cele doua elemente ale realitatii, perceptia si notiunea elaborata de gindire, reunind lucrul in intregimea lui. Sa numim modul in care ni se arata lumea inainte de a fi dobindit adevarata sa infatisare prin cunoastere, lumea fenomenelor, in contrast cu entitatea alcatuita in mod unitar din perceptie si din notiune. Atunci putem spune: lumea ne este data ca dualitate (in mod dualist), iar cunoasterea o transforma intr-o unitate (in mod monist). Filosofia care pleaca de la acest principiu fundamental, poate fi numita filosofie monista sau monism. In opozitie cu aceasta conceptie sta teoria care admite existenta a doua lumi sau dualismul. Aceasta din urma nu admite doua laturi - separate doar prin organizarea noastra - ale unei realitati unitare, ci doua lumi, care se deosebesc cu totul una de cealalta. El cauta apoi principiile cu care sa explice o lume in cealalta lume.
Dualismul se intemeiaza pe o conceptie falsa despre ceea ce numim cunoastere. El desparte existenta unitara in doua domenii, fiecare cu legile sale proprii, si le situeaza, din punct de vedere exterior, intr-o opozitie.
Intr-un astfel de dualism isi are originea distinctia ce se face intre obiectul perceptiei si lucrul in sine, distinctie pe care a introdus-o Kant in stiinta si la care, pina astazi, inca nu s-a renuntat. Conform expunerilor noastre, organizarea noastra spirituala face ca lucrurile izolate sa ni se poata da numai ca perceptie. Gindirea invinge apoi izolarea, prin faptul ca indica fiecarei perceptii locul ce i se cuvine in univers. Cita vreme determinam partile izolate din univers drept perceptii, ne supunem unei legi a subiectivitatii noastre. Daca insa consideram suma tuturor perceptiilor noastre ca o parte a lumii, careia ii opunem apoi, ca a doua parte, "lucrurile in sine", atunci filosofam in van. Caci, in acest caz, avem de a face cu un simplu joc de notiuni. Construim un contrast artificial, dar nu putem dobindi nici un continut pentru cea de a doua parte a contrastului, fiindca un astfel de continut, pentru un anumit lucru, poate fi scos numai din perceptie.
Orice existenta pe care o acceptam in afara de perceptie si notiune, trebuie respinsa ca facind parte din sfera ipotezelor neindreptatite. Din aceasta categorie face parte "lucrul in sine". Este foarte natural ca ginditorul dualist sa nu poata gasi legatura dintre principiul cosmic, acceptat in mod ipotetic, si realitatea data prin experienta. Acest principiu cosmic pe care l-am acceptat in mod ipotetic, dobindeste un continut numai daca il imprumutam din lumea experimentala, si, in ceea ce priveste acest imprumut, ne daruim apoi unei iluzii. Astfel, ramine o notiune lipsita de continut, o non-notiune, care are numai forma notiunii. Ginditorul dualist afirma in acest caz ca continutul acestei notiuni ar fi inaccesibil cunoasterii noastre; noi putem sti numai ca un astfel de continut exista, dar nu putem sti ce anume exista. Nici intr-un caz, nici in celalalt, dualismul nu poate fi invins. Putem introduce in notiunea "lucrului in sine" citeva elemente abstracte ale lumii experimentale, dar, cu toate acestea, e imposibil ca realitatea concreta si bogata a experientei sa fie redusa la citeva insusiri, care si ele au fost luate numai din aceasta lume a perceptiei. Du Bois Reymond crede ca imperceptibilii atomi ai materiei produc, prin pozitia si miscarea lor, senzatiile si sentimentele, pentru a ajunge apoi la concluzia, ca niciodata nu ne vom putea explica, in mod satisfacator, cum materia si miscarea dau nastere senzatiilor si sentimentelor, caci "este cu totul de neinteles - si acest lucru va ramine de neinteles pentru totdeauna - ca unor atomi de carbon, de oxigen si de hidrogen, nu ar trebui sa le fie indiferenta pozitia si miscarea lor din prezent, trecut si viitor. Este cu neputinta de a intelege cum constienta poate lua nastere din actiunea lor comuna". Aceasta concluzie este caracteristica pentru intreaga directie de gindire a conceptiei dualiste. Din bogata lume a perceptiilor se separa pozitia si miscarea. Ele sint transpuse apoi in lumea imaginara a atomilor. Ne miram atunci ca viata concreta nu poate fi explicata cu ajutorul acestui principiu, pe care noi insine l-am facut si l-am imprumutat din lumea perceptiilor.
Ca dualistul, care lucreaza cu notiunea "lucrului in sine", o notiune cu totul lipsita de continut, nu poate ajunge la nici o explicatie a lumii, rezulta chiar din mai sus-amintita definitie a principiului sau.
In orice caz, dualistul se vede constrins a pune limite de netrecut facultatilor noastre de cunoastere. Adeptul unei conceptii moniste stie ca toate clementele de care are nevoie pentru a explica un fenomen al lumii trebuie sa se gaseasca inauntrul acestei lumi. Ceea ce il impiedica sa ajunga la aceste elemente nu pot fi decit obstacole intimplatoare, de natura spatiala sau temporala, ori insuficiente ale organizarii sale. Nu ale organizarii sale omenesti, in general, ci insuficiente de natura particulara, individuala.
Din notiunea cunoasterii, asa cum am formulat-o, rezulta ca nu putem vorbi despre limite ale cunoasterii. Cunoasterea nu este o problema de ordin general, universala, ci o afacere pe care omul trebuie s-o transeze cu sine insusi. Lucrurile nu cer nici o explicatie. Ele exista si actioneaza unele asupra altora, dupa legi care pot fi descoperite de gindire. Ele exista intr-o indivizibila unitate cu aceste legi. Eul nostru se apropie de lucruri si, la inceput, sesizeaza din ele ceea ce am numit perceptie. Dar, in interiorul acestui eu se afla forta cu ajutorul careia putem gasi si cealalta latura a realitatii. Abia dupa ce eul nostru a unit, si pentru sine, cele doua elemente ale realitatii - care, in lume, constituie o unitate indivizibila -, setea noastra de cunoastere a fost satisfacuta: eul a ajuns din nou la realitate.
Asadar, conditiile preliminare ale cunoasterii sint date prin eu si pentru eu. Eul isi pune el insusi intrebarile cunoasterii. Eul scoate aceste intrebari din elementele cu totul transparente si clare ale gindirii. Daca ne punem intrebari carora nu sintem in stare sa le raspundem, atunci e posibil ca tocmai continutul intrebarii sa nu fie limpede si clar in toate componentele sale. Nu lumea ne pune intrebarile, ci ni le punem noi insine.
Imi pot imagina ca imi lipseste orice posibilitate de a da un raspuns la o intrebare pe care o intilnesc undeva, fara ca sa cunosc sfera din care a fost luat continutul intrebarii.
In cunoasterea noastra este vorba de intrebari care iau nastere prin faptul ca sferei perceptiilor, care este conditionata de loc, de timp si de organizarea noastra subiectiva, ii sta in fata sfera notiunilor, care indica spre universalitatea lumii. Sarcina mea este de a uni cele doua sfere, care imi sint bine cunoscute. Aici nu se poate vorbi despre o limita a cunoasterii. Un timp oarecare, o intrebare sau alta poate sa ramina nelamurita, fiindca scena vietii in care traim ne impiedica sa percepem lucrurile care contribuie la elucidarea ei. Dar ceea ce nu gasim astazi poate fi gasit miine. Limitele conditionate de circumstantele vietii sint doar vremelnice. Ele pot fi invinse prin progresele perceptiei si gindirii.
Dualismul comite greseala ca transpune opozitia dintre obiect si subiect, care are o importanta numai in domeniul perceptiei, asupra unor entitati pur imaginare, situate in afara acestui domeniu. Dar, fiindca lucrurile izolate in orizontul perceptiei ramin izolate numai cind subiectul perceptor nu face uz de gindire, care ridica orice izolare si care ne ingaduie sa recunoastem ca izolarea lucrurilor este conditionata numai de subiectivismul nostru, dualistul transpune determinari asupra unor entitati ce ar sta inapoia perceptiei, determinari care, nici pentru aceste entitati, nu au o valoare absoluta, ci numai una relativa. Prin aceasta, el descompune cei doi factori ai procesului de cunoastere - perceptia si notiunea - in patru:
1. Obiectul in sine;
2. Perceptia pe care subiectul o are despre obiect;
3. Subiectul;
4. Notiunea care raporteaza perceptia la obiectul in sine.
Raportul dintre obiect si subiect este un raport real; subiectul este intr-adevar influentat (in mod dinamic) de obiect. Acest proces real, asa se spune, nu ajunge in constienta noastra. Dar el ar trezi in subiect o contra-actiune ca raspuns la actiunea ce izvoraste din obiect. Rezultatul acestei contra-actiuni ar fi perceptia. Abia aceasta ar patrunde in constienta. Obiectul ar avea o realitate subiectiva. Aceasta realitate subiectiva, subiectul ar raporta-o la obiect. Acest ultim raport ar fi de natura conceptuala. Prin urmare, dualismul despica procesul de cunoastere in doua parti. Prima parte - producerea obiectului de perceptie din lucrul in sine - se desfasoara in afara constientei; cealalta parte - unirea perceptiei cu notiunea si raportarea acesteia la obiect - se petrece inauntrul constientei. Este clar ca pornind de la aceste premize, dualismul vede in notiuni numai niste reprezentanti subiectivi ai realitatilor ce apar in fata constientei sale. Procesul real si obiectiv care se desfasoara in subiect pentru ca perceptia sa poata lua nastere si, cu atit mai mult, raporturile obiective dintre "lucrurile in sine", ramin de-a dreptul necunoscute unui asemenea dualist; dupa parerea sa, omul nu poate sa-si creeze decit reprezentanti conceptuali pentru elementul obiectiv real. Firul, care efectueaza unirea dintre lucruri si care leaga lucrurile in mod obiectiv de spiritul nostru individual (ca lucru in sine), se afla dincolo de constienta, intr-o entitate in sine, referitor la care, in constienta noastra, n-am putea avea decit tot un reprezentant conceptual.
Dualismul isi inchipuie ca intreg universul s-ar reduce la o abstracta schema de concepte, daca, alaturi de raporturile conceptuale dintre lucruri, el n-ar stabili si raporturi reale. Cu alte cuvinte: dualistului i se pare ca principiile conceptuale care pot fi descoperite de gindire sint prea aeriene, si de aceea mai cauta principii reale pe care acestea sa se poata sprijini.
Sa examinam mai de aproape aceste principii reale. Omul naiv (realistul naiv) considera lucrurile lumii exterioare ca realitati. Dovada acestei realitati rezida, pentru el, in imprejurarea ca poate prinde aceste lucruri cu miinile, le poate vedea cu ochii. Afirmatia "Nu exista nimic ce nu poate fi perceput" trebuie considerata ca prima axioma a omului naiv, o afirmatie care poate fi acceptata tot atit de bine si invers - "Tot ceea ce poate fi perceput, exista". Cea mai buna dovada pentru aceasta afirmatie o constituie credinta pe care omul naiv o are in nemurire si in spirite. El isi reprezinta sufletul ca o materie fina si senzoriala, care, in anumite conditii, poate fi vazuta si de omul obisnuit (credinta naiva in fantome).
Fata de aceasta lume reala a realistului naiv, pentru el, tot restul lumii, prin urmare lumea ideilor, este ireala si "pur conceptuala". Ceea ce adaugam lucrurilor prin gindire sint numai ginduri despre lucruri. Gindirea nu adauga perceptiei nimic real.
Omul naiv, insa, considera perceptia simturilor ca singura dovada a realitatii, nu numai in ceea ce priveste existenta lucrurilor, ci si in ceea ce priveste fenomenele. Dupa parerea sa, un lucru poate actiona asupra unui alt lucru, numai daca de la acest lucru porneste spre celalalt o forta, perceptibila cu ajutorul simturilor, care sa-l cuprinda pe acesta din urma. Mai demult, in fizica se credea ca din corpuri se revarsa o substanta foarte fina, care patrunde in suflet prin organele simturilor noastre. Aceasta substanta nu poate fi vazuta, asa se spunea, din cauza ca simturile noastre sint prea grosolane fata de finetea ei. Principial, acestei substante i se atribuia realitate, din aceleasi motive din care aceasta era atribuita si obiectelor din lumea simturilor, adica din cauza formei sale de existenta, care era conceputa ca fiind analoga aceleia a realitatilor sensibile.
Entitatii de sine statatoare a realitatilor ce pot fi traite in mod conceptual, constienta naiva nu ii atribuie o realitate in sensul in care o atribuie realitatilor ce pot fi traite pe plan sensibil. Un obiect conceput numai in "gind" ramine o himera cita vreme nu ne putem convinge de realitatea lui prin simturi. Pe scurt, omul naiv pretinde, alaturi de marturia conceptuala a gindirii sale, si marturia reala a simturilor. In aceasta necesitate a omului naiv trebuie sa cautam cauzele din care au luat nastere formele primitive ale credintei in revelatii. Dumnezeu, Care ne este dat prin gindire, va ramine intotdeauna pentru constienta naiva numai un Dumnezeu "gindit". Constienta naiva pretinde ca revelatia sa fie accesibila perceptiei simturilor. Dumnezeu trebuie sa apara in trup. Marturia pe care ne-o da gindirea are, pentru acesta, putina importanta. Mai important este ca existenta Divinitatii sa fie dovedita printr-un fapt ce se poate constata pe calea simturilor, prin transformarea apei in vin.
Omul naiv considera chiar si actul cunoasterii drept un proces asemanator proceselor fizice. Lucrurile fac o impresie in suflet sau emit imagini care patrund in suflet prin simturi etc.
Omul naiv considera real ceea ce poate percepe cu simturile, iar lucrurile despre care nu poate dobindi o asemenea perceptie, cum ar fi Dumnezeu, suflet, cunoastere etc., el si le reprezinta in mod analog cu cele percepute.
Daca realismul naiv ar vrea sa intemeieze o stiinta, aceasta va putea consta numai dintr-o descriere exacta a continutului perceptiilor. Pentru el, notiunile sint numai un mijloc pentru a ajunge la scop. Ele exista pentru a crea complementarul conceptual al perceptiilor. N-au insa nici o importanta pentru lucruri. Realistul naiv considera reale numai exemplarele speciei lalelelor pe care le vedem sau le putem vedea. Ideea lalelei este, pentru el, o abstractie, o imagine-gind, pe care sufletul si-o formeaza din caracteristicile comune ale tuturor lalelelor.
Realismul naiv, impreuna cu principiile sale despre realitatea lucrurilor percepute, este combatut de experienta, care ne invata ca tocmai continutul perceptiilor este de natura trecatoare. Laleaua pe care o vad este astazi reala; dupa un an, ea va disparea in neant. Ceea ce s-a afirmat este specia lalelei. Dar pentru realismul naiv aceasta specie nu este "decit" o idee, si nu o realitate. Aceasta conceptie se vede, prin urmare, in situatia de a privi cum realitatile ei apar si dispar, in timp ce realitatea ideala, care dupa parerea sa este ireala, se afirma. Asadar, realismul naiv trebuie sa admita, pe linga perceptii, si ceva ideal. El trebuie sa admita entitati pe care nu le poate percepe cu simturile fizice. Se impaca insa cu sine insusi, prin aceea ca isi reprezinta forma lor de existenta analoga cu aceea a obiectelor sensibile. Astfel de realitati admise in mod ipotetic sint fortele invizibile, prin care lucrurile fizice actioneaza unele asupra altora. Un astfel de lucru este ereditatea, care continua sa actioneze dincolo de individ si ea e motivul ca dintr-un individ ia nastere un nou individ, care ii seamana si in felul acesta specia se mentine. Un astfel de lucru este principiul vital ce strabate trupul organic, sufletul, pe care constienta naiva si l-a reprezentat intotdeauna, ca fiind analog realitatilor sensibile; si, in sfirsit, un astfel de lucru este, pentru realistul naiv, chiar si Fiinta Divina. El isi reprezinta aceasta Fiinta Divina ca fiind activa intr-un fel, care corespunde cu totul cu ceea ce poate fi perceput drept mod de a actiona al omului, adica antropomorf.
Fizica moderna vede in senzatiile simturilor procese ale celor mai mici parti ale corpurilor si ale unei substante infinit de subtile, ale eterului sau ale unei substante asemanatoare. Asa bunaoara, ceea ce simtim drept caldura, in spatiul pe care il ocupa un corp producator de caldura, nu este altceva decit o miscare a particulelor din care acel corp se compune. Aici se face din nou o analogie dintre o realitate perceptibila si una neperceptibila. Am putea spune ca analogul sensibil al notiunii "corp" este, in acest sens, interiorul unui spatiu inchis din toate partile, in care se misca, in toate directiile, niste bile elastice, izbindu-se unele de altele si ciocnindu-se de pereti etc.
Fara astfel de presupuneri, lumea realismului naiv s-ar descompune intr-un agregat incoerent de perceptii, fara raporturi reciproce, care nu s-ar uni in nici un fel de unitate. E clar, insa, ca la aceste presupuneri realismul naiv poate sa ajunga numai printr-o inconsecventa. Daca vrea sa ramina credincios principiului sau fundamental, conform caruia realitate au numai lucrurile care pot fi percepute, trebuie sa admita ca acolo unde nu percepe nimic nu are voie sa presupuna nici o realitate. Din punctul de vedere al realismului naiv, fortele imperceptibile, care actioneaza din obiectele perceptibile, sint propriu-zis ipoteze neindreptatite. Si, fiindca nu cunoaste o alta realitate, el inzestreaza aceste forte ipotetice cu un continut perceptibil. Prin urmare, aplica o forma de existenta (existenta perceptibila) intr-un domeniu in care ii lipseste singurul sau mijloc, care poate face dovada acestei forme de existenta: perceperea sensibila.
Aceasta conceptie despre lume, plina de contradictii, duce la realismul metafizic. Acesta construieste, alaturi de realitatea perceptibila, inca o realitate, o realitate imperceptibila, pe care si-o reprezinta ca fiind analogica celei dintii. De aceea, realismul metafizic este, in mod necesar, dualism.
Acolo, unde realismul metafizic semnaleaza un raport intre lucrurile perceptibile (apropiere prin miscare, dobindirea constientei despre un obiect etc.), el aseaza o realitate. Raportul pe care il observa il poate exprima numai prin gindire, dar nu-l poate percepe. Raportul conceptual este transformat, in mod arbitrar, intr-un lucru asemanator celor perceptibile. Pentru aceasta orientare de gindire, lumea reala se compune din obiectele perceptibile, care se gasesc intr-o vesnica devenire - apar si dispar - si din fortele imperceptibile, din care se produc obiectele perceptibile si care sint elementul permanent.
Realismul metafizic este un amestec - plin de contradictii - intre realism naiv si idealism. Fortele sale ipotetice sint fiinte imperceptibile, inzestrate cu calitati perceptibile. El s-a hotarit ca, alaturi de domeniul lumii perceptibile, pentru a carui forma de existenta poseda mijloace de cunoastere, sa admita inca un domeniu, in care nu se poate folosi de aceste mijloace si de care poate lua cunostinta numai prin gindire. Dar nu se poate hotari, in acelasi timp, sa recunoasca forma de existenta pe care i-o mijloceste gindirea, notiunea (ideea), ca un factor tot atit de indreptatit, alaturi de perceptie. Daca vrem sa evitam contradictia perceptiei imperceptibile, trebuie sa admitem ca raporturile dintre perceptii, stabilite prin gindire, nu au pentru noi o alta forma de existenta decit acea a notiunii. Indepartind din realismul metafizic partea nejustificata, lumea ni se prezinta ca o suma de perceptii si de raporturi conceptuale (ideale). Realismul metafizic se transforma astfel intr-o conceptie despre lume care pretinde, pe seama perceptiilor, principiul perceptibilitatii, iar pentru stabilirea raporturilor dintre perceptii pretinde principiul activitatii ginditoare. Aceasta conceptie despre lume nu poate admite alaturi de lumea perceptiilor si de lumea notiunilor o a treia lume, in care sa aiba valoare simultan cele doua principii: asa-numitul principiu real si principiul ideal.
Daca realismul metafizic afirma ca, alaturi de raportul ideal dintre obiectele de perceput si subiectul sau perceptor, trebuie sa existe si raportul real dintre "lucrul in sine" al perceptiei si "lucrul in sine" al subiectului perceptor (al asa-numitului spirit individual), afirmatia sa se intemeiaza pe falsa presupunere a unui proces existential imperceptibil dar asemanator proceselor din lumea simturilor. Realistul metafizic mai spune apoi: eu pot stabili cu lumea perceptiilor mele un raport constient-ideatic, dar cu lumea reala pot stabili numai un raport dinamic, de forte. Facind o astfel de afirmatie, el comite o greseala tot atit de condamnabila ca cea de mai sus. Despre un raport de forte nu poate fi vorba decit in lumea perceptiilor (in domeniul simtului tactil), dar nu si in afara acesteia.
Conceptia caracterizata mai sus, in care se incadreaza realismul metafizic, dupa ce l-am epurat de elementele contradictorii, vrem sa o numim monism, fiindca ea uneste realismul unilateral cu idealismul intr-o unitate superioara.
Pentru realismul naiv, lumea reala este o totalitate de obiecte de perceptie; pentru realismul metafizic, realitatea consta nu numai din perceptii, ci si din forte imperceptibile; in locul fortelor imperceptibile, monismul aseaza raporturile conceptuale, pe care le dobindeste prin gindire. Aceste raporturi sint insa legile naturii. O lege a naturii nu este altceva decit expresia conceptuala a raportului dintre anumite perceptii.
Monismul nu ajunge deloc in situatia de a pune problema altor principii in afara de perceptie si notiune, prin care sa ajunga la o explicatie a realitatii. El stie ca, in intreg domeniul realitatii, nu gaseste nici un motiv pentru aceasta. In lumea perceptiei, asa cum ea se prezinta in mod direct perceperii noastre, monismul vede o jumatate de realitate. Realitatea intreaga rezulta, pentru el, din unirea lumii perceptiei cu lumea notiunilor. Realistul metafizic poate reprosa monistului: s-ar putea intimpla ca, pentru organizarea ta, procesul de cunoastere sa fie desavirsit, adica sa nu-i lipseasca nici un element. Nu stii insa cum se oglindeste lumea intr-o inteligenta cu alta organizare decit a ta. Monistul va raspunde: chiar daca exista alte inteligente decit cele omenesti si chiar daca perceptiile lor au alta infatisare decit aceea a perceptiilor noastre, pentru mine are importanta numai ceea ce ajunge din ele la mine, prin perceptie si notiune. Prin perceperea mea, prin aceasta percepere specifica omului, eu ma situez fata de obiect ca subiect. Prin aceasta, legatura dintre lucruri este intrerupta. Subiectul restabileste aceasta legatura prin gindire. In urma acestui lucru el se reintegreaza in totalitatea universului. Fiindca numai datorita subiectului nostru acest intreg apare rupt in locul dintre perceptia si notiunea noastra, in unirea acestor doua ne este data si o adevarata cunoastere. Pentru fiinte dotate cu alte facultati de perceptie (spre exemplu cu un numar dublu de organe senzoriale), legatura dintre lucrurile lumii ar aparea intrerupta in alt loc, si restabilirea ei trebuie sa se faca, deci, pe o cale specifica acestor fiinte. Problema limitelor cunoasterii exista numai pentru realistii naivi si metafizici, care vad in continutul sufletului numai o reprezentare conceptuala a lumii. Pentru ei ceea ce se gaseste in afara subiectului este ceva absolut, ceva ce exista prin sine insusi, iar continutul subiectului este o imagine a acestuia, care, asa zicind, se gaseste in afara acestui absolut. Perfectiunea cunoasterii depinde de mai marea sau mai mica asemanare a imaginii cu obiectul absolut. O fiinta cu mai putine simturi decit omul va percepe din lume o parte mai mica; o fiinta cu mai multe simturi va percepe o parte mai mare. Drept urmare, prima fiinta va avea o cunoastere mai putin desavirsita decit cea din urma.
Monismul vede problema altfel. Locul unde universul ne apare divizat in subiect si obiect este determinat de organizarea fiintei perceptoare. Fata de acest subiect determinat, obiectul nu este o realitate absoluta, ci ceva relativ. In consecinta, recladirea unei punti peste acest antagonism nu poate fi facuta decit pe o cale cu totul specifica, proprie subiectului omenesc. De indata ce eul, care in actul perceptiei s-a despartit de lume, se reintegreaza prin reflectie ginditoare in unitatea lumii, inceteaza orice alte probleme care erau numai o consecinta a despartirii.
O fiinta care ar avea o alta alcatuire decit aceea a omului, ar avea un alt fel de cunoastere. Omul are o alcatuire in masura de a putea raspunde la problemele pe care i le pune propria sa fiinta.
Realismul metafizic trebuie sa-si puna intrebarea: prin ce ne sint date datele perceptiei? Prin ce devine afectat subiectul?
Pentru monism, perceptia este determinata de subiect. Acesta dispune insa de gindire, cu ajutorul careia poate face ca amintita determinare, pe care el insusi a provocat-o, sa inceteze din nou.
Realismul metafizic ajunge in fata unei noi dificultati, cind incearca sa explice asemanarea dintre imaginile pe care diferitele individualitati omenesti le au despre lume. El trebuie sa-si puna intrebarea: cum se intimpla ca imaginea despre lume, pe care mi-o construiesc cu ajutorul notiunilor mele si al perceptiilor determinate in mod subiectiv, este asemanatoare imaginii pe care si-o construieste o alta individualitate omeneasca cu ajutorul acelorasi doi factori subiectivi? In general, cum pot trage concluzii pentru imaginea pe care un om si-o face despre lume, din imaginea mea subiectiva? Din faptul ca oamenii se pot intelege in mod practic, realistul metafizic trage concluzia ca imaginile subiective despre lume ale acestora sint asemanatoare. Asemanarea dintre aceste imagini despre lume il determina in continuare sa traga concluzii asupra egalitatii spiritelor individuale ce stau in dosul subiectelor particulare perceptoare, cu alte cuvinte, asupra "eului in sine" care sta in dosul subiectelor.
Deci, aceasta concluzie o tragem dintr-o suma de efecte asupra caracterului cauzelor care stau la baza acestor efecte. Se crede ca, examinind un numar suficient de cazuri, ajungem sa cunoastem desfasurarea lucrurilor in asa fel, incit vom putea sti care vor fi efectele acestor cauze si in alte imprejurari. Astfel de concluzii se obtin prin asa-numita "metoda inductiva". O astfel de concluzie o numim concluzie inductiva. Noi ne vom vedea nevoiti sa modificam rezultatele concluziilor obtinute cu aceasta metoda, de indata ce, in urma unei observatii, rezulta ceva neasteptat, caci caracterul rezultatului este, totusi, determinat numai de aspectul individual al observatiei facute. Realistul metafizic afirma, insa, ca aceasta cunoastere conditionata a cauzelor este absolut suficienta pentru nevoile vietii practice.
Concluziile obtinute pe cale inductiva constituie temelia metodica a realismului metafizic modem. Exista o vreme in care oamenii isi inchipuiau, ca dintr-o notiune se poate scoate ceva ce nu mai este notiunea. Ei credeau ca fiintele reale metafizice, de care realismul metafizic avea odata nevoie, pot fi cunoscute pornind de la notiuni. Astazi, acest fel de a filosofa este depasit si abandonat. In schimb, insa, oamenii cred, ca dintr-un suficient numar de realitati ale perceptiei pot trage concluzii asupra caracterului pe care il are "lucrul in sine", ce sta la temelia acestor realitati. Asa dupa cum altadata oamenii incercau sa ajunga la elementul metafizic pornind de la notiuni, astazi cred ca il pot afla pornind de la perceptie. Fiindca notiunile i se prezinta omului intr-o claritate desavirsita, se credea ca din ele se poate deduce si elementul metafizic cu o siguranta absoluta. Perceptiile nu se prezinta cu aceeasi claritate desavirsita. Intre o perceptie intilnita acum si perceptia de aceeasi natura intilnita anterior exista o oarecare deosebire. De aceea, concluziile trase dintr-o perceptie anterioara sint mereu modificate de concluziile trase din perceptiile intilnite ulterior. Formatiunea metafizica obtinuta pe aceasta cale este deci o formatiune relativa, supusa unor corecturi viitoare. Metafizica lui Eduard von Hartmann - care a pus pe foaia de titlu a primei sale opere, ca motto, cuvintele: "Rezultate speculative obtinute dupa metoda inductiva a stiintelor naturii" - are un caracter determinat de aceste principii metodice.
Felul in care realistul metafizic ne infatiseaza astazi lucrurile in sine a fost dobindit prin metoda inductiva. Prin considerari asupra procesului de cunoastere, acesta ajunge la convingerea ca alaturi de lumea "subiectiva", cognoscibila prin perceptie si notiune, exista o lume obiectiva si reala. El isi inchipuie ca poate determina din perceptii prin metoda inductiva proprietatile acestei realitati obiective.

Adaos la noua editie (1918). Observarea nepartinitoare a trairii in perceptie si notiune, asa cum am incercat s-o descriem in expunerile anterioare, este tulburata mereu de anumite reprezentari care apar in domeniul stiintelor naturii. Cei care se situeaza pe tarimul acestor stiinte isi spun:
Ochii percep in spectrul solar culori de la rosu la violet. Dar, dincolo de violet, in spatiul de radiatie al spectrului sint forte pe care ochiul nu le mai percepe, dar care corespund unui efect chimic. Tot asa, dincolo de rosu, se gasesc radiatii care produc numai efecte de caldura.
Reflectind asupra acestor fenomene si asupra fenomenelor asemanatoare, se ajunge la parerea ca extinderea lumii perceptiilor omenesti este determinata de puterea de cuprindere a simturilor de care omul dispune, si ca acesta ar avea inaintea sa o cu totul alta lume, daca, pe linga simturile pe care le are, ar mai avea si altele, sau daca, in general, ar avea alte simturi. Cel ce se deda fanteziilor exagerate - in aceasta privinta, stralucitele descoperiri ale stiintelor modeme ofera un prilej intr-adevar seducator - poate ajunge foarte usor sa afirme ca, cu toate acestea, in cimpul de observatie al omului intra numai ceea ce poate actiona asupra simturilor de care dispune organizarea noastra. El n-are nici un drept de a considera lumea limitata a perceptiilor sale, care este determinata de organizarea sa, ca hotaritoare, in ceea ce priveste realitatea. Caci fiecare simt nou ne-ar pune in fata unei alte imagini a realitatii. In cadrul limitelor corespunzatoare, toate acestea pot fi considerate ca pareri absolut indreptatite. Dar daca cineva se lasa influentat de aceste pareri in observarea obiectiva a amintitelor raporturi dintre perceptie si notiune, el isi inchide drumul ce duce spre o cunoastere a omului si a lumii, spre o cunoastere care isi infinge radacinile in realitate. Trairea launtrica a esentei gindirii, deci prelucrarea activa a lumii notiunilor, este cu totul altceva decit trairea unui element perceptibil prin simturi. Oricite simturi ar mai avea omul, nici unul nu i-ar da realitatea, daca lucrurile pe care i le mijlocesc aceste simturi, nu le-ar strabate, printr-o activitate ginditoare, cu notiuni, si fiecare simt, de orice natura ar fi el, daca este strabatut in acest fel cu notiuni, da omului posibilitatea de a trai in realitate. Problema raportului dintre om si lumea reala nu are nimic de a face cu fantezia unora despre natura cu totul diferita a perceptiilor pe care le putem avea cu ajutorul altor simturi. Trebuie sa recunoastem ca fiecare gen de perceptie este determinat in infatisarea sa de organizarea fiintei perceptoare, dar ca imaginea de perceptie strabatuta de contemplarea ginditoare traita il induce pe om in realitate. Nu descrierea fantastica a infatisarii pe care ar trebui s-o aiba lumea, pe care am privit-o cu alte simturi decit cu simturile obisnuite ale omului, il poate indemna pe acesta sa caute cunoasterea raportului sau fata de lume, ci cunostinta ca fiecare perceptie exprima numai o parte a realitatii care se ascunde in ea, deci cunostinta ca perceptia ne abate de la propria sa realitate. Acestei cunostinte i se alatura o a doua, si anume - cunostinta ca gindirea ne conduce la o alta parte a realitatii, care se gaseste ascunsa in perceptie. Observarea obiectiva a amintitelor raporturi dintre perceptie si notiunea elaborata printr-o activitate ginditoare, poate fi tulburata si atunci, cind in domeniul fizicii se iveste necesitatea de a nu vorbi despre elementele care pot fi percepute in mod concret, ci despre marimile abstracte, imperceptibile ale liniilor de forte electrice sau magnetice etc. S-ar parea ca aceste elemente ale realitatii, despre care vorbeste fizica, n-ar avea nimic de a face nici cu realitatea perceptibila, nici cu notiunea elaborata cu gindirea activa. Si totusi, o asemenea conceptie se intemeiaza pe o autoinselare. Deocamdata, important este ca tot ceea ce se elaboreaza in domeniul fizicii - in masura in care aceste elaborari nu reprezinta niste ipoteze neindreptatite, de care nu ne ocupam - s-a dobindit prin perceptie si notiune. Ceea ce, in aparenta, constituie un continut imperceptibil, fizicianul il transpune, dintr-un just instinct de cunoastere, in domeniul perceptiilor si gindeste asupra acestui continut in notiuni, pe care le foloseste, in mod curent, in acest domeniu. Asa bunaoara, fortele active in cimpul electric sau magnetic nu pot fi cunoscute altfel, in esenta lor, decit printr-un proces de cunoastere care se desfasoara intre perceptie si notiune. O multiplicare sau o configurare de alt gen a simturilor omenesti ne-ar da alte perceptii, o imbogatire sau o modificare a experientei omenesti. Dar si aceste experiente noi ar trebui sa fie cu adevarat cunoscute printr-un raport de reciprocitate dintre notiune si perceptie. Aprofundarea procesului de cunoastere depinde de fortele intuitiei care se manifesta in gindire. Aceasta intuitie se poate cobori, in trairea la care ajungem prin gindire, pina la substraturile mai mult sau mai putin adinci ale realitatii. Prin extinderea imaginii noastre de perceptie, aceasta adincire poate primi impulsuri si, pe aceasta cale, ea poate fi indirect favorizata. Coborirea in adincuri, pe care o intreprindem pentru a gasi realitatea, nu trebuie confundata niciodata cu imaginea, mai extinsa ori mai redusa, a perceptiilor, care intotdeauna reprezinta numai o parte a realitatii, partea conditionata de organizarea noastra. Cel care nu se pierde in abstractiuni, va recunoaste, ca pentru fizica lumea perceptiilor cuprinde in sine elemente pentru care nu avem un simt, asa cum avem pentru culoare si sunet. Fiinta concreta a omului nu este determinata numai prin perceptia directa de care ia cunostinta prin organizarea sa, ci si prin aceea ca el exclude alte perceptii din aceasta perceptie directa. Asa dupa cum in viata alaturi de starea de veghe constienta este necesara starea de somn inconstienta, tot asa in trairea de sine a omului, alaturi de cercul perceptiilor sale fizice, este necesar un cerc - mult mai mare chiar - de elemente, fizic imperceptibile, in cimpul caruia isi au originea perceptiile sale sensibile. Toate acestea au fost spuse, in mod indirect, inca in primele expuneri din aceasta carte. Autorul ei face aici aceasta adaugare, fiindca i-a fost dat sa vada ca unii cititori n-au citit aceste lucruri suficient de exact. Trebuie sa mai avem apoi in vedere ca ideea perceptiei, asa cum a fost dezvoltata in aceasta scriere, nu poate fi confundata cu aceea a perceptiei exterioare, sensibile, care nu este decit un caz particular al ei. Din expunerile anterioare s-a vazut, si din cele ce vor urma se va vedea si mai mult, ca aici se intelege prin perceptie orice realitate de natura fizica fi spirituala pe care omul o intilneste inainte ca ea sa fi fost cuprinsa de notiunea elaborata in mod activ. Pentru a avea perceptii de natura sufleteasca sau spirituala, nu sint necesare simturi in sensul in care sint considerate ele in mod obisnuit. S-ar putea spune ca o astfel de extindere a felului de a vorbi este inadmisibila. Aceasta extindere, insa, este absolut necesara, daca nu vrem ca, in anumite domenii, largirea procesului de cunoastere sa fie incatusata tocmai din cauza modului de a vorbi. Acela, care vorbeste despre perceptie numai in sensul de perceptie senzoriala, nu ajunge la o notiune utilizabila in procesul de cunoastere nici in ceea ce priveste aceasta perceptie senzoriala. Uneori notiunea trebuie extinsa pentru ca sa primeasca intr-un domeniu mai redus sensul ce i se cuvine. Citeodata mai trebuie sa adaugam elemente noi continutului unei notiuni, pentru ca acest continut sa-si gaseasca justificarea sau chiar precizarea. Astfel, in capitolul VI din aceasta carte - «Individualitatea omeneasca» - se spune: "Deci, reprezentarea este o notiune individualizata". Fata de aceasta afirmatie, mi s-a reprosat ca ar fi un fel neobisnuit de a vorbi. Dar acest fel de a vorbi este necesar daca vrem sa descoperim ce este in mod propriu-zis o reprezentare. Unde ar ajunge procesul de cunoastere daca tuturor celor, care ar fi pusi in situatia de a reveni si a da sensul just al notiunilor, le-am face obiectia: "acesta este un fel neobisnuit de a vorbi"?