Ma alatur umil celor care (nume mari de altfel) isi incep exegezele, comentariile sau studiile despre Bataille expunand dificultatea (daca nu -; paradoxal -; imposibilitatea) de a scrie pe urmele sale, impreuna cu el. Si pentru ca textul nu poate sa se opreasca aici, trec repede peste acest moment de ezitare, continuand sa scriu, cu constiinta faptului ca muncesc, ca ma straduiesc, asta intrucat drumul spre suveranitate trece prin munca, iar filosofia este munca prin excelenta. Scriu, cum spune Bataille, pentru a-mi castiga tacerea, pentru a ajunge (pe drumul meu) in acelasi punct (cercle point) in care, alaturi de el se mai afla Hegel, Nietzsche, Sade sau Heidegger. z6g18gp
Daca Fenomenologia spiritului trebuie urmata de un ras perfect, un ras care ia suflul, de un ras care…nu rade, atunci fiecare cuvant din scriitura batailleana trebuie insoait de hohote isterice pana in punctul in care ne este imposibil sa mai spunem daca acestea sunt de ras sau de plans, pana in punctul non-cunoasterii totale si perfecte, cel al pierderii de sine si odata cu “sinele” , a angoasei in care acesta este perpetuu aruncat. “Suverani suntem cu totii, cu o conditie, cu o singura conditie: sa uitam, sa uitam totul!” Sa-l uitam oare chiar si pe Bataille? Sa uitam oare pana si caile pe care el ne poarta? Nu, insa trebuie sa procedam cu o extrema delicatete, trebuie sa ne ferim a-l trata pe Bataille ca pe un cadavru, sa-l punem pe masa de disectie si sa-l autopsiem. Ca sa putem face asta ne este interzis sa abordam una dintre problemele operei sale, trebuie sa devenim tovarasii de drum ai acelui Bataille viu, aproape mistic, care are privilegiul “ de a nu avea rabdare sa caute o filosofie particulara”, un Bataille avid nu de cunoastere ci de opusul ei, non-cunoasterea.
Bataille este un sadic in cel mai pur sens al cuvantului. Nu putem ignora faptul ca opera sa a fost influentata in mare masura (poate singura influenta veritabila) de fotgrafiile ce infatiseaza “Supliciul celor o suta de bucati” (fotografii de care nu se va despati din 1925 pana la sfarsitul vietii). Lecturile sale “filosofice” sunt neortodoxe: Sade, Dostoievski, Tolstoi, Sestov . Foarte rar si doar tangential Nietzsche, Platon, Heidegger. Bataille este un hegelian eretic si doar “de mana a doua”. El insusi recunoaste ca nu a avut practic contact direct cu opera lui Hegel. Insa refuzul “sistemului inchis” a lui Hegel este radical: “Imi imaginez ca viata mea, avortarea sa, sau, mai bine spus, rana deschisa care este viata mea, constituie prin ea insasi refuzul sistemului hegelian inchis” Relatia sa fluctuanta si ambigua cu ceea ce numim de obicei “filosofie” nu l-a impiedicat sa intre in cele mai aprige polemici ale vremii cu Sartre sau Kojeve, cu Merleau-Ponty sau Benjiamin sau, pe de alta parte aceasta nu l-a impiedicat pe Heidegger sa-l numeasca “la meilleure tete pensante de l’Europe”. Pe de alta parte, opera lui Hegel este pentru Bataille, evidenta insasi, insa o evidenta greu (daca nu imposibil) de suportat. Nu trebuie sa uitam aici climatul epocii, filiatia prin care Hegel a ajuns sa fie cunoscut cu adevarat in Franta. Este vorba, fireste de celebrele seminarii ale lui Kojeve, un Kojeve care marturiseste intr-un schimb de scrisori cu Bataille ca inainte de cursurile lui Koyre se impiedica de fiecare fraza din Fenomenologia spiritului ca “nu pricepea un cuvant”. In fine, toate acestea ne permit sa avem acces la “hegelianismul eretic” a lui Bataille, la aceea cunoastere (“atat de”) absoluta care nu mai poate fi diferentiata de non-cunoastere. Cu alte cuvinte, ceea ce il interesa pe Bataille la Hegel era posibilitatea ca un asemenea sistem perfect (intrucat epuizeaza atat intelectul cat si discursivitatea) deschide calea spre non-cunoastere, spre pasul pe care Hegel nu a indraznit sa-l faca: cel al rasului, al extazului, al nebuniei si al…suveranitatii.
Bataille se situeaza astfel la limita filosofiei, niciodata inauntru, niciodata inafara ei. “ Dar conform unui raport pe care filosofia l-ar numi simulacru, si conform unui exces mai subtil decat adevarul (s.n.) ea este asumata si, in acelasi timp, deplasata in cu totul alt camp, unde s-ar putea doar mima cunoasterea absoluta.” Pentru Bataille este clar: se poate trai cu Fenomenologia spiritului, insa moartea o excede. Sistemul hegelian epuizeaza taramul posibilului. Moartea este imposibilul insusi; imposibilul devenit realitate, origine si sfarsit deopotriva. Lumea poarta cu sine parfumul mortii insa doar pentru omul servil, condamnat la munca, obligat sa traiasca angajand durata; pentru omul suveran care traieste in clipa, lumea practicii este cea a miasmelor, el nu resimte moartea, sau, mai corect spus, reuseste sa scape angoasei. Lumea suveranitatii incepe dincolo de utilitate. Ea apartine prin excelenta erotismului, rasului si plansului, extazului.
Dar ca accidentalul poate fi despartit de ce in jur, ca ceea ce fiind legat si real doar in conexiunea lui cu altul, capata totusi existenta empirica proprie si o libertate separata aceasta nu poate fi decat opera prodigioasei puteri a negativului, energia gandirii, a eului pur. Moartea, daca vrem sa numim astfel aceasta irealitate, e faptul cel mai groaznic, iar pentru a fixa opera mortii ni se cere o mare forta. Frumusetea neputincioasa uraste intelectul, pentru ca acesta pretinde ceea ce ea nu poate sa dea. Nu viata care se sperie de moarte si se prezerva in fata prapadului e viata spiritului, ci dimpotriva aceea care suporta moartea si se mentine inautrul ei.
Singurul luccru pe care moartea nu-l poate face e “sa faca” in asa fel incat eu(l) sa nu fi existat.
Posibilitatea unei asemenea gandiri nu ne vine oare intr-adevar intr-un limbaj care, tocmai ne-o sustrage ca si gandire, conducand-o pana la insasi imposibilitatea limbajului ca atare.Cat de banale sunt afirmatiile dupa care “interdictele sexuale sunt doar niste prejudecati de care este timpul sa ne debarasam”. Nu am catusi de putin intentia sa fac aici apologia dezordinii sexuale. Dimpotriva. Dupa parerea mea, dezordinea sexuala este blestemata. In aceasta privinta, in ciuda aparentelor, ma opun tendintelor care par sa rezulte din opera lui Sade. Nu sunt unul din cei care vad in uitarea interdictelor sexuale o iesire. Cred ca umanitatea depinde chiar de aceste interdicte. Moartea este inspaimantatoare. Dezordinea este dezordinea mortii. Ea este cea care face posibila dezordinea dorintei.
Ceea ce misticismul n-a putut sa spuna (isi pierdea puterile inainte de a rosti ceva) erotismul reuseste. Dumnezeu nu e nimic daca nu e depasire a lui Dumnezeu in toate sensurile; in sensul fiintei vulgare, in cel al ororii si al impuritatii, in cele din urma, in sensul a NIMIC.