Cind observ cum o bila de biliard care este lovita, transmite miscarea sa altei bile, eu nu exercit nici o inriurire asupra desfasurarii fenomenului observat. Directia si viteza bilei a doua sint determinate de directia si viteza celei dintii. Cit timp ma comport ca simplu observator, pot spune ceva despre miscarea bilei a doua, doar dupa ce miscarea s-a produs. Altfel stau lucrurile cind incep sa reflectez asupra continutului observatiei mele. Reflectia mea are drept scop sa-mi formez notiuni despre obiectul observatiei mele. Eu pun notiunea unei bile elastice in legatura cu anumite alte notiuni ale mecanicii si reflectez asupra circumstantelor ce se vor ivi in cazul dat. Prin urmare, eu caut sa alatur procesului care se desfasoara fara contributia mea, un al doilea proces care se desfasoara in sfera conceptuala. Ultimul depinde de mine. Aceasta se arata prin faptul ca ma pot multumi cu observatia si, daca nu am vreo exigenta in aceasta privinta, pot renunta la cautarea notiunilor. Dar atunci cind am aceasta exigenta, nu ma linistesc pina nu stabilesc anumite relatii intre notiunile: bila, elasticitate, miscare, lovitura, viteza etc., relatii fata de care fenomenul observat se gaseste intr-un anumit raport. Pe cit este de sigur ca fenomenul se desfasoara independent de mine, tot atit de sigur este ca procesul conceptual nu se poate desfasura fara contributia mea. p3r6rx
Ca aceasta activitate este intr-adevar emanatia fiintei mele independente, sau ca fiziologii moderni au dreptate cind spun ca nu putem gindi asa cum vrem, ci trebuie sa gindim asa cum ne obliga ideile si asociatiile de idei prezente in constienta noastra (vezi Ziehen: "Principiile psihologiei fiziologice", Iena 1893), toate acestea sint lucruri care vor constitui obiectul unor dezbateri ulterioare. Deocamdata vrem sa stabilim doar faptul ca ne simtim mereu obligati sa cautam pentru obiectele si fenomenele ce exista fara contributia noastra, notiuni si asociatii de notiuni care stau intr-un anumit raport cu acele obiecte. Ca aceasta fapta este intr-adevar o fapta a noastra sau ca noi o savirsim in virtutea unei necesitati implacabile, este o chestiune pe care nu o discutam deocamdata. Ceea ce nu se poate nega, este ca, la inceput, ea ne apare ca a noastra. Noi stim absolut precis ca odata cu obiectele, nu ne sint date si notiunile acestora. Faptul ca eu insumi sint cel activ, se poate baza pe o iluzie; in orice caz, observatiei directe asa i se prezinta lucrurile. Intrebarea care se pune acum este: ce dobindim prin aceea ca gasim corespondentul conceptual al unui fenomen?
Este o profunda deosebire in modul cum se raporteaza, pentru mine, una fata de alta, componentele unui fenomen, inainte si dupa gasirea notiunilor corespunzatoare. Simpla observatie poate urmari componentele unui fenomen dat, in desfasurarea lui, dar inlantuirea dintre componente ramine obscura, intunecata, inainte de a recurge la ajutorul notiunilor. Eu vad prima bila de biliard miscindu-se in directia bilei a doua, cu o anumita viteza; ceea ce se intimpla dupa ciocnire voi afla numai dupa ce ciocnirea a avut loc, dar nici atunci nu pot urmari desfasurarea lucrurilor decit tot cu ajutorul ochilor. Sa presupunem ca in momentul ciocnirii, cineva mi-ar acoperi cimpul pe care se desfasoara fenomenul. In acest caz - ca simplu spectator - nu am cunostinta de cele ce se intimpla dupa aceea. Lucrurile ar sta cu totul altfel daca as fi aflat notiunile corespunzatoare constelatiei raporturilor dintre bile, inaintea acoperirii cimpului. In acest caz pot indica ce se intimpla, chiar daca inceteaza posibilitatea observarii. Un obiect sau un fenomen doar observat nu ne spune nimic despre raporturile sale cu celelalte fenomene sau obiecte. Aceste raporturi le sesizam abia dupa ce observatia se uneste cu gindirea.
Observatia si gindirea sint cele doua puncte de pornire pentru intreaga stradanie spirituala a omului, in masura in care el este constient de o asemenea stradanie. Realizarile, infaptuirile mintii omenesti obisnuite, precum si cele mai complicate cercetari stiintifice se sprijina pe acesti doi stilpi fundamentali ai spiritului nostru. Filosofii au pornit de la diferite contradictii initiale: idee si realitate, subiect si obiect, fenomen si lucru in sine, eu si non-eu, idee si vointa, notiune si materie, energie si substanta, constient si inconstient. Se poate insa usor vedea ca tuturor acestor contraste trebuie sa le premearga contrastul dintre observatie si gindire, ca fiind cel mai important pentru om.
Orice principiu am stabili, trebuie sa aratam ca acesta este un principiu pe care l-am observat undeva, sau trebuie sa-l exprimam sub forma unui gind clar, pe care sa-l poata cugeta oricare om. Orice filosof care incepe sa vorbeasca despre principiile sale originare, trebuie sa se foloseasca de forma conceptuala, deci de gindire. Prin aceasta el admite indirect ca gindirea premerge elaborarii notiunilor. Deocamdata nu discutam daca gindirea, sau altceva, este elementul principal al evolutiei lumii. Dar este un lucru evident ca filosoful nu poate dobindi fara gindire nici o cunostinta despre evolutie. La nasterea unui fenomen cosmic, gindirea poate juca un rol secundar, dar la nasterea unei conceptii despre acel fenomen, gindirii ii revine, fara indoiala, un rol principal.
In ceea ce priveste observatia, putem spune ca avem nevoie de ea datorita organizarii noastre. Gindul nostru despre cal si obiectul cal sint doua lucruri care ni se infatiseaza separat. Iar acest obiect nu ne este accesibil decit prin observatie. Pe cit de putin ne putem forma o notiune despre cal prin simplul fapt ca il privim, tot atit de putin sintem in stare sa producem prin simpla gindire un obiect corespunzator.
In succesiunea lor temporala, observatia premerge gindirii. Caci si gindirea trebuie cunoscuta mai intii prin observatie. La inceputul acestui capitol, cind am aratat cum se aprinde gindirea in contact cu un fenomen si cum depaseste apoi realitatile date fara contributia ei, nu am facut in fond decit sa descriem o observatie. Abia prin observatie devenim constienti de toate cite intra in sfera trairilor noastre. Cuprinsul senzatiilor, perceptiilor, conceptiilor, sentimentelor, actele de vointa, imaginile viselor, jocul fanteziei, reprezentarile, notiunile si ideile, toate iluziile si halucinatiile ne sint date prin observatie.
Dar gindirea, ca obiect de observatie, se deosebeste esential de toate celelalte obiecte. Observarea unei mese, a unui pom, are loc de indata ce aceste obiecte apar in orizontul trairilor mele. Dar nu observ concomitent si gindirea asupra acestor obiecte. Masa o observ, iar gindirea asupra ei o dezvolt, dar nu o pot observa in clipa in care ea se desfasoara. Trebuie sa ma situez mai intii pe un punct de vedere din afara activitatii mele, daca pe linga masa vreau sa observ si gindirea mea asupra mesei. In timp ce observarea obiectelor si a fenomenelor, precum si gindirea asupra lor sint stari obisnuite, care umplu viata mea curenta, observarea gindirii este o stare exceptionala. Acestui fapt trebuie sa i se dea toata importanta, daca vrem sa determinam raportul gindirii fata de toate celelalte continuturi ale observatiei. Trebuie sa intelegem clar ca in procesul de observare al gindirii aplicam un procedeu care, pentru observarea intregului rest al cuprinsului lumii constituie starea normala, dar care, ca o consecinta a acestei stari normale, nu se aplica gindirii insasi.
Cineva ar putea obiecta ca cele spuse de mine aici despre gindire s-ar putea spune si despre simtire sau despre celelalte activitati spirituale. Daca avem, de pilda, sentimentul placerii, acesta de asemenea se aprinde in contact cu un obiect, si eu observ acest obiect, dar nu observ sentimentul placerii. Aceasta obiectie se intemeiaza insa pe o eroare. Placerea nu sta deloc, fata de obiectul acesteia, in acelasi raport in care se gaseste notiunea, elaborata de gindire, si obiectul ei. Sint absolut constient ca notiunea unui lucru se formeaza prin activitatea mea, in timp ce placerea este produsa in mine de obiect, la fel cum se produc, de exemplu, modificarile pe care o piatra in cadere le provoaca in obiectul pe care a cazut. Pentru observatie si placerea este un lucru dat, exact la fel ca obiectul care o provoaca. Nu se poate spune acelasi lucru despre notiune. Pot intreba: pentru ce un anumit fenomen produce in mine sentimentul placerii? Dar nicidecum nu pot intreba: de ce un fenomen produce in mine un anumit numar de notiuni? Aceasta intrebare nu ar avea, pur si simplu, nici un sens. In cazul reflexiunii asupra unui fenomen, nu este deloc vorba despre o inriurire asupra mea. Nu pot afla nimic despre mine prin aceea ca cunosc notiunile care explica modificarile produse de o piatra aruncata intr-un geam. Dar este neindoielnic ca eu aflu ceva despre personalitatea mea, cind cunosc sentimentul pe care il trezeste in mine un anumit fenomen. Cind spun despre un lucru pe care il privesc: acesta este un trandafir, atunci, despre mine, nu spun absolut nimic; dar cind spun despre acelasi lucru: el imi face placere, atunci n-am caracterizat numai trandafirul, ci m-am caracterizat si pe mine insumi, in raport cu acel trandafir.
Prin urmare, nu poate fi vorba ca, in ceea ce priveste procesul de observatie, sa punem gindirea pe acelasi plan cu simtirea. Acelasi lucru se poate conchide usor si in privinta celorlalte functiuni ale spiritului omenesc. Fata de gindire, ele se situeaza in rindul celorlalte obiecte si fenomene ale observatiei. Tocmai naturii caracteristice a gindirii ii apartine faptul ca ea este o activitate care se indreapta numai asupra obiectului observat si nu asupra persoanei ginditoare. Aceasta reiese si din felul in care vorbim despre gindurile noastre, in contrast cu felul in care vorbim despre sentimentele si actele noastre de vointa. Cind vad un obiect si recunosc in el o masa, in general, nu voi zice: gindesc asupra unei mese, ci: aceasta este o masa. In schimb, voi zice: eu ma bucur de aceasta masa. In primul caz nici nu ma gindesc sa exprim vreun raport intre mine si masa, dar in al doilea caz este vorba tocmai despre acest raport. Prin cuvintele: eu gindesc asupra unei mese, intru deja in starea exceptionala caracterizata, in care transform in obiect de observatie ceea ce este cuprins intotdeauna in activitatea noastra spirituala, dar nu ca obiect de observatie.
Natura caracteristica a gindirii o constituie faptul ca ginditorul uita gindirea in timp ce o exercita. Nu gindirea il preocupa, ci obiectul gindirii, adica obiectul pe care il observa.
Prin urmare, prima observatie pe care o facem asupra gindirii este aceea ca ea reprezinta elementul neobservat al vietii noastre spirituale obisnuite.
Motivul pentru care nu ne observam gindirea, in viata spirituala obisnuita, rezida in faptul ca gindirea se intemeiaza pe propria noastra activitate. Lucrul pe care nu il produc eu insumi intra ca obiect in cimpul meu de observatie. Constat ca el s-a nascut fara participarea mea; il am in fata mea; eu trebuie sa consider obiectul ca o premiza a procesului meu de gindire. In timp ce ma gindesc la un obiect, eu sint preocupat de el, privirea mea este indreptata spre el. Aceasta preocupare este tocmai contemplarea ginditoare. Atentia mea nu se indreapta asupra activitatii mele, ci asupra obiectului acestei activitati. Cu alte cuvinte: in timp ce gindesc, privirea mea nu se indreapta asupra gindirii pe care eu insumi o produc, ci ea se indreapta asupra obiectului gindirii pe care nu eu il produc.
In aceeasi situatie ma gasesc chiar si atunci cind provoc starea exceptionala si reflectez asupra propriei mele gindiri. Eu nu-mi pot observa niciodata gindirea in momentul desfasurarii ei; experientele pe care le-am facut asupra procesului meu de gindire, pe acestea le pot face ulterior obiect al gindirii mele. Daca as vrea sa-mi observ gindirea chiar in timp ce ea se desfasoara, atunci ar trebui sa ma scindez in doua persoane: una care gindeste si alta care se priveste pe sine in timpul acestui proces de gindire. Aceasta nu o pot face. Acest lucru il pot savirsi numai in doua acte separate. Gindirea ce urmeaza a fi observata nu este niciodata gindirea angajata in aceasta observare, ci intotdeauna o alta gindire. Nu are importanta daca, in acest scop, transform in obiect de observatie un proces anterior al propriei mele gindiri sau urmaresc un proces de gindire al unei alte persoane sau, in fine, daca dezvolt un proces de gindire nascocit, ca in cazul de mai sus, cu miscarea bilelor de biliard.
Doua lucruri nu se impaca: situatia de creator cu aceea de spectator al acestei creatiuni. Acest lucru il stie Cartea Intiia a lui Moise. In primele sase zile cosmice, Dumnezeu a creat lumea si abia dupa ce ea incepu sa existe a fost cu putinta a o privi. "Si Dumnezeu a privit toate cite le-a facut si iata ca toate erau foarte bune" (Cartea intiia a lui Moise: Geneza (Facerea), 1:31). La fel se petrec lucrurile si cu gindirea noastra. Ca sa o putem observa, ea trebuie mai intii sa existe.
Motivul pentru care nu putem observa gindirea in timpul in care ea se desfasoara, este identic cu acela care ne ingaduie sa o cunoastem mai direct, mai intim decit putem cunoaste oricare alt proces din lume. Tocmai fiindca noi insine o producem, de aceea cunoastem caracteristicile desfasurarii sale, felul in care se desfasoara fenomenele apartinatoare acestui proces. Ceea ce poate fi gasit numai indirect in celelalte sfere de observatie: legatura obiectiva si raportul dintre lucrurile singulare, in cazul gindirii il aflam in modul cel mai nemijlocit. Nu stiu, pur si simplu, de ce, pentru observatia mea, tunetul urmeaza dupa fulger, de ce gindirea mea leaga notiunea tunetului de aceea a fulgerului, acest lucru il stiu in mod nemijlocit din continutul celor doua notiuni. Fireste, nici nu intereseaza daca notiunile pe care le am eu despre fulger si tunet sint juste. Corelatia dintre acele notiuni pe care le am imi este clara, si anume, din insusi continutul acelor notiuni.
Aceasta claritate evidenta, in ceea ce priveste procesul de gindire, este cu totul independenta de cunostintele pe care le avem despre bazele fiziologice ale gindirii. Eu vorbesc aici despre gindire, in masura in care ea rezulta din observarea activitatii noastre spirituale. In timp ce se efectueaza o operatie de gindire, nu intereseaza deloc procesele materiale care se desfasoara in creier. Ceea ce observ, cind examinez gindirea, nu sint procese care ar uni, in creierul meu, notiunea fulgerului cu aceea a tunetului, ci observ ceea ce ma determina sa pun cele doua notiuni intr-o anumita corelatie. Din observatia mea rezulta ca la baza asociatiilor mele de idei nu exista un alt criteriu, dupa care sa ma calauzesc, decit continutul gindurilor mele; nu ma orientez dupa procesele materiale din creierul meu. Intr-o epoca mai putin materialista decit a noastra, o asemenea remarca ar fi fost, natural, cu totul de prisos. Astazi insa, cind exista oameni care cred ca atunci cind vor sti ce este materia, vor sti si cum gindeste materia, trebuie sa spunem ca se poate vorbi despre gindire, fara sa intram in conflict cu fiziologia creierului. Astazi multor oameni le este foarte greu sa conceapa notiunea gindirii in toata puritatea ei. Cine opune ideilor pe care eu le-am dezvoltat aici despre gindire, fraza lui Cabanis: "Creierul secreta ginduri asa cum ficatul secreta bila, glanda salivara saliva etc.", acela pur si simplu nu stie despre ce vorbesc eu aici. El cauta sa gaseasca gindirea printr-un simplu proces de observatie, in acelasi fel cum procedam cu celelalte lucruri din lume. Dar, pe aceasta cale, el nu o poate gasi, fiindca, asa dupa cum am aratat, tocmai in acest punct gindirea se sustrage observatiei obisnuite. Cine nu poate invinge materialismul, aceluia ii lipseste facultatea de a produce in sine starea exceptionala descrisa, in care el devine constient de un lucru, care, in toate celelalte functiuni ale spiritului, ii ramine inconstient. Cine nu are bunavointa de a se situa pe acest punct de vedere, cu acela nu vom putea vorbi despre gindire, asa cum nu putem vorbi despre culori cu un orb. Dar in nici un caz acesta sa nu creada ca noi confundam procesele fiziologice cu gindirea. El nu explica gindirea, fiindca, de fapt, nu o vede.
Pentru fiecare om inzestrat cu facultatea de a observa gindirea - si cu putina bunavointa, aceasta facultate o are fiecare om normal -, aceasta observatie este cea mai importanta dintre toate cite le poate face. Caci el observa un lucru al carui autor este el insusi; el nu se vede stind in fata unui obiect strain, ci in fata propriei sale activitati. El stie cum ia nastere ceea ce observa. Patrunde intreaga desfasurare a procesului de gindire. Am dobindit un punct solid, din care, plini de sperante intemeiate, putem cauta explicatia celorlalte fenomene ale lumii.
Sentimentul de a fi dobindit un asemenea punct solid l-a indemnat pe intemeietorul filosofiei modeme, Renatus Cartesius, sa puna bazele intregii cunoasteri omenesti pe cuvintele: gindesc, deci exist. Toate celelalte lucruri, toate celelalte fenomene exista fara mine; nu stiu daca existenta lor este reala sau daca ele sint amagire si vis. Un singur lucru il stiu absolut sigur, fiindca eu insumi il produc spre existenta sa sigura: gindirea mea. Existenta ei ar mai putea avea si o alta origine, ar putea veni de la Dumnezeu sau din alta parte; dar ca aceasta gindire exista in sensul in care eu insumi o produc, de acest lucru sint sigur. Cartesius, in primul rind el, nu era indreptatit sa dea cuvintelor sale un alt sens. El nu putea afirma altceva decit ca eu ma regasesc in sinul lumii, in gindirea mea, ca in cea mai originara activitate a mea. Ce anume vor sa insemne cuvintele: deci sint, acest lucru a fost mult discutat. Ele pot avea sens numai intr-un singur caz. Cel mai simplu lucru pe care il pot spune despre un obiect este ca el este, ca exista. Cum sa determin apoi mai exact aceasta existenta, acesta este un lucru pe care nu-l pot spune din primul moment despre nici un obiect care intra in orizontul trairilor mele. Trebuie sa examinam mai intii fiecare obiect in raportul sau cu celelalte lucruri, pentru a putea determina in ce sens se poate vorbi despre el ca despre un lucru existent. Un proces trait poate fi pentru noi o suma de perceptii, dar el poate fi si un vis, o halucinatie etc. Prin urmare, nu pot spune in ce sens exista acest proces. Procesul insusi nu-mi poate arata sensul in care el exista. Aceasta o voi afla numai dupa ce il voi examina in raport cu celelalte lucruri. Dar nici in acest caz nu pot sti despre el mai mult decit in ce raporturi sta el cu aceste lucruri. Cercetarea mea ajunge pe un tarim solid abia atunci cind gasesc un obiect la care pot deslusi sensul existentei sale, din el insusi. Acest obiect insa sint eu insumi ca fiinta ginditoare, caci eu dau existentei mele continutul precis si de sine statator al activitatii ginditoare. Pornind de aici pot pune intrebarea: oare celelalte lucruri exista in acelasi sens, sau in altul?
Cind facem din gindire obiect al observatiei, adaugam restului de continut observat al lumii ceva care, de altfel, scapa atentiei noastre; nu modificam insa felul in care se comporta omul fata de celelalte obiecte. Inmultim numarul obiectelor de observatie, dar nu si metoda de observatie. In timp ce observam celelalte lucruri, in fenomenele lumii - la care adaug acum si fenomenul de a observa - intervine un proces pe care omul il trece cu vederea. Este un fenomen pe care nu il luam in considerare si care se deosebeste de toate celelalte fenomene. Dar cind imi examinez gindirea, nu mai am de a face cu nici un element ne luat in considerare. Caci ceea ce sta acum indaratul ei nu este altceva decit tot gindirea. Din punct de vedere calitativ, obiectul observat este de aceeasi natura cu activitatea care se indreapta asupra lui. Si aceasta este iar una din particularitatile caracteristice ale gindirii. Cind facem din gindire obiect de observatie, nu sintem constrinsi sa recurgem la ajutorul unui element calitativ diferit, ci ne putem pastra in acelasi element.
Daca intretes gindirii mele un obiect care exista fara aportul meu, trec dincolo de observatia mea si trebuie sa ma intreb: ce drept am eu la aceasta? De ce nu las obiectul sa actioneze pur si simplu asupra mea? In ce mod este posibil ca gindirea mea sa aiba o relatie cu obiectul? Acestea sint intrebari pe care trebuie sa si le puna toti aceia care reflecteaza asupra propriilor lor procese de gindire. Dar toate aceste intrebari nu se mai pun atunci cind reflectam asupra gindirii insasi. Noi nu adaugam nici un element strain de ea, deci nici nu trebuie sa ne justificam cu privire la un asemenea element.
Schelling spune: "A cunoaste natura, inseamna a crea natura". Cine ia ad literam aceste cuvinte ale cutezatorului filosof naturalist, acela ar trebui sa renunte pentru toata viata la orice cunoastere a naturii. Caci natura exista, si pentru a o crea a doua oara trebuie sa cunosti principiile dupa care ea s-a nascut. Conditiile de existenta ale naturii, pe care am voi sa le cream, ar trebui sa le invatam din natura deja existenta. Dar aceasta invatare, care ar trebui sa premearga crearii, ar fi sinonima cu cunoasterea naturii, si aceasta chiar si atunci, cind - dupa ce am cunoscut conditiile de existenta - am renuntat cu totul la creare. Numai o natura care inca nu exista ar putea fi creata fara a o cunoaste dinainte.
Ceea ce in cazul naturii este cu neputinta: crearea inaintea cunoasterii, o realizam in gindire. Daca am vrea sa gindim numai dupa ce am cunoscut gindirea, nu am mai gindi niciodata. Trebuie sa ne incumetam a gindi mai intii, pentru ca ulterior, observind propria noastra gindire, sa ajungem la cunoasterea ei. Observatiei gindirii ii cream mai intii noi insine un obiect. Toate celelalte obiecte exista fara contributia noastra.
Afirmatiei mele: noi trebuie sa gindim inainte de a ne putea observa gindirea, cineva i-ar putea opune usor cealalta afirmatie, ca fiind la fel de indreptatita: nici cu digestia nu putem astepta pina vom fi observat procesul digestiei. Aceasta obiectie ar fi asemanatoare aceleia pe care i-o facuse Pascal lui Cartesius, afirmind ca tot atit de bine s-ar putea spune: eu ma plimb, prin urmare sint. Bineinteles ca trebuie sa diger inainte de a studia procesul fiziologic al digestiei. Dar acest proces s-ar putea compara cu observarea gindirii numai daca ulterior nu as analiza digestia gindind, ci mincind si digerind. Ca digestia nu poate fi obiect al digestiei, dar gindirea poate fi foarte bine obiect al gindirii, acesta este un lucru care isi are bunele sale temeiuri.
E deci sigur faptul ca in gindire avem procesul universal pe o culme unde, daca vrem sa se realizeze ceva, trebuie sa fim prezenti. Or, tocmai acesta e lucrul important. Tocmai acesta e motivul pentru care obiectele imi apar atit de enigmatice: fiindca nu particip la nasterea lor. Pe acestea le gasesc ca realitati pur si simplu date; gindirea insa este ceva ce stiu cum se produce. De aceea nu exista un punct de plecare mai originar pentru examinarea fenomenelor din lume decit gindirea.
As mai vrea sa amintesc, in privinta gindirii, o eroare mult raspindita. Ea consta in faptul ca se spune: gindirea, asa cum este ea in sine, nu poate fi intilnita nicaieri. Se spune ca gindirea, care stabileste corelatii intre observatiile experientelor noastre si le imbraca cu un tesut de notiuni, nu ar fi deloc identica cu gindirea pe care o obtinem ulterior despre obiectele observatiei, din care facem apoi obiect al observatiei noastre. Ceea ce intretesem mai intii inconstient in lucruri, ar fi cu totul altceva decit ceea ce scoatem apoi din lucruri, cu deplina constienta.
Cine trage asemenea concluzii nu isi da seama ca pe aceasta cale ii este cu neputinta sa evadeze din sfera gindirii. Eu nu pot iesi nicidecum din sfera gindirii, daca vreau sa examinez gindirea. Daca facem distinctie intre gindirea de care mai inainte nu eram constienti si gindirea de care am devenit apoi constienti, nu trebuie sa uitam ca aceasta distinctie este cu totul exterioara si nu are nimic de a face cu problema in sine. Eu nu transform un lucru prin aceea ca il observ gindind. Imi pot inchipui ca o fiinta, cu organe de perceptie cu totul altfel facute, cu o inteligenta care functioneaza altfel, sa aiba despre cal o cu totul alta reprezentare decit mine, dar nu imi pot imagina ca propria mea gindire devine alta, prin aceea ca eu o observ. Observ ceea ce cu insumi produc. Nu vorbim acum despre felul in care se infatiseaza gindirea mea altor inteligente, ci numai despre felul cum ea mi se infatiseaza mie. In orice caz, imaginea gindirii mele nu poate fi mai adevarata pentru o alta inteligenta decit pentru propria mea inteligenta. Numai daca nu as fi eu insumi fiinta ginditoare, ci gindirea m-ar intimpina ca o activitate a unei fiinte straine mie, numai atunci as putea spune ca imaginea mea despre gindire s-ar forma intr-adevar intr-un mod determinat; dar modul cum ar fi in sine gindirea acelei fiinte, acest lucru nu l-as putea sti.
A examina propria mea gindire dintr-un alt punct de vedere, pentru aceasta nu simt deocamdata nici cel mai mic impuls. Toate celelalte lucruri din lume le examinez cu ajutorul gindirii. De ce sa fac exceptie de la aceasta tocmai la examinarea gindirii mele?
Prin cele de mai sus, consider ca am justificat indeajuns motivul pentru care eu pornesc, in examinarea lumii, de la gindire. Cind Arhimede a inventat pirghia, el a crezut ca ar putea cu ajutorul ei urni din loc intreg Cosmosul, daca ar gasi un punct pe care sa-si poata sprijini instrumentul. Avea trebuinta de un lucru care sa-si gaseasca suport in sine insusi. In gindire avem un principiu care exista prin sine insusi, nu prin altceva. Sa incercam a intelege lumea pornind de aici. Putem intelege gindirea prin ea insasi. Problema care se pune este doar daca prin ea mai putem intelege si altceva.
Pina aici am vorbit despre gindire, fara sa ne fi referit la vehicolul ei, constienta omeneasca. Cei mai multi dintre filosofii contemporani imi vor obiecta: inainte de a exista o gindire, trebuie sa existe o constienta. De aceea trebuie sa pornim de la constienta si nu de la gindire. Caci gindirea nu ar exista fara constienta. La aceasta obiectie trebuie sa raspund. Daca vreau sa ma lamuresc asupra raportului ce exista intre gindire si constienta, trebuie sa reflectez asupra acestui fapt. Prin aceasta dau intiietate gindirii. Natural, la aceasta se poate raspunde: cind filosoful vrea sa inteleaga constienta, el se foloseste de gindire; in masura in care face aceasta, el da intiietate gindirii, dar in viata obisnuita, gindirea se naste inauntrul constientei, deci intiietatea revine acesteia din urma. Daca am da acest raspuns Creatorului lumii, Care vrea sa creeze gindirea, atunci, fara indoiala, acest raspuns ar fi indreptatit. Fireste, gindirea nu poate lua nastere fara sa realizam mai intii constienta. Pentru filosof insa nu se pune problema sa creeze lumea, ci s-o inteleaga. De aceea, el nici nu trebuie sa caute un punct de plecare pentru crearea lumii, ci pentru intelegerea ei. Gasesc bizara acuza ce se aduce filosofului ca el se intereseaza in primul rind de temeinicia principiilor sale si nu de obiectele pe care vrea sa le inteleaga. Creatorul lumii trebuie sa stie cum sa gaseasca gindirii un purtator. Dar filosoful trebuie sa caute o temelie sigura, de pe care sa poata porni la intelegerea unei realitati existente. Ce folos daca pornim de la constienta si o supunem spre examinare observatiei ginditoare, daca nu stim dinainte cum se poate obtine explicatia lucrurilor prin observatia ginditoare?
Trebuie sa examinam gindirea mai intii cu totul neutru, fara a ne referi la un subiect ginditor sau la un obiect gindit. Caci in subiect si obiect avem deja notiuni care sint formate prin gindire. Nu se poate tagadui ca, inainte de a putea intelege alte lucruri, trebuie sa intelegem gindirea. Cine neaga aceasta, trece cu vederea faptul ca el, ca om, nu e la inceputul Creatiunii, ci la sfirsitul ei. De aceea, pentru a explica lumea prin notiuni, nu putem porni de la elementele primare ale existentei, ci de la ceea ce ne este dat, de la realitatea cea mai apropiata, mai intima. Caci noi nu ne putem transpune dintr-odata la inceputul lumii, si sa incepem de acolo consideratiile noastre, ci trebuie sa pornim de la clipa de fata si sa vedem daca putem urca de la realitatile din prezent catre cele anterioare. Cita vreme, pentru a explica actualele stari ale Pamintului, geologia a vorbit despre revolutii nascocite, ea a tatonat in intuneric. Abia dupa ce ea a inceput sa cerceteze care fenomene se mai desfasoara astazi pe Pamint si a tras din aceasta concluzii pentru trecut, abia atunci a dobindit o baza temeinica. Atita vreme cit filosofia va adopta tot felul de principii: atom, miscare, materie, vointa, inconstient etc., ea va pluti in aer. Abia dupa ce filosoful va considera realitatea ultima drept prima realitate, abia atunci va putea ajunge la tinta. Aceasta ultima realitate, la care s-a ajuns prin evolutia lumii, este insa gindirea.
Exista oameni care spun ca noi nu putem stabili cu certitudine daca gindirea noastra in sine, este sau nu justa. Prin urmare, sub acest raport, punctul de plecare ramine, in orice caz, indoielnic. Acest fel de a vorbi este tot atit de cuminte ca atunci cind ne-am indoi, de faptul daca un pom in sine, este sau nu just. Gindirea este un fapt; si a vorbi despre justetea sau falsitatea unui asemenea fapt este un nonsens. Cel mult ma pot indoi ca gindirea a fost just intrebuintata, dupa cum ma pot indoi ca lemnul unui anumit pom corespunde unui anumit scop. Menirea acestei lucrari va fi tocmai sa arate in ce masura intrebuintarea gindirii asupra lumii este justa sau falsa. Pot pricepe cind cineva se indoieste ca putem intelege prin gindire lumea; dar imi este de neinteles cum de se poate cineva indoi de justetea gindirii in sine.

Adaos la noua editie (1918). In expunerile precedente am aratat ca deosebirea plina de insemnatate ce exista intre gindire si toate celelalte activitati sufletesti constituie un fapt pe care il poate sesiza orice observatie intr-adevar nepartinitoare. Cine nu aspira la aceasta observatie nepartinitoare, va fi ispitit sa aduca acestor expuneri obiectiuni ca acestea: cind gindesc asupra unui trandafir, nu fac decit sa exprim un raport al "eului" meu fata de acel trandafir, la fel ca atunci cind simt frumusetea trandafirului. In cazul gindirii, intre "eu" si obiect, ar exista acelasi raport ca, de pilda, in cazul simtirii sau al perceptiei. Cine face aceasta obiectie nu are in vedere ca numai in activitatea de gindire, eul se stie, in toate ramificatiile acestei activitati, de o fiinta cu principiul activ. In nici una din celelalte activitati sufletesti acest lucru nu se intimpla in intregime. Cind avem, de pilda, un sentiment de placere, o observatie mai subtila poate distinge foarte bine in ce masura "eul" se stie una cu principiul activ si in ce masura in el exista si un principiu pasiv, asa incit placerea apare pur si simplu in eu. Si asa se petrec lucrurile si cu celelalte functiuni sufletesti. Numai sa nu confundam: "a avea imagini de gindire" cu a prelucra ginduri prin gindire. Imaginile de gindire pot apare in suflet ca un vis, ca inspiratii vagi. Gindirea este cu totul altceva. Fireste, cineva ar putea spune: daca in acest fel intelegem gindirea, atunci vointa este cuprinsa in gindire si, in acest caz, nu am avea de a face numai cu gindirea, ci si cu o vointa a gindirii. Cu toate acestea, un astfel de om ar fi indreptatit sa spuna: adevarata gindire trebuie intotdeauna voita. Doar ca aceasta nu are nimic de a face cu caracterizarea gindirii, asa cum ea s-a facut in aceste considerari. Oricit de necesar ar face esenta gindirii ca aceasta sa fie voita: important e faptul ca, atunci cind ea se desfasoara, nimic nu e voit din ceea ce nu ar parea "eului", in intregime, activitate a sa proprie, activitate ce poate fi cuprinsa de el in contemplare. Ba chiar trebuie sa spunem ca, din cauza naturii gindirii pe care am expus-o aici, ea apare celui care observa ca absolut voita. Acela care se straduieste sa inteleaga cu adevarat tot ce este luat in considerare pentru judecarea gindirii, nu va avea incotro decit sa observe ca acestei activitati i se adauga particularitatea despre care am vorbit aici.
Din partea unei personalitati pe care autorul acestei caiti o apreciaza foarte mult ca ginditor, i s-a reprosat ca, asa cum o facem noi, el nu ar putea vorbi despre gindire, pentru ca ar fi numai o aparenta, ceea ce credem a observa drept gindire activa. In realitate, noi nu am observa decit rezultatele unei activitati inconstiente, care ar sta la baza gindirii. Numai pentru ca aceasta activitate inconstienta nu e observata, ar apare iluzia ca gindirea observata s-ar naste prin sine insasi, asa cum se crede ca vedem o miscare in timpul iluminarii cu scintei electrice rapide si succesive. Si aceasta obiectie se bazeaza pe o observatie inexacta a starilor de fapt. Acela care o face nu ia in considerare ca "Eul" insusi este acela care, stind inauntrul gindirii, isi observa propria sa activitate. "Eul" ar trebui sa stea in afara gindirii, ca sa poata fi indus in eroare la fel ca si la o iluminare rapida, intermitenta, cu scintei electrice. S-ar mai putea spune: acela care face o astfel de comparatie se insala cu totul pe sine, aproximativ la fel ca cineva care ar vrea in mod absolut sa spuna, despre o lumina perceputa in miscare, ca in fiecare loc unde aceasta apare, ea ar fi aprinsa din nou, de catre o mina necunoscuta. Nu, cel care vrea sa vada in gindire altceva decit ceea ce se realizeaza in insusi "Eul" , drept activitate ce poate fi contemplata, acela trebuie sa se faca mai intii orb fata de simpla realitate ce sta in fata observatiei, pentru ca apoi sa poata pune la baza gindirii o activitate ipotetica. Acela care nu se face, astfel, orb pe sine, va trebui sa admita ca tot ce el «adauga gindind», in acest fel, gindirii, ne scoate din fiinta gindirii. Observatia nepartinitoare ne arata ca nimic nu poate fi atribuit entitatii gindirii, din ceea ce nu se gaseste in gindirea insasi. Nu putem ajunge la ceva ce cauzeaza gindirea, daca parasim domeniul gindirii.