Demersul fenomenologic isi revendica, in mod intemeiat dealtfel, un topos central si, in acelasi timp, bine conturat, in sensul ca specificul sau ar trebui sa il diferentieze irevocabil in con-textul altor tendinte (co-)existente, alaturi de catre s-ar con-stitui atitudinea cu numele ( de aceasta data ) generic de filosofie; pentru ca, chiar daca fenomenologia are pretentia de a fi ea singura capabila sa se plieze pe ideea de filosofie cu rangul de stiinta cu o intemeiere absoluta, nu putem totusi sa negam posibilitatea altor abordari de a se revendica de la numele de filosofie. Oricum, ramane cert faptul ca demersul fenomenologic si-a asumat la modul plenar exigentele ce decurg din ideea de intemeiere absoluta evocata anterior. Si tocmai constiinta anvergurii ce revine fenomenologiei este cea care ne face constienti de amploarea pe care o presupune orice act de abordare a unor termeni precum cei de perceptie si semnificatie, termeni centrali ai oricarui discurs de tip fenomenologic. Pentru a da masura importantei acestor doi termeni, am putea aminti ca ei se pot constitui ca si analogoni ai noesei, respectiv noemei, termeni asupra carora nu mai trebuie sa insistam pentru a le dezvalui importanta. In sprijinul acestei idei, sa ne reamintim definitia pe care o propune Husserl acestor doua directii, noematica si noetica, in Meditatii carteziene: “avem, pe de o parte, descrieri ale obiectului intentional ca atare, referitoare la determinatiile ce ii sunt atribuite in modurile de constiinta respective si in modurile corespunzatoare proprii care se dezvaluie privirii celui care le cerceteaza …Aceasta directie de descriere se numeste noematica” . Iar actul de semnificare, fiind tocmai un act prin care se atribuie o semnificatie, o determinatie obiectului vizat, ne consideram indeptatiti sa-l privim ca un proces ce se pliaza pe ideea de directie noematica asa cum o defineste Husserl. Iar faptul ca perceptia tine de cealalta directie, respectiv cea noetica, o afirma explicit Husserl insusi: directiei noematice “i se opune a…i directia noetica ce priveste modalitatile lui cogito insusi, modurile de constiinta precum: perceptia(s.n.), reamintirea, retentia, cu diferentele lor modale inerente, ca distinctia si claritatea” .Constienti de amploarea presu-pusa (sau poate ar trebui sa spunem im-pusa) de abordare a termenilor de perceptie si semnificatie, vom incerca sa ne asumam aici doar un aspect specific, intrucat o sinoptica cu pretentii exhaustive o consideram prea putin realizabila (tocmai datorita anvergurii sale). Mai exact, vom incerca sa surprindem aportul perceptiei in actul de cunoastere, nivelul pe care il poate atinge cunoasterea prin intermediul perceptiei, pentru a vedea mai apoi ce altfel de acte si facultati sunt necesare pentru a completa insuficientele actului perceptiv. In tot acest demers ne vom referi, insa, si la semnficatiile ce (sur-)vin odata cu actul perceptiv, atata timp cat orice (sur-)venire a semificatiei are loc abia pe seama perceptiei. x9z2zn
Ne vom opri, mai intai, asupra fenomenologiei husserliene, cea care stabileste ca “prim principiu metodic” faptul ca “eu, in calitate de filosof debutant, ca o consecinta a faptului ca tind catre scopul prezumptiv al stiintei veritabile, nu pot emite si nici nu pot concepe ca fiind valabila nici o judecata pe care sa nu o fi creat anterior eu insumi dintr-o evidenta, din experienta in care lucrurile si starile de lucruri respective sa-mi fie prezente ele insele in persoana” . In acelasi timp, insa, “dat fiind caracterul fluid, echivoc si mult prea putin exigent al limbajului comun in ceea ce priveste perfectiunea expresiei, chiar si acolo unde sunt folosite mijloacele sale de expresie va fi necesara o noua intemeiere a semnificatiilor printr-o orientare originara catre evidentele obtinute in travaliul stiintific si catre fixarea lor in aceste semnificatii” . Deci inca din ceea ce se constituie drept punct de plecare pentru transpunerea in practica a ideii de stiinta veritabila, transpare rolul decisiv pe care perceptia si semnificarea il joaca in demersul fenomenologic; Husserl insusi precizeaza ca “orice evidenta este o sesizare proprie aSelbsterfassungi a obiectului existent si a felului sau de a exista in modul el insusi in persoana” , iar a sesiza implica in acest caz un mod necesar o perceptie a obiectului vizat, o cu-prindere a sa, dar, in acelasi timp, si o prindere a sa intr-o semnificatie. Atata timp cat Husserl subliniaza ca judecatile trebuie create de catre subiect, semnificatia nu poate surveni decat prin intermediul acestuia, nefiind insa vorba de un ceva ce abia odata cu subiectul este descoperit ci doar de actul de semnificare al obiectului. Chiar daca lucrurile se afla in afara noastra, judecatile apreciative la adresa lor sunt de (re-)gasit in interiorul nostru: “intreaga lume obiectiva exista pentru mine, si anume tocmai asa cum exista ea pentru mine. Tot ceea ce apartine lumii, intreaga existenta spatial-temporala exista pentru mine, adica are o anumita valabilitate pentru mine, si

anume prin faptul ca o experimentez, o percep, o rememorez, ma gandesc la ea intr-un anumit fel, o judec, o valorizez, o doresc s.a.m.d. Dupa cum se stie, pe toate acestea Descartes le desemneaza cu titlul de cogito. Lumea nu este in general pentru mine nimic altceva decat ceea ce exista si este valabil pentru constiinta mea intr-un astfel de cogito. Intregul ei sens universal si particular, valabilitatea existentei sale, ea le primeste exclusiv de la astfel de cogitatii a…i Eu nu pot trai, experimenta si gandi, nu pot valoriza si activa in nici o alta lume decat in cea care are sens si valabilitate in mine insumi si prin mine insumi” . Apare evident, astfel, ca orice posibilitate de tematizare a unui obiect presupune intotdeauna un subiect care sa-l instituie: “Nu e posibil sa concepem lucrul perceput fara cineva care sa-l perceapa. Dar este inca este adevarat ca lucrul se prezinta celui care il percepe ca un lucru in sine si ca el pune problema unui veritabil in-sine-pentru-noi” . Acest in-sine semnifica, insa, tocmai ca obiectul nu ma asteapta pentru a fi si ca, in acelasi timp, exista o plenitudine a obiectului care imi ramane inaccesibila pe calea perceptiei: “Perceptia exterioara este si ea, intr-adevar, experienta a obiectului (el insusi este prezent aici in fata mea), dar in aceasta prezenta -; aici -; in persoana el are pentru cel care il experimenteaza un orizont general nedeterminat si deschis la infinit, care cuprinde ceea ce n-a fost perceput propriu-zis, si anume in calitate de orizont despre care se presupune ca poate fi dezvaluit printr-o experienta posibila” . Tocmai de aceea, Husserl stabileste intr-o prima faza diferente graduale ale actelor perceptive, mai exact in contextul in care distinge relectia naturala de cea transcendentala: “trebuie sa facem o distinctie intre actele realizate in mod spontan: perceptia, reamintirea, predicatia, valorizarea, stabilirea unui scop s.a.m.d. si relfectiile prin intermediul carora, in calitate de acte perceptive de un nou ordin, ne sunt revelate pentru prima data tocmai aceste acte spontane. Percepand in mod spontan, noi sesizam casa si nu perceptia ei. Abia prin intermediul reflectiei ne indreptam pentru prima data privirea catre acest act in persoana si catre orientarea lui in cadrul perceptiei” . Simpla perceptie nu poate fi suficienta pentru o intemeiere transcendentala a obiectului.
Revenind acum la primul aspect sesizat din modalitatea raportarii subiectului la obiect, anume ca obiectul ii apartine totusi, intr-o anumita maniera, subiectului, trebuie sa precizam ca

Husserl introduce in acest context unul din termenii definitorii ai fenomenologiei sale, si anume cel de intentionalitate. Pentru ca -; asa cum tine sa sublinieze Husserl -; “perceptia acestei mese este -; atat inainte cat si dupa efectuarea ei aa reductiei fenomenologice(n.n.)i -; tocmai perceptie a acestei mese. Astfel, orice act al constiintei este el insusi, in general, constiinta despre un anumit obiect, oricare ar fi valabilitatea legitima a realitatii acestui obiect … “, iar “termenul de intentionalitate nu inseamna nimic altceva decat aceasta particularitate generala si fundamentala a constiintei de a fi constiinta despre un anumit obiect si, in calitatea ei de cogito, de a purta in sine propriul sau cogitatum” . Cu alte cuvinte, constiinta nu ar reprezenta decat, mai degraba, o posibilitate pentru a carei trecere in act este necesara prezenta obiectului. Orice cunoastere incepe cu perceptia, chiar daca, intr-adevar, simplul act perceptiv nu este suficient. Aceasta inseamna, totodata, ca totul se intemeiaza in subiectivitate, atata timp cat obiectul isi poate avea si existenta sa obiectiva. In cadrul atitudinii fenomenologice pe care o propune Husserl, lumea nu dispare, ci devine simplu fenomen al realitatii. Nu ne putem pronunta in prima faza daca e vorba de o lume reala sau nu, dar suntem totusi obligati sa sesizam o anumita fenomenalitate pe care aceasta o dezvaluie, fenomenalitate care, ea insasi nu mai poate fi suspendata prin intermediul reductiei mai sus amintite. Noi sesizam intotdeauna fenomenalitatea unui obiect iar atata timp cat recunoastem ocurenta actului de fenomenalizare, ii recunoastem obiectului si dreptul la obiectivitate, chiar daca nu explicit. Exista un adevar “a carui prezenta nu mai este data in perceptie, un adevar care magnetizeaza perceptia, care o impiedica sa-si fie vreodata suficienta si care conduce in orizontul reflectiei, acolo unde perceptia este pusa in discutie” . Obiectul perceput “nu exista numai ca trait prin mine, dar si independent de mine, refuzand complicitatea care il leaga de mine in perceptie si solicitand o atitudine obiectivanta ce face posibil adevarul existentei sale obiective. Obiectul perceput este obiectul a carui prezenta este indubitabila intrucat ii sunt prezent; dar, pentru ca nu sunt prezent decat jucand jocul temporalitatii si al spatialitatii, acceptand deci, sa fiu proiectat in lume si sa ma pierd in ea, prezenta obiectului perceput este, deopotriva, asigurata si precara; obiectul imi apare ca ceea ce este dincolo de aparenta, totalmente prezent si niciodata totalmente cunoscut…”