Asumandu-ne Ideea unei filozofii generice care ne invaluie, fara a (ne) fi totusi prezenta, o filozofie straina (inca) jocului temporalitatii si spatialitatii (nediferentiata adica), una care tine (inca) de posibil (pentru ca generica si, deci, nenascuta inca) si care, tocmai de aceea, isi asteapta purtatorii de cuvant (prin excelenta) ai Diferentei pentru a trece in act (diferentiindu-se adica), pentru a (de)cadea in specific, ne consideram indreptatiti sa invocam un specific autohton al demersului filozofic adesi, poate, mai corect ar fi sa spunem (simpla) expunere de tip filozofici, de o reiterare nenaturala (pentru ca prin intermediul limbajului si artificiala deci) a mai sus invocatei Idei, specific ce transpare o data cu orice sinoptica asupra filozofiei autohtone. Si chiar daca Ideea generica de filozofie (sur)vine pe seama limbajului care, artificial fiind, (ni) se da sub o forma specifica, orientand astfel de o anumita maniera ideea surprinsa, nu trebuie totusi sa conchidem de aici ca responsabilitatea (de)venirii Ideii revine neconditionat limbajului, specificului sau mai exact (pentru ca, intr-adevar, se poate invoca aici si un specific autohton al limbajului), atata timp cat limbajul nu trebuie pur si simplu preluat ci, dimpotriva, creat, ceea ce face ca modalitatea de (sur)venire a Ideii sa presupuna (totusi) suficienta libertate din partea autorului pentru a putea vorbi cu temei de o optiune teoretica a acestuia, si nicidecum a afirma despre el ca este un simplu “vehicol” al unor cuvinte care ii preexista, asa cum se hazardeaza unii autori sa afirme. Ne propunem aici, tocmai pornind de la spatiul discursiv dezvaluit de aceste premise, sa incercam o surprindere cat mai adecvata a modului in care a ales cel (asa-zis) mai mare filozof roman, anume Constantin Noica, sa faca prezenta o anume filozofie, precum si in ce masura se integreaza optiunea nicasiana unei filiatii de idei pe care acesta o revendica explicit. b6u21uu
Orice pretentie la un loc in istoria filozofiei este conditionata de asumarea corecta a traditiei careia vrei sa-ti integrezi gandirea - iata cea mai stringenta cerinta pentru a pretinde un loc in istoria filozofiei occidentale. Exista intodeauna o filiatie de idei pe care nu ai voie sa o ignori sau (totuna, daca nu chiar mai grav) sa ti-o asumi de o maniera infidela. Si tocmai pentru a evita pericolul unor sinoptici eronate asupra operelor deja instalate in istoria filozofiei occidentale, e necesara o abordare constienta de faptul ca semnificatia unei opere nu trebuie considerata ca fiind intru-totul pozitiva, adica susceptibila unei inventarieri care sa delimiteze fara echivoc ceea ce s-a spus de ceea ce nu s-a spus intr-o opera. Orice atitudine care comporta asemenea idei se descalifica de la sine, ratand atat sensul unei opere, cat si (mai grav) pe cel al gandirii.”Cand este vorba de gandire, cu cat este mai mare opera - nicidecum ca intindere si numar al scrierilor - ,cu atat mai bogat este, in aceasta opera, neganditul, adica ceea ce, prin aceasta opera si doar prin ea, vine catre noi ca inca negandit vreodata.” Pentru ca fiecarei opere ii este constitutiv un negandit care ii apartine totusi autorului si care deschide (termen frecventat obsesiv de Noica) spre altceva. Tocmai asemenea exigente s-au constituit drept “obstacole” de netrecut pentru majoritatea filozofilor autohtoni, iar printre acestia si Constantin Noica, al carui caz este - poate- cel mai emblematic.
In invaluirea “aerului tare al Carpatilor”, istoria filozofiei occidentale se prezinta de o maniera absolut noua, sinoptica nicasiana dezvaluind o originalitate egalata doar de lipsa sa de originaritate: “Problema filozofiei este, in ultima instanta, fiinta; dar felul cum s-a pus tema fiintei a riscat sa fie sfarsitul filozofiei. Atata timp cat fiinta este opusa devenirii, gandirea ramane in impas.” Filozofia occidentala survenita prin glasul nicasian apare astfel asemenea unui “pacient” suferind de o “boala” al carui leac nu a fost inca descoperit, ceea ce ne face sa ne intrebam daca nu cumva aceasta tragica “imbolnavire” a “pacientului” n-o fi avand legatura cu efectele nocive ale tutunului asupra sanatatii (mai ales ca e vorba aici de un fumator de Carpati). Ceea ce tine insa Noica sa ne informeze legat de “pacientul” sau e faptul ca primele simptome se leaga nu de efectele tutunului in care isi invaluia el gandirea, ci de influenta nefasta a lui Aristotel, cel care a declansat intregul proces de “imbolnavire”: “De indata ce au teoretizat logicul, cu Aristotel, anticii insisi, in ciuda dialecticitatii lor innascute, aveau sa fie prinsi - ca si modernii, asupra carora spiritul aristotelismului greveaza mult, dincolo de scolastica - in plasa logicitatii ireductibile. Sfarseau si ei intr-o contradictie de tip disjunctiv: sau-sau, fara de tertium a...i. Sau virtual, sau actual; sau posse, sau esse, spune aristotelismul.” Problemele anticilor sunt puse in contextul mai amplu al problematicii raportului Unu-Multiplu (problema de sorginte eleata), impasul in care acestia se aflau legandu-se de neputinta lor de a explica cum, dintr-o fiinta unica, se poate naste o lume multipla. Asupra dezbaterii raportului Unu-Multiplu in context grec vom reveni insa...deocamdata sa ne acomodam cu originalitatea nicasiana, lasand lipsa originaritatii pentru ultima parte a lucrarii. Aflam astfel ca, in continuarea ei, istoria filozofiei nu a inregistrat decat o “acutizare” a acestor prime simptome, de sorginte aristotelica, reamintim, intrucat, ne spune Noica, lumea moderna, la randul ei, “a cazut in disjunctivul contradictiei: sau devenire, sau fiinta; si a optat de aceasta data pentru devenire...” Intreaga ontologie “prenicasiana” este suferinda, dealtfel, din cauza proastei intelegeri a conceptului fiintei (nu poti trata un pacient despre care nu stii nimic, nu-i asa?):problema ei era faptul ca “i s-a parut ca fiinta este altceva si trebuie cautata altundeva. Din clipa aceea, filozofia a cazut in genul sublim.” Tragic simt al “realitatii” pentru bietii predecesori, cata ignoranta...! Si daca totusi pacientul nu devenise inca o relicva, un simplu exponat de muzeu, acest fapt se datoreaza “tratamentului” aplicat de doi “doftori” mai priceputi, un tratament “rudimentar” totusi: “Daca totusi filozofia trecuta nu pastreaza un simplu caracter muzeal, este, intr-o larga masura, pentru ca nu a opus intodeauna fiintei devenirea; iar Platon si Hegel reapar in calea oricarei constiinte filozofice tocmai pentru ca, deliberat ori nu, au dat prin dialectica lor expresie devenirii intru fiinta.” Noica ramane, totusi, indecis in privinta aportului “prenicasienilor” la istoria filozofiei, inclinand totusi, la o privire mai exigenta, sa-i desconsidere total, intrucat nici unul dintre

ei nu pare a fi iesit din “mediocritate”: “Orice filozofie sfarseste la o platitudine: Platon la Adevar, Bine, Frumos; Kant la intelect-vointa-sensibilitate (sentiment); Hegel la Dumnezeu-om-natura.” Era nevoie astfel de un “efort” demn de o noua revolutie copernicana (sau, mai bine, einsteiniana) pentru ca “pacientul” sa fie salvat, intru-totul vindecat: “Devenirea slujeste fiinta, nu i se opune - aceasta spune cartea de fata.” Aceasta se vrea a fi marea contributie nicasiana la istoria filozofiei, daca nu chiar inceputul “marii filozofii”, din moment ce nimeni nu abordase corect problema fiintei pana la Noica, care se mai si lauda ca nu a avut nimic de invatat de la predecesori (desi corect ar fi fost sa spuna ca nu a inteles nimic din gandirea acestora): “Nici cuvintele nu le-am cultivat sub sugestie lui Heidegger, ci de la mine, nici la structura logica nu ajung prin cineva; caci Hegel, Heidegger si chiar Platon nu m-au invatat sa ajung acolo, cu atat mai putin dexteritatea logica a modernilor (stangacie speculativa), inclusiv cea a lui Aristotel, care nu m-a cucerit niciodata.” Puteam insa sa ne dam si noi seama ca Noica nu are absolut nici o idee asupra gandirii aristotelice, pe care el o face responsabila, atat direct, cat si indirect, prin influenta sa exercitata asupra altor ganditori, de declinul filozofiei occidentale, din moment ce Aristotel daduse glas cu mai bine de 2000 de ani inainte unei geniale solutii tocmai problemei invocate de Noica ca nerezolvata pana la el, din cauza lipsei “plantei medicinale” (sau, in limbaj nicasian, operatorului ontologic) intru.
Gandirea nicasiana pare a se fi blocat la Platon, caruia, surprinzator, pare a-i fi inteles impasul, atunci cand spune ca “ceea ce face ca dezbaterea lui Platon sa intre in impas este faptul ca Unu si Multiplu sunt separati.” Numai ca Noica nu a fost interesat sa afle si despre dezbaterile ulterioare asupra problemei, fapt ce i-ar fi revelat, poate, solutia aristoteleica. Tocmai de la impasul lui Platon a pornit si Aristotel: sesizand

ca orice separatie absoluta a Unului (fiintei) de Multiplu (devenire) esueaza prin dubla insinuare a unui principiu anabatic al Multiplului in Unu, respectiv al unui principiu katabatic al Unului in Multiplu, Aristotel propune teza ek-stazei Unului ca si Multiplu. Unu exista ca si Multiplu, care este deci o forma de fiintare a lui Unu. Noica nu putea insa accepta ca Aristotel sa ofere solutii pentru problemele celui mai mare dintre prenicasieni; dimpotriva, Aristotel a fost ironizat si desconsiderat de fiecare data cand se afla in acelasi context cu Platon: “Academia e scoala lui Platon. Liceul e al lui Aristotel. Perfect. Filozofie de tip inalt de o parte, filozofie de gimnaziu, de alta. Istoria e dreapta” ; sau cand indruma un tiner pentru a face “performanta culturala”:”...te pierzi doua saptamani in cele douazeci si ceva de dialoguri ale lui Platon, strabati alert o editie integrala de Aristotel...” Asupra lui Aristotel nu are nici un sens sa te opresti, el nici macar nu gandeste: “In fond, Aristotel povesteste ce se spune. Ce a auzit in agora, ce s-a cat-agorisit.” Prin toata atitudinea sa, Noica are (doar) “meritul” de a se fi pliat perfect pe ceea ce deplangea Merleau-Ponty in al sau Elogiu al filozofiei, anume faptul ca “renegarea si pasiunile morocanoase tin loc de certitudini”. Doar asa e explicabila ostilitatea sa fata de unii autori, dar si simpatiile, chiar daca retinute, pentru altii. Si tocmai datorita lipsei de temei a sinopticii nicasiene am preferat si noi sa folosim pe cat posibil termeni care nu tin de discursul filozofic, atat timp cat demersul nicasian nu ar trebui sa se revendice de la numele de filozofie.
Tot ceea ce a “realizat” Noica se reduce la o reiterare infidela a unei solutii aristotelice, pe care el a refuzat sa o vada tocmai pentru a se putea el pune ca si salvator al filozofiei. Infidela pentru ca Noica pastreaza unul din sensurile contadictiei in “geniala” sa solutie: “Cine spune <<devenire intru fiinta>> admite mai mult decat ca fiinta nu contrazice devenirea; va trebui sa admita ca, in schimb, devenirea poate contrazice fiinta,

atunci cand nu este intru ea, si ca astfel se creeaza o contradictie unilaterala.” Astfel ca, avand in vedere solutia aristotelica, oportunitatea Devenirii intru fiinta se justifica in aceeasi masura in care ar fi util azi un Ghid practic pentru intretinerea dinozaurilor de apartament. Pentru ca cine altcineva decat Noica mai spune “devenire intru fiinta”?

1.M. Heidegger, cf. M. Merleau-Ponty, Filozoful si umbra sa, in Elogiul filozofiei, editura Casa Cartii de Stiinta, Cluj-Napoca, 2000, pp.160
2.C. Noica, Devenirea intru fiinta, editura Humanitas, Bucuresti, 1998, pp.184
3.Tinem sa ne cerem scuze pentru termenii propusi aici ca si analogoni ai celor originari, dar se impunea o exprimare care sa evite situarea discursului nicasian intr-un cadru filozofic, din ratiuni care vor deveni evidente pe masura ce vom inainta in demersul nostru.
4. C. Noica, op. cit., pp.54
5.Pentru ca vom reveni asupra contributiei, reale de aceasta data, a lui Aristotel in contextul dezbaterii acestei probleme invocate de Noica.
6. C. Noica, op. cit., pp.54
7.Idem, pp.196
8.Ibidem, pp.184
9.Indecizie pentru ca, alteori, Noica ii recunoaste un merit doar lui Platon, asa cum face de exemplu in Meditatiile introductiveasupra lui Heidegger (in Originea operei de arta, editura Humanitas, Bucuresti, 1995): “Putine filozofii - poate numai cea a lui Platon... - au putut sa nu rezolve si inchida problemele a...i si totusi, sau tocmai de aceea sa dea extraordinare deschideri gandului.” (pp.16)
10.C. Noica, Jurnal de idei, editura Humanitas, Bucuresti, 1990, pp.275
11. C. Noica, Devenirea intru fiinta, pp.184
12. C. Noica, Jurnal de idei, pp.272
13.C. Noica, Scrisori despre logica lui Hermes, editura Humanitas, Bucuresti, 1998, pp.565
14. C. Noica, Jurnal filozofic, editura Humanitas, Bucuresti, 1990, pp.61
15. . C. Noica, Jurnal de idei
16. Idem, pp.92
17. M. Merleau-Ponty, Elogiul filozofiei, editura Casa Cartii de Stiinta, Cluj-Napoca, 2000, pp.34
18. . C. Noica, Devenirea intru fiinta, pp.53