„TRIB, triburi, s.n. Grupare de mai multe ginti sau de familii inrudite, care au limba si credinte comune, locuiesc acelasi teritoriu si se supun autoritatii unui sef ales. -; Din lat. tribus“ (DEX)

Alaturarea intre „politic“ si „cultural“ comporta doua formulari: la singular si la plural. Vom trece mai intai in mare graba pe langa varianta de singular -; politica culturala autohtona (sa ne fie scuzata cacofonia, dar prezenta sa tine de modul in care limba ne avertizeaza asupra „indecentei“ unei asemenea alaturari), in afara faptului ca nu exista, este de-a dreptul sublima; asta ca s-o spunem frumos. Va fi aici suficient sa ne amintim de incercarea unui „om de litere“, devenit mai nou „actor traseist“ al scenei politice, de a legifera „bunul mers“ al limbii pentru a ne convinge de acest aspect. Daca ne-am fi aflat in momentul nasterii limbii noastre, poate am fi gasit si noi sensul unui asemenea demers, dar, in secolul XXI, cand accentul cade mai degraba asupra alunecarilor sintactice ale termenilor unui lexic, sa te trezesti sa impui prin lege „trairea“ limbii tine de „patologic“ -; termenul apartine lui Saussure; este conceptul prin care caracterizeaza el influentarea limbii din exterior (si mai amintim aici ca acelasi Saussure numea astfel de practici drept „cazuri teratologice“, propunand „punerea lor sub observatie intr-un compartiment special“; si, vorba aceea, Saussure este intemeietorul lingvisticii, in timp ce traseistul nostru … de fapt nu prea e de zis nimic aici). O fi adevarat ca „limba noastra-i o comoara“, dar, d-le Pruteanu, aceasta nu e decat o metafora, nu trebuie luata in serios, ca sa fie nevoie sa punem „graniceri“ s-o pazeasca. Salutam acum frumos politica culturala autohtona, ii facem cu mana, ii uram o vacanta cat mai placuta, si ne grabim sa punem de indata pluralul, pentru a deschide totusi posibilitatea unei alaturari intre politica si cultura, despre care sa putem spune cel putin ca exista. Insistenta in preajma singularului nu ne poate pune la dispozitie decat un spatiu pustiu, parasit deja de ceva vreme -; ce-i drept, mai sunt inca unii care „se joaca cu galetusa prin nisip“ -; , lipsit practic de viata, ceea ce ca imagine aduce cu un veritabil desert (cu atat mai mult cu cat se explica astfel si nisipul in care se mai joaca unii). Formularea la singular, anume „politica culturala“ autohtona, rezoneaza doar cu sintagma „desert cultural“. e9e20es

Mizand insa pe plural, politici culturale autohtone, pe langa faptul ca evitam cacofonia, ni se deschide si posibilitatea intrezaririi unor „oaze“ culturale -; preferam aceasta expresie pentru a ne situa in completarea analogiei precedente. Intelegem prin „oaza“ tot ceea ce s-ar plia pe determinarea „organizatie/grupare cu specific cultural“ (dar in special reviste si edituri). Fiecare astfel de „oaza“ are propria sa politica, propriile sale mecanisme de functionare, aspecte intim legate de specificul gruparii, ceea ce, per ansamblu, confera spatiului cultural autohton o organizare de tip „tribal“. Vom incerca in continuare sa identificam cateva repere ale acestui tip de organizare.
1. Zeul oficial al tribului