Dificultatea principala pe care filosofii o intimpina in explicarea reprezentarilor, este atribuita imprejurarii ca noi nu sintem obiectele exterioare si, cu toate acestea, reprezentarile noastre trebuie sa aiba o infatisare corespunzatoare acestor obiecte. Dar examinind lucrurile mai precis, ajungem la concluzia ca aceasta dificultate nici nu exista. Fireste, noi nu sintem obiectele exterioare, dar facem parte din una si aceeasi lume de care apartin si aceste obiecte. Acea portiune din lume, pe care eu o percep drept subiectul meu, este strabatuta de curentul proceselor generale ale lumii. Cind ma percep pe mine insumi, la inceput, sint o fiinta limitata de pielea trupului meu. Ceea ce se cuprinde insa intre aceste limite ale pielii trupului, apartine cosmosului, ca unui intreg. Deci, pentru ca intre organismul meu si obiectele inconjuratoare sa existe un raport, nu-i deloc necesar ca aceste obiecte, ori ceva din cuprinsul lor, sa intre in mine sau sa se imprime in spiritul meu, asa cum se imprima pecetea in ceara. Intrebarea: cum iau eu cunostinta de pomul care se gaseste la zece pasi de mine este cu totul gresit pusa. Ea izvoraste din conceptia ca limitele trupului meu ar fi un adevarat perete despartitor, prin care patrund in mine stiri despre obiecte. De fapt, fortele active in interiorul pielii trupului meu sint aceleasi forte care exista si in afara mea. Deci, eu sint, de fapt, lucrurile; bineinteles, nu eu ca subiect perceptor, ci eu in masura in care sint parte integranta din procesul universal al lumii. Perceptia pomului si eul meu sint doua lucruri care fac parte din acelasi intreg. Acest proces universal da nastere, in egala masura, acolo perceptiei pomului, la fel ca aici perceptiei eului meu. Daca nu as fi un cunoscator al lumii, ci un creator al ei, atunci obiectul si subiectul (perceptie si eu) s-ar naste in acelasi act. Caci ele se conditioneaza reciproc. Eu, ca si cunoscator al lumii, pot sa gasesc elementul comun al celor doua realitati ce-si apartin reciproc una alteia, numai prin gindire, care le raporteaza una la alta prin notiuni. b1d17dh
Cel mai greu lucru de combatut vor fi asa-numitele dovezi fiziologice, aduse pentru a arata subiectivitatea perceptiilor noastre. Cind exercit o apasare asupra pielii corpului meu, percep o senzatie de apasare. Aceeasi apasare o pot percepe cu ochii, drept lumina, cu urechile, drept sunet. O descarcare electrica este perceputa cu ochii ca lumina, cu urechile ca sunet, prin nervii pielii ca izbitura, prin organul olfactiv ca miros de fosfor. Ce rezulta din aceasta stare de fapt? Doar atit: eu percep o descarcare electrica, respectiv o presiune, careia ii urmeaza o lumina, un sunet, un anumit miros etc. Daca n-ar exista ochiul, la perceptia zguduiturii mecanice din atmosfera inconjuratoare nu s-ar asocia perceptia unei lumini, asa dupa cum, in absenta unui organ al auzului, nu s-ar asocia perceptia sunetului etc. Cu ce drept se spune, ca fara organe de perceptie intregul fenomen ar fi inexistent? Acela care, din faptul ca un fenomen electric provoaca in ochi lumina, trage concluzia ca ceea ce percepe ca lumina, in afara organismului sau nu este decit procesul unei miscari mecanice, uita ca n-a facut altceva decit sa treaca de la o perceptie la alta, si nicidecum n-a trecut la un lucru in afara perceptiei. Asa cum se poate spune ca ochiul percepe un proces de miscare mecanica din jurul sau drept lumina, tot asa se poate afirma ca modificarile regulate ale unui obiect sint percepute de noi drept fenomene de miscare. Daca pe circumferinta unui disc desenez un cal de douasprezece ori, si anume exact in formele pe care corpul sau le ia in timp ce fuge, atunci, prin invirtirea discului, pot provoca iluzia miscarii. N-am decit sa privesc printr-o deschizatura si, invirtind discul, nu voi vedea douasprezece imagini ale calului, ci imaginea unui cal ce fuge.
Prin urmare, amintitele fapte fiziologice nu pot arunca lumina asupra raportului ce exista intre perceptie si reprezentare. Trebuie sa gasim o alta cale.
In momentul in care in cimpul observatiei mele apare o perceptie, prin mine se manifesta si gindirea. O veriga in sistemul meu de ginduri, o anumita intuitie, o notiune se leaga de perceptia mea. Iar apoi, dupa ce perceptia a disparut din cimpul meu vizual, ce ramine in urma ei? In urma ei ramine intuitia si raportul acesteia cu acea perceptie anumita pe care mi-am format-o in momentul perceperii. Modul viu in care imi amintesc mai tirziu de acest raport depinde de felul in care functioneaza organismul meu spiritual si corporal. Reprezentarea nu este altceva decit o intuitie raportata la o anumita perceptie, o notiune care, odata, era legata de o perceptie, si careia i-a ramas legatura cu aceasta perceptie. Notiunea mea despre un anume leu nu s-a format din perceptiile mele despre lei. Dar reprezentarea mea despre lei s-a format numai in urma perceptiei. Il pot face pe un om, care n-a vazut niciodata un leu, sa inteleaga notiunea de leu. Nu-mi va reusi insa ca sa-i prezint o reprezentare vie, fara perceperea lui proprie.
Deci, reprezentarea este o notiune individualizata. Se explica acum de ce reprezentarile pot sa reprezinte obiectele realitatii. Deplina realitate a unui lucru ni se daruieste, in clipa observatiei, din contopirea notiunii si perceptiei. Printr-o perceptie, notiunea dobindeste o infatisare individuala, un raport cu aceasta perceptie anumita. In aceasta infatisare individuala, care poarta in sine, ca ceva specific, raportul cu perceptia, ea continua sa traiasca in noi si formeaza reprezentarea lucrului respectiv. Daca intilnim un al doilea lucru, cu care se leaga aceeasi notiune, il recunoastem ca facind parte din aceeasi categorie ca cel dintii; daca intilnim acelasi lucru a doua oara, in sistemul nostru de notiuni nu intilnim acum numai o notiune corespunzatoare, ci intilnim notiunea individualizata, impreuna cu raportul sau caracteristic fata de acelasi obiect, si noi recunoastem obiectul.
Prin urmare, reprezentarea sta intre perceptie si notiune. Ea este notiunea determinata, care indica perceptia.
Suma celor despre care imi pot face reprezentari pot s-o numesc experienta mea. Acel om va avea experientele mai bogate, care are un numar mai mare de notiuni individualizate. Un om caruia ii lipseste orice posibilitate de intuitie, nu este apt de a dobindi experiente. El pierde obiectele din cimpul sau de observatie, fiindca ii lipsesc notiunile pe care el trebuie sa le puna in raport cu aceste obiecte. Un om cu o gindire bine dezvoltata, dar a carui facultate de percepere - din cauza unor neadecvate organe senzoriale - functioneaza rau, este tot atit de incapabil a aduna experiente. Natural, intr-un fel oarecare, el poate dobindi notiuni, dar intuitiilor sale le lipseste raportul viu fata de anumite lucruri. Calatorul distrat si savantul adincit intr-un sistem de notiuni abstracte, sint la fel de incapabili de a dobindi o experienta bogata.
Realitatea ni se infatiseaza ca perceptie si notiune, iar redarea subiectiva a acestei realitati ni se infatiseaza ca reprezentare.
Daca personalitatea noastra s-ar manifesta numai in acte de cunoastere, totalitatea realitatilor obiective ne-ar fi data in perceptie, notiune si reprezentare.
Dar noi nu ne multumim a raporta, cu ajutorul gindirii, perceptia la notiune, ci o raportam si la subiectivitatea noastra specifica, la eul nostru individual. Expresia acestui raport individual este sentimentul care se manifesta ca placere sau neplacere.
Gindirea si simtirea corespund naturii duble a fiintei noastre, lucru despre care am mai vorbit. Gindirea este elementul prin care participam la fenomenele generale cosmice; simtirea este elementul prin care ne putem retrage in intimitatea fiintei noastre proprii.
Gindirea ne uneste cu lumea; simtirea ne readuce in noi insine, abia ea ne face indivizi. Daca am fi inzestrati numai cu facultatea gindirii si a perceperii, intreaga noastra viata ar trebui sa decurga intr-o continua indiferenta monotona. Daca n-am putea cunoaste decit sinea noastra, am fi cu totul indiferenti. Abia datorita faptului ca prin cunoasterea de sine simtim sentimentul de sine, ca prin perceperea lucrurilor simtim bucurie si durere, traim ca fiinte individuale, a caror existenta nu e incheiata odata cu raportul conceptual, in care ele se gasesc fata de restul lumii, ci care au si o valoare deosebita prin ele insele.
Am putea sa fim ispititi sa vedem in viata de sentiment un element care e mai bogat saturat cu realitate decit considerarea ginditoare a lumii. La aceasta trebuie sa raspundem ca viata emotiva are aceasta semnificatie mai bogata numai pentru individualitatea mea. Pentru univers, viata mea emotiva poate dobindi o valoare numai daca simtirea, ca perceptie a sinei mele, intra in raport cu o notiune si, pe aceasta cale ocolita, se incorporeaza cosmosului.
Viata noastra este o continua pendulare intre existenta noastra individuala si participarea la desfasurarea fenomenelor generale cosmice. Cu cit ne ridicam mai mult in natura generala a gindirii, - unde elementul individual intereseaza, in cele din urma, numai ca exemplu, ca un exemplar al notiunii - cu atit mai mult se pierde in noi caracterul individual al fiintei, al personalitatii particulare cu totul determinate. Cu cit coborim mai adinc in profunzimile vietii noastre proprii, si lasam ca sentimentele noastre sa rasune impreuna cu experientele lumii exterioare, cu atit ne separam mai mult de existenta universala. O adevarata individualitate va fi aceea care se poate ridica cit mai mult cu sentimentele sale in regiunea idealului. Exista oameni, la care chiar si cele mai generale idei, ce se stabilesc in capul lor, poarta inca acel colorit deosebit, care ne indica in mod evident legatura cu purtatorul lor. Exista altii, ale caror notiuni ne intimpina atit de lipsite de orice particularitate, incit ai impresia ca n-ar izvori din capetele unor oameni in carne si oase.
Reprezentarea atribuie notiunilor noastre deja o pecete individuala. Fiecare om are o pozitie proprie din care considera lumea. De perceptiile sale se leaga notiunile sale. El va gindi notiunile generale in modul sau particular. Aceasta determinare particulara este un rezultat al pozitiei noastre in lume, al sferei de perceptii care se leaga de locul nostru de viata.
In opozitie cu determinarea de mai sus sta o alta, care depinde de organizarea noastra particulara. Caci organizarea noastra constituie o realitate aparte si bine determinata. Fiecare dintre noi leaga de perceptiile sale sentimente particulare de cele mai diferite grade de intensitate. Acesta este elementul individual al propriei noastre personalitati. El este ceea ce ramine dupa ce am facut bilantul tuturor determinantelor locului in care ni se desfasoara viata.
O viata emotiva cu totul lipsita de ginduri, treptat-treptat ar trebui sa piarda orice legatura cu lumea. La omul capabil de a se realiza ca totalitate, cunoasterea lucrurilor merge mina in mina cu formarea si dezvoltarea vietii de sentimente.
Sentimentul este mijlocul prin care notiunile dobindesc cu precadere viata concreta.