Razboiul undelor a inceput inainte de al doilea razboi mondial. Japonezii utilizasera radioul in regiunile din China pe care le ocupasera incepand din 1931; italienii cautau in emisiunile lor in limba araba sa ridice populatiile din nordul Africii, si in special pe tunisieni, impotriva Frantei sau a egiptenilor, si chiar locuitorii Indiei, impotriva englezilor. Razboiul din Spania provocase o propaganda radiofonica ale celor doua tabere, fiecare dintre ele avand propriile sale posturi care difuzau pentru strainatate; radioul din Madrid pentru republicani, Radio-Sevilla apoi Radio-Zaragoza pentru nationalisti.

I - Radioul si razboiul

Radioul furnizeaza informatii care sunt supuse cenzurii in majoritatea tarilor beligerante; de aceea emisiunile straine sunt cautate de catre locuitorii tarilor aflate in razboi, mai ales cele in propriile lor limbi. Fiecare stat difuzeaza informatii in limba dusmanilor sai nu numai in vederea informarii lor, ci si pentru a ruina moralul populatiei. Astfel pe postul francez de la Strasbourg erau difuzate, inainte de razboi, emisiuni in germana care au fost adesea denuntate de Goebbels, in timp ce ascultarea lor in Germania era in mod sever reprimata. De la postul din Stuttgard, nemtii difuzau emisiuni in limba franceza la care participa, inca de la inceputurile razboiului, un ziarist francez, Ferdonet; de la Radio-Hamburg, un englez aflat in solda nazistilor, William Joyce (“Lord Haw-Haw”), difuza emisiuni pentru Anglia. r9p22pm
In campania din Franta din mai-iunie 1940, exodul francezilor a fost amplificat de radio; anuntul radiodifuzat al maresalului Petain, la 17 iunie, de cerere a armistitiului, a accelerat deruta. Cand cea mai mare parte a continentului european a fost ocupata de catre nemti, ascultarea radioului englez a constituit adesea prima forma de Rezistenta. Prin radio s-au stabilit mai tarziu contactele dintre membrii Rezistentei si fortele aliate. Astfel radioul a jucat un rol in strategia insasi si englezii stabilisera patru centre de radiodifuziune ultra-secrete, montate de catre SOE (Special Operations Executive) aflate in relatie cu posturile clandestine emitatoare-receptoare din Franta.
Radioul a fost mai ales o arma psihologica, nu numai prin emisiunile sale de informatie, ci si prin intoxicarea adversarilor; aceasta a constituit rolul radiourilor negre care-si deghizau originea pentru a intoxica opinia tarilor dusmane. Germanii folosisera aceasta arma psihologica, pusa la punct in timpul razboiului din Spania, inca din februarie 1940 cu Radio-Umanitatea, asa-zis comunist, si Vocea Pacii, pacifist, si ei trebuiau, pana in 1945, sa inmulteasca aceste statii de bluff in aproximativ toate limbile. Serviciile secrete britanice s-au lansat pe aceeasi cale in mai 1940 si numarul programelor lor nu a incetat sa creasca pana in 1944; Sefton Delmer, fost corespondent al lui Daily Express la Berlin, a dat o mare expansiune emisiunilor spre Germania, dar toate tarile europene au fost vizate de aceasta propaganda neagra. Guvernul de la Vichy a patronat si el radiourile negre pentru a demoraliza si discredita miscarile Rezistentei si ale Frantei libere. Bruiajul servea atat la impiedicarea ascultarii emisiunilor din strainatate, cat si la jenarea legaturilor radio ale avioanelor inamice.
Pe de alta parte, progresele radioelectricitatii ajunsesera la o mai buna detectie a undelor si prin unde. Astfel, radiogoniometria din ce in ce mai perfectionata a permis nemtilor sa repereze adesea posturile emitatoare clandestine ale membrilor Rezistentei. Punerea la punct a radarului, mai intai aplicata de catre Compania generala a TFF in 1935 pentru pachebotul Normandie, a fost perfectionata de catre ministerul Aerului britanic; detectarea raidurilor aeriene era destul de avansata pentru a contribui la salvarea Angliei in 1940. Cercetarile in acest domeniu ale unui inginer francez, Maurice Ponte, au fost utilizate de catre englezi, apoi de catre americani.
In sfarsit, radioul a contribuit in anumite cazuri la sfarsitul conflictului; in Italia, in octombrie 1943, radioul a fost utilizat pentru a ralia Malta prin nave italiene. In Japonia, Imparatul a luat cuvantul pentru a anunta capitularea in 1945.

II. - Radioul in Europa dominata de Germania

In Germania, cu cele 16 milioane de receptoare in 1941, radioul este principalul instrument pe care-l foloseste Goebbels pentru a mentine “frontul interior” si pentru a dezvolta devotamentul fata de Hitler.

El ii da mai intai o mai mare libertate de actiune decat presei scrise, neincredintandu-l decat nazistilor. Emisiunile prea deschise de propaganda sunt inlocuite in 1941 cu reportaje traite; moralul trebuia sustinut prin programe mai vesele. Radioul trebuie sa riposteze emisiunilor in limba germana ale BBC-ului. Goebbels a anuntat la radio, pe 18 februarie 1943, situatia dezastruasa de la Stalingrad. De acum inainte, eforturile de a convinge opinia germana de victoria finala erau zadarnice; familiile ascultau radioul sovietic care difuza listele de nume ale prizonierilor germani. Goebbels, prin radio, anuntase razboiul total; pana la batalia Berlinului radioul german si-a glorificat Fuhrerul. Pentru a face mai credibile atrocitatile care-i asteptau pe nemti in cazul avansarii Armatei Rosii ofiterilor Wehrmacht-ului le revenea sarcina de a povesti masacrele operate de catre sovietici; astfel, general-maiorul Remer se adresa, la 6 martie 1945, radioului care, terorizand populatiile, trebuia sa contribuie la o rezistenta disperata si fanatica a nemtilor in 1945.

In tarile pe care le ocupau nemtii voiau sa utilizeze radioul pentru a supune populatiile ideologiei naziste. In Olanda, din momentul in care au devenit stapanii postului de la Hilversum, ei difuzasera in limba olandeza programe produse in Germania. Cand audienta radiourilor care emiteau de la Londra a crescut, nemtii au inmultit centrele de bruiaj sau - cum a fost cazul Norvegiei - au confiscat aparatele.
In Franta, sub regimul de la Vichy, radioul contribuise la dezvoltarea popularitatii, reale la inceput, a maresalului Petain; emisiunile posturilor franceze, suspendate prin conventia de armistitiu, fusesera foarte repede autorizate si Laval, care ii incredintase conducerea radioului lui Tixier-Vignancour, a dat un ton foarte anglofob radioului. Andre Demaison, un prieten al lui Laval, a devenit director general al radioului in aprilie 1942 si l-a organizat prin legea din 7 noiembrie 1942.

Propaganda “Revolutiei nationale” a fost asigurata la radio de catre Paul Creyssel, apoi de catre Philippe Henriot, care a devenit in decembrie 1943 secretar de stat la Informatie si Propaganda; editorialele sale cotidiene erau difuzate de patru ori pe zi; orator si polemist de talent, fara a-i ralia in 1944 pe francezi cu colaborationismul, el reprezenta un pericol pentru Rezistenta. La 28 iunie 1944, un commando al Rezistentei l-a executat. In zona de nord, Radio-Paris se afla in intregime sub controlul nemtilor cu cativa ziaristi francezi aflati in solda lor, ca Jean Herold Paquis, ceea ce justifica cupletul emisiunilor franceze de la Londra:

Radio-Paris ment, Radio-Paris ment
Radio-Paris est allemand.

(“Radio-Paris minte, Radio-Paris este german”)

III. - Radiourile aliate

Radioul este strans asociat rolului Angliei in razboi; numarul angajatilor sai, care era de 4.889 in septembrie 1939, se ridica la 11.600 in 1944. Totusi BBC-ul era prea putin pregatit pentru un rol de propaganda care i se paruse, pana atunci, prea putin compatibil cu democratia; directorul general, Ogilvie, si mai ales principalul sau adjunct, Sir Stephen Tallents, au adaptat BBC-ul necesitatilor razboiului si au gasit o formula de colaborare cu guvernul, in special cu ministerul Informatiei (ocupat in 1940 de catre Reith, fostul director general al BBC).

Au trebuit inmultite emisiunile de informatii; pentru a raspunde emisiunilor lui Haw-Haw, BBC-ul a facut apel la un jurist, Norman Birkett, apoi la un romancier, J. B. Priestley, ale caror comentarii la radio, “Post scriptum”, au capatat repede un renume national; difuzarea de teme patriotice, dar si de emisiuni de varietati, dovedeau moralul englez, peste 7 milioane de ascultatori le urmareau sambata seara. Intarirea controlului guvernului asupra BBC-ului prin inlocuirea lui Ogilvie, la inceputul anului 1942, cu doi directori, Robert Foot (un fost administrator general de la Compania de Gaz-Electricitate) si Sir Cecil Graves, a fost criticata de presa dar corespundea noii cotituri a razboiului.

BBC-ul si-a dezvoltat din ce in ce mai mult emisiunile sale pentru strainatate: pentru Germania, unde alocutiunile lui Richard Crossman si A. Voigt erau ascultate din moment ce Goebbels gasea ca este necesar sa le combata; pentru Italia, durata emisiunilor creste de la trei ore si treizeci de minute in 1939 la douazeci si noua de ore si patruzeci si cinci de minute in 1943. Din 1939, emisiunile pentru strainatate nu mai erau difuzate in sase limbi, ci in paisprezece: mai tarziu, 35 de ore de emisie in 23 de limbi diferite, difuzate in olandeza, norvegiana, ceha, etc., au contrabalansat cu succes propaganda germana.
Emisiunile in limba franceza in septembrie 1939 erau de trei ore si jumatate pe saptamana, in septembrie 1943 ele totalizau 39 de ore si jumatate. Ele au avut o importanta cu atat mai mare cu cat opinia franceza, demoralizata de debandada din 1940, sedusa un moment de rolul de “salvator” al maresalului Petain, era o miza care trebuia castigata repede. Cabinetul Churchill facuse posibil, la 18 iunie 1940, apelul generalului De Gaulle, subsecretar de stat la ministerul lui Paul Reynaud; vorbind de “flacara Rezistentei franceze”, el si-a faurit discursul si a lansat o emisiune precedata de formula “Onoare si Patrie” care a devenit organul Comitetului national al Frantei libere; generalul De Gaulle a incredintat-o lui Maurice Schumann, tanar ziarist la Agentia Havas, care a luat cuvantul de peste o mie de ori si preotului Cassin. Aceste emisiuni au facut in mai multe reprize un subiect de discordie intre generalul De Gaulle si autoritatile britanice, mai ales atunci cand acestea l-au anuntat, pe 31 octombrie 1940, ca: “Am fost obligati sa luam masuri de a impiedica organizatia dumneavoastra sa publice, la radio si in presa, denuntarea guvernului de la Vichy.” Generalul De Gaulle s-a adresat de 67 de ori francezilor de la microfonul BBC-ului; incepand din 1941, el a dispus si de Radio-Brazzaville si de Radio-Beirut si, dupa noiembrie 1942, de Radio-Alger.

BBC-ul avea si o sectie in limba franceza sub conducerea lui Darsie Gillie, pe langa emisiunile pentru Europa conduse de Noel Newsome; din luna iulie 1940, in marja buletinelor de informatie, scenaristul Michel Saint-Denis, sub pseudonimul Jacques Duchesne, a fost insarcinat cu o emisiune, “Aici Franta” care trebuia sa se numeasca incepand din 6 septembrie “Francezii vorbesc francezilor”; Pierre Bourdan, Jean Marin (Yves Morvan), Jean Oberle, compozitorul Van Moppes au animat-o, la care s-au mai adaugat pe urma Pierre Dac, Maurice Diamant-Berger (Andre Gillois) si multi altii. Aceste emisiuni au dejucat propaganda Germaniei si cea de la Vichy, au denuntat impuscarile de ostateci si mai tarziu faptele grave ale colaborationistilor, au favorizat pe urma ralierea la miscarile Rezistentei si au provocat chiar manifestatii nationale (de exemplu, pe 1 mai sau pe 11 noiembrie 1942). La 1 iunie 1944, 200 de mesaje codificate anuntau debarcarea iminenta; unul dintre ele: “Les sanglots longs des violons de l’automne” a fost completat pe 5 iunie: “Blessent mon coeur d’une langueur monotone”, reprezenta semnalul actiunii imediate in vederea debarcarii. Emisiuni in limba franceza au fost de asemenea difuzate de Moscova (Radio-France) si de Statele Unite (Vocea Americii).

In URSS, reteaua radiofonica suferise grave distrugeri in timpul avansarii germane; reconstituirea sa a fost o sarcina prioritara, conditionand preluarea in mana politica a regiunilor eliberate. Odata cu razboiul, programele radiofonice au pus din nou la loc de cinste textele patriotice, ca Razboiul si pacea. Efortul in limbile straine, sub conducerea lui S. A. Lozovski, a fost indreptat mai ales inspre germani, facand sa se vorbeasca despre prizonierii germani, dand lista oraselor bombardate, incitand soldatii la dezertare si cautand sa ruineze moralul populatiei civile. Crearea, in iulie 1943, a unui Comitet national al Germaniei libere cu maresalul Paulus a fost insotita de emisiuni ale postului de radio de la Moscova.

In Statele Unite, cand presedintele Roosevelt l-a numit pe colonelul W. Donovan in fruntea coordonarii informatiei, apoi cand a fost creat, in iunie 1942, Office of War Information, radioul a capatat o importanta exceptionala, nu numai ca principala sursa de informare dar si prin amenajarea unei American Forces Network care difuza prin peste 300 de statii pentru armatele americane.

Reteaua Voice of America (VOA) a acoperit incetul cu incetul lumea intreaga in toate marile limbi, opunandu-se cu succes propagandei radiofonice germane sau italiene, indeosebi in America Latina. Guvernul american a trebuit sa faca apel la marile canale, NBC, CBS si la marile societati, Westinghouse, General Electric pentru a produce instalatii si programe. Presedintele RCA, David Sarnoff, dirija transmisiunile catre Statul-Major ale generalului Eisenhower in 1944.

In timpul celui de-al doilea razboi mondial, radiodifuziunea isi demonstrase superioritatea asupra presei scrise supusa mai usor cenzurii; radioul, ignorand frontierele a fost singurul media pluralist aflat la dispozitia cetatenilor Europei ocupate de catre germani1. El a luat, ca si razboiul, dimensiuni mondiale; el trebuia astfel sa patrunda mai mult continentele Asiei si Africii pe care, pana atunci, de-abia le atinsese.