In fizica, cele mai de seama descoperiri se fac atunci cand cineva
reuseste sa inteleaga ca unele fenomene aparent diferite au la baza aceleazi
cauze. Unul dintre marii „unificatori” a fost Isaac Newton. El a
fost primul care a demonstrat ca atat caderea obiectelor pe suprafata
Pamantului, cat si miscarea de rotatie a Lunii in jurul nostru,
miscarea de rotatie a planetelor an jurul Soarelui sau traiectoriile ciudate
ale cometelor sunt toate guvernate de una si aceeasi lege: a gravitatiei universale. p9l20lm
Totusi, ideea a fost formulata clar abia in anii 1680, cad pregatea
manuscrisul cartii sale principia, adica la aproximativ 20 de ani dupa ce o
vaga banuiala il facuse sa se gandeasca la o asemenea posibilitate.
La sfarsitul vietii, Newton a spus ca incepuse sa se intrebe
daca n-ar trebui luata in considerare posibilitatea prabusirii Lunii pe
Pamant atunci cand observase caderea unui mar din pom.
In 1666, el a studiat miscarea circulara, sesizand ca forta care
actioneaza asupra unui corp ce se rotesteeste invers proportionala cu patratul
distantei dintre acesta si punctul in jurul caruia se roteste. La un rezultat
identic a ajuns si Chiristiaan Huygens, care si-a publicat concluziile in
1673, in Horologium oscillatorium. Newton a incercat sa aplice acest
principiu sistemului Pamant-Luna si celorlalte planete. A inteles
astfel ca miscarea Lunii poate fi vazuta ca rezultat a doua componente: tendinta
de cadere pe Pamant si tendinta de a se misca in linie dreapta.
Ambele miscari fiind simultane, rezultanta lor era traiectoria aproape circulara
a Lunii. In absenta Pamantului, traiectoria acesteia ar fi fost
rectilinie. Curbarea traiectorie este consecinta atractiei gravitationale exercitate
de Pamant.
In primul rand Newton a determinat deviatia traiectoriei Lunii fata
de o linie dreapta. Apoi a comparat forta ce actiona asupra ei cu forta ce actiona
asupra unui corp de pe Pamant. A stabilit ca un corp care acde pe suprafata
Pamantului, parcurge in prima secunda o distanta de 490 cm, in
timp ce Luna se abate de la traiectoria rectilinie -; „cazand”
spre Pamant -; cu peste 366 cm in decurs de o ora. Daca Luna
s-ar fi afalt langa suprafata Pamantului, ar fi cazut intr-o
ora cu 490 x 3600 cm. Ajuns in acest punct, Newton a facut o paralela
intre concluzia la care a sjuns si legea fortei invers proportionale cu
patratul distantei, obtinuta din observarea corpurilor terestre aflate in
miscare de rotatie. Rezultatul a fost ca, din moment ce Luna se afla la o distanta
de aproximativ 60 de raze pamantesti de Pamant, acceleratia gravitationala
care actioneaza asupra ei este de 3600 ori mai mica, ceea ce corespunde aproximativ
rezultatelor bazate pe observatii.
Newton a ajuns la concluzia ca Luna si planetele sunt mentinute pe orbite de
forte invers proportionale cu patratul distantei dintre ele si centrele lor
de rotatie. In 1645, astronomul francez Ismael Boullian facuse o sugestie
similara (fara a-si demonstra teoria), sustinand ca planetele ar putea
fi tinute pe orbite de o forta invers proportionala cu patratul distantei dintre
ele si Soare.
Dupa 1666, Newton s-a orientat un timp spre optica si chimie. In 1679,
cand Robert Hooke l-a rugat sa demonstreze ca o planeta se misca pe o
orbita eliptica daca este sub actiunea unei forte invers proportionale cu patratul
distantei dintre ea si Soare, interesul lui pentru astronomie renaste. Rezultatul
obtinut in anul acesta a fost dovada matematica a miscarii eliptice, care
nu i-a fost prezentata niciodata lui Hooke.
De ceasta problema au mai fost interesati si altii, precum Christophore Wren
sau Edmund Halley, dar nici unul dintre ei nu a solutionat-o. In 1684,
Halley, care era secretarul Societatii Regale, l-a vizitat pe Newton pentru
a-l intreba ce forma ar putea avea orbita unei planete aflate sub incidenta
legii raportului invers proportional cu patratul distantei. Raspunsul lui Newton
a venit imediat: „Elipsa, pentru ca am calculat-o”. Halley l-a rugat
sa-i arate calculele. Newton i-a spus ca-si ratacise hartiile, dar ca
se va apuca sa refaca toate calculele.
Cateva luni mai tarziu, Halley primea de la Newton o lucrare intirulata
De motum corporum in gyrum (Despre miscarea corpurilor care se rotesc) pe care
a prezentat-o Societatii Regale. Interesul aratat de Halley fata de aceasta
problema l-a indemnat pe Newton sa-si dezvolte ideile. Astfel, in
urmatorii doi ani si jumatate a scris Principia. Halley a editat capitolele
de manuscris ce i-au fost trimise si le-a publicat, la un moment dat angajand
doi tipografi pentru a grabi procesul de tiparire. Deoarece pe vremea aceea
Societatea Regala nu dispunea de fonduri, el a platit publicarea Pricipiei din
propriul buzunar.
Pana ca Principia sa vada lumina tiparului, intr-una din primele
faze ale elaborarii, Hooke a constatat ca autorul nu facuse nici o conexiune
intre numele sau si legea raportului invers proportional cu patratul distantei,
lege pe care considera ca o descoperise inaintea lui Newton. Ca atare,
Hokke, care nu-si demostrase niciodata teoria pe cale matematica, l-a atacat
pe Newton, de aici rezultand o vrajba inversunare si de lunga durata.
Publicarea Principieii s-a incheiat la sfarsitul anului 1687. spre
deosebire de Galilei, care si-a scris cartile in limba italiana, Newton
o scrisese pe aceasta in limba latina.