l1b3bh
-referat-
In afara de teoria fizica a relativitatii, care este o teorie moderna
a spatiului si timpului, se vorbeste tot mai mult si despre o teorie a relativitatii
in biologie. Aceasta inseamna ca nu numai actiunile fizice (mersul
ceasornicelor) care au loc pe o platforma mobila (bordul unei rachete) se petrec
mai lent decat una in repaus (Pamantul), ci ai actiunile biologice.
Figura 1: spatiul, ultima frontiera
Ar fi absurd sa admitem si totdeodata ar conveni principiului relativitatii
miscarii o experienta in care, la bordul unei rachete cosmice aflata in
miscare, observatorul si-ar da seama ca mersul timpului (potrivit ceasornicului
sau) s-a modificat in vreun fel oarecare ca, pe de alta parte, experimentele
fizice si chiar cele biologice s-ar desfasura conform ceasornicelor terestre
al caror mers el nici macar nu l-ar putea cunoaste. Mai precis: ar fi un nonsens
ca observatorul de pe racheta sa constate ca rezultatul experientelor fizice
pe care le-ar efectua pe racheta nu mai este acelasi ca pe Pamant; ca
intervalul de timp scurs intre doua evenimente ce se produc la bordul
navei cosmice este diferit de acela scurs pe Pamant intre producerea
unor evenimente identice; ca de fapt n-ar exista aceleasi legi pe platformele
in miscare (racheta) ca si pe platformele in repaus (Pamantul),
ceea ce ar insemna rasturnarea dramatica a principiului relativitatii
verificat practic de nenumarate ori in cadrul oricarei fizici (clasice
sau relativiste) ca ceasul sau ar arata scurgerea unui timp sa zicem de 5 ani
iar observatorul de pe racheta a imbatranit cu 50 de ani. Este absolut
normal ca experimentatorul (observatorul de pe racheta) sa obtina aceleasi rezultate,
in orice fel de experimente fizice sau biologice, fie ca el ar activa
pe o platforma in miscare (racheta), fie pe una in repaus (Pamantul).
Aceasta ar corespunde intru totul principiului relativitatii miscarii,
atat in domeniul vitezelor mici, cat si in acela al
vitezelor apropiate de viteza luminii.
Figura 2: racheta spatiala
Admitem, pe de o parte, ca ceasul de pe racheta bate secunda mai lent ca pe
Pamant, in conformitate cu teoria relativitatii, iar pe de alta
parte, ca toate procesele de pe bordul rachetei, fizice si biologice, se desfasoara
conform indicatiilor acestui ceas si nu al ceasului ramas pe Pamant. Incetinirea
scurgerii timpului si in aceeasi masura a tuturor proceselor de la bordul
rachetei vor fi inobservabile echipajului, si numai dupa intoarcerea pe
Pamant echipajul ar putea sa compare indicatiile orologiilor si calendarelor
de bord cu cele de pe Pamant: orologiile si calendarele de pe racheta
vor fi in intarziere fata de cele terestre, iar acest lucru
va putea fi constatat cu toata precizia
Asadar nu este paradoxal faptul de a imbatrani mai lent atunci cand
omul si-ar petrece viata pe platforme ce se misca mai repede, ci acest paradox
doar aparent persista pentru ca, inca nu s-a efectuat nici cel putin o
singura experienta in care sa se fi facut incercarea de verificare
a teoriei biologice a relativitatii.
De multe ori s-a pus intrebarea: este posibil ca timpul din racheta sa
devina oricat de mare si deci echipajul sa traiasca oricat de mult,
presupunand ca toata vremea si-ar petrece-o la bordul unei nave cosmice?
Potrivit formulei cunoscute, timpul de pe racheta devine infinit de mare atunci
cand viteza rachetei ar atinge viteza luminii. Nici din punct teoretic,
necum practic, nu este posibila realizare unei viteze atat de mari, deoarece
in timp ce viteza rachetei intr-o miscare accelerata ar tinde cstre
viteza luminii, masa rachetei ar trebui sa tinda concomitent spre o valoare
infinit de mare. Ori, in acest caz ar fi necesar ca si forta de propulsie
a rachetei sa devina infinit de mare, lucru imposibil. Asadar, nici un cosmonaut
nu ar putea sa ramana vesnic tanar, oricat de mare -;in
limitele posibilitatilor teoretice si practice- ar deveni viteza navei cosmice.
Cel putin teoretic, s-ar putea admite ca viteza rachetei sa fie apropiata de
viteza luminii, de exemplu, 299 999,999 km/s. Calculul arata ca in aceasta
imprejurare un an petrecut pe racheta este echivalent cam cu 10 000 de
ani terestri. Pana in centrul Galaxiei sau pana la granita
acesteia, echipajul ar imbatrani doar cu 2,5 ani, desi distanta
de la Pamant pana la aceste obiective este de 25 000 de ani-lumina.
Figura 3: racheta si imensele ei reactoare
O alta intrebare adresata de nu prea putine ori este aceea privind posibilitate
zborului intergalactic. Aceasta calatorie intre galaxii ar fi posibila
numai daca racheta ar calatori cu viteza de 299 999,999 km/s (care difera doar
cu 1mm/s de viteza luminii), un an pe racheta ar echivala cu circa 400 000 de
ani terestri. In aceasta situatie, pana la galaxia vecina (Nebulosa
din Andromeda) inrudita cu Galaxia noastra, vizibila cu ochiul liber daca
noaptea este senina, ca o pata luminoasa neclara, echipajul ar imbatrani
cu vreo 4-5 ani, conform indicatiilor “calendarelor” de pe racheta.
Aceasta ar echivala cu vreo 2 milioane de ani terestri. Ca spatiu, distanta
respectiva ar fi echivalenta cu vreo 20 de diametre ale Galaxiei noastre, al
carei diametru este de aproape un miliard de miliarde de kilometri (cam 100
000 de ani lumina).
Intr-o viata de om s-ar putea calatori prin cateva galaxii, chiar
cu intoarcere „acasa”. Intre timp, Pamantul ar
trebui sa aiba o evolutie de cateva zeci de milioane de ani. In
mod practic, o calatorie intergalactica echivaleaza cu “parasirea”
Pamantului, asa cum il cunoastem in momentul startului rachetei,
pentru totdeauna. Si sa nu pierdem din vedere ca distantele dintre galaxii sunt
mai mari decat diametrele galaxiilor insesi, pe care le intrec,
in medie, cam de 10 ori. In prezent, portiunea cunoscuta a Universului
are un diametru care se masoara nu cu miile sau milioanele, ci cu miliardele,
aproximativ 20 de miliarde de ani-lumina. Cu toate acestea, este vorba despre
o portiune “restransa” a Universului, infinit in timp
si spatiu, si care cuprinde pe teritoriul ei cateva miliarde de galaxii.
Nu se pot deloc subestima perspectivele ce ar rezulta daca s-ar putea realiza
nave cosmice intergalactice prin intermediul carora civilizatia terestra ar
putea sa fie confruntata cu civilizatia lumilor rationale nepamantene.In definitiv,
oricat s-ar parea de cutezator acest gind ,totusi,din moment ce oamenii si-au
deschis cai in spatiul cosmic, trebuie sa acceptam si ideea ca va veni si ziua
cosmonautii de pe Terra vor poposi pe cine stie ce planeta ,in afara sistemului
Solar,trebuind astfel sa intre in competitie cu fiinte rationale mai putin evoluate
sau mai evoluate decat noi. De fapt ,nu avem nici un temei sa presupunemca planeta
noastra nu a si fost vizitata vreodata de fiinte venite din alte lumi, sau ca
acest lucru nu s-ar putea produce candva,in viitor.
In lumina acestoer ganduri ,sa examinam problema si din punct de vedere perspectivelor
tehnice de realizare practica a unui astfel de vehicul.
Calculul arata ca pentru ca o nava cosmica, avand o greutate modesta de o tona,sa
ajunga sa calatoreasca cu o viteza apropiata de viteza luminii, ar trebui ca
motorele -;racheta sa produca o cantitate de energie echivalenta cu aceea
produsa in citiva ani pe intregul glob terestru.
Pe de alta parte ,nava cosmica ar mai trebui sa primeasca energie suplimentara
pentru diferite operatiuni ale zborului, cum ar fi ocolirea vreunui obstacol,
franarea in vederea “aterizarii” lente -;fara pericol-pe vreo
planeta , accelerarea navei in vederea reintoarcerii ”acasa”, franarea
ei cu scopul de a cobora si ateriza pe Pamint.
Desigur, aceste date energetice sunt de natura sa arate ca vor exista in viitor
piedici colosal de mari de invins, in problema pe care o discutam, cel putin
din punct de vedere al asigurarii navelor interstelare cu posibilitati tehnice
de producere a unor cantitati fantastice de energie.
Chiar si intr-un viitor mai indepartat, oare va fi posibil acest lucru?
Nimeni nu va fi MAGELLAN-ul
COSMOSULUI
Nimeni dintre oameni, oricat ar trai de mult si oricat ar zbura de repede, nu
va putea sa ajunga la “capatul” Universului, astfel incat sa-l inconjoare
si apoi sa se intoarca “acasa” pe Terra.
Lumile insterstelare nu au ”capat”. Ele nu au nici “inceput”,
in care ce existenta lor atat in timp, cat si in spatiu. Au existat totdeauna,
framantate de vesnica miscare si transformare.