Asa cum am explicat in capitolul 1, ar fi foarte greu sa se construiasca o teorie complet unificata pentru tot ce exista in univers. In schimb, am progresat elaborand teorii partiale care descriu un domeniu limitat de fenomene si neglijeaza alte efecte sau le aproximeaza prin anumite numere. (De exemplu, chimia ne permite sa calculam interactiile atomilor, fara a cunoaste structura interna a nucleului atomului.) In cele din urma insa, se spera gasirea unei teorii unificate, consistente, complete care ar include ca aproximatii toate aceste teorii partiale si care nu are nevoie sa fie ajustata pentru a se potrivi cu faptele, prin alegerea unor valori arbitrare in cadrul teoriei. Cautarea unei teorii de acest fel se numeste “unificarea fizicii”. Einstein si-a petrecut majoritatea ultimilor ani cautand fara succes o teorie unificata, dar nu era inca timpul: existau teorii partiale pentru gravitatie si forta electromagnetica, dar se stia foarte putin despre fortele nucleare. In plus, Einstein refuza sa creada in realitatea mecanicii cuantice, in ciuda rolului important pe care l-a jucat in dezvoltarea sa. Si totusi, se pare ca principiul de incertitudine este o caracteristica fundamentala a universului in care traim. Prin urmare, o teorie unificata reusita trebuie sa contina acest principiu. q9g6gd
Asa cum voi arata, perspectivele gasirii unei astfel de teorii par a fi mult mai bune acum deoarece stim mult mai multe despre univers. Dar trebuie sa nu fim prea increzatori am mai avut sperante false! La inceputul acestui secol, de exemplu, s-a crezut ca totul putea fi explicat in functie de proprietatile materiei continue, cum sunt elasticitatea si conductia caldurii. Descoperirea structurii atomice si a principiului de incertitudine a pus categoric capat acestei idei. Apoi, in 1928, fizicianul laureat al premiului Nobel, Max Born a spus unui grup de vizitatori ai Universitatii Göttingen: “Fizica, asa cum o cunoastem astazi, va fi depasita peste sase luni.” Increderea sa se baza pe descoperirea recenta de catre Dirac a ecuatiei care guverna electronul. Se credea ca o ecuatie similara ar guverna protonul, care era cealalta particula cunoscuta in acel moment, ceea ce ar fi fost sfarsitul fizicii teoretice. Totusi, descoperirea neutronilor si a fortelor nucleare a contrazis si aceasta parere. Spunand aceasta, eu tot cred ca exista motive sa speram ca ne aflam aproape de capatul cautarii legilor finale ale naturii.
In capitolele anterioare am descris relativitatea generalizata, teoria partiala a gravitatiei si teoriile partiale care guverneaza interactiile tari, interactiile slabe si fortele electromagnetice. Ultimele trei se pot combina in asa-numitele mari teorii unificate, sau MTU, care nu sunt foarte satisfacatoare deoarece nu includ gravitatia si deoarece ele contin mai multe marimi cum sunt masele relative ale diferitelor particule, care nu pot fi prezise de teorie, ci a trebuit sa fie alese astfel incat sa se potriveasca observatiilor. Principala dificultate in gasirea unei teorii care uneste gravitatia cu celelalte forte este ca relativitatea generalizata este o teorie “clasica” ; adica ea nu contine principiul de incertitudine din mecanica cuantica. Pe de alta parte, celelalte teorii partiale depind in mod esential de mecanica cuantica. Prin urmare, un prim pas necesar este de a combina relativitatea generalizata cu principiul de incertitudine. Asa cum am vazut, acesta poate avea consecinte remarcabile cum sunt faptul ca gaurile negre nu sunt negre si universul nu are singularitati, ci este complet independent si fara limite. Problema este, asa cum am explicat in capitolul 7, ca principiul de incertitudine inseamna ca si spatiul “gol” este plin cu perechi de particule si antiparticule virtuale. Aceste perechi ar avea o cantitate infinita de energie si deci, conform faimoasei ecuatii a lui Einstein, E = mc2, ele ar avea o masa infinita. Atractia lor gravitationala ar curba universul catre o dimensiune infinit mica.
Infinitati similare, aparent absurde, se produc in celelalte teorii partiale, dar in toate aceste cazuri infinitatile pot fi anulate de un proces numit renormalizare. Aceasta implica anularea infinitatilor prin introducerea altor infinitati. Desi aceasta tehnica este cam dubioasa din punct de vedere matematic, ea pare sa fie buna in practica si a fost utilizata in aceste teorii pentru a face preziceri care concorda cu observatiile cu un grad de precizie extraordinar. Renormalizarea, insa, are un neajuns serios din punctul de vedere al incercarii de a gasi o teorie completa, deoarece ea inseamna ca valorile reale ale maselor si intensitatilor fortelor nu pot fi prezise din teorie, ci trebuie sa fie alese astfel incat sa se potriveasca observatiilor.
In incercarea de a ingloba principiul de incertitudine in relativitatea generalizata, exista numai doua marimi care pot fi ajustate: intensitatea gravitatiei si valoarea constantei cosmologice. Prin urmare, exista o teorie care pare sa prezica faptul ca anumite marimi cum este curbura spatiu-timpului sunt intr-adevar infinite si totusi aceste marimi se pot observa si masura ca fiind perfect finite! Aceasta problema care apare la combinarea relativitatii generalizate si principiului de incertitudine a fost banuita de catva timp, dar a fost in final confirmata de calcule detaliate in 1972. Patru ani mai tarziu a fost sugerata o solutie posibila, numita “supergravitatie”. Ideea era de a combina particula de spin 2 numita graviton, care poarta forta gravitationala, cu anumite particule noi de spin 3/2, 1, 1!2 si 0. Intr-un fel, toate aceste particule ar putea fi considerate ca aspecte diferite ale aceleiasi “superparticule”, unificand astfel particulele de materie de spin 1/2 si 3l2 cu particulele purtatoare de forta de spin 0, 1 si 2. Perechile particula/antiparticula virtuale de spin 1/2 si 3/2 ar avea energie negativa si ar tinde, deci, sa anuleze energia pozitiva a perechilor virtuale de spin 2, 1 si 0. Aceasta ar determina anularea multor infinitati posibile, dar se suspecta ca ar mai ramane unele infinitati. Totusi, calculele necesare pentru a afla daca exista sau nu infinitati ramase erau atat de lungi si grele incat nimeni nu era pregatit sa le efectueze. Chiar cu un computer, s-a calculat ca ar fi necesari cel putin patru ani si ar exista mari sanse de a face cel putin o greseala, daca nu mai multe. Astfel, raspunsul corect s-ar cunoaste numai daca altcineva ar repeta calculul si ar obtine acelasi raspuns, iar acest lucru nu pare foarte probabil!
In ciuda acestor probleme si a faptului ca particulele din teoria supergravitatiei nu par sa se potriveasca cu particulele observate, majoritatea oamenilor de stiinta credeau ca supergravitatia era probabil raspunsul corect la problema unificarii fizicii. Parea modul cel mai bun de unificare a gravitatiei cu celelalte forte. Totusi, in 1984, a avut loc o schimbare remarcabila de opinie in favoarea a ceea ce se numeste teoriile corzilor (String Theories). In aceste teorii obiectele de baza nu sunt particulele, care ocupa un singur punct in spatiu, ci corpuri care au lungime dar nu au alta dimensiune, ca o bucata de coarda infinit de subtire. Aceste corzi pot avea capete (asa-numitele corzi deschise) sau pot fi unite cu ele insele in bucle inchise (corzi inchise) (fig. 10.1 si fig. 10.2). O particula ocupa un punct in spatiu in fiecare moment. Astfel, istoria sa in spatiu-timp poate fi prezentata printr-o linie (“linia de univers”). Pe de alta parte, o coarda ocupa o linie in spatiu in fiecare moment. Astfel, istoria sa in spatiu-timp este o suprafata bi-dimensionala numita suprafata de univers”. (Orice punct de pe aceasta suprafata de univers poate fi descris de doua numere: unul care specifica timpul si celalalt pozitia punctului de pe coarda.) Suprafata de univers a unei corzi deschise este o banda; marginile sale reprezinta traiectoriile in spatiu-timp ale capetelor corzii (fig. 10.1). Suprafata de univers a unei corzi inchise este un cilindru sau un tub (fig. 10.2); o sectiune in tub este un cerc, care reprezinta pozitia corzii intr-un anumit moment.

Doua bucati de coarda se pot uni formand o singura coarda; in cazul corzilor deschise ele se unesc pur si simplu la capete (fig. 10.3), in timp ce in cazul corzilor inchise ele sunt ca doua picioare care se unesc pe o pereche de pantaloni (fig. 10.4). In mod asemanator, o singura bucata de coarda se poate imparti in doua corzi. In teoria corzilor, ceea ce inainte erau considerate particule acum sunt imaginate ca unde care se propaga de-a lungul corzii, ca undele de pe coarda vibranta a unui zmeu. Emisia sau absorbtia unei particule de catre alta corespunde divizarii sau unirii corzilor. De exemplu, forta gravitationala a soarelui asupra pamantului a fost imaginata in teoria particulelor ca fiind cauzata de emiterea unui graviton de o particula din soare si absorbtia sa de o particula de pe pamant (fig. 10.5). In teoria corzilor acest proces corespunde unui tub sau unei conducte de forma H (fig. 10.6) (intr-un fel teoria corzilor este ca o lucrare de instalatii). Cele doua laturi verticale ale H-ului corespund particulelor din soare si din pamant si bara orizontala corespunde gravitonului care se deplaseaza intre ele.

Teoria corzilor are o istorie curioasa. Ea a fost inventata initial la sfarsitul anilor 1960 in incercarea de a gasi o teorie care sa descrie interactia tare. Ideea era ca particule ca protonul si neutronul ar putea fi considerate ca undele dintr-o coarda. Interactiile tari dintre particule ar corespunde bucatilor de coarda care trec prin celelalte bucati de coarda, ca in panza unui paianjen. Pentru ca aceasta teorie sa dea valoarea observata a interactiei tari intre particule, corzile trebuie sa fie ca benzile de cauciuc cu un efort de intindere de circa zece tone.
In 1974 Joël Scherk de la Paris si John Schwarz de la Institutul de Tehnologie din California au publicat o lucrare in care au aratat ca teoria corzilor ar putea descrie forta gravitationala, dar numai daca tensiunea in coarda ar fi mult mai mare, de circa o mie de milioane de milioane de milioane de milioane de milioane de milioane de tone (1 urmat de treizeci si noua de zerouri). Prezicerile teoriei corzilor ar fi exact aceleasi cu cele ale relativitatii generalizate la scari de lungime normale, dar ele ar diferi la distante foarte mici, mai mici decat o mie de milioane de milioane de milioane de milioane de milionimi dintr-un centimetru (un centimetru impartit la 1 urmat de treizeci si trei de zerouri). Lucrarii lor nu i s-a acordat insa prea mare atentie deoarece chiar atunci majoritatea oamenilor de stiinta abandonasera teoria initiala a corzilor pentru interactia tare, in favoarea teoriei bazate pe quarci si gluoni, care parea sa se potriveasca mult mai bine cu observatiile. Scherk a murit in imprejurari tragice (el suferea de diabet si a intrat in coma intr-un moment cand nu era nimeni in preajma sa-i faca o injectie cu insulina). Astfel Schwarz a ramas singurul sustinator ale teoriei corzilor, dar acum cu o valoare mult mai mare propusa pentru tensiunea in coarda.
In 1984, interesul fata de corzi a inviat brusc, aparent din doua motive. Unul era ca oamenii nu progresasera prea mult pentru a arata ca supergravitatia era finita sau ca ea ar putea explica tipurile de particule pe care le observam. Celalalt era publicarea lucrarii lui John Schwarz si Mike Green de la Queen Mary College, Londra, care arata ca teoria corzilor putea explica existenta particulelor care aveau rotatie intrinseca spre stanga, la fel cu unele particule pe care le observam. Indiferent care au fost motivele, curand un mare numar de persoane au inceput sa lucreze la teoria corzilor si a fost elaborata o noua versiune, asa-numita coarda heterotica, ce parea ca ar putea sa explice tipurile de particule pe care le observam.
Si teoria corzilor conduce la infinitati, dar se crede ca ele se vor anula toate in versiuni cum este coarda heterotica (desi acest lucru nu este inca sigur). Teoriile corzilor insa au o problema mai mare: ele par sa corespunda numai daca spatiu-timpul are zece sau douazeci si sase de dimensiuni, in loc de cele patru obisnuite! Desigur, dimensiunile suplimentare ale spatiu-timpului reprezinta ceva obisnuit in literatura stiintifico-fantastica; intr-adevar, ele sunt aproape o necesitate, deoarece altfel faptul ca relativitatea implica imposibilitatea de a calatori mai repede decat lumina inseamna ca deplasarea intre stele si galaxii ar dura prea mult. Ideea literaturii stiintifico-fantastice este ca ar putea fi posibil sa o iei pe scurtatura printr-o dimensiune mai mare. Acest lucru se poate ilustra astfel: Imaginati-va ca spatiul in care traim are numai doua dimensiuni si este curbat ca suprafata unui inel sau tor (fig. 10.7). Daca ati fi pe o parte interioara a inelului si ati dori sa ajungeti intr-un punct de pe cealalta parte ar trebui sa mergeti de jur imprejur pe partea interioara a inelului. Totusi, daca v-ati putea deplasa in a treia dimensiune, ati putea s-o luati de-a dreptul.

De ce nu observam toate aceste dimensiuni suplimentare, daca ele chiar exista? De ce vedem doar trei dimensiuni spatiale si una temporala? Exista ipoteza ca celelalte dimensiuni sunt curbate intr-un spatiu cu dimensiunea foarte mica, ceva cam ca un milion de milioane de milioane de milioane de milionimi dintr-un centimetru. Aceasta este atat de mica incat pur si simplu nu o observam; vedem numai o dimensiune temporala si trei spatiale in care spatiu-timpul este destul de neted. Este ca suprafata unei portocale: daca va uitati de aproape, este toata curbata si incretita, dar daca o priviti de la distanta, nu vedeti umflaturile si pare a fi neteda. La fel este si cu spatiu-timpul: la scara foarte mica el are zece dimensiuni si este puternic curbat, dar la scara mai mare nu vedeti curbura dimensiunilor suplimentare. Daca aceasta imagine este corecta, ea inseamna vesti proaste pentru calatorii in spatiu: dimensiunile suplimentare ar fi mult prea mici pentru a permite trecerea navei spatiale. Totusi, ea ridica o alta problema majora. De ce ar trebui sa fie curbate intr-o sfera mica doar unele dimensiuni si nu toate? Probabil, in universul foarte timpuriu toate dimensiunile ar fi fost foarte curbate. Dar ce a determinat ca o dimensiune temporala si trei spatiale sa se indrepte, in timp ce celelalte au ramas foarte curbate?

Un raspuns posibil este principiul antropic. Doua dimensiuni spatiale nu par a fi suficiente pentru a permite dezvoltarea unor fiinte complicate ca noi. De exemplu, animalele bi-dimensionale care ar trai pe un pamant unidimensional ar trebui sa se catere unul peste celalalt pentru a trece unul de altui. Daca o creatura bi-dimensionala mananca ceva ceea ce nu poate digera complet, ar trebui sa elimine resturile pe aceeasi cale pe care le-a inghitit pentru ca daca ar exista o trecere prin corp, ea ar imparti creatura in doua jumatati separate; fiinta noastra bi-dimensionala s-ar desface in bucati (fig. 10.8). In mod asemanator, este dificil de vazut cum ar arata circulatia sangelui intr-o creatura bi-dimensionala.

Ar fi si alte probleme pentru mai mult de trei dimensiuni spatiale. Forta gravitationala dintre doua corpuri ar descreste mai rapid cu distanta decat o face in trei dimensiuni. (In trei dimensiuni, forta gravitationala scade la 1/4 daca se dubleaza distanta. In patru dimensiuni ea ar scade la 1/8, in cinci dimensiuni la 1/16 s.a.m.d.) Semnificatia acestui fapt este ca orbitele planetelor (cum este pamantul) in jurul soarelui ar fi instabile: cea mai mica perturbatie de la o orbita circulara (cum este aceea cauzata de atractia gravitationala a altor planete) ar avea ca rezultat deplasarea in spirala a pamantului departandu-se sau apropiindu-se de soare. Noi am ingheta sau ne-am arde. De fapt, aceeasi comportare a gravitatiei cu distanta intr-un spatiu cu mai mult de trei dimensiuni inseamna ca soarele nu ar putea sa existe intr-o stare stabila in care presiunea echilibreaza gravitatia. El s-ar desface in bucati sau ar suferi un colaps formand o gaura neagra. In oricare din aceste cazuri, el nu ar mai fi util ca sursa de caldura si lumina pentru viata de pe Pamant. La o scara mai mica, fortele electrice care determina electronii sa se deplaseze pe orbite in jurul nucleului unui atom s-ar comporta in acelasi fel cu fortele gravitationale. Astfel, electronii ar iesi din atom sau s-ar deplasa in spirala spre nucleu. In orice caz, nu ar exista atomi asa cum si stim.
Este clar ca viata, cel putin asa cum o stim; poate exista numai in regiuni ale spatiu-timpului in care o dimensiune temporala si trei dimensiuni spatiale nu sunt foarte mult curbate. Aceasta ar insemna ca principiul antropic slab se poate utiliza cu conditia sa se arate ca teoria corzilor permite cel putin existenta unor astfel de regiuni ale universului se pare ca intr-adevar teoria corzilor face acest lucru. Pot exista si alte regiuni ale universului sau ale altor universuri (orice ar insemna acestea) in care toate dimensiunile sunt foarte curbate sau in care sunt aproape intinse mai mult de patru dimensiuni, dar acolo nu ar exista fiinte inteligente care sa observe numerele diferite ale dimensiunilor efective.

In afara de problema numarului dimensiunilor pe care le are spatiu-timpul, teoria corzilor mai are si alte cateva probleme care trebuie rezolvate inainte de a fi aclamata ca teoria unificata finala a fizicii. Nu stim inca daca toate infiniturile se anuleaza reciproc sau modul exact in care undele din corzi se leaga de tipurile de particule pe care le observam. Oricum, este probabil ca raspunsurile la aceste probleme se vor gasi in urmatorii ani, si ca spre sfarsitul secolului vom sti daca teoria corzilor este intr-adevar teoria unificata mult cautata a fizicii.
Dar poate exista cu adevarat o teorie unificata de acest fel? Sau poate alergam dupa un miraj? Par sa existe trei posibilitati:
1) Exista intr-adevar o teorie unificata completa, pe care o vom descoperi intr-o zi daca suntem destul de destepti.
2) Nu exista o teorie finala a universului, ci doar o succesiune infinita de teorii care descriu universul din ce in ce mai exact.
3) Nu exista o teorie a universului; evenimentele nu pot fi prezise decat intr-o anumita masura, ele se produc in mod intamplator si arbitrar.
Unii ar sustine a treia posibilitate bazandu-se pe faptul ca daca ar exista un set complet de legi aceasta ar incalca libertatea lui Dumnezeu de a-si schimba parerea si a interveni in univers. Este ca un vechi paradox: Poate Dumnezeu sa faca o piatra atat de grea incat el sa nu o poata ridica? Dar ideea ca Dumnezeu ar putea dori sa-si schimbe parerea este un exemplu de erezie, mentionat de Sf. Augustin, de a imagina pe Dumnezeu ca pe o fiinta care exista in timp: timpul este numai o proprietate a universului pe care Dumnezeu l-a creat. Probabil, el stia ce intentiona atunci cand l-a facut!
O data cu aparitia mecanicii cuantice, am ajuns sa recunoastem ca evenimentele nu pot fi prezise exact, ci exista intotdeauna un anumit grad de incertitudine. Daca se doreste, se poate atribui aceasta caracteristica de intamplare interventiei lui Dumnezeu, dar ar fi un fel foarte ciudat de interventie: nu exista vreo dovada ca ea are un scop. Intr-adevar, daca ar exista, prin definitie ea nu ar fi intamplatoare. In timpurile moderne, am eliminat efectiv cea de a treia posibilitate de mai sus redefinind scopul stiintei: scopul nostru este de a formula un set de legi care sa ne permita sa prezicem evenimentele numai pana la o limita determinata de principiul de incertitudine.
A doua posibilitate, ca exista o succesiune infinita de teorii din ce in ce mai rafinate, este in concordanta cu toata experienta noastra de pana acum. In multe ocazii am marit sensibilitatea masurarilor noastre sau am facut o noua clasa de observatii, numai pentru a descoperi noi fenomene care nu erau prezise de teoria existenta si pentru a le explica a trebuit sa dezvoltam o teorie si mai avansata. Prin urmare, nu ar fi foarte surprinzator daca generatia actuala de mari teorii unificate ar gresi pretinzand ca nu se va intampla nimic nou esential intre energia de unificare electroslaba de circa 100 GeV si energia marii unificari de circa o mie de milioane de milioane de GeV. Ne putem astepta intr-adevar sa gasim cateva straturi noi de structura, mai fundamentale decat quarcii si electronii pe care ii consideram acum particule “elementare”.
Totusi, se pare ca gravitatia poate da o limita acestui sir de “cutii in cutii”. Daca exista o particula cu energia peste ceea ce se numeste energia Planck, zece milioane de milioane de milioane de GeV (1 urmat de nouasprezece zerouri), masa sa ar fi atat de concentrata incat s-ar desprinde singura de restul universului si ar forma o gaura neagra mica. Astfel, se pare ca sirul de teorii din ce in ce mai rafinate trebuie sa aiba o limita pe masura ce trecem la energii din ce in ce mai inalte; astfel ca ar trebui sa existe o teorie finala a universului. Desigur, energia Planck reprezinta un drum lung de la energiile in jur de o suta de GeV, valoarea cea mai mare pe care o putem produce in laborator in prezent. Nu vom putea sari aceasta distanta cu acceleratoarele de particule din viitorul previzibil! Totusi, etapele foarte timpurii ale universului reprezinta un loc unde trebuie sa se fi produs aceste energii. Cred ca exista o sansa buna ca studiul universului timpuriu si cerintele consistentei matematice sa ne conduca la o teorie unificata completa in timpul vietii unora dintre noi care traim astazi, presupunand intotdeauna ca nu ne distrugem mai inainte.
Ce ar insemna daca am descoperi intr-adevar teoria finala a universului? Asa cum am explicat in capitolul 1 nu am fi niciodata destul de siguri ca am gasit cu adevarat teoria corecta, deoarece teoriile nu pot fi dovedite. Dar daca teoria este consistenta matematic si face intotdeauna preziceri care concorda cu observatiile, putem avea incredere ca ea este cea corecta. Ea ar duce la sfarsit un capitol lung si glorios din istoria luptei intelectuale a umanitatii de a intelege universul. Dar ea ar revolutiona, de asemenea, intelegerea de catre persoanele obisnuite a legilor care guverneaza universul. In timpul lui Newton era posibil ca o persoana educata sa stapaneasca intreaga cunoastere umana, cel putin in linii mari. Dar de atunci, viteza dezvoltarii stiintei a facut acest lucru imposibil. Deoarece teoriile se schimba intotdeauna pentru a explica noile observatii, ele nu sunt niciodata corect sistematizate sau simplificate astfel incat sa poata fi intelese de oamenii obisnuiti. Trebuie sa fiti specialist, si chiar si atunci puteti spera sa aveti numai o stapanire corecta a unei parti mici din teoriile stiintifice. In plus, rata progresului este atat de rapida incat ceea ce se invata la scoala sau la universitate este intotdeauna putin depasit. Doar putini oameni pot tine pasul cu avansul rapid al frontierelor cunoasterii si ei trebuie sa ii dedice tot timpul si sa se specializeze intr-o problema restransa. Restul populatiei are prea putina idee despre progresele facute sau despre interesul pe care ele il genereaza. Acum saptezeci de ani, daca il credem pe Eddington, numai doua persoane intelegeau teoria generala a relativitatii. Astazi, zeci de mii de absolventi de universitate o inteleg si multe milioane de oameni cunosc cel putin ideea. Daca s-ar descoperi o teorie unificata completa, ar fi doar o chestiune de timp inainte de a fi sistematizata si simplificata in acelasi fel si predata in scoli, cel putin in linii mari. Atunci am putea avea o oarecare intelegere a legilor care guverneaza universul si sunt raspunzatoare de existenta noastra.
Chiar daca descoperim o teorie unificata completa nu inseamna ca am putea sa prezicem evenimentele in general, din doua motive. Primul este limitarea pe care o impune principiul de incertitudine din mecanica cuantica asupra puterilor noastre de prezicere. Nu putem face nimic pentru a ocoli aceasta. In practica insa aceasta prima limitare este mai putin restrictiva decat a doua. Ea provine din faptul ca nu putem rezolva exact ecuatiile teoriei, cu exceptia unor situatii foarte simple. (Nu putem rezolva exact nici macar problema miscarii a trei corpuri in teoria gravitatiei a lui Newton si dificultatea creste cu numarul de corpuri si complexitatea teoriei.) Cunoastem deja legile care guverneaza comportarea materiei in toate conditiile cu exceptia celor extreme. In special, cunoastem legile de baza care stau la baza chimiei si biologiei. si totusi nu am redus aceste subiecte la stadiul de probleme rezolvate; pana acum, nu am avut mare succes in prezicerea comportamentului uman din ecuatiile matematice! Astfel, chiar daca gasim un set complet de legi fundamentale, ar mai trebui ani de activitate intelectuala sustinuta pentru a elabora metode mai bune de aproximare, incat sa putem face preziceri utile ale rezultatelor probabile ale unor situatii complicate si realiste. O teorie unificata completa, consistenta, reprezinta numai primul pas: scopul nostru este intelegerea completa a evenimentelor din jurul nostru si a propriei noastre existente.