De obicei se afirma ca astronomia este una din cele mai vechi stiinte. Cercetari
relative recente considera ca inceputul astronomiei pare sa fi avut loc in negura
preistoriei, in perioada aparitiei lui “homo sapiens”. S-au gasit
o serie de oase pe care erau gravate fazele Lunii care se crede ca dateaza inca
din anul 35 000 i.e.n. h5v7vj
Date mai sigure, bazate pe inscrisuri, avem din epoca marilor civilizatii indo-europene,
in special al civilizatiei antice grecesti. Unul dintre cei mai reprezentativi
filozofi este Pitagora (560 -; 500 i.e.n) care denumeste cerul COSMOS si
declara ca Pamantul are forma sferica. Parmenide din Eleea (540 -; 450
i.e.n.) sustine si el teoria sfericitatii Pamantului, dar mai afirma si ca “Luna
miscandu-se in jurul Pamantului ilumineaza noptile cu o lumina imprumutata”.
Viziuni si conceptii aproape de realitate a sustinut si Democrit din Abdera
(460 -; 360 i.e.n.), care nu numai ca a preconizat existenta atomilor,
dar a si interpretat correct aspectul albicios al Caii Lactee, prin prezenta
a nenumarate stele slabe pe care ochiul omenesc nu le poate distinge, fapt ce
a putut fi confirmat dupa circa 2000 de ani prin primele observatii telescopice
ale lui Galilei.
Aristotel (384 -; 322 i.e.n) considera ca acele corpuri care sunt mai grele
cad mai repede decat cele usoare, aceasta idée ramanand valabila pana
in secolul al XVI-lea.
Elev al lui Straton din Lampsakos, Aristarchus din Samos (310 -; 230 i.e.n)
incearca sa determine distantele pana la Luna si Soare. In ceea ce priveste
conceptia cosmologica a lui Aristah, lui i se atribuie admiterea pentru Pamant
a unei miscari combinate.
Hiparchus din Niceea (190 -; 125 i.e.n) este considerat cel mai mare astronom
al antichitatii grecesti. El ajunge la o foarte exacta apreciere a lungimii
anului si contribuie la alcatuirea unui catalog de stele.
Potrivit lui Ptolomeu (90 -; 168 i.e.n), Pamantul se afla in centrul sistemului
solar, iar Soarele, Luna si restul planetelor se invarteau in jurul acestuia.
Cand observatiile astronomice au venit in contradictie cu ideile lui Ptolomeu,
traiectoriile planetelor au fost reconcepute astefel incat sa se potriveasca
totusi teoriei; totusi, desi nu se bucura de sustinerea tuturor ganditorilor
greci, teoriile lui Ptolemeu au ramas in picioare pana in Evul Mediu.
In secolele al XV-lea si al XVII-lea, in Europa stiinta a cunoscut un mare avant.
Marii ganditori, deschizatori de drumuri si noile instrumente stiintifice au
schimbat radical conceptiile despre univers si locul omului in el.
Primul care a prezentat o imagine noua si revolutionara a universului a fost
Nicolaus Copernicus (1473-1543). El a sustinut ca Soarele este centrul universului,
iar planetele se rotesc in jurul sau. Nici Pamantul nu facea exceptie, el efectuand
in fiecare an o miscare de revolutie in jurul Soarelui si zilnic o miscare de
rotatie in jurul axei proprii. Pentru prima oara s-a lansat si idea ca Luna
ar fi satelit al Pamantului.
Desi nu fusese prezentata inca o dovada clara a certitudinii ideilor lui Copernicus,
vechiul model al lumii se prabusea. O lovitura decisive a fost data de astronomul
danez Tycho Brache (1546-1601) care a adunat o multitudine de date astronomice
fara ajutorul vreunui telescop. Ultimul, deoarece dupa 8 ani de la moartea sa,
Galileo Galilei (1564-1642) inventeaza telescopul refractor, denumit ulterior
“luneta Galilei”, cu un grosisment de 30X cu ajutorul careia a descoperit
fazele planetei Venus, primii patru sateliti ai lui Jupiter si reuseste sa alcatuiasca
prima harta a Lunii.
Johann Kepler (1571-1630) a adus dovezi zdrobitoare in favoarea ideilor lui
Copernicus cand in 1609-1619 a prezentat cele trei legi ale miscarii planetare:
- legea orbitelor: toate planetele se misca in jurul Soarelui pe orbite (traiectorii)
eliptice, in focarul comun fiind Soarele;
- legea ariilor: raza vectoare care uneste Soarele cu o planeta matura (descrie)
arii egale in intervale de timp egale;
- legea perioadelor: patratul perioadei de revolutie a unei planete in jurul
Soarelui este direct proportional cu cubul distantei medii a planetei pana la
Soare.
In secolul al XVII-lea, Isaac Newton (1642-1727) a demonstrate ca Pamantul si
restul planetelor nu sunt entitati separate, ci sunt guvernate de aceleasi legi
naturale; de fapt toate corpurile materiale se supun celor trei legi ale miscarii.
O alta contributie importanta a lui Newton a fost formularea conceptului de
atractie universala si a principiilor matematice conform carora functioneaza.
Prin legile descoperite, Newton a confirmat teoria heliocentrica. Acest model
universal, guvernat de legile newtoniene a dainuit in timp neschimbat pana la
revolutia stiintifica din secolul al XX-lea, initiate de Albert Einstein.
O importanta deosebita cercetarilor stiintifice a fost data si de descoperirile
din domeniul medicinii. Pana in secolul al XVI-lea, bola era considerate un
dezechilibru intre cele patru umori (sange, flegma, bila galbena si bila neagra).
Alchimistul elvetian Paraclesus (1493-1541) a contrazis teoria umorilor, sustinand
ca orice boala e localizata in anumite organe si poate fi tratata cu substante
chimice. In acelasi timp, medicul Andreas Vesalius (1578-1564), originar din
Flandra, face primul studio complex de anatomie umana. Cu toate acestea primele
baze ale stiintei medicale moderne au fost puse abia un secol mai tarziu, cand
William Harvey (1578-1657) a facut publica descoperirea sa: sangele circula
in corp pompat de inima, nu de ficat, cum se crezuse pana atunci.
Galilei a fost primul care a inteles ca matematica este cheia intelegerii
si astefel a inceput un progress rapid al acestui “limbaj”. In anul
1640, a fost construit primul calculator capabil sa efectueze adunari de matematicianul
Blaise Pascal (1623-1662); 30 de ani mai tarziu, germanul Gottfried Wilhelm
Leibnitz (1646-1716) creeaza o masina de calcul care poate efectua inmultiri.
In urma “revolutiei” din secolele al XVI-lea si al XVII-lea, stiinta
a devenit -; si a ramas de atunci -; una dintre cele mai importante
activitati ale omenirii.