Motto: x7h17hc
Muntilor maretilor,
Cu vestmant de brazi si fagi,
Spuneti voi ce taina ascundeti
De-mi sunteti atat de dragi?
(G. Valsan)

Narcisele sunt niste inmiresmate flori de primavara, ce se ridica pe un lujer delicat, din mijlocul unui smoc de frunze lungi si inguste, de un verde intunecat. Floarea este ca un capsor alb, cu o cupa mica in mijloc, dintata si tivita cu o dunga galben-verzuie. in pamant are un bulb ca o ceapa. Floarea creste prin raristi de padure, dar este cultivata si in gradini sau sere, unde floarea poate fi alba, galbena, aurie sau doar palid-galbuie. Cele necultivate, pe care oamenii le mai numesc si "coprine" sau "zarnacadele", sunt mai parfumate decat cele crescute in gradina. Cand te afli intr-o poienita cu narcise, un parfum suav pluteste prin vazduh, iar pamantul pare acoperit cu un covor diafan de omat pufos. Sunt flori atat de gingase incat cu greu te poti stapani sa nu culegi un brat plin, sa le strangi la piept si sa-ti infunzi obrajii in ele. Dar, vai! Aceasta le-a fost si soarta lor vitrega, pentru ca prea multi oameni le-au cules, incat era mai mai sa fie _ distrusa aceasta incantatoare podoaba din flora tarii noastre, in afara de Poiana Narciselor, din apropierea orasului Fagaras, poieni cu narcise se mai gasesc nu departe de Abrud, sau intr-o padure din Apusenii Bihorului. Gingasa narcisa este ocrotita de legile tarii.

Alta minunata floare, numita "de colt" sau "a reginei', in popor mai este cunoscuta si sub denumirile de "prescurele", "albumeala" sau "Voinicelul din Carpati", pentru ca, firava cum este ea rezista totusi vanturilor si ploilor, in vijeliile ce bantuie adeseori prin munti. Este o floare deosebit de decorativa, cu floarea ei alba si pufoasa, de parca nici nu ar fi naturala; frunzele ii sunt verde-argintii, din cauza pufului de pe ele. Capsorul florii poarta, ca pe un talger minuscul, sase-opt ghemotoace verzui-cafenii, care seamana cu niste prescuri - de unde ii vine si numele. Aceasta floare, ca o steluta, este simbolul tineretii, al tuturor virtutiilor si harurilor sufletului omenesc: poporul crede ca aceasta floare are puterea de a alunga duhurile rele. Cu totul si cu totul altfel decat toate celelalte flori de pe la noi, floarea reginei a fost aleasa ca emblema a multor societati turistice si asociatii care au ca scop ocrotirtea naturii; ea impodobeste si insignele cluburilor de alpinisti si ale vanatorilor de munte.
Niste bunici din Brasov aveau doi nepoti gemeni, Adriana si Florin, pe care ii iubeau nespus de mult. Dar si copiii si iubeau bunicii si de aceea isi petreceau aici o buna parte din vacanta mare. Din balconul casei in care locuiau se deschideau privelisti incantatoare spre statiunea Poiana Brasovului, iar in zare, ochiul putea deslusi tivul vinetiu al Muntilor Bucegi si al celor invecinati cu ei.
Bunicul lor, bun cunoscator al acestor locuri, nu mai contenea cu povestile lui despre tainele acestor munti in care totul pare a fi o minune: padurile cu luminisuri, fantasticile dantelarii ale coltilor de stanca, dar mai presus de orice comorile de rare vietati sau plante ce si-au gasit aici adapostul de vesnicie. Despre multe din acestea, cum ar fi "Poiana Narciselor", floarea de colt sau floarea reginei, copiii mai stiau cate ceva de la lectiile despre natura tarii noastre.
Aceste doua frumuseti ale naturii de la noi au fost pomenite in multe povesti si basme, unele mai frumoase decat altele, si pe care multi copii le cunosc. Iata insa ca bunicul lui Florin si al Adrianei le-a mai spus o poveste, de care ei inca nu auzisera pana atunci.

Singur prin padure, deodata dintr-un tufis, ii iesi in cale un cerb de o rara frumusete. Voinicel isi pregati arcul si sageata, gata sa traga, dar se razgandi indata ce auzi glasul duios al cerbului, care ii spunea asa: "Nu ma ucide voinicule, eu sunt regele cerbilor din acest tinut si la mare nevoie te-as putea ajuta". Voinicel se invoi, iar cerbul ii dadu un smoc de par de langa ureche, pentru ca, atunci cand va fi la stramtoare sa-1 aprinda, iar el, pe data, ii va veni in ajutor.
Voinicel isi continua drumul pana ce ajunse intr-un luminis la marginea padurii, unde era o dumbrava minunata, presarata cu narcise albe, ce raspandeau in vazduh suavul lor parfum. Se aseza indata pe iarba moale pentru a se odihni dar si pentru a-si desfata privirile cu minunea ce i se infatisa in fata ochilor. Deodata insa i se paru ca din campul de narcise se ridicase o gingasa zana, nespus de frumoasa, cu par lung si auriu ce-i cadea pe umeri, pasind ca un fulg spre el. Cand s-a apropiat destul de mult, pentru a-i putea vorbi, i-a spus printului: "Cine esti si ce cauti aici?".               ^
Din vorba in vorba. Voinicel afla ca gingasa faptura este Zana florilor, pe nume Narcisa, fiica lui Rosu imparat din tara vecina, dar mama ei vitrega, prefacand-o prin vraji si viclesug intr-o floare, a sadit-o, printre miile de flori asemenea, in aceasta poiana a narciselor.
Narcisa plangea amar de dorul tatalui ei. Voinicel, atras de frumusetea ei, si bun cum era din fire, se oferi sa o salveze. Fata ii puse un lantisor de aur in jurul gatului, rugandu-1 sa nu-si uite promisiunea.
Dimineata urmatoare, Voinicel se trezi buimacit si stapanit de un neinteles sentiment de incantare, dar nu vazu altceva decat o poiana cu narcise, fara nici o zana. Framantat astfel de ganduri si, nepiftand sa si-o alunge din minte, porni mai departe pe urmele veveritei, care tot mai sarea de colo-colo, fara astampar.
Curtenii imparatului l-au cautat de zor prin codru, dar in zadar: nu-1 gaseau si pace! Ei erau convinsi, cu durerea in suflet, ca fiul de imparat a fost sfasiat de fiarele padurii.

Voinicel insa si continua drumul prin padure. Deodata ii iesi in cale un urs urias, din laba caruia curgea sange din belsug. Ursul i-a dat a intelege ca nu-i va face nici un rau, ba chiar il roaga sa-i lege rana, pentru a-i opri sangele din rana. Voinicel, bun la suflet cum era, isi rupse o fasie din camasa lui si ii lega rana. Apoi, impreuna cu ursul recunoscator, si-a petrecut noaptea intr-o pestera din apropiere.                                                                .
Drept rasplata pentru fapta buna, ursul i-a dat lui Voinicel un smoc din blana lui spunandu-i ca, de va avea nevoie de el, sa-1 aprinda, iar el ii va sari, pe data, in ajutor. Cand se facu de ziua, ursul il duse pe Voinicel la niste tufe de zmeura si de afine, numai de el stiute, pentru a-si astampara foamea.
Mereu cu gandul la soarta Narcisei, Voinicel se hotari sa cheme cerbul in ajutor. De indata ce aprinse smocul de par de cerb, acesta se si infatisa, iar Voinicel ii povesti necazul. Conducandu-1 pe poteci neumblate, Voinicel ajunse la un platou de unde, in zare, se profilau siluetele unor stanci, ca niste ciuperci uriase: erau "Babele" din Muntii Bucegi, cunoscute de mai toata suflarea romaneasca. Cerbul il sfatui ca peste noapte sa se odihneasca langa aceste stanci, pentru ca spre miezul noptii stancile se prefaceau in niste femei ce cutreierau imprejurimile povestindu-si intre ele noutatile din imparatia lui Rosu-imparat, tatal Narcisei.
Voinicel asa si facu. Ascuns dupa aceste stanci, el auzi tot ceea ce "Bufnita", baba cea mai plimbareata, povestea despre palatul imparatului, despre mama vitrega a Narcisei, imparateasa Negura. El afla astfel ca, in noptile cu luna plina, imparateasa iesea pe furis din palat, infasurata intr-o mantie neagra si se ducea spre "Raul Mortii", o fierbatoare cu vulcani noroiosi, unde facea vrajile cele mai cumplite, folosindu-se de un baston negru, cu cap de sarpe ce avea ochi de rubin, stralucitori ca para focului. imparateasa infigea bastonul in apa raului pomenind numele celor pe care vroia sa-i invrajbeasca sau sa-i vrajeasca. Cand se ivira zorii zilei, babele redevenira stancile impietrite din care iesisera in noaptea adanca.
Voinicel, care ascultase cu atentie vorbele femeilor, isi facu planul pentru dezlegarea Narcisei de farmecul ce o tinea in poiana cu flori. isi aduse aminte de promisiunea ursului si facu ceea ce ii spuse ursul sa faca. Asa ca, in cateva clipe, ursul i se in fatisa in carne si oase.
Chi&zuira impreuna ce este de facut pentru ca totul sa iasa bine. Hotarara deci ca impreuna sa se ascunda dupa copacii din apropiere si sa astepte venirea noptii. intr-adevar, .cand batu de miezul noptii, invelita in mantaua neagra, imparateasa Negura iesi din castel si se indrepta spre Raul Mortii. Ajunsa acolo, infigand bastonul negru, ba ici ba colo, in noroiul ce iesea din maruntaiele Pamantului, bolborosea nume neintelese printre care si cel al Narcisei si al lui Rosu-imparat, tatal ei.
Dintr-o data, in spatele ei aparura ursul si Voinicel, care se opintira dandu-i branci imparatesei rele, Negura, intr-un ochi de vulcan, in care fierbea noroiul fierbinte. Asa isi gasi sfarsitul mama vitrega a Narcisei.
Cand o imbrancira in noroiul fierbinte,,Voinicel a smuls bastonul fermecat din mana imparatesei, facand cu el semnul crucii peste vicleana imparateasa, spunand dupa cum il invatase ursul: "Negura, fiinta a intunericului, spurcaciunea pamantului, sa te topesti in fierbinteala noroiului, asa cum se topeste ceara in fata focului".
Nu se stie cum, dar spre acest sinistru rau se indrepta si Rosu-imparat, tatal Narcisei, insotit de cativa curteni de-ai lui. Dus parca de o mana nevazuta, Voinicel iesi in intampinarea lor. Bucuria revederii a fost nespus de mare. Voinicel povesti tatalui ei toate intamplarile prin care trecuse si despre soarta Narcisei." Dandu-i bastonul fermecat, Voinicel ii spuse tatalui ei sa mearga impreuna la Poiana Narciselor, pentru a o dezlaga de vraja pe printesa.

Imparatul asculta inmarmurit povestea lui Voinicel si se ruga cerului instelat si lui Dumnezeu sa-1 ajute pentru a-si regasi fiica iubita.
Cu nadejdea in suflete, ei au ajuns cu graba mare la poiana cu flori si mare le-a fost bucuria cand, ivita dintre flori, Narcisa se indrepta, cu pasi usori si grabiti, spre tatal ei. Se imbratisara cu lacrimi de bucurie. Narcisa il saruta si pe Voinicel, multumindu-i pentru tot ce a facut spre a o dezlega de vraja, dupa care, cu toti o pornira spre imparatia lui Verde-imparat.
Voinicel si-a regasit apoi tatal, care 1-a primit fericit din cale afara. Cu voia tatalui sau, Voinicel a cerut lui Rosu-imparat mana Narcisei, pentru a-i fi sotie iubita.
Nu dupa multe zile s-a facut o nunta mare, ca-n povesti, cum nu se mai vazuse pe acele meleaguri. Bucuria domnea peste tot. Ba chiar si animalele padurii au fost la nunta asta, afland de la cerb si de la urs despre bunatatea sufletului lui Voinicel.
Din cer, peste crestele muntilor si peste coltii de stanca aplecati peste vagauni si prapastii, s-a pornit o ploaie de stelute albe, catifelate. Erau florile reginii, care de atuncf incoace impodobesc muntii nostri.
Asa s-a incheiat povestea bunicului, dar dupa cateva clipe el si-a mai adus aminte de ceva: "Sa aveti grija de aceste flori si, chiar daca veti avea dorinta de a le lua cu voi, rupandu-le din locul lor, sa va aduceti aminte de cele ce v-am povestit eu astazi. Sa, le priviti, sa le mangaiati dar sa nu le rupeti!".