k2g14gr
Intr-o lucrare recenta asupra „Domniei in tarile romane", au fost rezumate astfel parerile deosebite, ce ne intampina si acum asupra acestui subiect: ar fi in prezenta trei teorii despre atributiunile si intinderea puterii domnesti, in jurul carora se pot grupa, cu unele nuante, concluziile lucrarilor celor mai cunoscute1. Cea dintai si cea mai veche, e infatisata de A. D. Xenopol, care se rosteste in modul cel mai categoric pentru stapanirea fara nici o margine sau ingradire a Voievozilor din Tara Romaneasca si din Moldova: „legal, Domnul nu era ingradit prin nimic, in voia Domnului statea tot ce-i trecea prin minte, si nedreptatea cea mai strigatoare la cer putea sa iea fiinta, de indata ce Domnul avea inima a o indeplini... Domnul roman avea deci, in vremurile mai vechi ale istoriei noastre, o putere absoluta in intelesul cel mai deplin al cuvantului. Despotismul asiatic, iata caracterul domniei romanesti"2. De altfel, ca si in alte imprejurari, parerea acestui parinte al istoriografiei noastre moderne se asaza pe linia unei traditii mai vechi, deoarece ea reproduce, in termeni mai concisi, pe aceea dezvoltata cu aproape doua secole in urma de Dimitrie Cantemir.,,Nu le lipsea, scrie invatatul domnitor in a sa Descriptio Moldaviae, despre inaintasii sai in scaunul tarii, nici o superioritate a puterii supreme cu care se mandresc principii cei mai mari. Afara de Dumnezeu si sabia lor, nu recunosteau pe nimeni superior in tara a...i razboiul, pacea, viata, moartea si bunurile tuturor locuitorilor depindeau de vointa lor si de toate acestea puteau sa dispuie dupa vointa, pe drept sau pe nedrept, fara sa se poata impotrivi cineva a...i Toate demnitatile civile si militare stau in puterea Domnului: le da celor iubiti, le ia celor urati de el. in darea acestora nu este pentru principe nici o regula. Daca ar vrea sa daruiasca pe un taran cu titlul de logofat mare, care e cinstea cea mai mare pe care Moldova o poate da, n-ar indrazni nimeni sa se impotriveasca fatis; dimpotriva, daca ar voi sa inlature dintr-o asemenea demnitate pe unul nascut din cea mai nobila familie, acesta trebuie sa se supuna de indata vointei Domnitorului sau. Tot astfel de putere are Domnul nu numai fata de preotii mai marunti, ci si de mitropolit, de episcopi, arhimandriti si egumeni, si fata de oricine face parte din tagma bisericeasca a...i"3. in mod firesc, daca aceste vederi ar fi fost confirmate de unarea mai amanuntita a taptelor si imprejurarilor, cercetarea insasi pe care o prindem n-ar mai avea nici un rost: fata de o putere domneasca nemarginita, de un potism asiatic" asemanator cu acel al sultanilor sau al altor potentati din Rasaritul tciu sau departat, nu poate fi vorba de ingradirea, pe care o reprezinta institutiile unui A de Stari.

S-a dovedit insa ca parerea lui Cantemir nu se potriveste cu realitatile mai vechi ale uzarii de stat moldovenesti, si se apropie doar de unele nazuinti ale vremii sale, in principiile absolutiste triumfau de altfel si in marile monarhii apusene. in alta ordine ei, asemenea definitii nu pot cuprinde in formularea lor prea rigida si adesea arbitrara illa unei conceptii de carmuire care se intinde, prin atatea vicisitudini, peste jumatate ileniu; schematizarile si generalizarile excesive sunt daunatoare expunerii istorice, nai cu deosebire acelei care descrie institutiile, nu numai in alcatuirea dar si in jltarea lor.
Acestei teorii „absolutiste" autorul lucrarii amintite mai sus ii opune acea pe care o ca de „quasi-liberala" a D-lui C. C. Giurescu1. Dupa D-sa, „puterea Domnului in le principate, departe de a fi absoluta, era ingradita de o parte de asezamintele ului nescris, «obiceiul pamantului», care corespunde atat de deplin si de precis acelei letudo terrae amintite de documentele Evului Mediu apusean, de alta de sfatul ipalilor demnitari, pe cari ii consulta in toate imprejurarile insemnate. El nu era deci utocrat obisnuit sa dispuie fara nici o consideratie de persoana si bunurile supusilor sa cum s-'a afirmat de unii istorici a...i Separarea puterilor in stat este o idee moderna, a de care ne ocupam noi n-a cunoscut-o. Nu se facea pe atunci o distinctie hotarata atributiile judecatoresti si cele executive. Una si aceeasi persoana hotara si executa, ci, abuzuri. Nu trebuie insa sa ne inchipuim ca nu existau si in privinta aceasta ite limite si ingradiri. Daca nu erau scrise,ele erau orale, transmise din generatie in atie, formand, cum se spunea la noi, «obiceiul pamantului». Iar peste acest obiceiu putea trece fara primejdie"2. „Este caracteristic ca in materie de judecata, fiecare din e interesate intr-un proces putea cere Domnului «legea» sau «legea tarii», si sa-si linteze cauza juratorilor, chemati sa-i dovedeasca dreptatea prin juramantul lor. Nu putin semnificativ ca actele politice importante se incheie cu sfatul sau asentimentul lor, lucru care se mentioneaza in documentele respective"3. Iata deci un alt punct de i, care aduce in discutie tocmai pe acei factori, cari se afla aiurea la temelia regimului iri: sfatul si ajutorul, consilium et auxilium, de unde am vazut ca se dezvolta aiurea, it obligatiunilor de drept feudal, si organizarea adunarilor reprezentative ale Starilor e si politice. tn sfarsit, o a treia teorie ar fi acea pe care autorul „Domniei" o considera oarecum iediara, acea a lui Nicolae Iorga. Ea ar formula teza unei domnii autoritare, nu in sul despotismului asiatic, asa cum il concepea Xenopol, dar nici in acel al unei niri a puterilor ei, altfel decat prin propria ei vointa si sfera de interese. La inceput, in aceasta parere, „uomnui nu a dat nici o interpretare, nici o sporire sau creatiune ae drepturi. El nu face, in Moldova ca si in Tara Romaneasca mai veche, decat sa confirme sau sa imparta daniile. El nu este astfel nici legiuitor, nici amestecat in procese cari nu pot sa se deschida din cauza conditiilor inca atat de patriarhale ale tarilor. El isi culege dijmele, porunceste cu strasnicie sa i se faca slujbele, isi pazeste branistele a...i Cand face una din multele danii la manastiri, nu face decat sa cedeze la baltile de pescuit si la dijme, drepturile sale..."1. De aci decurge ideea unei „tari domnite, permanent si de fapt", a unei domnii care nu se amesteca in multiplele domenii ce se deschid doar activitatii si investigatiunilor aparatului de stat modern, dar se arata „nepartinitoare si miloasa, intelegatoare pentru orice nevoie si miloasa numai pentru orice merit: domnia mandra si buna, careia nu i se bate din picior"2.
Dar aceasta din urma definitie, oarecum ideala, a domniei, e culeasa dintr-o scriere cu caracter mai mult politic si polemic, care oglindeste mai degraba framantarile omului politic in vremuri tulburi, decat conceptia istoricului. Ea mai are dezavantajul de a nu tine seama de principiul alegerii domnitorului, pe care Iorga 1-a accentuat mereu3, si de a trece cu vederea o contributie de o deosebita insemnatate la studiul intregii chestiuni — singura de altfel care pune problema sub toate laturile ei: istoricul Constitutiei romanesti, asupra careia va trebui sa revenim4. Din impartirea insasi a marei sale opere, Istoria Romanilor, scrisa catre sfarsitul vietii, se putea de altfel reconstitui o alta interpretare, evolutiva si prin aceasta chiar mai potrivita realitatii istorice, dezvoltarii si atributiunilor puterii domnesti. Nu degeaba expunerea sa incepe cu ctitorii, trece de la ei la cavaleri si la viteji, pentru a ajunge la monarhi si la reformatori. Din aceste titluri semnificative ale volumelor, se poate desprinde imaginea unei institutii ce se transforma cu timpul, accentuand cand laturea ostaseasca si razboinica, cand acea organizatoare si constructiva. Se poate insa, ce e drep!. constata o preocupare vadita de a aseza domnia in centrul expunerii, ca factorul determinant al vietii de stat, ingradita de piedicile ce rezulta pentru actiunea ei, mai mult din imprejurari de fapt decat din stari de drept.
Acest mod de a vedea a influentat poate excesiv parerile altor cercetatori. in una din ultimele sale scrieri, Ion C. Filitti, recunoscand totusi ca o „conceptie normala a ramas necontenit ca Domnul trebuie sa ramaie respectuos de obiceiul pamantului", socoteste in primul rand ca „Domnia concentreaza in mainile sale, pentru intreg teritoriul principatelor, puterile legiuitoare, executiva si judecatoreasca". El merge chiar mai departe, afirmand ca „deoarece la noi n-a existat feudalitate, puterea absoluta initiala a Domnului n-a cunoscut veacuri de eclipse ca puterea regala in Occident. Din aceeasi cauza n-au existat la noi acele institutii create chiar de re^i pentru a lupta impotriva feudalitatii si care, sub forma de state generale, state provinciale, privilegii municipale, adunari ale clerului si parlatoente judecatoresti, au temperat, dar si acolo numai catva timp, puterea absoluta aia ¦. \_inc a uimam, iun siuumc noasire preceaenie, ongineie si aezvoiiarea regimului Stari in Apusul Europei, isi va da seama numaidecat de punctul de vedere gresit al cetatorului roman, in ce priveste locul pe care il ocupa adunarile de Stari in istoria erala, sau chiar in acea a Frantei, la care se pare ca s-a gandit mai mult2. Nadajduim sa ;m demonstra ca parerea lui Filitti nu se potriveste nici propriului nostru trecut.
Privind doar liniile mari ale problemei, nu se poate insa tagadui o tendinta aproape erala la istoricii nostri, de a deosebi cel putin doua perioade in istoria Domniei in tarile lanesti. intr-un studiu recent, Dl. P. P. Panaitescu a avut prilejul sa priveasca problema o alta lature, cea culturala care nu poate fi despartita de influentele factorilor politici, a a analizat cu o necontestata patrundere „inceputurile literaturii in limba romana"3, :ari, spre deosebire de altii, le afla in scrierile de caracter istoric, inainte de a fi folosit ui nostru in cartile bisericesti, ce nu sunt expresiunea propagandei calvine sau luterane, iza principala a parasirii limbii slavone in redactarea letopisetelor ar fi insemnatatea rita a boierimii de la sfarsitul veacului al XVI-lea, care isi manifesta propriile nazuinte loua forma, ce o capata cronicile Tarii Romanesti si ale Moldovei. „Elementul de tinuitate in politica tarii nu mai este domnia, ci boierimea mare. Veacul al XVII-lea si aVHI-lea formeaza in istoria noastra o noua perioada, perioada aristocratica, dupa cea ;vodala. Si in Ardeal s-a petrecut acelasi fenomen: dupa domnia regilor unguri, a urmat oada Principatului ardelean din veacurile al XVI-lea si al XVII-lea, condus de nobili ;leni"4.
Era de altfel firesc sa se faca si aci apropierea de evolutia generala a institutiilor in ;aga regiune geografica ce cuprinde si tarile noastre. intr-o alta lucrare in care a lamurit ce au fost Tara Romaneasca si Moldova tari separate?" Dl. Panaitescu s-a referit la secintele politice, cari au rezultat din situatia economica a Poloniei si Ungariei la situl Evului Mediu si la noul echilibru de puteri in viata acestor state: „coheziunea ului se destrama, puterea suveranilor scade in asa grad, incat ei devin o jucarie in nile nobilimii atotputernice, sunt alesi, temporari si fara drept de a-si numi urmasi, ilimea este stapana pe viata economica si de aci, si pe cea politica. in aceste tari, unde lai treceau drumuri comerciale, unde deci o burghezie nu s-a putut constitui, singurul ir de venit ramane pamantul cu roadele lui. Era firesc ca proprietarii pamantului, deci ilii, sa fie stapani pe viata economica a tarilor agricole si, prin aceasta, sa stapaneasca atul. Avem deci din veacul al XVI-lea pana in al XlX-lea, in istoria noastra ca si in a :lor vecine pomenite, o perioada pe care o putem numi aristocratica, urmand dupa cea vodalS'5. Aceasta perioada aristocratica este ihsa tocmai acea a regimului de Stari si aiete, pe care am avut prilejul de a-1 descrie in legatura cu imprejurarile din Ungaria si din Ardeal1.
Nevoia de a nu considera fenomenul „Domniei" sub un singur aspect si de a au constrange faptele sa se conformeze unei definitii teoretice, ale carei termeni nu-si gasesc decat in parte confirmarea in izvoarele istorice, s-a impus astfel cercetarii. Sunt acum treizeci de ani, in cele dintai incercari pe cari le-am scris cu privire la problemele istorice romanesti, ramase de altfel nepublicate, dintr-o mai justa apreciere a lipsei de pregatire a autorului, care de abia isi trecuse bacalaureatul — mi-am infatisat totusi necesitatea unui studiu care sa considere, de la intemeierea Principatelor macar pana in pragul erei fanariote, relatiile intre puterea domneasca si boierime in trecutul tarilor noastre. Nu amintesc aci aceste schite, cari se resimt de particularitatile inerente varstei, ca si de conditiile nu prea favorabile in cari le-am putut redacta2, decat pentru a scoate in evidenta ca inca de atunci, si in lipsa unei documentari mai vaste, ale carei instrumente nu-mi stateau la dispozitie, procesul istoric pe care ma incumetam a-1 descrie imi aparuse din capul locului mai complex, trecand in desfasurarea veacurilor prin faze deosebite, ce nu le putea cuprinde o singura formula, fie ea „despotica" sau „oligarhica". O cat de sumara cetire a letopisetelor, cu o contributie cat de redusa a spiritului critic, scosese in evidenta adanci deosebiri, nu numai in metodele dar si in conceptiile de carmuire, nu numai de la o epoca la alta, dar chiar intre doua domnii din aceeasi epoca. Era limpede ca definitia „despotismului asiatic" nu putea cuprinde domnia lui Petru Schiopul, despre care cronicarul din veacul al XVII-lea insemna ca era „bland, ca o matca fara ac", iar „boierilor le era3 parinte"; dupa cum formula „constitutionala" nu se potrivea urmasului sau Aron, poreclit Tiranul, caruia „nu-i era grija de alta, numai pre afara de a pradare; din launtru nu se satura de curvie, de jocuri a...i boierii pentru avutie ii omora, jupanesele le silea"4. De la un an la altul, de la 1591 la 1592, se insemnasera astfel in cronica Moldovei doua moduri potrivnice de a carmui, unul cu sfatul domnesc, celalalt impotriva lui.
De asemenea, era nu mai putin vadit ca relatarea si interpretarea aceluiasi fapt capatasera la trecerea veacului, tiparul unor mentalitati cu totul diferite, dupa cum letopisetul se scria de diacul domnesc, la curtea Voievodului, sau reprezinta vederile boierului, incercat in sfatul tarii. imi ingadui sa reproduc o pagina din aceste incercari mai vechi, mai mult desigur pentru a insemna data acestor preocupari, decat din alte consideratiuni:
„Nimic nu dovedeste mai bine schimbarea spiritelor din veacul al XVI-lea in cel urmator si nu apare nicaieri mai vadit contrastul intre cele doua vremi, decat in diferitele versiuni ce le avem, in letopisete, asupra domniei lui Stefanita. Macarie, calugar din vremea lui Petru Rares, scrie astfel in cronica lui slavona: „Domnind, cum s-a zis mai sus, Stefan cel Tanar, si intocmindu-si viata dupa sfatul celor intelepti, vechiul dusman al
LUIUI omenesc nu suien muna vreme ravna cea nuna. ci saui in inima mai sus ;nitilor sfetnici mari nesatiul, izvorul zavistiei, si vrajmasie crunta samana intre i. Umbland ei cu astfel de lucruri, au taiat Stefan Voievod capul hatmanului sau ce-1 use si-i fusese dascal, in luna lui aprilie in anii 7031 in curtile domnesti de la Harlau. icelas an luna lui septembrie s-au sculat asupra lui Stefan Voievod toti boierii lui, ca coata din domnie. Iar Stefan Voievod neavand de nicaieri ajutor, isi incredinta lui nezeu necazul sau, iar acesta a suflat asupra lor mania sa si-i imprastia a...i prin tarile liniile de prin prejur"1.
Aceste randuri sunt scrise de un om pentru care Domnul este ceva sfant: pornirea triva Domniei nu poate purcede decat din „nesatiul, izvorul zavistiei", iar pe razvratiti hvinge numai puterea omului, ci ii pedepseste urgia cereasca, pentru gandurile lor znete si nelegiuite.
Sa deschidem acum, la acelasi capitol, letopisetul lui Ureche Vornicul2, care scrie pe un veac mai tarziu: „intr-acestas an, in luna lui aprilie, in cetatea Harlaului Stefan au taiat pre Arbure hatmanul3, pre carele zic sa-1 hie aflat in viclenie, iara lucru Srat nu se stie a...i Ce pururea tinerii se pleaca si cred cuvintele cele rele a buitorilor. Si acea plata au luat de la dansul, in loc de dulceata amar pentru nevointa a mare, ca nici judecat nici dovedit au pierit a...i Vazand boerii si lacuitorii tarii ovei moartea lui Arbure hatmanul, mai apoi si a feciorilor lui, stiind cat bine au avut n Voda de la dansii si mai apoi cu ce plata le-au platit „cu totii s-au intristat de iasia lui Stefan Voda. Socotind ca si ei vor lua aceiasi plata, care au luat si Arbure, tii s-au radicat asupra lui, septembrie 7, ce nimica n-au folosit, ca celui fricos si iat, stiindu-si moartea de-a pururea inaintea ochilor, nici un loc de odihna nu i-i, nici i de razboiu. Si vazand ca lui Stefan Voda i-au venit tara intr-ajutoriu, s-au rasipit -alte tari a...i".
E acelasi fapt pe care-1 povestesc amandoi cronicarii; putem insa afla versiuni mai bite? Pentru Macarie, omul vremii lui Petru Rares, rascoala e o semeata calcare de sentru Ureche, omul veacului al XVII-lea, e o indreptatita ridicare impotriva unei oase tiranii. Dar iata si pe Nicolae Costin, cu greoaia-i eruditie, incalcita ca o barba tran logofat, care afuriseste pe Stefan cel Tanar, aducand impotriva-i pe „Seneca ful", pe „Salustie", pe „Clavdie" a...i Dupa el, numai cruntul Nerone s-ar putea ai cu groaznicul Voievod: „Crescut-au acest Stefan Voda pe mainile lui Arbure anul; si ce plata au luat de la Domnu-sau! cum si Seneca filosoful, de la cumplitul imparatul Ramului"4. in fiecare din povestitori se oglindesc grijile vremii, pana uia zugraveste trecutul, asa cum il vede prin nevoile zilelor lui a...i Am reprodus siile culese din intaia citire mai atenta a acestor izvoare, spre a dovedi ca jurarile la cari se refera se impuneau si unui spirit neprevenit, fara accentul pe care
il imprima intotdeauna o mai indelungata pregatire stiintifica. O prima concluzie se putea trage inca de atunci: ca „Domnia" nu este in tarile noastre un factor izolat in conducerea statului, neschimbat in relatiile sale cu lumea dinlauntru si din afara, ci ca ea trebuie cercetata in timp, ca orice fenomen istoric, si in raporturile, de intelegere sau de lupta, pe cari conditiile generale ale vietii de stat i le impun cu ceilalti factori de raspundere politica: „boierii" si „tara". Desigur, insa, ca aceasta interpretare ne apropie mai mult de perspectivele ce ni le deschide comparatia cu regimul de Stari al vecinilor de la Apus si Miazanoapte.
O alta concluzie se adauga insa de indata celei dintai: rosturile Domniei nu pot fi deplin limpezite daca nu tinem seama de modelele ce i le-au putut oferi conditiile politice ale altor tari, a caror influenta asupra trecutului nostru e un fapt bine stabilit. Numai in lumina acestor inrauriri si a efectelor lor, vom putea defini, cu mai putine posibilitati de greseala, caracterul institutiunii si intinderea puterii domnesti in principatele romane, fata de alte categorii sau Stari politice si sociale.