Pe ruinele Imperiului bizantin au fost organizate sub forma feudala o serie
de pricipate latine vasale: regatul Tesalonicului, care-l avea in frunte
pe Bonifaciu de Monferrat, ducatul Atenei si al Tebei, pe care-l conducea Otto
La Roche si principatul Ahaiei condus de Guillaume de Champlitte si Godeffroy
de Villeharduin. Dupa incoronarea ca imparat a lui Balduin I (1204-1205),
el a incercat sa justifice papei Inocentiu al III-lea atacul asupra Constantinopolului.
Astfel, el motiva jafurile si uciderile prin faptul ca «grecii schismatici
se sustrageau de sub autoritatea papei», iar ceea ce s-a intamplat
pana la urma era pedeapsa pentru detronarea lui Alexios al IV-lea, care
promisese unirea Bisericilor . Balduin prezenta ceea ce se intamplase
ca fiind lucrarea lui Dumnezeu in favoarea latinilor drept credinciosi
si impotriva grecilor schismatici. Cu alte cuvinte, latinii deveneau instrumentul
razbunarii lui Dumnezeu. Papa era invitat la Constantinopol, unde urma sa aiba
loc sinodul care urma sa supuna Biserica greaca, celei Romane: «…
acum ti-a pus Dumnezeu dusmanii scaun picioarelor tale. Sufla in trambita
preoteasca in Sion, aduna poporul, batranii si pruncii, lauda ziua
stabilita unirii si pacii» . k2m23mi
In speranta ca orasul cucerit putea deveni o baza a viitoarelor operatiuni
cruciate, Inocentiu al III-lea a autorizat stationarea trupelor latine la Constantinopol,
dezlegandu-le de juramantul facut pentru cruciada . Papa era insa
nemultumit de alegerea venetianului Toma Morosini in scaunul de patriarh
al Constantinopolului, o persoana deloc supusa scaunului papal. Din acest moment
intre papalitate si venetieni s-a declansat o lupta surda, pentru controlul
a cat mai multor cladiri din oras. Printr-o scrisoare din 7 noiembrie
1204, Inocentiu al III-lea ii sfatuia pe bizantini sa completeze parohiile
parasite de greci, cu clerici latini, iar in locurile unde populatia era
majoritar bizantina clericii puteau fi greci numai in cazul in care
primisera hirotonia de la episcopi latini . Aceasta politica aparent toleranta
s-a schimbat radical in urmatorii ani: clericii greci care refuzau sa-l
pomeneasca la Sfanta Liturghie pe papa si pe patriarhul latin erau alungati
din parohiile lor, unele biserici au fost inchise, unii calugari au fost
chiar inchisi si maltratati . Cu toate aceste masuri care urmareau supunerea
Bisericii Ortodoxe celei Catolice, clerul a ramas in marea lui majoritate
atasat valorilor Ortodoxiei.
In acest timp, greseala cea mai mare pe care au facut-o latinii a fost
deteriorarea relatiilor cu Ionita Caloian (1197-1207), tarul Imperiului romano-bulgar.
La inceputul anului 1204, in schimbul recunoasterii titlului sau
regal, Caloian se oferise sa-i ajute pe latini la cucerirea Constantinopolului.
In acest sens, Inocentiu al III-lea a trimis in noiembrie 1204 un
legat al sau care urma sa-l incoroneze pe Caloian, gestul urmand
sa consfiinteasca catolicizarea Bisericii bulgare. Prin pretentia de mostenitor
al basileilor bizantini, Balduin I a stricat ceea ce dorea sa infaptuiasca
papa. In urma conflictului armat de la Adrianopole din 1205, Balduin a
fost infrant, facut prizonier si a murit intemnitat la Tarnovo.
Acest nou conflict a evidentiat emanciparea Statelor slave a caror apropiere
de latini era pur teoretica. Chiar daca atat tarul bulgar sau regele sarb
Nemanja primeau coroana de la Inocentiu al III-lea, gestul arata ca in
acel moment se putea vorbi de 5 Imperii in crestere de putere, toate ortodoxe
si toate urmarind acelasi scop: recucerirea Constantinopolului si reconstituirea
unui Imperiu pe care grecii s-au aratat incapabili sa-l pastreze. Fiecare din
aceste puteri ortodoxe au manifestat o anumita tonalitate «nationala»,
evidenta mai mult la sarbi si bulgari si ceva mai nuantata la Statele
grecesti, printre care putem identifica trei «Grecii»: una pontica,
Trebizonda, a doua anatoliana, Niceea, iar ultima net balcanica, Epirul. In
acest sens, anul 1204 a permis lansarea unor originalitati locale, care si-au
disputat pana la victoria otomana, diferitele tendinte contradictorii,
expansiunea imperiala si afirmarea pe plan local. Cu toate acestea, ambitiile
grecesti si slave nu erau comparabile: grecii aveau de partea lor o puternica
traditie imperiala si structuri administrative evoluate, care s-au repliat in
Trebizonda, Niceea si Epir. Din 1208 Niceea a adaugat un atu esential sistemului
teocratic ce urma a fi reconstruit: incoronarea unui imparat roman,
Teodor Laskaris, de catre un patriarh al Constantinopolului in exil, gest
pe care altii nu ar fi indraznit sa-l imite. Din acest moment, Niceea
pornea la un drum destul de greu, pentru ca cei din dinastia Laskaris aveau
de luptat nu numai cu latinii, dar si cu concurentul epirot sau cu partidul
anatolian din interior, dominat de conducatorii locali care preferau consolidarea
unui Imperiu asiatic.
Linistea Laskarizilor a fost tulburata mai intai de Balduin I, care
incredintase insotitorilor sai mari feude dincolo de Marea Marmara:
feuda Niceei i-a revenit lui Louis Blois, un nepot al regelui Angliei, care
in noiembrie 1204 trimitea o armata ce urma sa revendice chiar si prin
forta domeniile sale din Asia Mica. In urma bataliei care a avut loc pe
6 decembrie 1204, Laskarizii au fost infranti. In acest moment
grecii erau amenintati cu pierderea Niceei, ultimul centru de rezistenta din
Asia Mica. Pana la urma salvarea a venit in urma interventiei din
Europa a lui Ionita Caloian, care a permis in 1206 incoronarea oficiala
ca imparat a lui Teodor Laskaris. Schimbarile de atitudine ale bulgarilor
au durat pana la moartea tarului Ioan Asan al II-lea in 1241. Datorita
pozitiei sale, Niceea a putut adopta pana la urma cea mai buna tactica:
inainte de a trece in Tracia, Ioan al III-lea Vatatzes (1222-1254),
ginerele lui Teodor Laskaris, a supus majoritatea insulelor Marii Egee. In
aceeasi perioada Epirul, putere terestra, i-a atacat pe bulgari, care in
1230 obtin o victorie decisiva asupra lui Teodor Anghelos la Klokotnitsa, in
Macedonia. Moartea lui Asan al II-lea a coincis cu invazia mongola, care practic
a eliminat orice posibilitate de riposta a bulgarilor. In conditiile in
care Vatatzes a scapat de pericolul oriental, prin interventia mongolilor in
sultanatul de Rum, Epirul ramanea singurul potential concurent la recucerirea
Constantinopolului. Pana la urma despotatul a fost deposedat de perspectiva
unui destin imperial: repliat in partea de Vest a Balcanilor, atacat de
niceeni care au ajuns sub Teodor al II-lea, fiul lui Vatatzes (1254-1258), pana
la Adriatica, ei au dus o politica de aliante cu occidentalii: Venetia, regatul
din Neapole si principatul Ahaiei. Acestei atitudini Niceea i-a raspuns prin
atacuri repetate asupra Constantinopolului, soldate in cele din urma cu
recucerirea Constantinopolului in 1261 de catre Mihail al VIII-lea Paleologul
(1258-1282). Momentul a avut o semnificatie mai mult simbolica, conferind ultimei
dinastii bizantine o legitimitate pe care nimeni nu si-a mai putut-o asuma dupa
1204.
La 1261 procesul de recucerire era inca departe de a fi realizat pe deplin.
Alaturi de Epir, Ahaia ramanea francilor, careia Mihail al VIII-lea Paleologul
nu reusise sa-i cucereasca decat trei fortarete, dintre care si viitoarea
capitala, Mistra. La randul ei, Venetia ramanea stapana marilor,
care prin porturile si insulele ce le detinea in lumea bizantina, isi
putea permite sa atinga oricand coastele grecesti, Bosforul si Asia Mica.
La aceste potentiale pericole se mai adauga intregul Occident, care nu
se putea multumi ca anul 1204 sa fie un moment de profit trecator, iar anul
1261 unul de abandon, mai ales ca in 1266, papa punea pe tronul Neapolului
un adversar al Bizantului, Carol de Anjou, fratele lui Ludovic al IX-lea.
Din stransoarea occidentala Mihail al VIII-lea a reusit sa scape prin
intermediul diplomatiei: tripla alianta dintre Bizant, sultanatul mameluk din
Egipt si hanatul mongol, care domina la vremea aceea bazinul pontic si partea
orientala a Mediteranei, precum si conciliul de la Lyon din 1274. Eficacitatea
acestor manevre diplomatice s-a putut observa imediat: in 1281, cind
Roma a inteles manevra Bizantului, Mihail isi intarise deja
pozitia in Albania, iar o noua coalitie latino-slava luase nastere, la
care se alaturase si Venetia.
In 1204 Imperiul bizantin nu a luat sfarsit, dar situatia era inedita
deorece de la Constantin cel Mare el se confunda cu capitala sa. Intre
1204 si 1261 numai orasul nu si Imperiu a fost intr-o asa-numita stare
de somnolenta, iar icoana Maicii Domnului din Vlaherne se spune ca nu a mai
savarsit nici o minune in acest interval. Trebizonda, Epirul si
Niceea s-au considerat Imperii in exil, dar cel care a jucat un rol international
deosebit a fost acela care a recucerit Constntinopolul in 1261. Prin aliante
politice si matrimoniale, Trebizonda a ramas in mod oficial un Imperiu
subordonat Constantinopolului, in timp ce Epirul care a disparut dupa
1350 s-a multumit cu titlul de despotat. In ciuda expansiunii lor, Statele
slave, Bulgaria, Serbia sau Rusia, au continuat sa recunoasca inca din
punct de vedere politic si religios Constantinopolul ca fiind centrul unei lumi
coerente, in care prezida un singur imparat. Primele semne ale schimbarii
acestei ordini, au aparut dupa 1261: sub autoritatea mai mult teoretica a Constantinopolului,
realitatile locale s-au dezvoltat si s-au multiplicat, lasand tot mai
putin loc interventiei directe a imparatului; in 1275, Tesalia,
numita mai tarziu «Marea Valahie» a refuzat hotararile
Conciliului de la Lyon, ducand din acest moment o politica contrara celei
imperiale. Ideea Imperiului nu a disparut, dar au inceput sa se afirme
originalitatile locale, ai caror conducatori, arhontii, se acomodau mult mai
usor unor necesitati punctuale pentru ca proveneau din acel mediu.
