La 1 Decembrie 1918, cand Marea Adunare Nationala de la Alba Iulia, a romanilor ardeleni, proclama unirea Transilvaniei cu Romania, impreuna cu un numar de principii democratice care trebuiau sa stea la temelia acestui act, primul razboi mondial se sfarsise doar cu trei saptamani inainte. u2n15nt
El determinase, pe parcursul a peste patru ani de conflict, criza profunda, totala, care prin efectele ei anulase in fapt si in drept toate elementele pe care in perioada de dinaintea sa fusesera bazate tentativele si sperantele de echilibru si stabilitate internationala.
Sentimentul dominant devenise acela ca, spre a putea fi reconstituita intr-o comunitate de state, componentele unei viitoare Europe vor trebui sa recunoasca mai multe principii generale de organizare si de conduita internationala -; diferite de cele ce dominasera ordinea politica europeana in secolul al XIX-lea.
Intr-o atmosfera de incertitudine, de ezitare intre o pace dura sau moderata, intre conservarea sau abandonarea traditiilor pe care fusese asezat echilibrul intre state, s-a impus, printre principiile ce aveau sa stea la baza recladirii continentului, recunoasterea dreptului popoarelor de a se organiza, din propria lor vointa, in state nationale, independente si unitare.

Aplicarea acestui drept a avut ca rezultat cea mai radicala modificare a configuratiei politice a Europei, din cate se efectuasera vreodata prin consensul unor tratate de pace.
Au aparut opt state noi, au disparut doua, patru au suferit diminuari teritoriale, sase si-au sporit teritoriul. S-au prabusit cinci regimuri monarhice, s-au constituit zece republici.
Aceste transformari radicale, petrecute de facto, ori confirmate prin hotarari interne sau internationale, au provocat reactii contradictorii, intre entuziasmul beneficiarilor si ostilitatea perdantilor.
Semnificativa pentru destinul viitor al continentului a fost insa insinuarea, chiar printre puterile invingatoare, creatoare ale noului sistem politic, a unui climat de neincredere in viabilitatea acestuia si in validitatea principiului pe care se intemeiase. Faptul ca proclamarea cea mai ferma a recunoasterii dreptului la autodeterminare venise din partea unui ne-european -; presedintele SUA, Woodrow Wilson -; a folosit drept pretext unei parti din opinia publica si chiar din cercurile conducatoare ale puterilor europene invingatoare pentru a incepe sa sustina in surdina, apoi tot mai deschis, ca noua Europa a statelor nationale ar fi o creatie artificiala, abstracta, opera a unui doctrinar si vizionar neinformat asupra traditiilor istorice pe care se cladisera vechile realitati ale vietii europene.1

O formulare rasunatoare a unei asemenea opinii, insa cu motivatie economica, a aparut deja in ianuarie
1919 in cartea „Consecintele economice ale pacii”, avand ca autor pe celebrul economist John Maynard Keynes. Cartea a cunoscut de indata o larga popularitate, fiind difuzata in numeroase editii si limbi. Ce-i drept, ea analiza cu patrundere si prevedea corect primejdia ca unele prevederi economice ale tratatelor de pace sa fie generatoare de instabilitate. Dar nu era un motiv ca aceasta critica sa duca la un climat de neincredere in noul sistem politic european, bazat pe pluralitatea statelor nationale.
Rezultatele acestui „pacat originar” de care s-au lasat culpabilizati principalii autori ai tratatelor de pace s-au vazut pe rand, cu tot mai multa gravitate, desi ele n-au fost intelese deplin de contemporanii lor. Acestia n-au facut nici legatura intre efectele vizibile si cauzele instabilitatii ascunse in ultimita instanta in atmosfera de nehotarare politica de dupa incheierea tratatelor din 1919-1920.
Aceste rezultate, inutil de a le mai caracteriza ca negative pentru soarta Europei si a lumii -; pot fi rezumate intr-o singura formulare: spiritul concesiv fata de fortele care incepeau sa conteste validitatea tratatelor. A fost tolerata si nu arareori chiar incurajata propaganda revizionista; trecuta sub semnul normalitatii venirea la putere a unor regimuri extremiste ce nu faceau un secret din intentiile lor agresive si expansioniste, in primul rand in dauna statelor mai mici; au fost tratate cu ezitari vinovate agresiunile locale s.a.m.d.
Suma tuturor acestora a dus la o situatie in care n-a mai putut fi evitata catastrofa celui de-al doilea razboi mondial, urmarile careia s-au prelungit in timp mai mult decat ale oricarei alteia din istoria mai noua.

In lumina acestor date generale, introductive, sa incercam o reexaminare a momentului 1 Decembrie

1918, pe care sa o corelam si cu situatia internationala actuala.
Nu mai revenim asupra celor admise printr-un larg consens de constiinta publica romaneasca: asupra faptului ca actul de la 1 Decembrie 1918 a fost just, fiindca a constituit implinirea unui proces istoric firesc, si al unei clauze din dreptul natural al popoarelor, al vointei liber exprimate a poporului roman si al acordului natiunilor lumii, continut in solemne tratate internationale.
Revenim insa, data fiind situatia mondiala actuala, cu o privire cat mai detasata, mai lucida, asupra tezelor de mai sus, spre a incerca sa stabilim ce si cat din ele a constituit intr-adevar o certitudine, pe care sa se poata intemeia stabilitatea si legitimitatea edificiului national romanesc de dupa 1 Decembrie.
Cheia de bolta a doctrinei statului national unitar roman, creat atunci, era argumentul ca el s-a infaptuit prin vointa unanima a romanilor ardeleni; exprimata de delegatii lor alesi si de o mare adunare populara, avand un caracter plebiscitar.
Este o realitate, cel putin din punctul de vedere al poporului roman, de la recunoasterea careia insa nu putini au fost si mai sunt cei ce fac exceptie.
Trebuie constientizat faptul ca aceste evenimente, salutate cu interes si simpatie de o buna parte a opiniei publice mondiale, n-au fost invocate niciodata drept un argument valabil de drept international si n-au fost incluse, nici macar ca simpla mentiune, in vreun tratat de pace.

Un exemplu dureros este hotararea Sfatului Tarii cu privire la unirea Basarabiei cu Romania. Ea a fost recunoscuta, dar nu prin vreun act international formal, ci oarecum prin subintelegere. Rusia, respectiv URSS n-a recunoscut niciodata acea hotarare ci a luat act de ea ca de o stare de fapt, pe care a refuzat constant sa o legalizeze prin vreo semnatura din partea ei.
Rezultatul a fost ultimatumul din 26 iunie 1940, in fata caruia Romania n-a fost sprijinita de nimeni, si nici ulterior nu s-a gasita cineva, in afara de noi insine, care sa-i conteste termenii.
Vom conchide asadar ca valabilitatea actului de la 1 Decembrie depinde de consecventa si solidaritatea cu care poporul roman intelege si va intelege si pe viitor sa il apere. Sa spunem ceva mai mult: de forta, dar si de inteligenta cu care va fi capabil sa-l apere. Pe altii el nu-i impresioneaza, prin argumentele noastre de baza.
Un factor pe care, in mod firesc, ar trebui sa se poata sprijini stabilitatea structurii de stat a Romaniei este, in cazul Transilvaniei, sanctionarea ei prin tratate de pace.
A fost mai intai, tratatul de la Trianon. Pe acesta, in anii 1938-1941 alianta dintre Germania hitlerista si Ungaria horthysta a reusit sa-l anuleze partial, alaturi de clauze politico-teritoriale fundamentale ale tratatului de la Versailles.
Dar, la sfasitul celui de-al doilea razboi mondial tratatul de pace de la Paris, din 10 februarie 1947, a restabilit cu privire la Transilvania situatia stipulata prin tratatul de la Trianon.
Trebuie deci spus, ca desi hotararea Marii Adunari Nationale de la Alba Iulia nu a fost inclusa de marile puteri printre argumentele citate oficial in favoarea unirii Transilvaniei cu Romania, ea a fost subinteleasa in contextul invocarii in genere a dreptului natiunilor la autodeterminare. Si, ceea ce e mai important, a fost confirmata implicit prin tratate internationale. Cel de la Paris din 1947 l-a reluat pe cel de la Trianon si, pana astazi el a ramas in vigoare, sub garantia numeroaselor state semnatare.

Concluzia celor de mai sus ar fi reconfortanta pentru noi: cel ce ar contesta integritatea teritoriala a

Romaniei s-ar inscrie impotriva intregii ordini internationale statornicite de cele mai importante conferinte si

tratate din secolul al XX-lea. Lor li se mai pot adauga deciziile de respectare a configuratiei teritoriale politice europene adoptate la Helsinki, in 1975.
Si totusi, deceniile si mai ales anii din urma ridica si semne de intrebare. Ca s-au savarsit abateri flagrante de la dreptul de autodeterminare a popoarelor, pentru ca puterile occidentale sa faca pe placul aliatului lor sovietic, acest fapt poate fi, daca nu aprobat, dar cel putin inteles ca un fel de obligatie de neocolit, aproape ca o constrangere impusa de fratia de arme … Era cu neputinta sa refuzi pretentiile aliatului si sa aperi impotriva lor cauza adversarilor invinsi …
Ceea ce ingrijoreaza insa este reaparitia unor tendinte de ignorare a tratatelor si conventiilor oficial in vigoare, si chiar de aplicare a acestor tendinte.
Nu putini sunt cei ce se prefac atat de naivi, incat sa creada ca in separatia dintre Cehia si Slovacia nu a jucat un rol nici un fel de discreta presiune externa. Sunt si mai multi aceia care au ajuns sa creada ca impartirea fortata a Jugoslaviei in fragmente -; unele cu baza istorico-etnica, altele complet artificiale -; s-ar datora numai si numai pacatelor si greselilor savarsite in interior.

S-a promovat, in acest caz, o noua doctrina in relatiile internationale, preconizand dreptul de interventie, chiar armata, in afacerile interne ale unei tari calificate ca incalcand normele consacrate ale drepturilor omului. Problema delicata este insa: cine, cat de dezinteresat si de fara greseala, poate stabili existenta unor asemenea situatii fara a face ca judecata sa incline tendentios in favoarea sau in defavoarea unei singure parti? Pus in actiune, sistemul informational modern poate sustine, si poate chiar „dovedi” orice. Nu inseamna ca e just, ci doar ca e eficient, notiuni intre care este o mare deosebire.
Intr-o legatura nemarturisita deschis cu aceasta doctrina, se afla aceea care contesta ordinea si structura de drept interne ale unor state. Autonomia, federalizarea, sunt sloganurile prin care vor sa se legitimeze aceste pretentii la schimbari, in ultima instanta regizate si ele tot de interferente externe.
Cine se joaca prea mult cu mecanismele unor agregate, poate sfarsi prin a provoca defectiuni neasteptate. S-au mai vazut asemenea imprudente intre 1933-1938, cu efecte ce n-au mai putut fi stapanite si ale caror urmari nu s-au stins deplin nici pana astazi. Nu e indicat sa se aplice pe teren si inca prin forta, modele elaborate in cabinete sau laboratoare. S-ar putea ca, la un moment dat, un scurt-circuit imprevizibil sa faca modelul sa explodeze.

Nu exista problema, oricat de litigioasa ar parea, care sa nu poata fi solutionata pe calea pasnica si lipsita

de riscuri majore, a tratativelor.
Tratatele internationale, multi- sau bilaterale, consimtite in mod liber, sunt a se respecta de toti. Oricare din ele, chiar imperfect este preferabil domniei arbitrarului impus unilateral.
Cu privire la infaptuirea unitatii sale nationale, poporul roman nu considera a avea nevoie de justificari pentru ceea ce istoria lui a implinit la 1 Decembrie 1918. Pentru constiinta lui, „mitul” sau national, vointa sa tin loc de lege, neclintit valabila.

Iar traducerea ei in fapta inseamna realitatea vie a istoriei sale, simbolul ei datator de avant si speranta.

Existenta statului national roman unitar e sanctionata de consensul omenirii civilizate, a aceleia care ar trebui sa stie ca obligatiile asumate prin tratatele semnate sunt a se respecta. Romania nu e un capriciu al istoriei, ci este parte a istoriei, a singurei istorii pe care se poate fundamenta certitudinea progresului in buna intelegere si respect reciproc, a tuturor natiunilor lumii.
1In mai multe randuri, printre altele intr-o conferinta la care am avut privilegiul sa asist, marele istoric al relatiilor internationale J.B. Duroselle a demonstrat contrarul: Wilson, ca si asistentul sau, „Colonelul” House, se documentasera cu multa atentie asupra problemelor europene.