q4u23uh
Povestea introducerii crestinismului in 1 S Celtia continentala si in partea romana a yV Bretaniei nu are nimic special. Este aceea (/ a conversiunii progresive a lumii romane, V terminata prin interpenetrarea bisericii si a
-1 administratiei imperiale.
Lucrurile nu au stat la fel in Bretania celtica si mai ales in Irlanda, unde Roma nu s-a aventurat niciodata. Cand apostolii noii credinte au venit in insula Verde, incepand cu secolul al V-lea, am putut asista la confruntarea dintre doua religii si doua lumi.
in favoarea crestinarii: sufletele sensibile si unii regi
Sfantul Patrick n-a fost nici primul si nici singurul evanghelizator. S-a format insa o legenda in jurul nu¬melui sau, legenda suscitata in parte de ambitia politica a familiei O'Neill care, facand aceleasi calcule ca Mero-vingienii, a jucat cartea bisericii in schimbul sprijinului ei. Patrick nu mai este un personaj istoric, ci un simbol, acela a! crestinismului triumfator in fata demonilor pagani.
Crestinismul a intalnit imediat aprobarea sufletelor sensibile, satule de brutalitatile pagane si pline de senti¬mente de mila pentru multimea defavorizata, in primul rand pentru sclavii despre care Seneca spunea:
«Pana si ultimii dintre sclavi, cand durerea le ajunge la os, se trezesc din amorteala si scapa supravegherii gardienilor. Moartea cea mai josnica este preferabila celei mai dulci slugarnicii...»
Credinta crestina aducea sclavilor speranta si putea sa inmoaie inimile stapanilor lor.
Dar sprijinul decisiv pe care l-a gasit Patrick, sprijin neasteptat, a fost la anumiti regi care erau satui de tirania druizilor. Ori in lumea antica atunci cand un rege, care era inzestrat cu puterea de a vorbi cu zeii in numele poporului, se convertea, multimea il urma. Convertirea regelui era deci primul obiectiv. Deseori el era atins.
CONVERTIREA FIICELOR REGELUI LOEGAiRE

Blonda Ethne si roscata Fedelm s-au dus sa se spele la rau. Speriate, ele vad venind spre ele fantome albe.
— Cine sunteti? Zeitati, cumva?
— Credem in zeul adevarat, le raspunde Patrick.
— Si cine este acest zeu, il intreaba atunci fetele, unde locuieste el? Are fii si fiice, zeul tau? Are mult aur si argint? Traieste? E frumos? Fi¬icele lui sunt ele frumoase si iubite de barbati? Se afla in cer? Pe pamant? In mare? in izvoare? in munti? Cum se ajunge la el? E tanar? Batran? Este...?
— Zeul nostru, raspunde Patrick, este zeul tuturor oamenilor, zeul cerului si al pamantului, al fluviilor si al muntilor, al soarelui si al lunii. Este mai sus decat cerul, in cer si sub cer, pe pamant si pe apa. El inspira totul. El face sa traiasca to¬tul. El intrece orice. El acopera tot... Are un Fiu, etern ca El, asemeni Lui. Fiul Lui nu e mai tanar ca El, iar El nu este mai batran ca Fiul lui...
— Vrem sa-i vedem fiul, au strigat cele doua fete in cor. Spune-ne ce trebuie sa facem ca sa-l vedem in fata noastra. Cum vei spune, asa vom face.
— Pentru asta trebuie sa primiti botezul si impartasania.
— Atunci impartaseste-ne ca sa putem sa-l vedem pe logodnicul nostru.
Au primit comuniunea, povesteste Tirechan, si au adormit in moarte.
Dupa Liber Ardmachanus
Sfantul Patrick celtul si frunza de trifoi
Doar druizii, «druizii neinduplecati» cum spune un imn al sfantului Fiacre, s-au aflat in opozitie, prin toate mijloacele, fata de extinderea mesajului evanghelizator, care semnifica atat condamnarea cat si disparitia lor.
Spre deosebire de Sfantul Paul care le scria galatilor: «Nu prea stiu cum sa ma descurc cu voi», Pa-trick stia foarte bine. Breton prin nastere, traind o mare parte a tineretii sale ca sclav in Connaught, el vorbea ir¬landeza si bretona, pe langa latina pe care o invatase te¬meinic la Auxerre. Pentru a vorbi despre zeul adevarat el tinea in mana in fata audientei o frunza de trifoi si le ex¬plica misterul Sfintei Trinitati. Cei care-l ascultau nu se aflau chiar pe taram necunoscut, intrucat aparenta divina sub trei aspecte sau trei persoane era ceva obisnuit in mitologia celtica. Se puteau face analogii intre zeul-soare si Dumnezeu-tatal, intre insulele Fericite si Paradis. O noutate pentru celti era Infernul, dar era util pentru ca um¬plea de frica.
Pentru a se opune druizilor, «iilizii» se convertesc
Nici un progres nu putea fi asigurat daca nu se ter¬mina cu puterea druizilor, intr-o tara unde magia era regina, dovada de forta nu putea avea loc decat pe acest plan. Hagiografiile sunt pline de povesti despre con¬fruntarile dintre Patrick sau discipolii sai cu druizii, con¬fruntari din care crestinii, care dezvolta o magie mai puternica si mai minunata ca cea a demonilor, ies invari¬abil invingatori.
Unul din talentele druizilor, pe care nimeni nu-l punea sub semnul intrebarii, era sa ridice un mare nor sumbru care-i facea invizibili pe cei amenintati de un peri¬col. Sfintii nu au neglijat niciodata acest «nor druidic.» Sfantul Moling se afla cu tovarasii sai in fata ostilitatii unei multimi care voia sa le ia viata. Tovarasul sau Mothairen se ruga ca sa fie invaluiti intr-un nor negru pentru a putea fugi. Chiar si Sfantul Patrick a compus o lorica ce i-a per¬mis sa se preschimbe intr-un cerb(!) impreuna cu insotitorii sai pentru a scapa de o primejdie iminenta.
Aceasta osmoza a druidismului si crestinismului nu putea sa ignore opozitiile fundamentale. Sfintii i-au combatut pe druizi pana la capat din cauza sacrificiilor umane, desigur, dar indeosebi pentru ca intretineau credinte religioase si o morala incompatibila cu crestinis¬mul, fara a mai vorbi de concurenta «profesionala» resimtita ca intolerabila.
in revansa, filiziicare, gelosi pe druizi, s-au desoli¬darizat de acestia, au fost mai intai tolerati in activitatile lor ce nu erau specific religioase, acelea de poeti, savanti si ghicitori, apoi au fost progresiv «recuperati» si chiar incorporati in Biserica. Scriptoriile monastice unde se vor copia minunatele manuscrise irlandeze aveau sa fie impanzite cu fosti filizi.
inlocuirea sarbatorilor si a printilor
in final preotul il inlocuieste pe druid si sfantul pe zeul sau eroul local. Toate locurile sacre raman ca atare: insulele, unde calugarii isi instaleaza micile lor comunitati, izvoarele, care sunt inchinate unui sfant sau Fecioarei, padurile, unde se ridica paraclise. Sarbatorile ciclice care aveau loc erau, prin obiceiurile lor, un scandal in ochii crestinilor, dar era imposibil sa suprimi singurele ocazii in care natiunea se intalnea. S-a produs o amendare a sarbatorilor.
S-au stabilit intruniri diferite pentru fiecare sex, tot asa cum in 1928 episcopul din Quimper avea sa pretinda ca baietii si fetele care se duc in pelerinaj la Folgoet sa se intoarca de acolo in autocare diferite.
Pentru a nu permite o efervescenta periculoasa s-a dispus ca cea de-a doua zi a adunarii sa fie consacrata sfintilor, rugaciunii si postului, in schimbul si in locul sarbatorii lui Lug si a mortilor. Pelerinajele bretone au fost o crestinare moderna a unor sarbatori analoge. Sinodul de la Drumceat, in 590, merge si mai departe. El interzice pur si simplu feisurile, festivalurile de muzica.
Am spus-o deja, jocurile erau facute in momentul in care printii se crestinau. Unii dintre ei deveneau foarte piosi. Unii au ajuns sfinti renumiti, fara sa renunte totusi la obiceiurile lor razboinice. Altii nu-si schimbau prea mult comportamentul si rareori se multumeau cu o singura tovarasa de viata. Maelgoun, din Gwenez, in Bretania, era numit largiorin dando, profusior in pecato, «generos in materie de pomeni si mult mai nemoderat in pacate». Episcopii, care apartineau unor familii nobile, nu-si aban¬donasera obiceiurile, nu renuntasera la confort, iar sluj¬bele lor erau pline de intrigi. Portretul pe care ni-l face piosul Gildas ni-i arata pe mostenitorii druizilor intr-o ver¬siune destul de putin edificatoare.
Pentru celti, crestinismul — o uimire
Fara existenta credintelor traditionale este dificil sa explicam adeziunea politica a Galiei la legea romana si convertirea Bretaniei celtice si a Irlandei la crestinism, in ciuda diferentelor fundamentale explicate deja. in statul roman, galii descopereau ordinea la care aspirau si la care nu reusisera sa ajunga, in sfarsit se deschidea poarta ambitiilor pentru o cariera importanta si se largeau orizonturile imaginatiei debordante a celtilor. in Biserica romana, celtii gaseau altceva. Nu ordinea era cea care ii atragea: druidismul era si el foarte strict intocmit. Dar gaseau o cale de iesire, pana atunci nebanuita, spre rea¬lizarea individuala pe alt plan decat cel fizic. Ei au fost sedusi de aceasta noutate tulburatoare: aventura spiri¬tuala, in sanul unei lumi derutante, toata plina de blandete si de iertare, unde dragostea inlocuia legea celui mai tare, unde un Zeu al justitiei ii inlocuia pe zeii fara suflet! A fost o uimire care a entuziasmat sufletele sentimentale sau dornice de pace interioara, dar care a lasat indiferente sau infuriate naturile violente si domina¬toare, realistii, empiricii pentru care cuvintele ce propavaduiau renuntarea si umilinta erau extravagante nesanatoase.
Crestinismul avea sa aiba ultimul cuvant, pentru ca el era demersul necesar pentru trecerea de la colectivi¬tate la individualism pe o baza mai mare decat cea a fa¬miliei, pentru ca deschidea portile atat spre exterior cat si spre interior.
Filosofic vorbind, celtii au primit din partea crestinis¬mului revelatia unei societati rationale si credinte raspun¬zand unei logici interne. Au primit revelatia gandirii, in sensul propriu al cuvantului. Cu ardoarea lor innascuta, cu nestinsa lor curiozitate fata de necunoscut, ei s-au aruncat orbeste in aceasta noua experienta.
Crestinismul a fost pentru celti eliberarea de sub ti¬rania colectiva, dar si distrugerea celulei constitutive a culturii lor. A fost imbatatoarea descoperire a sinelui, dar si uitarea traditiilor nationale.
Calugarii ii umanizeaza pe zeii pagani
Am fi ignorat totul despre literatura celtica pagana daca n-ar fi existat transcrierile facute de calugari in Evul Mediu. Acum trebuie sa tragem concluziile posibile, in ciuda prescurtarilor, a adausurilor pioase si a deranjan¬telor deghizari.
Primii propagatori ai adevaratei credinte au dat de la inceput directia ce trebuia urmata, botezandu-i pe ir¬landezi cu nume mai mult sau mai putin latine. Colum C/7/e, fondatorul celebrei manastiri de la lona a devenit Sfantul Columban. Maelmaedhog avea sa fie Malachy, Cellach Gelasius si Moengal Marcellus. Si calendarul se restructureaza. Dupa ce Samain devenise sarbatoarea tuturor sfintilor, acum e randul ca Beltaine sa se trans-formejn «Sarbatoarea apostolilor Filip si lacob».
in ceea ce-i priveste pe zeii pagani, metoda pentru a se debarasa de ei era de a-i transforma in fiinte umane.
Zeul marii era pentru scoti Manannan, iar pentru galezi Manawyddan. Se spunea ca traieste intr-o insula fabuloasa, undeva intre Irlanda si Scotia. Cum amintirea lui persista inca in secolul al IX-lea, Glosarul de la Cor-mac facu din el un negustor si marinar experimentat care locuia in insula Man si pe care irlandezii si bretonii il con¬siderau un zeu.
Nennius, in istoria bretonilor, povestind invazia Ir¬landei, ii arata pe cei trei fii ai lui Mii incercand sa cucereasca «Turnul de sticla» pe care-l observasera in mijlocul marii. Ei debarca pe o plaja ingusta unde se ineaca din cauza mareei. Acest turn de sticla este pur si simplu Cealalta lume, regatul lui Donn. «A merge la Donn» inseamna a muri. Regatul^ lui fiind cel al mortilor, se spune si «a merge la morti», in consecinta, cei care ajungeau la turnul cu pricina erau deja morti. Nennius si-a imaginat o moarte naturala.
Dar, in ciuda acestor eforturi laudabile, povestile mitologice irlandeze si bretone conserva marea majori¬tate a caracteristicilor lor originale. Semizeii au devenit simpli muritori, dar armele lor au in continuare proprietati magice, scuturile striga atunci cand posesorii lor sunt in pericol, miraculosul continua sa umple fiecare linie a povestirii.
Acelasi lucru il fac si stiinta si ratiunea.
Critica moderna cu pretentii stiintifice avea sa con¬tinue munca monarhilor. Pana in cea de-a doua jumatate a secolului trecut, povestile fantastice ca Batalia de la Mag Turederau considerate ca atare, adica o batalie is¬torica intre doua popoare reale. Dar a trebuit sa re¬cunoastem ca era vorba despre o deghizare naiva a unui episod mitologic. Cu toate acestea s-a continuat apli¬carea metodelor de evhemerizatie. Devenise un sistem care mai exista si astazi.
Un savant universitar a scris ca zeul Oengus era la origine «un veritabil personaj istoric care traise probabil in epoca bronzului». Unul dintre colegii sai vede in regina Meve, adversara lui Cuchulainn (care, dupa cum bine ne amintim, «isi schimba infatisarea»), o «indiscutabila per¬soana istorica».
Rationalismul, ca si Biserica, a facut o hecatomba de divinitati. El a explicat ca Tuatha De erau considerati zei de catre gaelii care i-au subjugat, pentru ca practicau arte pe care invingatorii nu le intelegeau. Superioritatea lor tehnica a fost interpretata de gaeli ca un dar su¬pranatural.
Legenda aminteste ca Finn isi sugea degetul pen¬tru a capata noi cunostinte. Nu., spune Ratiunea, isi rodea unghiile in timp ce se gandea, incerca sa uite ca-si sugea degetul pentru ca se arsese. O legenda bretona povesteste ca in Lumea Cealalta submarina era o casa de sticla unde Merlin Vrajitorul ascunsese cele treisprezece comori ale Bretaniei. Un erudit galez al «se¬colului Luminilor» sustinea ca aceasta casa de sticla era un muzeu, ale carui bogatii erau ferite de curiozitatea publicului printr-un perete de sticla si ca Merlin era pazni¬cul. Dar nu ne spune daca purta si cascheta si percepea taxa de intrare.
Monahismul celtic
S-a repetat de multe ori ca in treizeci de ani Patrick a convertit Irlanda si a umplut tara de biserici. Povestea este neintemeiata. Biserica diocesiana pe care o instalase nu i-a supravietuit multa vreme. Au ramas manastirile, si in jurul lor s-a organizat Biserica. Sub forma monastica re¬ligia avea sa infloreasca.
Rigoarea regulilor pe care si le-au impus manastirile celtice, care este rigoarea monastica dintot-deauna, i-a stupefiat pe contemporani.
Colomban prescrie: «El (calugarul) nu va face ceea ce doreste. Va manca ceea ce i se va da si se va multumi cu ceea ce va primi, isi va face datoria care i se impune si se va afla la ordinele celor pe care-i displace. Se va culca obosit si va dormi in mers. El se va scula inainte de a-si termina somnul. Va tacea cand va fi ofensat, ii va fi teama de superiorul sau ca de un senior, il va iubi ca pe un tata si va fi convins ca tot ceea ce acesta ii comanda este spre binele lui, nu-si va permite sa-i judece pe predecesori...» Colomban se identificase cu Sfintele Scripturi. Tuna ca un profet evreu: «Omul este o putreziciune... carnea este dezgustatoare... furia lui Dumnezeu este aproape...»
Dar brutalitatea celtica sau cea a epocii este si ea prezenta. Biciul sanctioneaza toate greselile. Sase lovituri pentru a fi cantat fals, zece pentru a fi crestat masa cu un cutit, cincizeci pentru a fi contrazis pe cineva, doua sute pentru a i se fi adresat unei femei fara permisiune, si bataia pana la moarte pentru a fi lovit rau un episcop (!).
Rugaciunile monastice constau in principal din psalmi si loricas, rugaciuni de circumstanta pe care fie¬care le compunea dupa nevoi si unde apareau elemente care scapau controlului. Calugarii celti se dedau la morti¬ficari pe care legenda le-a preluat.
Sfantul Jorlath facea noaptea trei sute de genuflexi¬uni sau de prosternari, si tot atatea si ziua. Sfantul Kevin din Glendalough a stat sapte ani in picioare, sprijinit de o plansa, cu bratele in cruce, fara sa doarma si asa de imo¬bil ca pasarile cerului isi facura cuiburi in palmele mainilor sale.
Altii, pentru a calma pornirile carnii, se afundau pana la gat in apele raurilor, chiar si in timpul iernii, re¬citand psalmi. Acest fenomen panceltic s-a raspandit la saxoni si la galezi.
in unele manastiri postul era permanent. Sfantul Pol statea cate doua, trei zile fara sa manance. Adam-man nu manca decat joia si duminica.
DUELURI INTRE MAGII
Patrick se apropie de Tara, citadela paganis-mului si capitala regelui suprem Laoghaire. Pen¬tru a-l deruta, druidul regelui il ameninta ca va face sa ninga, provocandu-l sa faca si el acelasi lucru. Patrick, fara sa se emotioneze, ii raspunde simplu:
— Nu-mi place sa fac ceva impotriva vointei zeului meu.
Druidul isi executa amenintarea; si cand o patura groasa de zapada acopera pamantul, Patrick ii spune:
— Ei bine, fa-o acum sa se topeasca!
Druidul recunoaste ca nu o poate face inain¬tea zilei urmatoare. Atunci Patrick face o ruga¬ciune si de indata zapada dispare, fara sa fie, dupa cum spune naratorul, nici ploaie, nici soare, nici vant. Dar druidul nu se lasa batut. El provoaca prin magia sa un nor care intuneca tot tinutul, dar acelasi esec il asteapta. Nu poate sa imprastie norul la cererea lui Patrick si acesta, cu o simpla rugaciune, readuce cerului claritatea de dinainte.
Acestea nu sunt decat scurte ciocniri... Re¬gele propune o ordalie prin foc. Focul este ele¬mentul pe care druizii stiu sa-l comande prin excelenta. Dupa un moment de ezitare, druidul accepta sa se supuna incercarii. Se va construi o cabana alcatuita din doua parti, una din lemn uscat, alta din lemn verde, in prima il vor inchide pe Benignus, un discipol de-al lui Patrick caruia acesta ii ceruse sa-i ia locul, invelit intr-o haina de druid; in cea de-a doua il vor inchide pe druid, purtand o haina de sfant. Si se da foc la cabana. Focul odata stins se vede ca partea din lemn verde a fost arsa in intregime, ca druidul este carbonizat, inauntrul rochiei lui Patrick ramasa intacta. Pe de alta parte, partea din lemn uscat a rezistat focului, dar rochia druidului s-a transfor¬mat in cenusa, in timp ce Benignus iese de acolo fara sa fi patit ceva rau.
Dupa Whitley Stokes, Viata tripartita a lui Patrick
«Deserturile» micilor insule
Populatia nu prea stia multe despre aceste practici care adeseori inspirau teama, dar ii inconjura pe calugari cu un halou supranatural. Pentru a trai in liniste contem¬plarea lui Dumnezeu, conform marii traditii a «desertului» care va fi preluata de cistercieni, multe figuri monastice importante au ales sa se izoleze in insule mici, uneori in simple insulite stancoase. Colum Cille la lona, lltud la Ynis Pyr, Aidan la Lindisfarne, Gwennole la Tibidy. in minuscula insula Lavret, langa Brehat, in Mica Bretanie, Budoc avea o scoala. Cabane rotunde din pietre se gru¬pau in cerc in jurul unei cabane mai mari, care servea de capela si de clasa. Jacut si Guethenoc ajunsesera acolo de mici.
Cu cat abatele era de origine mai nobila, cu atat exi¬gentele lui insusi fata de el erau mai mari. Exista o se¬lectie aristocrata in monahismul celtic cu o aspiratie mult prea inalta si o disciplina mult prea exigenta pentru a atrage spiritele obisnuite.
«Fiul lui Dumnezeu este druidul meu»
Biserica s-a obisnuit cu formula monastica adoptata de crestinii din Celtia pentru ca era forma de viata crestina cea mai usor transplantabila intr-o societate complet straina. Sistemul de manastiri izolate se poate insera intr-o ordine sociala fara a o rupe si, in consecinta, fara a provoca reactii prea ostile. El a inlesnit osmoza dintre cele doua civilizatii. Colum Cille ne ofera o imagine intr-un poem care ii este atribuit si in care se exclama, vorbind despre Zeul calvarului: is e mo drui... mac De! «Este druidul meu... fiul lui Dumnezeu!»
Martor al lui Christos, calugarul l-a inlocuit pe druid. El continua sa-i exercite functiunile: se deda la jocuri magice, dezvaluie trecutul si prezice viitorul, comanda apa si focul, decide soarta bataliilor, isi are incantatiile proprii, ii sfatuieste pe regi... Pune mana pe sabie cand onoarea ii este in joc! Acesta e cazul bataliei de la Cui Dreihmne. O legenda? Desigur, dar ea placea foarte mult. ^
in secolul al Vll-lea, codul de penitenta al lui Cum-mean indica revenirea la mai multa moderatie. De la lona incoace, calugarii capatasera obiceiuri mai liberale si se amestecasera mai^ mult cu societatea irlandeza. Ei se izoleaza mai putin, intr-o dimineata, un calugar este trezit de o viziune care-l cheama. Apelul este o aventura irezis¬tibila. Celtul si-a regasit vocatia. Calugarii celti aveau sa navigheze din Scotia in Armorica, din Irlanda pana-n Cornwall, revenind la locul lor de bastina pentru a-si reincarca bateriile spirituale si a o porni din nou spre alte orizonturi.
Particularitatile crestinitatii celtice
Era sigur ca Biserica dezvoltata intr-un mediu atat de particular ca Celtia avea sa ia un aspect putin comun.
Unul din motivele particularismului celtic era cu siguranta indepartarea de Roma. Dar altul foarte impor¬tant era indaratnicia celtilor fata de orice autoritate care nu apartinea natiei lor. Avusesera miturile autoritatii su¬preme, fie aceasta «regele lumii» al galilor sau Ard Ria\ scotilor. Asimiland crestinismul, ei au incorporat in el tot ceea ce iubeau in materie de credinte si de obiceiuri. «Romanii», adica cei dintre ei care se raliasera unitatii ro¬mane fara restrictie, n-au incetat de-a lungul secolelor sa
incerce sa-i deturneze.
Modul in care caracteristicile celtice ale crestinis¬mului au aparut si s-au raspandit de la Insulele Hebride la Loire si de la Connaught la Devon si Northumbrie a fost una din manifestarile cele mai necontestate ale realitatii celtismului si a unitatii Celtiei, in ciuda tuturor avatarurilor sale.
«Patrick, a spus Jean Markale, a fost fara indoiala cel mai putin celtic calugar celtic. S-a observat acest lucru dupa disparitia sa, pentru ca toata opera sa, care se baza pe imperialismul roman, se prabusea pe zi ce trecea». De fapt preponderenta abatilor monastici de «moda celtica» asupra episcopilor era un fapt implinit in secolul al Vll-lea.
Nu a existat niciodata o separare pe plan dogmatic si nici o emancipare a autoritatii Sfantului Scaun. Dar, pentru irlandezi si bretoni, problema dogmei nu se punea ca si in bazinul mediteranean unde, de la inceput, crestinismul trebuise sa se bata mult pentru a pune capat sectelor spiritualiste si monoteiste. Singurul lucru la care celtii tineau era autonomia lor, dreptul de a-si asuma in religia lor punctele de vedere si obiceiurile lor.
Liturghie feminina, ca in «Graal»
Alaturi de preoti, irlandezii instituisera culdeele (Ceile De, «companioni ai lui Dumnezeu») care par a fi o reintoarcere la filizi. in Armorica, la inceputul secolului al Vl-lea existau femei incadrate ca auxiliare in cler, numite Conhospitae, care asistau la slujbe, oficiind in altar si ad¬ministrand impartasania. Vom regasi simbolul acestei li¬turghii feminine in capodopera marelui romancier al Bretaniei din Evul Mediu, Chretien de Troyes, care petrecuse catva timp in Anglia si la Nantes. in Romanul lui Perceval, sau Povestea Graalului, scena centrala este reprezentata de defilare, mai exact de aparitia in fata tanarului cavaler galic a frumoasei domnisoare purtand Graalul, vasul sacru unde fusese adunat sangele lui Christos. Acest motiv va fi de altfel frecvent in arta crestina a secolului al X-lea: Isus Christos pe cruce, avand alaturi o femeie tanara si frumoasa, strangand intr-un vas sangele care curge din rana Mantuitorului.
Aceste doua particularitati aveau sa se estompeze. Dar originalitatea religioasa celtica era mult prea temei¬nica pentru a disparea in bloc. Calugarul mergea pe ur¬mele druidului si canta, asemeni acestuia, inspiratia religioasa in cele mai frumoase spectacole ale naturii, inca si astazi mai admiram locul unde au fost construite locurile de sihastrie celtica. Exista o regula: ele sunt con¬struite intotdeauna in locuri grandioase. Manastirile au devenit astfel replica exacta a bangorurilorsco\\ce si bre¬tone, a scolilor druidice, asa cum mai existau ele in insula Mona, pe vremea lui Agricola.
Caracterele specifice ale crestinitatii celtice ramaneau fara numar: postura rugaciunii, tonsura druidica (varful capului ras pana la jumatate, parul lung pe spate, pornit de la o linie ce lega cele doua urechi), roba alba, practica fosterajului, postul colectiv pentru a-l obliga pe rege sa cedeze sau pentru a vindeca un con¬frate, penitentele si mortificarile speciale, lorica sau rugaciunea de inspiratie individuala si cu caracter incan-tatoriu, calculul pentru a fixa data Pastelui intre ziua a 14-a si a 20-a a fazelor lunii, numeroase detalii in ritualul ungerii, consacrarea unui episcop de catre alt episcop in loc de trei..., etc.
Este adevarat ca nu doar celtii faceau figura aparte.
Sfantul Cummian, fiul regelui Munsterului din
Irlanda, trimis la Roma in 630, refuza sa creada ca nu toata crestinatatea serbeaza Pastele la aceeasi data ca Roma. A trebuit ca un egiptean, un grec, un scit si un evreu sa vina sa depuna marturie pentru a-l convinge.
Obiceiurile celtice persista
Hlizii, care si-au pastrat tonsura lor scotica si roba alba druidica, au devenit astfel calugari crestini, realizand uimitoarea sinteza a paganismului si a crestinismului. Sfanta Brigitte o intrupeaza pe Brigantia, mama divina, iar credincioasele din familiile nobile intretin focul sacru al lui Kildare, pe care poporul inarmat l-ar fi aparat daca un «roman» ar fi avut pretentia sa-i stinga. «Navigarea» sfantului Brendan in cautarea paradisului terestru se su¬prapune peste cea a lui Bran, in cautarea Pamantului zanelor care, asemeni infernului, este o insula in ocean. Si micile razboaie continua. Nu a fost nevoie decat de gasirea unor alte motive (care nu le exclud pe cele vechi).
in 760 a avut loc batalia dintre abatiile de la Clon-macnoise si Durow. Doua sute de membri ai «familiei» Durow au ramas pe caldaram, in 807, este randul «fami¬liei» Cork sa se ia la harta cu «familia» Clonfert. Bilant: patru sute de morti. Si multe altele, fara a mai vorbi de raiduri, in cea mai buna traditie.
Poezia domina spiritele. Cogitus, in varianta sa a vietii sfintei Brigitte, descrie o sfanta ce poate sa-si spri¬jine mantia pe o raza de soare.
Irlanda a adoptat crestinismul si n-ar exista nici un motiv pentru ca fizionomia pe care i-a dat-o sa nu dureze multa vreme daca tinem cont si de opinia lui Fintan Munu, la sinodul din Sud-Estul Irlandei: «Sa fie lasat fiecare sa faca dupa cum crede ca e mai bine!»
Crestinatate celtica: unitatea unui domeniu vast
Crestinizarile celtice si-au asigurat un domeniu vast care, pe langa Irlanda, Scotia, Tara Galilor, Cornwall si Mica Bretanie, mai cuprindea si teritoriile din nordul An¬gliei, Vestul care, de la Cumberland la Lancashire era inca breton si independent, Estul, de la Berwick la York, proaspat anglicizat, care avea un puternic substrat celtic, asemeni vaii Severnei si Devonului.
Unitatea religioasa a acestor pamanturi separate de mari si de formele diferite ale limbajului era asigurata mai mult de catre sfinti decat de catre institutii. Sfantul Malo si Sfantul Enogat s-au nascut in Tara Galilor. Sfan¬tul Lunaire, sfantul Brieuc in Irlanda. Partea estica si sud-estica a Tarii Galilor, azi engleza, ne furnizeaza o lista a pionierilor bisericii celtice in Mica Bretanie, toti de rang princiar, Jacut, Guethenoc, Sulian, Tudwall si altii, care fondeaza parohii in noua lor patrie. Abatia de la Llantwit Major furnizeaza sfinti de prim plan pentru Mica Bretanie: Sanson, din Devet, Gileas din indepartatul Strat-Clut, Pol din Carmartehn, care avea sa fondeze Sfantul-Pol-din-Leon. Ei nu faceau decat sa fie la inaltimea fondatorului abatiei, lltud, nascut armorican; lui Samson care fondase Doi, metropola a Micii Bretanii, nascut din tata galez si mama din Devon, care fusese abatele unei manastiri ir¬landeze, izolate intr-o insula aproape de gurile Severnei fondator al mai multor manastiri in Cornwall, inainte de a deveni unul dintre cei sapte sfinti nationali in Bretania ar-moricana.
Nenumarati alti sfinti celtici au fost calugari ratacitori sau pur si simplu sefi ai clanurilor de emigranti. Intrati in legenda, numele lor au dat nastere la culte populare de ambele parti ale Manecii. Conmarch este omagiat in
Foto 7 - Patru capete de gali descoperite la E nt re mont
Tregor si in Monmouth, Conoc in Landevennec, la Pleugueneuc si in Tara Galilor, Berrien in cele doua Cor-nouailles, Congarin Devon, Donan in Scotia, Quay in Somerset si bineinteles in Mica Bretanie. Benoen, fondatorul Plouenanului este eponimul lui Kilbennen in Irlanda... Sfintii care nu sunt cunoscuti decat intr-un sin¬gur tinut celtic sunt exceptii.
«Butonul de pe harta lumii» se supune datinilor romanilor
Darcrestinitatile celtice erau insuficient armate pen¬tru a-si apara particularitatile. Organizarea religioasa se modeleaza pe dispersarea puterii politice. Biserica lor nu avea un sef, nu avea capitala si nu avea un sinod unic. Ea nu exista decat printr-o retea de relatii familiale, per¬sonale, de supunere.
Roma insista ca scotii si bretonii sa-i aplice regulile. Sfantul Cummian, despre care am vorbit deja, un «ro¬man», scria despre data Pastelui ca crestinitatile celtice si-o fixasera la modul lor: «Evreii, grecii, latinii, egiptenii sunt pusi de acord; doar bretonii si gaelii sunt pe dinafara, aceste popoare care sunt aproape la capatul pamantului si, as putea spune, un buton pe harta lumii. Ce poate fi mai pervers decat sa spui: Roma se insala, lumea intreaga se insala, doar scotii si bretonii stiu ceea ce este adevarat?»
in 632, sudul Irlandei, de unul singur, se raliaza datei/omane a Pastilor. Irlanda de Nord ii urmeaza in 704. intre timp Roma lansa misiunea sfantului Paulin la sinodul de la Witby pentru a-l ului pe irlandezul Colman. Regele din Northumbrie este perplex, tot tinutul sau a fost evanghelizat de misiunea irlandeza. Dar cand Paulin i-a explicat ca era reprezentantul sfantului Petru, regele ii dadu dreptate, sfantul Petru detinand «cheile paradisu¬lui».
In 716, metropola spirituala lona cade la randul ei, ducand la supunerea intregii Scotii. Bretonii, carora saxonii le-au luat pamanturile din Nord si Devonul, se su¬pun si ei in 768. In Franta, Ludovic cel Pios, dupa ce I-a infrant militar pe regele Morvan, il obliga pe abatele Mat-monoch sa inlocuiasca la Landevennec obiceiurile si ton-sura scotica cu regula sfantului Benoit si tonsura romana in coroana. Obiceiurile celtice mai rezista in Cornwall pana la cucerirea saxona din secolele al IX-lea si al X-lea. Pe de alta parte sfantul Bonifaciu, un saxon din Wessex, devenit evanghelizatorul principal al Germaniei, ia masuri impotriva episcopilor ratacitori, toti genere Scottus, de origine insulara, eretici reputati, care aduceau dezordi¬nea pe continent. Consiliul general germanic a luat o hotarare in aceasta privinta in 742.
Manastirile si bibliotecile distruse de vikingi
Cele doua placi turnante ale Bisericii in Vestul euro¬pean erau sediile metropolitane de la Tours si Canter-bury. Nici una din ele nu a consimtit sa satisfaca cererea de sute de ori repetata timp de trei secole de catre bre¬tonii armoricani ce voiau sa se sustraga autoritatii de la Tours, si anume aceea de a-l recunoaste pe arhiepis¬copul de la Doi, oras care se pretindea metropola a Micii Bretanii!
E adevarat ca ar fi fost un sediu metropolitan curios, dispunand de un foarte mic resort de talia unui canton si de treizeci de enclave in intreaga Domnonie, teritoriu al celtilor veniti din Marea Britanie in secolul al V-lea al erei noastre, care au tinut piept francilor pana in 848, la Van-nes, in Cornouaille, Leon, Tregorrois si regiunea Saint-Malo.
Problema a fost rezolvata de franci in Armorica, de saxoni in^Bretania si, intr-un mod infiorator, de vikingi in Irlanda, incepand cu secolul al Vlll-lea, cele mai fru¬moase manastiri scotice au fost incendiate, iar comorile lor, bibliotecile, manuscrisele, au fost distruse sau furate. Pana intr-acolo incat, in momentul penibilei lor recon¬structii aceste manastiri care au contribuit atat de mult prin invatamantul lor si prin sfintii lor la formarea unei clase sociale engleze si france cultivate, au trebuit sa ceara sa li se trimita carti de pe continent: nu le mai ramasese nimic.
Capodopere la scara mondiala
Crestinitatea celtica nu putea disparea fara a lasa urme nemuritoare. Crucile sculptate din Irlanda si Scotia il mira inca pe privitor. Dar nici o mirare nu este com¬parabila cu cea pe care o ofera o pagina de miniaturi de pe un manuscris celtic.
Decoratiunea liniara nu mai este incadrarea sau decorarea, ci chiar scopul in sine. Ajungem sa avem im¬presia ca textul, deseori nu este altceva decat un pretext. Este o dezlantuire impetuoasa si minutioasa, incoerenta si strict calculata a unei intrepatrunderi de impletituri, de linii, de figuri, de game cromatice, in acelasi spirit cu cel al numismaticii sau al gravurii pe metal de la Tene. Se simte un popor in plina exprimare libera a geniului sau.
Aceste capodopere la scara mondiala ce sunt Cartea din Keels sau Cartea din Durrow reduc la zero toata arta caligrafica continentala precarolingiana. Si nici China, nici Japonia nu au lasat opere comparabile. S-a calculat ca ar fi trebuit o viata intreaga pentru a duce la bun sfarsit realizarea unei astfel de lucrari. Pentru ca ele sunt, in cea mai mare parte, facute de o singura mana.
Liniile rasucite ale Cartii din Durrowsunt rezultatul a zece secole de cautari, de perfectionare si de rafinament. Nu se mai poate vorbi despre influente. Si totusi s-a vor¬bit.
S-a sustinut ca arhetipurile manuscriselor irlandeze au fost desenate in Northumbrie (Nord-Estul Angliei) si ar fi fost fructul «splendidei civilizatii anglo-saxone din se¬colele al Vll-lea si al Vlll-lea, careia ii datoram Beowulfs\ pe care irlandezii n-au facut decat s-o imite». Teza nu se poate sustine, in primul rand Beowulf, chiar daca repre¬zinta o valoare mitico-literara comparabi'a saga-urilor celtice, este din anul 700, probabil posterioo.ra Cartii din Durrow si Cartii de la Lindisfarne. Apoi «splendida civi¬lizatie anglo-saxona» s-a dezvoltat mai tarziu, din secolul al Vlll-lea pana-n secolul al Xl-lea. Este adevarat ca-i da¬toram evangheliarul de la Eternach. in Frisia, dar mai de¬graba in cazul acestuia am putea vorbi de imitatie.
Calugarii irlandezi alungati din Anglia de catre italianizanti
Si cum am putea sa uitam ca irlandezii de la lona au fost cei care au fondat centrul cultural de la Lindisfarne, de unde crestinismul celtic a cucerit Nord-Estul Angliei si a stralucit in Sud pana in Wessex? Daca a existat vreo influenta, aceasta a avut loc in sens invers. Culmea artei miniaturii, Cartea din Kells, este posterioara cu aproxima¬tiv un secol Cartii de la Lindisfarne. Nimic asemanator n-a vazut lumina zilei in Anglia. Inspiratia a revenit in Irlanda in acelasi timp cu calugarii celti, la inceputul secolului al VI l Mea. '
Plecarea irlandezilor a fost determinata de un apos¬tol al artei clasice, Biscop, curiosul abate de la Jarrow, la intrarea in Tyne, la doua zile de mers calare la sud de Lindisfarne. Victoria sa nu fusese una armata. Toata viata sa fusese impotriva influentei celtice, mergand de sase sau sapte ori pe continent pentru a aduce imagini ale unor forme vii de animale si plante destinate contra¬balansarii metodelor abstracte suspectate de paganism. De fiecare data aducea cu el o incarcatura de cumparaturi facute in Italia, pe care decoratorii saxoni incercau sa le copieze. Iar «celtizantii» sustrageau unele motive pe care, conform obiceiului for, aveau sa le faca imediat de nerecunoscut.
Aceasta a fost influenta anglo-saxona ce se opunea celei venite din Celtia: o inundatie de italianism.
«Erezia nationala a bretonilor»
Crestinitatea celtica ar fi putut constitui o realitate distincta de biserica catolica si chiar de credinta crestina. Ar fi putut deveni un fel de neostoicism dupa moartea (422) celui care, iesit din sanul ei. aparase o idee teologica pe care biserica avea s-o condamne: bretonul Morien, zis Pelage.
Raportat la cultura celtica traditionala, Pelage este un om nou. Originar din Bretania romana, el a primit o puternica educatie latina. Este, asemeni unui galo-ro-man, lipsit de constiinta celtica si la antipodul contempo¬ranului sau Taliesin, bard «nationalist» din Nord. Dar este purtatorul caracterului rasei sale si cel care il exprima in fata Romei, unde a hotarat sa se stabileasca.
Pelage, personaj ascet, neaga ca natura umana ar fi fost radical corupta de pacatul original. El minimali¬zeaza rolul ajutorului divin in salvarea spiritelor. Simtul lui de responsabilitate este clatinat de iertarea pacatelor. El considera ca progresul moral depinde de eforturile pen¬tru mai bine si de demnitatea omului.
Succesul pe care l-a avut la celti se explica prin tendinta lor de a nu admite ca omul ar fi un pacatos prin firea lucrurilor, in secolul al V-lea, nu numai Bretania, dar si Galia erau agitate de erezia pelagiana, in ciuda pro¬testelor sfantului Augustin.
Biserica trebuia sa actioneze, in fapt era paganis-mul care renastea: Mantuirea pierdea orice semnificatie. De altfel, Pelage, in Scrisoare catre Demetriade, dadea ca model filosofii pagani. Pentru a reduce «erezia nationala a Bretonilor», Biserica l-a trimis in Bretania pe sfantul Germain din Auxerre si Sfantul Loup din Troyes. in 429-431.
Unii se rugau asemeni catolicilor si gandeau ca paganii
Dar flacara pe care credeau c-au stins-o mai pal¬paia inca. Germain avea sa se reintoarca in 447 insotit de numerosi misionari. Avea sa fie o operatiune com¬plexa. Germain avea ca misiune sa obtina din partea autoritatilor religioase dezaprobarea totala a doctrinei lui Pelage si sa ordone rezistenta bretona in fata paganilor saxoni. Sfantul Palladius are dispozitia sa converteasca Irlanda. Germain se afla in Tara Galilor, sarbatorind Pastele, cand primeste trista veste a infrangerii lui Pal¬ladius de catre oameni inarmati care nu au lasat decat doi supravietuitori, intors la Auxerre, el isi va prezenta candidatul sau: pe Patrick.
intre timp pelagianismul continua sa mocneasca sub cenusa, in secret doctrinele sale sunt invatate. Clerici irlandezi il citeaza cateva secole mai tarziu, dovada a su¬pravietuirii sale. Clericul irlandez Jean Scot Erigene (care invatase greaca in manastirile insulei Verzi!) se va inspira din el in secolul al IX-lea cand va scrie prima mare filosofie a Evului Mediu.
Papa loan al l V-lea scrie in 639 episcopilor irlandezi pentru a-i sili sa respinga «aceasta ingrozitoare doc¬trina». Aceasta inseamna ca se mai vorbea inca de ea. «Nu este o blasfemie, nota papa, sa pretinzi ca omul poate sa nu pacatuiasca?»
Avem aici dovada clara ca in ciuda a doua secole de predici si invataminte monastice, irlandezii nu erau inca convinsi ca Mantuirea le folosea la ceva. Existau asadar irlandezi care se rugau asemeni catolicilor, dar gandeau ca paganii.
invatatori crestini ai Europei continentale
Alti irlandezi, in schimb, sunt invatatorii crestini ai Europei Continentale si nu doar in Mica Britanie. Sfantul Colomban, care este initiatorul confesiunii auriculare in intreaga crestinatate, fondeaza marea abatie de la Luxeuil, in Estul Frantei, pe cea de la Bregenz in Arlberg, pe cea de la Bobbio in Italia. Discipolii sai sunt sfantul Ouen care fondeaza abatia de la Jouarre, in Ile-de-France; sfantul Gali care fondeaza in Elvetia ilustra abatie ce-i poarta numele, sfantul Wandrille care face in Normandia o fundatie la fel de celebra.
in total doua sute de abatii se nasc din influenta ir¬landezului Colomban pe intregul continent. Sfantul Fiacre, alt irlandez, va fi propovaduitorul crestinatatii la Brie, la est de Paris, si patronul sau. Treizeci si noua de sfinti si trei sfinte din Irlanda vor evangheliza Belgia, etc.
Dar o societate seamana cu o masa solid implan¬tata pe cele trei picioare ale ei: religia, institutiile si limba. Este suficient sa smulgi unul singur pentru ca ea sa se darame pe de-a-ntregul.
in Celtia druizii au fost elementul social coordona¬tor, moderator si educator. Toata lumea presimtea ca, fara un cadru nou, haosul avea sa se instaleze, in Galia, imperiul roman, limba devenita comuna, institutiile sale preluate de Biserica, au constituit acest cadru, in insule, acolo unde administratia romana nu se stabilise inca, Biserica a trebuit sa se descurce singura. Ori ea nu putea, singura, sa fie structura sociala.
Al doilea val al celtismului
Sistemul de scolarizare irlandez din secolul al Vll-lea cuprindea trei feluri de scoli, cele unde se predau invataturile crestinesti in latina, cele unde se invata spe¬cificul obiceiurilor nationale si altele in care filizii urmau, cu toate precautiile, traditia literara si artistica nationala, si aceasta pana in secolul al XlV-lea!
Spiritul paganismului mai dispunea inca de cateva sanctuare. Unul dintre ele era scriitura ogamica, ce a continuat sa se foloseasca timp de cateva secole si care a ramas pagana pana la sfarsit.
Rezultatul a fost o efervescenta permanenta in sensul celtismului.
Irlandezii s-au apucat sa scrie imnuri religioase in gaelica. incepand cu secolul al Vlll-lea, o serie de eruditi s-au consacrat reconstruirii istoriei originilor tarii lor. Au facut-o in scopul «nationalist» de a afirma unitatea gaelica a Irlandei, dar si pentru a sterge credintele religi¬oase f ara temei.
Miscarea de renastere infloreste in secolul al Xll-lea. Este epoca in care in Europa are loc o exaltare a puterii temporale impotriva pretentiilor puterii spirituale si ajubirii dintre oameni impotriva impunerii ascetismului, «impotriva sacralitatii supranationale, spune Lancelot Lengyel, o sacralitate nationala confuz resimtita cauta sa fie definita in Sfantul Graalpentru a ocupa celalalt taler al balantei. Sentimentul national se refera atunci la trecutul celtic si se centreaza asupra lui Arthur...»
In sfarsit celtismul este la moda. in Irlanda se scrie Cartea din Leinster, asistam la o inflorire a ciclului lui Finn si la nasterea unui gen literar nou, ciudat de «modern», balada poetica, Cantul de dragoste al lui Grainne fiind un admirabil exemplu.
CANTUL DE DRAGOSTE AL LUI GRAINNE
«Dormi putintel, pentru ca nu trebuie sa-ti fie frica de nimic pe lume, tie, omul caruia i-am daruit dragostea mea, Diarmaid, fiul lui O'Duib-hne!
Dormi linistit aici, descendent al lui Duibhne, nobil Diarmaid; voi veghea asupra ta, in tot acest timp, fiu al frumosului O'Duibhne...
Sa-ti fie somnul la fel ca cel al lui Dedinach cand a luat-o pe fata lui Moran, in ciuda lui Con-nall!
Sa fie la fel ca cel al frumosului Finnchadh din Assaroi cand a rapit-o pe Slaine, in ciuda lui
Faibbe cu capul tare!
Sa fie la fel ca cel al lui Aine, fiica a lui Galian, cand pleca la lumina tortelor impreuna cu Dub-hthach din Doirinis.
Sa fie la fel ca cel al bravului si mandrului Degha, cand o lua pe Coinchenn, fata lui Binn, in ciuda ferocelui Dichell din Duibhreann...
Separarea noastra este cea a unor copii din aceeasi casa, aceea a corpului si a sufletului, tu, viteazule erou al stralucitorului lac Carmanl...
La Est cerbul nu doarme si nu inceteaza sa strige; cu toate ca se afla in boschetul mierlelor, nu are deloc chef sa doarma.
Caprioara nu doarme si geme pentru puiul ei; alearga printre tufisuri...
in aceasta noapte cocosul salbatic nu doarme in landele batute de vant de pe colina; dulce este tipatul sau clar; printre rafale el nu doarme.
Dormi un pic, un pic de tot, pentru ca nu tre¬buie sa-ti fie frica de nimic pe lume, tie, omul caruia i-am daruit dragostea mea, fiul lui O'Duib¬hne, Diarmaid!»
Balade osianice, Duanaire Finn
in Tara Galilor, la inceputul secolului al X-lea, un efort comparabil cu cel al filizilor smulge din uitare legenda nationala prin redactarea povestilor cu substrat puternic mitologic cuprinse in Mabinogion. Se intrezareste in poezia lirica flacara patriotismului. Sfarsitul independentei si moartea lui Llewelyn, seful pre¬destinat, demoralizeaza poporul un timp, asa cum exodul printilor a demoralizat Irlanda in 1607, asa cum tradarea sefilor de clan a demoralizat Scotia in momentul evacuarii locuitorilor din tinuturile de sus, la inceputul se¬colului trecut. Speranta a murit si poezia a devenit un re¬fugiu al visului celtic.
in ceea ce priveste Mica Bretanie, depinzand incepand cu secolul al Xll-lea de coroana Angliei, ea nu mai are existenta proprie. Ea a fost prima care a intrat in lunga perioada de letargie unde, pare-se, trebuie sa zaca pentru totdeauna celtismul: «gaura neagra».
Cand celtii isi doresc statul
Galii au fost primii care au inteles ca, intr-o lupta pentru supravietuirea natiunilor, o formula statala oare¬care este o necesitate, eschivarea de la ea fiind suici-dara. Vercingetorix a incercat sa realizeze un stat in conditii din cele mai nefavorabile si a esuat.
Putin dupa infrangerea sa, Calgacos, rege al cale-donienilor, in actuala Scotie, in momentul in care era pe punctul de a se lupta cu romanii, in apropiere de Perth, a manifestat o luciditate politica asemanatoare cu cea a lui Vercingetorix.
«Va puteti imagina cu adevarat, le spune el razboinicilor sai, ca curajul romanilor ia razboi este egal cu disiparea lor pe timp de pace? Nu! Certurile noastre si dezbinarea noastra le-au asigurat reputatia. Aceasta este construita pe greselile inamicilor lor. Uitati-va la ei! Sunt o aglomerare de natii care va fi inmarmurita de infrangere asa cum va fi intarita de succes! Chiar credeti ca acesti gali si acesti germani — acesti bretoni, de ase¬menea, spre rusinea noastra! — tin la Roma din verita¬bila loialitate si din dragoste sincera? Se poate ca ei sa se ofere sa-si verse sangele pentru acesti tirani straini, dar au fost inamicii Romei mai mult timp ca sclavii sai. intelegerea si teroarea sunt legaturi fragile; rupeti-le si veti vedea ca ura incepe acolo unde sfarseste teama...
...Atunci printre proprii nostri inamici vom gasi oameni care sa ne ajute. Toti bretonii vor recunoaste cauza lor in cauza noastra, galii isi vor aminti de liber¬tatea lor pierduta, restul germanilor va dezerta asa cum au facut-o si usipii (aluzie la dezertarea contingentului tribului Usipe care servea armata lui Agricola). Nu au nimic care sa ne poata alarma: forturi fara garnizoane, colonii de barbi grizonate, orase bolnave sau impartite de catre supusi rebeli si stapani tiranici. Aici, in fata voastra, aveti armata lor si pe generalul lor. in spatele lor sunt tributuri de platit, mine de sapat si alte munci de sclavi sub amenintarea biciului.
Sau acceptati biciul pentru totdeauna, sau va razbunati: campul de lupta va decide. Si acum, inainte! Si, in timp ce veti merge, ganditi-va la cei care au facut-o inaintea voastra si la cei care va vor urma...»
Dupa cum se stie, Caledonia a fost cucerita ca si restul Bretaniei, pentru aceleasi motive de mobilizare in¬suficienta si de tehnica militara deficienta. Dar vorbele lui Calgacos, chiar daca rostite de Tacitus in stilul pompos latinesc, si-au pastrat sensul. Rhodri cel mare, in secolul al IX-lea, a inteles lectia. Mostenind unul din micile regate galice, el a stiut prin diplomatie sa-si insuseasca inca alte trei. Nepotul sau Hywel Dda continua unificarea, reunind prin casatorie Devetul cu celelalte regate precedente. Amploarea viziunii politice a lui Rhodri apare in poemul Armes Prydein, de la inceputul secolului al IX-lea.
Acest secol este o mare epoca de reinviere celtica, in Scotia, Keneth Mac Alpin fondeaza monarhia scotiana (834), dupa ce s-a luptat impotriva disidentei piete chiar de sapte ori pe zi. In Mica Bretanie suntem in plina epopee a lui Nominoe, cel care ii alunga pe franci si se proclama rege si al carui fiu, Erispoe, este si nepotul lui Salomon. impinge atat de departe frontierele, incat indrazneste sa se prezinte ca rege al Bretaniei «si a unei parti a Galiei». Expansiunea bretonilor spre est si consoli¬darea statului, in special prin inlocuirea autoritatii epis-copilor francofili cu bretoni puri, au fost inlesnite de Konwoion, abatele Redonului, care a facut din manastirea sa centrul stralucirii puterii celtice.
Columban jucase un rol asemanator trei secole mai devreme in Irlanda, cand a creat lona, deopotriva centrul bisericii celtice si punctul de plecare al cuceririi Cale-doniei.
Ca intotdeauna, independenta regasita permite renasterea artelor si a vietii publice. Galezii isi etaleaza in scris o ampla modernizare a legilor lor, cunoscuta sub numele de Codul lui HywelDda, care face multe conccc: uni feudalismului normand, dar ramane fidela vechiului spirit care pretindea sa nu existe urme de viata urbana si drepturile poetilor sa fie fixate in functie de clasa careia ii apartin. Daca poezia savanta s-a mentinut, aceasta se datoreaza sprijinului curtilor regale. Ca si in Grecia ho¬merica, fiecare senior isi avea poetul personal. Chiar si in epocile cele mai sumbre care aveau sa vina, reminis¬centele acestui trecut aveau sa fie abundente si vii.
LAMENTATIE PENTRU LLYWELYN
in 11 decembrie 1282, ultimul print domnitor al Tarii Galilor, Llywelyn, cadea rapus aparand independenta, victima unei capcane. El avea ambitia sa elibereze bretonii de saxoni si, daca dam crezare unuia din ultimele versuri ale elegiei sale, si de francezi. Toate sperantele convergeau spre el. Moartea lui a fost o prabusire.
Numeroase sunt lacrimile ce aluneca pe obraji,
Numeroase sunt piepturile deschise si sangerande,
Numeroase baltile de sange in jurul picioarelor,
Numeroase vaduvele care il plang,
Numeroase gandurile grele care bantuie,
Numeroase casele pe unde focul a trecut.
De cand stalpul a cazut, printul cu mana de aur,
De cand Llywelyn a murit, imi simt capul vid.
Nu vedeti drumul vantului si al ploii?
Nu vedeti stejarii care se ciocnesc?
Nu vedeti marea care batatoreste pamantul?
Nu vedeti adevarul pe cale sa nasca?
Nu vedeti soarele izbucnind pe cer?
Nu vedeti stelele care au cazut?
Nu credeti in Dumnezeu, oameni dementi?
Nu vedeti ca este sfarsitul lumii?
Capul ii este taiai eu il am pe al meu pe umeri.
Capul lui, cazand, i-a umplut pe oameni de teroare.
Cand capul i-a cazut, nu mai ramanea decat sa te dai batut.
Cap de razboinic, care de-acum va fi cantat.
Un cap de dragon, de erou, il incorona.
Frumos cap al lui Llywelyn, spaima ne loveste.
O sabie sa-l fixeze pentru omenire!
Cap al seniorului meu, durerea sfarsitului lui ma consterneaza,
Cap al sufletului meu, cap ce sfideaza numele,
Cap pe care noua sute de natii l-au onorat,
Noua sute de sarbatori l-au exaltat.
Cap regal si mana ce arunca spada.
Cap orgolios de rege-vultur,...
Fie ca un cap al regelui din cer sa-si intinda protectia pana la tine!
Ultimele batai de aripa
Zeul Nodons (devenit Nuada in gaelica) avea in epoca romana un templu pe malul drept al Severnei. Pentru a termina cu devotiunea pe care, sub numele de Nuz, i-o conservau bretonii epocii crestine, preotii il de¬clarara, pe el si pe fii sai, cazut in infern. Dar poporul isi lua revansa pretinzand ca el se gasea acolo pentru a combate demonii si a-i impiedica sa distruga lumea. Si Nuz-cu-mana-de-argint a continuat sa-i inspire pe poves¬titorii din Evul Mediu.
Sfantul Columban intalneste inca druizi la picti in secolul al Vl-lea. in Galia, Gregoire de Tours scrie ca un candidat-stilit intalnind niste tarani adorand o imagine a «Dianei», a construit o coloana alaturi de ea, pe care a stat cocotat, vara si iarna si a predicat noua credinta. El a terminat prin a-i convinge pe sateni sa-si distruga ei sin¬guri idolul.
in secolul al Vll-lea, Sfantul Ilie interzice juramantul pe soare si pe luna.
Un penitenciar al secolului al Vlll-lea decreta o penitenta severa pentru pacatul de druidism (druidechta).
Bretonii din nord, de la Clyde la Mersey, erau crestini inca de la sfarsitul epocii romane, dar societatea lor ramasese de tip militar si nicidecum monahal, cu o traditie poetica foarte dezvoltata si o etica ce plasa deasupra oricui eroismul in lupta si fidelitatea fata de sef. De-abia daca se gaseste vreo urma de morala crestina in literatura lor, in afara unor formule. Un manuscris al manastirii scotice de la Saint-Gall, in Elvetia, datand din secolul al IX-lea, contine o invocatie catre Diancecht, zeul-vraci al Tuatha De, pentru a vindeca durerile de cap. O rugaciune contemporana folosita in manastirile irlan¬deze implora cerul pentru convertirea scotilor!
in secolul al Xl-lea, Biserica irlandeza urmeaza inca preceptele celtice in materie de casatorie si de divort. Papa Alexandru al lll-lea este indignat «ca se casatoresc cu mamele lor vitrege si nu le este rusine sa faca si copii cu ele; ca un om poate trai cu femeia fratelui sau atata vreme cat acesta este in viata, ca altul poate trai in con¬cubinaj cu doua surori si ca multi dintre ei, dandu-le la o parte pe mame, se casatoresc cu propriile lor fiice».
In aceeasi epoca Irlanda ignora ungerea cu ulei, pe motiv ca uleiul era inca necunoscut si atunci simbolul n-ar fi avut nici un sens. in secolul urmator, noii-nascuti erau botezati acasa fara sa fie anuntat preotul si, la unii bogatasi, copilul era scufundat in lapte. Consiliul de la Cashel a condamnat aceste abuzuri.
in secolul al Xll-lea se mai practica inca in Ulster un ritual qagan de inscaunare a regelui, chiar daca fara iapa alba. in Franta domneste Philippe Auguste si in Mica Bretanie, Eon de l'Etoile, care se considera inspirat de spiritul lui Merlin si predica o credinta noua de filiatie celta impura, care respinge biserica si combate abuzurile claselor privilegiate. El ocupa impreuna cu partizanii sai padurea de la Broceliande, infrunta fara frica o Inchizitie timpurie, isi vede discipolii murind pe rug, tine piept cu in¬solenta papei Eugeniu la consiliul de la Reims si moare in inchisoare.
Punctul cei mai de jos al parcursului
Tara Galilor este impartita in doua, transversal, de catre munti. Nordul si sudul au avut vieti politice distincte. Nordul, in contact cu cei mai de temut bretoni, cei ai re¬gatelor septentrionale, nu a fost decat anti-englezi. Dim¬potriva, sudul, incepand cu secolul al X-lea a fost de partea lor. Hywel Dda era un admirator al lui Alfred cel Mare, rege al Wessexului. Dupa moartea lui Llywelyn a invins politica de colaborare cu Anglia si unitatea tarii s-a facut sub un rege englez.
La fel si Scotia, la sfarsitul Evului Mediu, s-a detasat de cordonul ei ombilical irlandez si s-a orientat spre sud. Unitatea celtica in jurul marii Irlandei se rupsese. Unitatea celtica de peste Marea Manecii avea sa aiba aceeasi soarta. Cucerirea Cornwallului de catre englezi, termi¬nata in secolul al X-lea, pusese deja o frana serioasa relatiilor intre bretonii de pe cele doua maluri. Reforma in Marea Britanie a pus capat legaturilor familiale intretinute de casatorii. Si aceeasi schimbare de orientare politica ce se produsese in Tara Galilor se producea acum in Mica Bretanie. in special dupa urcarea pe tronul ducal a unei familii franceze, Dreux, descendentii din emigranti bri¬tanici simt ca apartin unui ansamblu continental.
Cornwallul sufocat de masa engleza este redus la o viata de lancezeala. Insula Man, cu civilizatia ei atat de curioasa, influentata de scandinavism, se inchide in insu-laritatea ei. Si Irlanda, matricea manifestarilor celor mai stralucitoare ale celtismului, este redusa la tacere timp de secole de catre o opresiune brutala si sangeroasa care va ramane fara pereche in Europa. Coboara o mare noapte, din ce in ce mai adanca, pe sperantele celtice. Pare ca este gaura neagra, sfarsitul.
Este cert, mai ales cand cunoastem forta traditiilor pe care le-am exemplificat, ca reminiscente ale trecutului vor continua sa izbucneasca pana in zilele nostre, pe ici pe colo. in plin secol al XV-lea, un bard galez il opune pe batranul breton Hu-Gadarn, zeu, erou sau inventie lite¬rara, lui Christos! Scoala de muzica a culdeilor, la Ar-magh, rezista pana in secolul al XVI-lea. Dioceziul de la Meath ramane martorul tacut al vechii forme monastice a biserici^ caci nu va avea niciodata nici catedrala, nici canon. In cursul secolului lui Voltaire se mai crede inca despre poeti ca au puterea sa alunge soarecii, in ciuda influentei sfantului Maelrubha continua sacrificiile de tauri pe Eilean Maree, langa apele polare, pana in 1678, in continuitatea riturilor pagane.
Era deci de inteles ca un imn din secolul al XVIII-lea sa invoce ajutorul lui Dumnezeu «impotriva farmecelor femeilor, fierarilor (!) si druizilor».
Adversarii, de la iezuiti la scoala primara si la jurnal
Mica Bretanie, dupa aventura lui Eon de PEtoile, mai pastreaza o parte buna de arhaism. Doi iezuiti bre¬toni, Michel Le Nobletz si Julien Maunoir urmeaza unul altuia in secolul al XVIII-lea si evanghelizeaza Bretania bretona care, datorita tulburarilor cauzate de revolta zisa a Hartiei Timbrate, era pe cale sa se reintoarca la prac¬ticile paganismului. Tatal lui Le Nobletz, sihastru traind in cabane din paie, mergand din parohie in parohie pentru a se lupta cu fantasmele superstitiilor, ne readuce in plina minunatie a timpurilor eroice ale crestinismului. Di¬ficultatile care ii stau in cale din partea clerului secular sunt o noua pagina adaugata cronicii, pe care o credeam inchisa, a conflictului intre biserica celtica si ierarhia ro¬mana.
Razboaiele Imperiului si Revolutia maturau ce mai ramasese din constiinta etnica. Ab loan-\\, lorwerth-l\, Gwilym-u au devenit Johni, Edwarzi, Williami. in Armorica mutatia e mai putin brutala, dar Le Meursi Le Floch au devenit Legrandsi Lepage. Este inceputul uitarii insotite de dispret pentru tot ceea ce vine din trecut. La Quimp'er, piata Terre-au-Duc devine piata Terraluc si strada lui Rak-ker, strada Regaires. Bretonii, ca si alti celti, sunt pe cale sa devina straini la ei acasa. Scoala primara obliga¬torie, jurnalul de un banut si serviciul militar vor accelera aceasta tendinta.
Ignoranta si tradare
Ne este greu sa intelegem astazi ignoranta in care traiau ramurile celte una fata de cealalta, cand ne amin¬tim intimitatea relatiilor lor mai vechi. Si totusi nici o legatura, indiferent cat de trainica, nu a existat niciodata intre ele, de pilda intre clanurile scotiene care-l infruntau pe invadatorul englez in 1745 si marinarii bretoni care combau flota engleza, cu toate ca pretendentul britanic Charles-Edouard si Ludovic al XV-!ea au fost aliati. Pana la regele Arthur, care a devenit pentru marele public un print de legenda englez!
Fostele clanuri scotiene erau mari familii in care toata lumea purta acelasi nume patronimic si in care devotamentul fata de sef mergea pana la moarte. Guver¬nul englez, recunoscand sefii ca fiind proprietarii funciari ai teritoriului clanului, a pus o bariera intre interesele per¬sonale ale sefului si cele ale poporului. Cand noii proprie¬tari au vrut sa faca avere crescand oi, a caror lana era foarte cautata pe piata engleza, ei nu au ezitat sa-i ex¬pulzeze pe tarani, in ciuda drepturilor acestora. Contrast dramatic: in acelasi moment in care familiile, pazite de functionarii calare si de cainii lor, se dirijau intr-un cortegiu lugubru spre coasta pentru a fi imbarcate spre America, lasand in spatele lor colibe in flacari, fiii lor impanzeau regimentele si se lasau omorati pentru maretia imperiului, pe toate campurile de batalie ale lumii!
Si totusi unitatea miturilor
in saga lui Tain, care a fost redactata in secolul al Xill-lea, bazata pe documente din secolul al Vll-lea, Re¬gele Conchobar, hotarat sa se razbune pentru jignirile aduse de ultima incursiune a inamicilor sai, se pronunta astfel:
«... Numai daca cerul cu ploaia sa de stele va cadea pe suprafata pamantului, numai daca pamantul se va deschide intr-un cutremur, numai daca marea cu pestii ei vine sa acopere pamantul, numai atunci nu voi aduce fiecare vaca inapoi in staulul ei si fiecare femeie in casa ei, indiferent de batalie.» Aproape in aceiasi ter¬meni, in secolul al IV-lea inaintea erei noastre, galii din Balcani raspundeau la intrebarea lui Alexandru cel Mare care voia sa stie de ce le este cel mai frica: «Sa ne cada cerul in cap!»
Unitatea celtica, raportata la curajul viril, este un fapt foarte important in spatiu si in timp.
A-vueiasi /ucru se petrece si cu credintele. Epona galica de la Alesia, calare pe cal, se regaseste in Scotia pe stela de la Hilton. Asezata fn mijlocul cailor, la muzeul din Stuttgart, ea apare in aceeasi postura pe crucea de la Kilrea, in Irlanda, care a fost ridicata cel mai devreme in secolul al X-lea. Unitatea miturilor in timp si spatiu.
Unitatea limbii nu mai este decat subdiacenta dia¬lectelor, dar ea exista la inceputul epocii istorice. Ase¬meni unitatii credintelor, a obiceiurilor si a culturii, ea a fost fructul unui incestuos amestec de populatii dintr-o parte si dintr-alta a domeniului celtic, anuland astfel efec¬tele departarii.
Visul unitatii retraieste
Solidaritatea dintre celti, in ciuda diviziunilor tor, nu este un simplu cuvant. Cand venetii se hotarasc sa-i re¬ziste lui Cezar, ei trimit emisari in Marea Britanie pentru a cere intariri. Geoffroy de Monmouth povesteste ca Urien, rege al bretonilor insulari, care avea sa fie asasinat de saxonii cu care era in razboi, apeleaza la fratii sai din Mica Bretanie. Un hoel veni cu 15.000 de oameni. Dupa cronicar, un armorican, Salomon, ii v/ne in ajutor regelui Cadwallon. Pentru ca irlandezii au patruns la bretoni, dupa plecarea romanilor, si apoi la picti, au loc intr-a-devar cateva hartuieli, dar se produce o profunda intrepatrundere a diverselor popoare, care joaca in fa¬voarea unitatii spirituale. Istoria romantica a lui Diarmuid si Grainne este sursa romanului Tristan si /solda, prin in¬termediul versiunilor bretone pierdute. Poezia de curte galeza din secolele al Xll-lea si al Xlll-lea este replica poeziei irlandeze din aceeasi epoca. Se intalnesc chiar versuri identice. Fara aceasta unitate spirituala, niciodata biserica celtica n-ar fi vazut lumina zilei si nu s-ar fi in¬staurat, apoi mentinut in fata vanturilor si a valurilor in intreaga celtofonie.
Aceasta unitate, dezmintita in timpurile moderne de catre diversitatea limbilor vorbite,