Odata stabilite principalele aspecte ale vietii religioase a Egiptului greco-roman, in general redate fidel de catre Plutarch in De Iside, dar si in alte lucrari din vasta sa opera (atat in „Vitae “, cat si in „Moralia “), se impune definirea formatiei intelectuale a ganditorului din Chaeroneea. Educatia, studiile, gandirea filosofica si teologica vor constitui repere absolut necesare pentru a determina caracterul capodoperei sale filosofico-religioa-se de batranete, s2h21hv
.
Dupa cum au remarcat R. Flacelière si J. Irigoin, este ciudat faptul ca Plutarch, cel care a descris viata unor personalitati grecesti si romane, nu si-a redactat propria biografie. Totusi, prin intermediul operei sale a redat anumite aspecte sau episoade ale propriei vietii. Mai mult, datorita laborioasei activitati pe care a intreprins-o, ne-au ramas marturii despre personalitatea sa.
Documentatia de care dispunem nu ne permite sa stabilim cu exactitate nici data nasterii, nici cea a mortii sale. Plutarch a provenit dintr-o familie instarita din Chaeroneea, ceea ce i-a permis sa beneficieze de o educatie aleasa. Marturie ne stau perioada petrecuta la Athena, dar si o serie de calatorii pe care le-a intreprins in diferite zone ale Greciei sau ale Imperiului Roman. Familia se pare ca a jucat si un alt rol, de altfel decisiv, si anume in privinta orientarii spirituale a tanarului. O alta influenta s-a datorat lui Ammonios, care prin formatia sa platonica a reusit sa determine definitiv orientarea filosofica a tanarului. Desigur, la Athena epocii lui Nero, Plutarch a avut posibilitatea sa studieze toate marile doctrine ale epocii, inainte de toate stoicismul si epicureismul, dar nu i-au fost straine nici invataturile lui Aristotel si cele ale scolii peripatetice. Plutarch, cel care a elogiat in lucrarile sale intotdeauna Athena, se va intoarce ulterior cu placere de mai multe ori in capitala spirituala a Greciei, acolo unde i se ofereau „...multe facilitati de studiu, gratie abundentei de carti si de conferinte de toate felurile“.
Din punctul nostru de vedere, un rol aparte revine unui alt episod din viata lui Plutarch si anume vizita sa in Alexandria, care a constituit un subiect de controversa printre cercetatori. Incontestabile ni se par urmatoarele fapte: Plutarch a vizitat cu siguranta Alexandria, deoarece el insusi vorbeste de un asemenea sejur intr-una din operele sale; acolo,

fiind un tanar dornic de a acumula noi cunostinte, de a se confrunta cu noi realitati, cu siguranta a intrat in contact cu preotii indigeni elenizati, dar mai ales cu filosofi si oameni de stiinta. Ceea ce putem eventual deduce, fara a depasi limitele speculatiei, sunt urmatoarele: nu putea sa nu viziteze institutiile celebre ale orasului, ne referim la Museion si la Biblioteca; maniera in care a luat cunostinta cu invataturile faraonice s-a inscris perfect in mentalitatea „eclectica“, dar predominant platonica, a ganditorului din Chaeroneea, intoc-mai datorita faptului ca vechii egipteni n-au exclus existenta mai multor raspunsuri la unele realitati date. Daca ar fi sa analizam durata sejurului sau ale-xandrin, inclinam sa acceptam opinia lui R. Flacelière si J. Irigoin, si anume ca a petrecut acolo mai mult timp, probabil cateva luni. In schimb, nu credem ca a vizitat si regiunile Vaii Nilului, deoarece cunostintele de care avea nevoie pentru o informare cat de cat corecta asupra gandirii vechilor egipteni le-a putut dobandi si in regiunea Deltei. Spre sfarsitul domniei lui Nero, nordul provinciei romane aflate in discutie poseda deja centre importante de raspandire a invataturilor despre Isis si Osiris, sau mai degraba despre ciclul osiriac. Desi aceasta vizita a influentat in mare parte gandirea lui Plutarch, nu se poate afirma ca ea a stat la baza informatiilor oferite in De Iside; de altfel, analizand sursele lui Plutarch vom observa ca datele culese personal de pe teritoriul egiptean au o pondere mult mai redusa comparativ cu cele preluate din lucrarile scriitorilor si ganditorilor clasici.
Evident, Plutarch nu putea ocoli centrul politic si spiritual al Imperiului, ne referim la Roma, pe care l-a vizitat pentru prima data spre sfarsitul domniei lui Vespasian.
Dupa aceasta prima etapa a vizitelor si implicit a formarii sale intelectuale, Plutarch se va reintoarce la Chaeroneea (dupa anul 90 d. Hr.), unde va incepe perioada cea mai prolifica a creativitatii sale. In conformitate cu opinia specialistilor aceasta revenire a lui Plutarch in Grecia s-ar fi datorat sfarsitului domniei lui Domitian, iar etapa in cauza din viata lui se poa-te considera un veritabil „exil interior“. Dupa C. P. Jones creativitatea lui Plutarch se datoreaza noii sale libertati. Odata ce tiranul Domitian a fost asasinat, el, ca si alti ganditori, a avut posibilitatea de a se exprima liber. Plutarch a inteles ca nu are ce cauta in viata politica a Romei, avand in vedere faptul ca a acceptat sau cel putin nu s-a opus domniei lui Domitian.

Ca atare, el si-a concentrat fortele spre alte preocupari, mai putin
„periculoase“. Aceasta atitudine a fost compensata printr-o importanta activitate literara si printr-o pozitie proeminenta in politica locala si religioasa de la Delphi. Destul de tanar, el a acceptat sa devina preot al lui Apollo la Delphi; poate ca un rol aparte i-a revenit indirect lui Platon, cel care conside-ra oracolul de la Delphi „...asezat unde-i buricul pamantului...“ si „...calauza sfanta a tuturor oamenilor...“. Desi unii autori considera faptul ca oracolul in discutie va dobandi din nou o faima intre domniile lui Traian si Marc Aureliu, realitatea este mai nuantata. Delphi, mai precis oracolul sau, nu va mai reprezenta aceeasi importanta ca in epocile precedente, dar un lucru pare a fi cert: Plutarch a fost una dintre acele personalitati care au contribuit la revirimentul faimei acestuia. Trebuie remarcat faptul ca Plutarch a devenit nu numai preotul oracolului, dar si epimelet al Amphyctionilor, astfel obtinand cetatenia orasului, ca si in cazul Athenei si Romei.
Referintele la perioada de sfarsit a vietii lui Plutarch, provenite prin intermediul informatiilor conservate in Lexiconul Suda si Cronologia lui Eusebius reprezinta inca subiecte controversate pentru oamenii de stiinta.
Dupa F. E. Brenk: „ Plutarch was at heart a philosopher rather than... a biographer“, afirmatie care este justa, insa pe langa faptul ca era un renumit, Plutarch a fost instruit in toate stiintele epocii sale, beneficiind de o curiozitate imensa. Se poate considera un erudit foarte bine informat, intruchipand idealul lui .
In timpul vietii lui Plutarch doctrina filosofica predominanta a fost stoicismul, iar catre secolul II d. Hr. notiunile de stoicism si filosofie se suprapuneau in buna masura.
In intreaga sa cariera Plutarch s-a considerat un opozant al stoicilor, fara a avea din partea lor influente notabile, aceasta datorita faptului ca principiile care- i calauzeau filosofia si prin urmare conceptia sa despre lume n-au coincis cu dogmele fundamentale ale stoicismului. Cu toate acestea, multe dintre cunostintele sau chiar prietenii sai au fost stoici, ori influentati de gandirea stoica. Motivatia acestui fapt este simpla: pentru Plutarch existau stoici pe care-i privea cu respect, dar aceasta simpatie fata de ei se referea la calitatile lor si nu la ideile emise, iar pe altii i-a considerat lipsiti de orice respect sau chiar ridicoli. Recent J. P.

Hershbell a oferit o lista a-proape completa a lucrarilor antistoice ale lui Plutarch, scotand in evidenta faptul ca inclusiv in operele sale care nu au fost orientate in mod special impotriva stoicilor el ii critica.
Se pare ca Plutarch, cel putin asa cum reiese din lucrarile sale, n-a fost preocupat de ideile reprezentantilor contemporani ai stoicismului, cum ar fi Seneca sau Epictet . Autorul din Chaeroneea a polemizat mai ales cu reprezentantii stoicismului timpuriu. Pe Hecaton, Panaitios sau Poseidonios i-a denumit in general „filosofi“. Aceasta desigur nu insemna ca informatiile lui Plutarch despre stoici s-au oprit la Chrysippos, dar putem vorbi in cazul lui de existenta unui stoicism cunoscut prin intermediul traditiei, implicit al cartilor si de o filosofie stoica vie, la care a avut acces personal.
Cazul lui Chrysippos nu trebuie sa ne mire, deoarece el a fost consi-derat autoritatea cea mai importanta a filosofiei stoice in timpul vietii lui Plutarch. Ca atare, citatele sau parafrazarile care provin din lucrarile lui Chrysippos sunt numeroase in opera lui Plutarch.
Raporturile lui Plutarch cu stoicii au fost considerate mai mult sau mai putin importante de catre cercetatori. Dupa unii, Plutarch a fost un oponent al lor in timpul intregii sale vieti, dupa altii ar fi fost un ganditor eclectic, care a oscilat intre Academie si Stoa , iar in cele din urma, exista pareri conform carora el ar fi fost un stoic fara voia sa. D. Babut a fost cel mai aprig sustinator al primei teze, care in ansamblul ei ni se pare justa. Insa trebuie subliniat faptul ca inclusiv Plutarch n-a ramas neinfluentat de stoici. Exemple elocvente in acest caz sunt De E apud Deplhos 386 E 387 A si De Iside 377 E- 378 A. Nici in aceste cazuri, alese la intamplare, dar mai ales in ultimul, Plutarch nu se identifica in totalitate cu dogma stoica, deoarece a utilizat interpretarea alegorica. In orice caz, Plutarch n- a fost un filosof eclectic de tipul lui Antiochus din Ascalon, cel care a cautat o reconciliere intre invataturile vechii Academii si cele ale Stoaei.
Platonismul lui Plutarch i-a permis sa formuleze obiectii de neconciliat fata de doctrina stoicilor. Daca pentru stoici Divinitatea si Natura au fost in esenta identice, pentru Plutarch scopul primar al vietii umane a fost asemanarea cu Divinitatea. Plutarch a respins viziunea monista a stoicilor, acceptand dualismul corp-suflet sau materie-suflet si a perceput existenta unei divinitati transcendentale.
In concluzie putem afirma urmatoarele: Plutarch i-a criticat pe stoici in conformitate cu crezul sau platonist. Insa Academia, de la Platon

pana in epoca lui Plutarch, a suferit si ea o serie de modificari doctrinale, iar repre-zentantii Stoaei au devenit mult mai maleabili fata de dogma stoica timpurie. Din aceste motive nu putem exclude existenta unor interferente intre gandirea lui Plutarch si stoicismul timpului sau.
Epicureismul era o filosofie influenta a epocii lui Plutarch. Pana nu demult se acreditase ideea conform careia Plutarch a avut o atitudine schimbatoare fata de epicureism. Astfel, in tinerete el ar fi acceptat anumite idei ale lor, asa cum reiese din tratatul De superstitione, apoi urmeaza o etapa de simpatizare cu ideile epicuriene, exprimate in special in Quaest. conv., iar odata cu opera de maturitate a lui Plutarch putem vorbi de o atitudine critica la adresa lor . Obiectiile unei asemenea teorii sunt: sursa principala pentru elaborarea lui De superstitione a fost probabil o lucrare a cinicilor si nu sunt predominante ideiile epicurienilor. Cu toate eforturile intreprinse de C. P. Jones , cronologia lucrarilor lui Plutarch este departe de a fi solutionata. Apoi, in De sup., Plutarch a negat principiul de baza al fizicii epicuriene: „...a crede ca principiul tuturor lucrurilor sunt atomii si vidul- supozitia este falsa...“

(164 - F); aceeasi opinie este exprimata si in Adv. Colot. (1110 E - 1111
F). In De Iside, 45, 369-A, Plutarch a negat vala-bilitatea doctrinei lui Democrit si Epicur referitoare la corpuri inanimate care ar sta la originea universului. Deci, principiul de baza al epicurienilor a fost negat in permanenta de catre Plutarch, datorita formatiei sale filosofice.
Ostilitatea lui Plutarch fata de adeptii epicureismului nu s-a bazat pe ignoranta, ci pe cunoasterea temeinica a filosofiei lor. A cunoscut operele lui Epicur, Colotes si Metrodorus, foarte posibil citind lucrarile originale. Ca si in cazul stoicilor, atitudinea lui Plutarch fata de epicurieni variaza in functie de personalitatile pe care le descria in lucrarile sale, astfel reusind sa faca o distinctie intre dogme si oameni. Epicur a fost considerat de catre Plutarch ca fiind un filosof ale carui opinii merita toata atentia. Pozitia sa fata de Colotes este diferita, Adversus Colotem reflecta antipatia lui Plutarch fata de incoerenta si lipsa de invatatura a lui Colotes. Capitolele 8-12 din acelasi tratat (1110 E- 1113 D) nu reprezinta numai criticile lui Plutarch asupra interpretarilor lui Colotes despre Democrit si Empedocle, ci si o utila sinteza a teoriei atomiste a lui Epicur, desigur alaturi de propriile obiectii. Uneori, Plutarch si-a exprimat adversitatea fata de anumiti repre-zentanti ai curentului aflati in viata, cum ar fi cazul lui Heracleides in lucrarea Non posse suaviter vivi

sec. Epic. (1086- E sqq.).
Trebuie remarcat faptul ca in anumite situatii Plutarch a inteles gresit sau a interpretat eronat parerile epicurienilor, fapt datorat atitudinii sale critice fata de intreaga scoala. Plutarch fiind un platonist convins, a refuzat veridicitatea teoriei atomiste, cea care nega providenta si imortalitatea sufletului, si rolul important acordat placerii, considerata de epicurieni a fi lucrul cel mai de pret.
Dupa R. Hirzel ar fi existat doua etape majore in viata lui Plutarch, cea atheniana, influentata de scepticism si cea de la Delphi, caracterizata prin „religiöser Tiefsinn und Hang zur Mystik“.
Exista indicii conform carora Plutarch ar fi crescut intr-un mediu favorabil neo-pithagoreismului, iar dupa K. Ziegler aceste influente s-ar fi datorat tatalui lui Plutarch, Autobulos.
Dupa E. Zeller , Plutarch era un „pythagoraisierender Platoniker“, parere care in cercetarile moderne castiga din ce in ce mai multi adepti.
Ceea ce se impune este analiza influentei decisive a platonismului si masura in care Plutarch se delimita de teoriile clasice ale curentului.
Odata incetata activitatea celei de-a „Cincea Academii“, ideile platonismului au fost raspandite prin intermediul unor ganditori aparte. Acestia au simtit nevoia sa vorbeasca de o aparenta unitate a doctrinei, deoarece odata cu Antiochus din Ascalon, Academia ca institutie a incetat sa mai exis-te. Ganditorul amintit, cel care a revenit la conceptele vechii Academii, imprumutand o serie de idei straine platonismului, mai ales stoice, a fost cel care a inaugurat platonismul mediu. Plutarch a facut parte din „randurile“ acestuia, fiind influentat de un nou curent platonist, numit cel „oriental“, avandu-l ca reprezentant de seama pe Ammonios .
Plutarch a fost convins ca filosofia sa era in concordanta cu traditia platonica si Academica. Totodata, a scos in evidenta faptul ca scopul filosofiei Academiei este cautarea adevarului. Ideile lui Plutarch au constituit punctul de plecare pentru discutii ulterioare referitoare la platonism. Chiar daca Timaios a lui Platon a atras atentia unor ganditori cum ar fi Aristotel, Crantor sau Cicero, totusi ontologia platonica a fost cunoscuta in Antichita-tea tarzie datorita lucrarii lui Plutarch: De animae procreatione in Timaeo. In momentul in care analizam aceasta lucrare vom avea ocazia sa constatam faptul ca Plutarch cateodata a prezentat arbitrar, contradictoriu sau distorsionat sensurile ideilor lui Platon. De altfel, H.Cherniss a evidentiat faptul ca Plutarch nu dorea o redare fidela a operei lui Platon. El a aparat conceptiile „divinului“ Platon fata de

reprezentantii timpurii ai curentului, dar si fata de unele critici ale stoicilor si epicurienilor. Plutarch i-a „consacrat“ lui Platon trei tratate importante: cel amintit mai sus, apoi Platonicae quaestiones si De Iside ; de asemenea, in foarte multe opere ale sale din Moralia gasim idei platonice. Din aceste motive, deseori Plutarch a fost considerat de urmasi doar un simplu reproducator al ideilor lui Platon sau mai grav, nici platonist, dar nici filosof .

Evident, lucrurile stau cu totul altfel; ca atarese impune o analiza succinta a platonismului lui Plutarch, iar investigatiile noastre vor fi ghidate de acele principii care au calauzit spiritualitatea acestuia.

1. DIVINITATEA DELPHICA

Pentru Plutarch, Apollo nu este un simplu fiu al lui Zeus si Leto care trebuia adorat, nici Soarele, ci mai degraba Divinitatea suprema a platonismului, Bunul din Republica, Demiurgul din Timaios. O asemenea divinitate poate fi reprezentata de Soare (ca in Republica), nicidecum identificata cu Soarele. In privinta naturii sale, Plutarch accepta normele platonice enuntate in Republica, partea a II-a: el este unitar, neschimbator, binefacator, nesupus patimilor. Orice manifestare supranaturala defavorabila trebuie atribuita unei divinitati inferioare si nu zeului suprem. Pentru Plutarch „zeii“ nu sunt altceva decat manifestari ale divinitatii supreme. Aceasta nu are forma, iar perfectiunea unei asemenea zeitati consta in intelepciunea si nu in puterea ei.

2. Dualismul cosmic

Plutarch este recunoscut pentru tendintele sale dualiste. Autorul din Chaeroneea prezinta interpretarea sa privind opiniile lui Platon despre De-miurg, substanta si materie in De animae procreatione in Timaeo. Dupa Plutarch, Demiurgul creaza sufletul si corpul cosmosului, dar nu din nimic, ca atare Demiurgul a utilizat principii precosmice care au existat dintotdea-una: 1). o corporalitate amorfa dezordonata si 2). o forta energetica irationala care tine in miscare corporalitatea.
In capitolele 6-7, Plutarch identifica principiul irational al miscarii

cu „infinitatea“ () din Philebos, „dorinta congenitala“
( ) din Politicus, „ necesitatea“
() din Timaios si „sufletul malefic si dezordonat“ din Legi X. Dupa Plutarch, prin identificarea sufletului precosmic cu raul, Platon a ocolit dificultatile stoicilor: raul din cosmos trebuie sa aiba o cauza, dar aceasta nu poate fi nici zeul care in totalitate este bun si nici materia care nu are calitate si este inerta. Ca atare, numai sufletul este cel care poate cauza raul (De animae, 1015 D-E).
Conceptia dualista a lui Plutarch se datoreaza, foarte probabil, lui Am-monios. Ea apare in De E apud Delphos (394-A) sub urmatoarea forma: lumea sublunara este dominata de zei secundari care poseda caracteristici antagonice celor ale lui Apollo. Indiferent de unde a venit aceasta idee, ea face parte din viziunea lui Plutarch despre lume.
Dualismul reapare in De Iside , in care originea persana a acestuia este clara (vezi 369, A- E). Plutarch si-a imaginat aceasta lume ca un teatru in care are loc o drama cosmica rezultata din tensiunea existenta intre forte opuse, dar in care binele triumfa.

3. Sufletul si intelectul

Plutarch separa net sufletul de intelect. In acelasi timp a elaborat o teorie a mortii „duble“ sau in „doua etape“, expusa in mitul dialogului De facie in orbe lunae (945 B-C). Sufletul si intelectul parasesc corpul in momentul mortii si ating o regiune a Lunii, dar apoi intelectul lasa in urma sufletul si se ridica catre regiunea Soarelui.
Intr-un alt dialog, De genio Socratis (591 D- E), aflam mai multe despre relatia intelect si sufletul- corp. In mod normal intelectul este separat, plutind deasupra corpului si acesta este ceea ce poate fi considerat demonul nostru personal, dar uneori el se poate atasa corpului. Ca atare, Plutarch a ajuns la o diviziune tripartita: suflet-intelect corp, care corespunde in buna masura altor triade ale gandirii lui Platon. In cele din urma trebuie remarcat faptul ca Plutarch a fost influentat de Aristotel si peripatetici in domeniul eticii. In acest sens, un platonist din epoca vietii lui Plutarch avea de ales intre a adera la doctrinele peripatetice privind moderarea pasiunilor (metriopathea) si a virtutii ca forma de existenta si o doctrina stoica mult mai austera a extirparii

pasiunilor (apatheia). Plutarch a optat pentru prima varianta, exprimandu-si teoria etica in eseul De virtuti morale .