I.1. Organizarea armatei in secolele XIV -; XVI. Modele militare straine si adaptarea ostilor romane la specificul confruntarilor cu otomanii m4v10vz
Puterea armata la romani, in diferitele ei forme, corespunzatoare epocilor istorice, a fost institutia fundamentala pe care poporul nostru s-a sprijinit in toate momentele de cumpana din istoria sa, care a intervenit prin eforturi si grele jertfe de sange, la salvarea fiintei nationale.
Pana in a doua jumatate a secolului al XVII-lea, principala primejdie externa a reprezentat- o imperiul otoman, a carui suveranitate a inraurit negativ, calea spre modernizarea tarilor romane.1
Ulterior acestei perioade istorice, incheiata in jurul anului 1683, un complex de factori politici externi, rezultati din ascensiunea si expansiunea imperiilor austriac si rus, in contrast cu decaderea otomana, au continuat sa perturbe pana tarziu, in plina epoca moderna, dezvoltarea normala a poporului roman. Acest fapt a avut inrauriri notabile asupra organizarii militare romanesti conferindu-i un caracter specific.
Organizarea armatei in evul mediu nu este unitara pe cuprinsul intregului continent european, mai cu seama in ceea ce priveste ostile feudale din Europa Apuseana.2 Societatea medievala europeana acorda preocuparilor militare, razboiului in general, un insemnat loc in viata cotidiana. Printr-un efort continuu de cateva secole, papalitatea si reprezentantii sai in tarile catolice reusisera sa impuna totusi anumite reguli si practici ale razboiului, fara de care dezvoltarea economica, politica, sociala, a civilizatiei in general, ar fi fost imposibile prin starea de nesiguranta si instabilitate. Monarhiile au preluat treptat acest rol al bisericii in cursul procesului de centralizare statala, lichidand cu timpul razboaiele feudale interne, pentru a folosi potentialul militar al tarilor lor in spiritul ratiunilor politice suverane.3
Fireste ca in Europa apuseana tipul clasic al fortei militare proprii feudalismului nu se instaleaza inca de la inceput. In primele secole predomina principiul obligativitatii de a presta serviciul militar pentru toti oamenii socotiti liberi. In imperiul franc, sub dinastia merovingienilor
(448-751)oastea era inca sinonima cu poporul. Chiar si in vremea lui Carol cel Mare (768-814), in caz de razboi, teoretic, toti supusii trebuiau sa raspunda chemarii la arme.

Cu timpul, efectivul armatelor europene medievale s-a redus considerabil, limitandu-se la cateva sute, maximum cateva mii de cavaleri5 la care se mai adaugau eventual, si trupe de infanteristi, cu o valoare de lupta mai redusa.
Razboaiele acestei perioade aveau o durata mai mare de timp, in schimb campaniile militare erau deosebit de scurte. Scopul acestora din urma era, mai ales, asediul sau eliberarea unei fortarete. Pastrarea sau apararea fortaretelor a constituit una dintre cele mai importante principii ale strategiei epocii.
Deoarece majoritatea conducatorilor de osti aveau o sumara pregatire, in intreg evul mediu au predominat elemente ale gandirii militare practic empirice, legate indisolubil de situatia si actiunile militare intreprinse in acea epoca, gandire neexprimata in scrieri teoretice, ci concretizata aproape exclusiv in actiunile conducatorilor de osti.
Asupra gandirii militare a epocii si-a pus amprenta rolul determinant al bisericii, exercitat in intreaga viata spirituala. Majoritatea covarsitoare a istoricilor din evul mediu erau preoti, dupa cum si o parte considerabila a celor care au abordat o problematica militara provenea din randurile lor. Acestia, creionand multiplele episoade ale Cruciadelor, le-au dat acestora mai mult un nimb legendar.6
Cele mai remarcabile elemente de strategie si tactica in perioada evului mediu timpuriu ni le ofera nu vestul, ci estul care, indeosebi prin mongolii condusi de Genghis-han (1206-1277), a dat o lectie de strategie socanta, cavalerilor europeni. Genghis-han a descentralizat manevrele sale, a evitat bataliile inutile, a cautat paralizarea inamicului prin actiuni duse in secret si prin surprindere. La aproape un secol dupa moartea sa, fiul unui sef tatar, Timur Lenk (Tamerlan-1336 1405), la fel de impetuos si de iscusit strateg ca si Genghis-han, pregatea cu aceeasi minutiozitate campaniile sale. Una din maximele sale de razboi a fost: „Este bine sa actionezi repede si sa infrangi puterea inamicului inainte ca acesta sa-si dezvolte intreaga sa forta“. Aceasta conceptie are valabilitate si in zilele noastre.
Societatea medievala (in ce masura se poate vorbi de feudalism in Taile romane), a avut particularitatile ei fata de felul in care s-a manifestat in tarile Europei occidentale si, ca atare organizarea statala, inclusiv cea militara, au purtat amprenta acestei particularitati (diferente).
Problema organizarii armatei in tarile romane, a rolului si functiei sociale ale acesteia este pusa mai clar in evidenta incepand cu secolul al XIV-lea, corespunzand in timp cu formarea statelor de-sine-statatoare. In secolele urmatoare, organizarea militara ca si problemele artei si razboiului au atins cote mereu mai inalte, ce pot fi surprinse din documentele timpului.

Particularitatile organismului militar romanesc in comparatie cu cel feudal vest-european se refera, in special, la modul de purtare de catre romani a razboaielor si trebuie cautate in caracterul conflictelor cu otomanii, ce nu veneau cu un sistem militar similar sau macar bazat pe principii cat de cat apropiate cu ale Europei occidentale. Frontiera mobila otomana, a begilor de margine care intreprindeau permanente raiduri de prada, robire si devastare a tarilor vecine, contrasta evident chipului feudal european de purtare a razboiului. Instalarea unei astfel de frontiere otomane la Dunarea de Jos in ultimele doua decenii ale veacului al XIV-lea aveau sa afecteze grav situatia tarilor romane, sa-si puna amprenta asupra dezvoltarii lor ulterioare. Expeditiile akingiilor, asociate de la mijlocul aceluiasi veac cu raidurile tatare -; ambele constituind preludiul declansarii campaniei numeroaselor ostiri otomane -; au constituit, o vreme, principala amenintare a vietii si civilizatiei romanilor.
Invazii peste Dunarea inghetata, expeditii dupa prima zvantare primavaratica a drumurilor, raiduri in vremea lucrului la camp sau la strangerea recoltei devastau periodic tinuturile romanesti.7
Din aceasta experienta au izvorat masurile de restructurare treptata a sistemului militar autohton, in primul rand temeinica organizare a oastei celei mari, rezultat al unei chemari sub arme a majoritatii celor in stare de lupta. Impunerea unei riguroase obligativitati a serviciului militar a permis mobilizarea unor efective insemnate, destinate concentrarii efortului de aparare si pastrarii controlului asupra cursului Dunarii de Jos.
Turcii otomani, apar ca descendenti ai turcilor selgincizi (selcinkizi),8 dupa cum acestia din urma fusesera continuatorii popoarelor turciei anterioare, dar mai cu seama a triburilor din ramura oguza care au cunoscut deopotriva, atat viata nomada cat si cea sedentara.9
In urma destramarii statului selgincian, Anatolia a capatat aspectul nui tablou pestrit, prin aparitia unui mare numar de principate numite emirate sau Beilicuri. Dintre acestea, o importanta tot mai mare o va castiga, treptat, beilicul aflat in nord-vestul Antaliei, condus de Osman bei (1281-

1326) de numele caruia avea sa-si lege denumirea sa Imperiul otoman (Osman).10
Inca din timpul lui Osman, incep sa se cristalizeze principalele institutii ale statului feudal, intre care un rol deosebit de important revenea armatei.
Pe langa cavaleria ocazionala, care reprezentase initial principala forta militara, s-a trecut la instituirea a doua categorii de osti, cu caracter cvasi-permanent: una pedestra, numita yaya, alta, de calareti, numita müsellem.11 Aceste categorii de osti au reprezentat principalele forte de soc ale statului otoman pana la constituirea oastei de ieniceri de catre sultanul Murad I (1360-1389).

In ceea ce priveste valoarea trupelor de calareti turci, se cuvine sa-l citam pe istoricul Al- Djahiz (El-Cahiz),12 care spune ca „el (turcul-n.n.)” si-a obisnuit calul, ca in momentul atacului, stapanul sa nu fie nevoit sa-l conduca a…i Turcul, chiar si cand isi goneste calul, arunca sageti in fata si in spate, in dreapta si in stanga.13
Consolidarea treptata a emiratului lui Osman a atras dupa sine intentii numeroase in treburile interne ale bizantinilor. Insisi imparatii Bizantului vor apela adeseori la ajutorul otomanilor, fie in luptele pentru tron, fie pentru a face fata unor prejudicii care veneau din lumea crestina din Balcani.

Profitand de aceste imprejurari, turcii isi vor stabili, cu timpul, garnizoane in localitatea

Taympe de pe tarmul european al stramtorii Galipoli (1354).
In anii urmatori, acest cap de pod se va largi mereu, turcii ocupand o buna parte din Tracia, inclusiv trecatoarea Galipoli, care reprezenta un punct strategic pentru asigurarea trecerii din Asia in Europa si invers.
Bizantinii vor apela tot mai des la ajutorul otomanilor, recurgand chiar la politica relatiilor matrimoniale, cum a fost de pilda casatoria fiicei lui Ioan Cantacuzino, Teodora, cu Osman-bei.
La randul lor, turcii otomani cauta sa-i imite pe basilenii bizantini, conducatorii lor, incepand cu Murad I, folosind, deopotriva, titulaturile de sultan, padisah sau chiar imparat.
De asemenea, pe masura ce stapanirea lor se intinde spre vest, nord si mai ales spre sud-vest prin cucerirea emiratului maritim al Smirnei (Izmir), in prima jumatate a secolului al XIV-lea, turcii otomani isi constituie o flota importanta, dupa modelul bizantin, in fruntea careia va fi numit un Kapudan-pasa (mare amiral) cu care se vor lansa in marile lor cuceriri de mai tarziu.
In ceea ce-i priveste pe romani, ei au intretinut indelungate relatii economice, politice, ecleziastice si culturale cu Bizamtul. De aici, adaptarea cu mult inainte de 1453 a unor trasaturi de civilizatie care faceau ca cel putin clasa conducatoare romaneasca, nemijlocit interesata de ele, sa se fi putut considera solidara cu aristocratia bizantina.14
Infiltrarea treptata, tot mai agresiva, a otomanilor in Peninsula Balcanica, a fost receptata de catre opinia publica europeana prin stirile detaliate si tot mai alarmante ale agentilor republicilor maritime italiene, ale solilor principatelor latine din Mediterana orientala, prin apelurile de ajutorare ale suveranilor bizantini. Reactia papalitatii s-a manifestat in tentativa organizarii ripostei colective, prin proclamarea cruciadei. Victoria ostirii otomane condusa de sultanul Baiazid la Nicopole in anul 1396, urmata de masacrarea majoritatii prizonierilor crestini, a relevat Occidentului adevarata infatisare a razboiului cu turcii. Ceva mai tarziu, dupa mijlocul secolului al
XV-lea, papa Pius al II-lea, exprima sugestiv marea deosebire dintre confruntarile militare occidentale si cele cu Imperiul otoman: „la noi se lupta fara primejdia vietii si cu bogata rasplatire; cu turcii se ajunge la batalie sangeroasa si nu-i nimic altceva de castigat decat mantuirea sufletului“.
Istoria militara arata ca armata otomana a secolelor XIV-XVI era una dintre cele mai puternice din lume. Ea avea un solid nucleu permanent ale carui trupe si corpul de comanda erau bine platite. Ea a devenit o armata redutabila datorita atentiei acordate pregatirii temeinice a ienicerilor si spahiilor cat si datorita fanatismului ce i s-a insuflat.
Un important rol in cresterea fortei armate turcesti l-a jucat comandantul, seful, care detinea o autoritate deplina in conducerea trupelor, spre deosebire de sefii europeni care erau franati si stanjeniti in deciziile lor tocmai datorita redusei lor autonomii.
Structura organizatorica a armatei otomane s-a deosebit si ea de normele europene, pentru ca in cadrul sau se imbinau intr-o maniera specifica, elementele nomado-cavaleresti, cu cele bizantine, egipteano-arabe si europene. Nucleul era alcatuit din trupele regulate ale sultanului formate din ieniceri si spahii, al caror

efectiv a ajuns, in prima jumatate a secolului al XVI-lea, la 60-70 mii de oameni.15

Pe langa acestia, forta militara turceasca a fost completata cu un mare numar de trupe neregulate, mai slab inzestrate cu armament, reunindu-se astfel in cate o campanie militara, o armata formata din 100-120 de mii de luptatori.
Superioritatea numerica a armatei ii permitea sa duca un razboi „mare si scurt“, incepand campaniile in mai si terminandu-le in octombrie. Fara a recurge la subterfugii strategice (cu exceptia cazurilor in care se apara, cum s-a petrecut la Nicopole), ea inainta direct spre inamic pentru a-l coplesi, totdeauna reunita, avand o puternica avangarda.
Vecinatatea Tarilor romane cu Imperiul otoman, i-a facut pe inaintasii nostri sa se adapteze, pentru a supravietuii, la sistemul de lupta al acestuia.
Primele date certe despre modul in care un comandant de osti roman a actionat pe campul de batalie ne sunt furnizate de Schiltberger.16 Este vorba despre rolul pe care l-a jucat Mircea cel Batran in lupta de la Nicopole.17 Intamplarea face ca aceste prime informatii sa coincida cu infruntarea celor doua conceptii militare medievale: cea din Europa occidentala si cea din Europa rasariteana.
In tabara cruciata, in afara de oastea feudala a Ungariei, se aflau numerosi cavaleri veniti din apusul Europei.18 Inainte de inceperea ostilitatilor, Mircea a cerut regelui Ungariei sa execute recunoasterea inamicului. Acest amanunt este foarte important. In luptele dintre ostile feudale europene un asemenea procedeu era total ignorat. Domnul roman procedeaza la Nicopole dupa un principiu modern de lupta: recunoasterea, in primul rand a fortelor adversarului pentru a trage concluzii in legatura cu felul in care trebuia angajata si desfasurata batalia. Dupa ce efectueaza aceasta recunoastere cu un corp de calareti, Mircea a cerut ca lupta s-o inceapa el, ca unul care cunostea modul de lupta al turcilor, dar regele Ungariei nu a acceptat. Ce a urmat este bine cunoscut.
Intre realitatile luptei purtate de romani impotriva invaziei otomane si ideea razboiului de cruciada propovaduita din a doua jumatate a secolului al XIV-lea si pana la inceputul celui de-al XVI-lea exista, desigur, o mare discrepanta. Ea provine mai ales din intelegerea diferita a conceptului de cruciada in lumea romaneasca, confruntata direct cu otomanii, comparativ cu aceea central si vest-europeana, indirect amenintata de expansiunea turceasca. Pentru marile puteri ale vremii mai apropiate teatrului de razboi -; Ungaria, Polonia, Sfantul imperiu romano-german -; steagul cruciadei nu mai putea sa insemne decat promovarea abila a unor precise scopuri politice in bazinul Mediteranei orientale, al Marii Negre si la Dunarea de Jos. Cat priveste insa pe romani, cruciada tarzie a reprezentat singura modalitate a vremii de riposta impotriva unei invazii cotropitoare.
Sub conducerea unor domnitori patrioti si iscusiti comandanti oastea romana a inscris nepieritoare fapte de arme in lupta pentru libertate si independenta. Aceasta situatie si-a pus amprenta si asupra conceptului de aparare a tarii, care s-a reflectat intre altele si in faptul ca organizarea si inzestrarea oastei, conceptia intrebuintarii ei in lupta, formele si procedeele de actiune preconizate, au avut in vedere cu preponderenta si s-au materializat in- apararea libertatii si independentei statale „Romanii -; scria N. Balcescu -; n-au iubit razboiul de coprinderi …Ei s-au razboit mai mult in tara lor … Razboiul defensiv, socotindu-l ca o parte a strategiei sau a politicii razboiului s-a adus in cea mai mare perfectie la romani.“19
Mijlocele si procedeele de lupta ale inaintasilor nostri in perioada cuprinsa intre secolele XIV si XVI, initiate inca de pe vremea primilor voievozi ai Tarii Romanesti, continuate de Iancu de Hunedoara si Vlad Tepes si ridicate pe treapta unei adevarate maiestrii militare de catre Stefan ce Mare, s-au dovedit a fi singurul mod de lupta capabil sa dea castig de cauza ostilor tarilor romane in sangeroasele inclestari cu armate puternice si bine instruite. Domnitorii tarilor romane conducatori ai ostilor acestora, ridica fara indoiala gandirea militara romaneasca pe una din treptele de frunte ale artei militare a timpului.
O trasatura originala a organizarii noastre militare medievale consta in chemarea la oaste, in momentele de mare primejdie a tuturor celor in stare sa poarte arme. Aceasta si in virtutea obiceiului ca proprietarii de pamant erau obligati sa indeplineasca slujba cu armele, ei fiind datori sa-l slujeasca pe domn pentru faptul ca aceasta le intarea stapanirea asupra pamantului, dar si pentru ca ei insisi erau interesati in apararea mosiei lor.
Odata cu consolidarea statului si a domniei feudale , in cadrul procesului dezvoltarii societatii feudale romanesti apare ca o necesitate formarea „unui aparat permanent care sa asigure administrarea tarii in timp de pace, strangerea darilor, paza hotarelor si, totodata, sa faca fata unor imprejurari externe neprevazute, deoarece ridicarea intregii tari la arme cerea timp si se realiza destul de greu.“20
De aceea, in organizarea militara medievala romaneasca se intalnesc doua institutii: „oastea cea mica“ si „oastea cea mare“. Prima dintre ele era alcatuita din oastea domnului formata din curteni si slujitori21 si din cetele boierilor, care depindeau direct de domnitor, pe temeiul juramantului de credinta feudala.
Dupa formarea statelor de-sine-statatoare Moldova si Tara Romaneasca, proprietatea feudala a crescut, s-a consolidat si a capatat un caracter ierarhic. In cadrul acestei ierarhii, locul principal era ocupat de proprietatea domneasca. Ea cuprindea atat satele personale ale domnului, cat si pamanturile care apartineau domniei ca, institutie. Domnia a intarit prin actele emise din cancelaria domneasca, drepturile boierilor asupra proprietatii funciare, pe care ei le puteau transmite ereditar.22 Insa, trebuie mentionat faptul ca aceste mosii se dobandeau si/sau se mareau ori pierdeau, in functie de slujba pe care o prestau in calitate de „slugi” supuse ale domnului, caruia ii prestau juramant de vasalitate.
Legata de institutia domniei, ideea de centralizare, nascuta in cursul eforturilor de integrare a teritoriilor ce au format statele moldovean si muntean, capata un caracter autocratic specific bizantului.23 De aici, afirmarea, in numeroase declaratii contemporane, a importantei si rolului istoric al domniei.
In ceea ce-l priveste pe domn, pana spre mijlocul secolului al XV-lea, el era ales de boieri, fiind obligat de cele mai multe ori sa se lase influentat de ei. La mijlocul secolului XV, insa, acest lucru avea sa se schimbe radical, ceremonia incoronarii aplicandu-se si, din accesorie, partea religioasa a ritualului devenin esentiala, datorita mirungerii.24
Primul domn moldovean uns, a fost Stefan cel Mare. Semnificatia este limpede: legitimarea domneasca pe urmele ritualului imperial bizantin. Venind dupa un lung sir de uzurpari sangeroase, noul domn isi incepea actiunea de consolidare a autoritatii centrale printr-un act care va contribui la asigurarea biruintei sale personale asupra altor pretendenti si, totodata, ridica acest ravnit tron la inaltimea celui al imparatilor ortodocsi. Mitropolitul, din mainile caruia primea consacrarea, era capabil sa legitimeze ca, odinioara, patriarhii bizantului alegerea facuta de adunarea tarii.25
De altfel, acest lucru a fost scos in evidenta cu ocazia depunerii, de catre Stefan cel Mare, la randul sau, a juramantului de vasalitate catre regele Cazimir al Poloniei, la Colomeea, in anul 1485. Cu aceasta ocazie, Stefan cel Mare si regele Cazimir au semnat doua documente prin care

se consemna omagiul si juramantul, de vasalitate.
In actul semnat de Stefan, voievodul subliniaza faptul ca el este domn al Moldovei „prin voia lui Dumnezeu”.26 Aceasta afirmatie iese din tipicul formulelor obisnuite ale prestarii juramantului de vasalitate in lumea occidentala, ea aratand ca voievodul nu-si datora domnia vreunui suveran.
Referindu-ne la oastea cea mare, trebuie subliniat faptul ca termenul insusi exprima in primul rand continutul acestei categorii de oaste din care faceau parte „toti locuitorii tarii in stare sa poarte arme,“27 oaste care era chemata de voievod „cand se cerea un efort militar deosebit“28 pentru infrangerea dusmanului. Aparitia termenului de „oastea cea mare“ este plasata, pentru Tara Romaneasca, la inceputul secolului al XV-lea, in vremea domniei lui Mircea cel Batran; in Transilvania, in timpul lui Iancu de Hunedoara; in Moldova, in timpul luptelor moldovenilor cu polonii, la Crasna in 1450 si, mai cu seama, in vremea lui Stefan cel Mare.