v6v5vp
Viata lui luvenal
Cum am aratat intr-un alt capitol, este foarte revelator faptul ca cel mai valoros poet al Imperiului a fost luvenal. Revelator s1 pentru statutul poeziei, oarecum pusa in umbra de masiva dezvoltare a prozei - caci luvenal scrie poeme, care nu sunt canturi, ci un fel de proza versificata -, dar si pentru situatia satirei, in plina expansiune pe timpul Imperiului.
Ce fel de existenta a dus luvenal? Se crede ca Decimus lunius luuenalis era originar din oraselul Aquinum, din Latiu. O inscriptie din aceasta localitate, astazi pierduta, dar bine cunoscuta exegetilor operei lui luvenal, ne prezinta un personaj cu numele poetului, care incepuse aici o solida cariera ecvestra si municipala. Acest personaj ar putea fi poetul insusi, care oricum primise o educatie ingrijita, consemnata in unele dintre poemele lui. De fapt, noi dispunem de numeroase „vieti", uitae, ale poetului, dintre care sapte sunt mai importante. Dar in aceste biografii abunda informatiile contradictorii, luvenal trebuie sa se fi nascut pe la 60-65 d.C. Poetul si-a impus o cenzurare severa a propriilor pulsiuni, inca din copilarie si din adolescenta. in orice caz, primele satire iuvenaliene, alcatuite in vremea lui Traian, ne infatiseaza un luvenal dezabuzat, frustrat, saracit, chiar deznadajduit. Ce se intamplase? O scolie si unele biografii afirma ca luvenal fusese exilat de Domitian in Egipt (Schol. ad luu. 1,1; Vita luu., 4 si 5). De aceea, reluand o ipoteza a lui Ludwig Friediander, savantul britanic Gilbert Highet a presupus ca luvenal ar fi fost exilat din ordinul lui Domitian, intre 93 si 96 d.C. Condamnarea la exil ar fi implicat si confiscarea averii; ceea ce ar explica pauperizarea poetului, intors la Roma dupa moartea lui Domitian, cand insa n-a putut obtine recuperarea averii1.
Biografiile la care ne-am referit afirma insa ca luvenal fusese trimis in Egipt intr-o misiune militara, care insa ar fi camuflat un surghiun. Dar alte biografii situeaza data exilului mai tarziu, sub Traian si mai ales sub Hadrian2. Unii cercetatori moderni au optat pentru un exil sub Domitian, altii pentru surghiunul in vremea lui Hadrian, pentru ca o parte dintre savanti sa sustina ca luvenal n-a fost niciodata exilat. Care este adevarul? El este greu de restaurat, dar noi opinam ca luvenal a fost indepartat de doua ori din capitala. Prima oara, luvenal ar fi fost supus de Domitian unui exil sever, tocmai in perioada reprimarii crunte a opozantilor de care viitorul poet era legat. A doua oara, Hadrian l-ar fi trimis in Egipt si intr-o misiune militara ridicola, data fiind varsta inaintata a poetului, din pricina criticilor enuntate de acesta la adresa politicii imparatului fata de armata si, poate, din cauza ironiilor care vizasera greco-orientali foarte influenti la curte, precum sacerdotul-actor Titus Aelius Alcibiades si Gaius Avidius Heliodorus.
Oricum, daca dam crezare primelor sase satire, luvenal a trait in conditii materiale penibile sub Traian, departe de cenaclurile aristocratice, inclusiv de cercul lui Pliniu cel Tanar, pe care poetul nu l-a iubit. Hadrian, elogiat de luvenal la inceputul domniei lui, i-a acordat sprijin pecuniar, incat statutul social al poetului s-a ameliorat, cum reliefeaza satirele opt-douasprezece. Satira a cincisprezecea pare sa fi fost elaborata prin 122-l30 d.C, deoarece mentioneaza consulatul lui Lucius Aemilius luncus, survenit in 127 d.C. ASat, 15, v. 27). Ulterior, au survenit probabil ruptura cu imparatul, rocambolesca misiune a lui luvenal in Egipt, unde luvenal trebuie sa fi murit prin 135 d.C, indurerat si amarat (Vita luu., 1; 2; 5; 6; 7).
Opera
Opera lui luvenal rezida in saisprezece satire, grupate in cinci carti.
Cronologia, conditia redactarii si compartimentarea satirelor iuvenaliene au suscitat aprige controverse intre savanti. Se pare ca poetul insusi si-a elaborat indelung si in diferite variante opera satirica, care a putut cuprinde chiar de doua ori mai multe editii. Uneori, poetul a putut include in satirele saje pasaje redactate inainte de compunerea celei mai mari parti din poemul respectiv. Cartea intai cuprinde primele 5 satire, cartea a doua consista din satira a 6-a, cartea a treia incorporeaza satirele 7-9, cartea a patra satirele 10-l2, iar cartea a cincea satirele 13-l6. Primele doua carti trebuie sa fi aparut in vremea lui Traian, in vreme ce celelalte au fost publicate sub domnia lui Hadrian. intr-adevar, cartea intai a fost editata putin dupa 100 d.C, caci include o aluzie la procesul lui Marius Priscus, proconsulul Africii, condamnat chiar in acel an (Sat, 1, v. 49). Cartea a doua mentioneaza o cometa si un cutremur survenite in 115 d.C. (Sat., 6, vv. 407-412), incat a putut fi publicata in 116-l17 d.C. Cartea a treia, intrucat alude la noua politica a lui Hadrian in materie de cultura, in satira a 7-a, trebuie sa fi fost editata prin 118 d.C. Cartea a patra, care nu contine repere cronologice, a aparut probabil prin 120 d.C, iar cartea a cincea, cum am aratat mai sus, dupa 127 d.C. si, probabil, inainte de 131 d.C3. in continuare, ne vom referi numai la satirele iuvenaliene ca ansambluri autonome, si nu la cartile din care fac parte ele.
Totusi, primele cinci satire constituie o unitate incontestabila, dominata de complexele poetului si de o vehementa critica foarte accentuata. Satira intai echivaleaza cu un prolog general si prezinta poetica iuvenaliana a speciei literare abordate de autor, care ar trebui sa denunte injustitiile si coruptia moravurilor. De aceea, in satirele urmatoare, defileaza sub ochii cititorilor exemple ale destabilizarii morale acute (Sat, 2), mizeria si tribulatiile intampinate de locuitorii capitalei (Sat, 3), josnicia curtii imparatului Domitian (Sat, 4), conditia penibila a clientilor din Roma imperiala (Sat, 5). Lunga satira a sasea infatiseaza imoralitatea unor categorii de femei din inalta societate, in vreme ce poemele urmatoare evoca succesiv situatia materiala precara a intelectualilor vremii, pe care numai imparatul - desigur Hadrian - se straduieste s-o corecteze (Sat, 7), viciile aristocratilor de vita veche, carora se opune nobletea morala, singura cu adevarat autentica (Sat, 8), defectele observate la favoritii potentatilor epocii (Sat, 9, unica ce imbraca forma unui dialog de factura horatiana). Satirele urmatoare oarecum reiau, pe un timbru mai senin, problemele anterior tratate si implica: tribulatiile si suferintele pricinuite de acumularea bogatiilor si de ambitiile excesive (Sat 10), placerile aduse de o masa frugala impartita cu un prieten (Sat, 11), comportarea detestabila a vanatorilor de testamente (Sat, 12). Ultimele satire par a ilustra o noua incrancenare a atitudinii poetului, caci, dupa ce reliefeaza ca o justitie superioara pedepseste crimele lasate nepenalizate de tribunale (Sat, 13) si condamna educatia defectuoasa, pe care unii parinti o dau vlastarelor lor (Sat, 14), reproba cu vehementa infiltrarea fanatismului si superstitiilor egiptene in Roma (Sat, 15), pentru a persifla - intr-un poem conservat fragmentar - privilegiile conferite de imparat militarilor (Sat, 16). Tocmai aceasta ultima satira a prilejuit indepartarea lui luvenal din Roma.
Iata, asadar, fascinanta si viguroasa creatie satirica a lui luvenal, cea mai semnificativa opera in versuri, faurita in cursul evolutiei Imperiului roman.
Frustrare si indignare. Problematica satirelor
Prezentarea succinta a continutului satirelor a evidentiat, speram, exceptionala, stufoasa diversitate tematica a universului imaginar iuvenaiian. Nu exista insa nici un fir conducator, nici un fel de elemente focalizante in interiorul acestui univers? Opinam ca se pot lesne decela asemenea elemente. in primul rand, discursul satiric isi prezinta autorul ca pe un frustrat, ca pe un traumatizat. Fantasmele satiristului, care populeaza universul imaginar al poemelor lui luvenal, raspund unei frustrari cu adevarat organice discursului literar, adica unei frustrari ce constituie etimonul acestui discurs. Iar acestei frustrari poetul ii raspunde printr-o indignare, „indignatio", colosala, indeobste tragica, incrancenata, nemiloasa, susceptibila sa provoace doar un ras amar, fuhciarmente sardonic. Victor Hugo ii considera pe luvenal si adeptii lui ca pe zelatorii unei muze, care nu existase pana atunci: Indignarea. Iar, mai recent, Rene Martin si Jacques Gaillard il caracterizau pe luvenal ca pe „omul manios", J'homme en colere", si sugerau ca titlu al culegerii celor saisprezece satire ,Je courrier de la colere". Este limpede ca, asa cum arata Rene Marache, luvenal se opune constient, programatic, punct dupa punct, satirei traditionale, luciliano-horatiene, „conversatie", sermo, bazata pe «gluma generoasa", iocus Iiberalis4. De altfel insusi luvenal, chiar in satira intai, programatica, cum am aratat mai sus si cum reclamau traditiile speciei literare respective, proclama prioritatea absoluta a indignarii fata de alte aspecte ale discursului sau. Oupa ce incriminase, pe un timbru permanent sarcastic, metromania epocii sale si viciile semenilor sai, luvenal reliefeaza motivul central al strategiei sale literare: „daca talentul din nascare nu te-ajuta, iti face versul indignarea, asa cum poate ea, cum il fac eu sau Cluvienus" (Sat, 1, w. 79-80, trad. de G. Gutu)\ Vom reveni mai jos asupra lui Cluvienus. Deocamdata este suficient sa subliniem ca indignatio, contrapusa acelui iocus Iiberalis, practicat de Lucilius si de Horatiu, constituie prindpaiul concept iuvenaiian, oferind cheia de intelegere a discursului elaborat de poef.
in aceeasi satira programatica, luvenal isi dezvaluie problematica prin versuri subsecvente celor in care clama prevalenta indignapi. El arata ca il preocupa
in latineste, aceste versuri esentiale suna in felul urmator: Si natura negat, facit indignatio uersum// Qualecumque potest, quales ego uel Cluuienus. actele oamenilor, insa si pasiunile lor, starile de spirit preeminente, pathe, cum le numeau stoicii greci. Caci pasiunile determina faptele oamenilor. Sau cum declara insusi poetul: „tot ce fac oamenii de cand, ploile umfland apele marii, Deucalion s-a urcat cu luntrea pe muntele Parnas... dorinte, temeri, manie, voluptate, bucurie, agitatie, in fine tot acest amestec este materia cartii mele" (Sat., 1, w. 8l-86, trad. de G. Gutu). Este insa autentic resimtita frustrarea ilustrata de satirele iuvenaliene, este cu adevarat sincera indignarea poetului? Raspunsurile exegetilor moderni au fost foarte diferite. Unii au evidentiat impactul retoricii si locurilor comune asupra discursului iuvenalian. S-a afirmat ca luvenal asuma persona unui roman indignat, de fapt o persona literara, esentialmente retorica. Altii, dimpotriva, s-au straduit sa dovedeasca valoarea documentara a satirelor lui luvenal, aderenta lor desavarsita si complexa la realitatea contemporana poetului, actualitatea lor relevanta. in sfarsit, un punct de vedere intermediar a fost adoptat de cei ce intrevad in strategia lui luvenal o peactie afectiva pendinte de un grup social nemultumit de existenta sa cotidiana si o utilizare originala a unor locuri comune, topoi, ale retoricii6. Noua ni se pare ca dincolo de o persona literara, de un „dublu" poetic asumat de luvenal, de o indignare declamatorie, se situeaza un autentic si sincer „blam al secolului", conuicium saeculi. luvenal insusi este constient de coloratura retorica a discursului sau satiric, insa afirma ca se afla in cauza o problema de limbaj, de structura de suprafata, ca el transcende schemele oratorice. De aceea, sustine: „ce ti-am spus adineauri nu sunt doar fraze, ci numai adevarul; credeti-ma, eu va recit oracolul Sibilei" (Sat, 8, w. 125-l26, trad. de G. Gutu). luvenal proclama si in alte pasaje combustia sa interioara, indignarea, sfidarea lansata moravurilor corupte, actualitatea discursului sau satiric (Sat, 1, v. 45; 4, w. 34-35). Cu indrituire, Rene Marache reliefeaza ca performantele retorice nu au cum atesta lipsa de sinceritate a lui luvenal.
Satira iuvenaliana comporta, dincolo de exagerari importante, asupra carora vom reveni, angajare plenara, deschidere programatica spre referent. Exegeza moderna a pus adesea problema fidelitatii reprezentarii epocii scriitorului si a limitelor realitatilor morale si politice, care configureaza substanta satirelor iuvenaliene. intr-adevar, numeroase personaje, moravuri, realitati politice consemnate de luvenal apartin trecutului. Sunt evocate personaje mitologice si realitati ale Republicii, insa luvenal staruie asupra secolului i d.C, indeosebi asupra domniilor lui Nero si Domitian, „Nero cel chel", cum il califica poetul (Sat, 4, v. 38). Astfel, vedem cum Domitian convoaca consiliul principelui pentru a dezbate cum ar trebui gatit un barbun urias, care ii fusese oferit (Sat, 4, w. 37-l43). incat o buna jumatate din universul iuvenalian este populat de oameni si fapte ale secolului I d.C. S-a observat insa, de multa vreme, ca numele personajelor veacului anterior pot sa camufleze contemporani ai satirelor. De altfel insusi poetul atrage atentia, la sfarsitul satirei intai, asupra faptului ca este primejdios sa infrunti mania celor puternici, pe care totusi o va combate (Sat,
1, w. 160-l71). Totusi, pe de o parte, luvenal invectiva uneori tipuri morale, iar, pe de alta, chiar cand viza indivizi ai vremii redactarii satirelor, lua tot felul de precautii. Astfel, s-a remarcat ca el nu utilizeaza indeobste cele trei nume ale cetatenilor romani, ci numai unul, care se putea potrivi atat unor personaje ale trecutului, cat si anumitor contemporani. Pe langa aceasta, cateodata el nici nu-si numeste personajele ori recurge la nume evident fictive. Mai multe asemenea nume de personaje au fost purtate de membri ai cercului patronat de Pliniu cel Tanar, pentru care poetul, de altminteri strain de toti circuli ai vremii, nu vadea nici o simpatie. Ambiguitatea subzista totdeauna, luvenal utilizeaza doar numele unor contemporani putin importanti, precum cel al medicului Archigenes, reputat in vremea lui Traian ASat, 6, v. 236; 13, v. 98; 14, v. 252) sau ale anumitor citarezi, actori etc, precum Chrysogonus ASat, 6, v. 74; 7, v. 176), Echion ASat, 6, v. 76), Glaphyrus si Ambrosius ASat, 6, v. 77). Iar dintre prietenii lui luvenal, mentionati in satire, numai Umbricius, eroul satirei a treia, nu constituie o fictiune literara7. S-a observat ca realitatile epocii lui Domitian reprezentau sub Traian o actualitate vie, deoarece amintirea lor era proaspata si consecintele lor erau inca intens resimtite de romanii primelor decenii ale secolului al ll-lea d.C. Pe de alta parte, recursul frecvent la personaje si fenomene ale epocii lui Nero se poate explica datorita echivalentelor usor de stabilit cu domnia lui Domitian si, asadar, cu trairi inca vivace la inceputul secolului al ll-lea d.C. Totodata, discursul iuvenalian ataca in mult mai mare masura o problematica general-morala si politica, legata de timpul redactarii sale, decat persoane si fapte bine determinate. Cu sagacitate s-a reliefat ca, in universul imaginar iuvenalian, trecutul exista mai ales in functie de prezent. Precautii elementare si pasiunea moral-satirica l-au determinat sa utilizeze exemple culese din istorie, pentru a blama mai ales prezentul8.
incat cel putin jumatate din materia satirelor iuvenaliene apartine nemijlocit epocii redactarii lor. Totusi, atat in privinta actualitatii, cat si in cea a secolului I d.C, luvenal emite un mesaj sumbru, sarjant, determinat nu numai de vocatiile satirei, de altfel recent statuate, cat si de frustrarile si de indignarea poetului. Satiristul sarjeaza, insa purcede de la aspecte foarte autentice ale realitatilor consemnate. insa nu este cu adevarat corecta si pertinenta imaginea de ansamblu, relativa la primele doua veacuri d.C, pe care o furnizeaza luvenal. luvenal selecteaza din substanta istoriei aspectele cele mai intunecate, cele mai negative, multumindu-se doar sa exacerbeze, sa intensifice orientarile lor fundamentale. Oricum, luvenal elaboreaza o marturie de autentica valoare documentara asupra epocii lui Traian si antecedentelor ei, desi partinitoare, desi limitata la deficientele hade, inevitabile chiar la nivelul apogeului Imperiului si civilizatiei antice. Fara indoiala, el ofera o marturie mult mai profunda, mai consistenta decat instantaneele gratioase si savuroase ale lui Martial. Sau, cum a fost definita, o „Zeit und Gesellschaftskritik".
Jean Gerard, autorul unei ample teze de doctorat asupra mesajului elaborat de luvenal, evidentiaza ca discursul lui luvenal comporta, in acelasi timp, o satira de moravuri, politica si morala, intemeiata pe o abila politica a aluziilor. De fapt, luvenal elaboreaza o satira tragica, intrucat se inversuneaza cumplit, tensionat, in permanenta incrancenat, impotriva viciilor oamenilor Principatului. Rene Marache a subliniat ca nu atat viciul il indigneaza pe luvenal, cat reusita sociala a celor ce il practica9. Poetul insusi se infatiseaza stand la rascruce, intocmai ca un reporter modern, pentru a conserva si transcrie pe tablitele sale viciile romanilor (Sat, 1. vv. 63-68). El se refera in primul rand la coruptie, venalitate, setea de inavutire (ca in Sat, 3. w. 49-53; 14, w. 86-95; 165-l49). De aceea, exclama: „totul la Roma e pe bani", omnia Romae//cum pretio (Sat, 3, w. 183-l84, trad. de G. Gutu). Corosivitatea satirei iuvenaliene tinteste viguros diferitele procedee de inavutire, cum ar fi captarea testamentelor celor bogati si fara copii, egoismul opulentilor, tendinta lor de a se ajuta numai intre ei (Sat.,3, vv. 203-220; 5, v. 140). Poetul este aspru fata de cei ce isi cheltuiesc averea la jocurile de noroc, dar fac economii pentru tunica de care au nevoie sclavii lor (Sat, 1, w. 92-93). in definitiv, luvenal satirizeaza nu numai morga si moravurile corupte ale parvenitilor, ale libertilor si celor proaspat imbogatiti in general, ci si trufia gaunoasa a anumitor aristocrati de vita veche, carora le consacra esentialul din satira a opta. Totusi, satiristul n-a fost un critic al aristocratiei in general. El reproba mai ales pe acei senatori si nobili nedemni de statutul lor social. Totodata desfraul, obsesiile sexuale, depravarile generate de ele prilejuiesc mania sarcastica a satiristului. Satira a sasea figureaza viciile femeilor Romei cu deosebita cruzime. Totusi, luvenal nu pare a fi misogin, ci numai indignat din pricina destabilizarii vechilor moravuri ale matroanelor romane virtuoase si, poate, de cresterea exagerata a influentei politice a femeilor care traiau la curtea imperiala. S-ar spune totusi ca fascinatia viciului carnii nu ramanea fara impact asupra austerului satirist. luvenal n-a fost probabil un adevarat xenofob. Dar el se inversuna impotriva greco-orientalilor si a influentei exercitate de ei la Roma. luvenal satirizeaza nu numai fanatismul si obiceiurile cumplite, inclusiv antropofagia, pe care le atribuie egiptenilor, in satira a cincisprezecea, ci si infiltrarea grecilor si a orientalilor in toate meseriile de la Roma. De aceea Umbricius, prietenul satiristului, declara: „nu mai pot suferi, cetateni, o Roma grecizata. Desi, la drept vorbind, a cata parte din drojdia asta este aheica? E mult de cand sirianul Oronte s-a revarsat in Tibru si ne-a adus cu el si limba si moravuri si, o data cu flautistul, coardele oblice ale timbalei, tamburinele si „fetele" puse sa vaneze clienti pe langa circ" (Sat, 3, w. 60-65, trad. de G. Gutu). Ceea ce il stanjeneste pe luvenal este degradarea statutului vechilor italici, ca fireasca urmare a ascensiunii greco-orientalilor.
Sarcasmul tragic al lui luvenal staruie asupra deteriorarii moravurilor din „inalta societate", insa exploreaza toate mediile sociale. Nici un colt din Roma nu ramane neatins: „reportajul critic" al poetului incorporeaza nu numai palatul imperial si templele zeilor, ci si lupanarele, locuintele foarte modeste, blocurile vremii (insulae) din cartierele sarace ale capitalei. Chiar unele fenomene economice relevante ale timpului ca inflatia, demarata sub Nero, pentru a se propaga intens in vremea lui Traian si mai ales lui Hadrian, sunt consemnate de catre luvenal (Sat, 3, vv. 22-23). Exegeza moderna a subliniat de multa vreme ca discursul iuvenalian poarta asupra vietii cotidiene a romanilor, surprinsa in variate aspecte desi, fara indoiala, intre limitele mesajului sumbru, deceptionist si amar, pe care il vehiculeaza. Totusi, luvenal staruie indeosebi asupra unor probleme pe care le considera majore10. Unele dintre ele au fost evocate de noi mai sus.
insa luvenal incrimineaza si alte moravuri sau stari de lucruri, selectate in virtutea imaginii specific iuvenaliene asupra epocii scriitorului. El imparte pe sclavi in doua categorii diametral opuse: slujitorii celor bogati, instrumente ale unui lux aspru invectivat, a caror trufie o satirizeaza (Sat, 3, w. 184-l89; 5, w. 40-74, etc), si sclavii de pe micile proprietati rurale, impodobiti de el cu virtutile onestitatii si vietii simple. Oricum, luvenal evidentiaza ca sclavii sunt oameni si condamna stapanii care ii trateaza cu o cruzime de altfel reprobata de autoritatile imperiale (Sat, 6, vv. 219-223; 14, vv. 15-l8, etc). in schimb, aproape toate satirele incrimineaza vanitatea aroganta a libertilor imbogatiti. Satiristul reproba degradarea raporturilor dintre clienti si patroni, umilintele indurate de cei dintai ca sa obtina sportula, cosuletul cu daruri, acordat lor de proteguitori, ori vexatiunile, tratamentul detestabil aplicat cu prilejul ospetelor, practic obligatorii pentru patmnus, la care participau clientii (Sat, 1, w. 95-l25; 10, w. 45-46 si 1, w. 94-95; 135-l41; 5, w. 25-l55; II, v. 58 etc). De asemenea, daca luvenal pare favorabil religiei romane traditionale, cu toate ca uneori isi ingaduie anumite glume cu privire la zeitatile panteonului greco-roman, el reproba cu deosebita severitate difuzarea masiva a cultelor si superstitiilor orientale. Satiristul blameaza credulitatea unor contemporani ai sai, sarlatania sacerdotiior si profetilor veniti din Orient, practicile stranii aduse de acestia. indeosebi satira a cincisprezecea isi propune sa dezvaluie superstitiile egiptene. Dar, in mai multe satire si cu diverse prilejuri, luvenal reproba isianismul, cultele siriene si microasiatice. Concomitent, el ne ofera o documentatie pretioasa asupra diseminarii lor, in special asupra practicilor si superstitiilor populare11. luvenal se invedereaza preocupat de viata culturala a Romei si de statutul social al intelectualului12. El ofera informatii pretioase asupra organizarii scolii romane si continutului invatamantului (Sat, 7, vv. 225-241; 10, w. 116-l17). Desi condamna anumite exercitii sterile de retorica ASat, 7, vv. 150-l70), nu se pronunta impotriva formarii elevilor pe baza insusirii artei declamatiei. Poetul se refera cateodata la lecturile publice, la recitatii, deoarece asista la unele dintre ele. Nu este imposibil ca luvenal sa fi frecventat mediile literare grupate in jurul vaduvei lui Lucan, insa, cum am semnalat mai sus, n-a activat in nici un cerc cultural-politic al vremii*. A deplans si a reprobat cu vehementa conditia materiala penibila a intelectualilor vremii, care nu mai pot beneficia decat de mecenatul imparatului (Sat, 7, v. 1). Sub ochii cititorului defileaza statutul precar al poetilor (Sat, 7, vv. 36-97), istoricilor (Sat, 7, vv. 98-l04), avocatilor (Sat, 7, w. 105-l49), retorilor (Sat, 7, vv. 150-214), gramaticilor (Sat, 7, w. 215-243). De asemenea, luvenal se refera indeobste reprobator la genurile si curentele literare ale secolelor l-ll d.C, pentru a blama, cum am notat mai sus, metromania. Este dificil de identificat o adevarata doctrina literara printre accentele critice ale Iui luvenal. El ii admira totusi pe marii clasici, elogiaza pe Homer (Sat, 10, v. 248)

Cu o verva satirica remarcabila, printre crochiurile femeilor vicioase, luvenal strecoara si portretul pedantei, femeii savante (Sat, 6, w. 434-456). Aceasta are mania efectului retoric, calofiliei, discutiilor erudite si plictisitoare, compararii meritelor iui Vergiliu cu virtutile epice ale lui Homer etc. si pe Vergiliu (Sat, 7, w. 66-71), desi il parodiaza clar pe Statius, care, probabil, ii fusese prieten (Sat, 7, w. 82-86). Afinitatile cu parasatira lui Martial apar ca manifeste, desi luvenal practica un blam al secolului mult mai profund.
Totusi, cum am observat mai sus, vehementa critica, indignarea acerba diminueaza incepand cu satira a saptea. Desi nu dispar niciodata complet notatiile sarcastice. in ultimele satire, tonul iuvenalian devine mai aspru. Rene Marache a aratat ca indignatio poate deveni mai discreta, dar nu dispare niciodata din universul iuvenalian. in general, relatia cu actualitatea stringenta se estompeaza si poetul pare a tinde spre o satira pur morala, adesea cantonata in generalitati, in locuri comune13. Cu o autentica seninatate, uneori parca pe un timbru liric, luvenal elogiaza virtutile unei mese modeste, dupa exemplul vechilor romani, din care lipseste fastul inutil al banchetelor luxoase (Sat, 11, w. 64-208). S-ar spune ca luvenal nazuieste sa recupereze surasul intelept al satirelor si odelor horatiene!
Optiunile politice si fiiosofia
Dupa intoarcerea din exilul unde il trimisese Domitian, luvenal nu si-a recuperat averea relativ confortabila de care dispusese la Aquinum: de unde frustrari manifeste si ranchiuna purtata celor care nu-l ajutasera. Totusi si invidia, gelozia manifestate fata de fortele sociale noi, provenite din provincii, ar fi relevante, luvenal ar fi asumat mentalitatea traditionalista, inca fidela valorilor si metavalorilor stravechi, fides si pietas, aflate la sfarsitul crepusculului lor. El ar fi exprimat discursul mental al grupurilor mijlocii din Latiu, mortificate de pierderea prestigiului si conditiei lor materiale indestulatoare14. Jean Gerard l-a calificat drept un exponent al clientilor proveniti din randul grupurilor sociale mijlocii, luvenal ar exprima punctul de vedere al clientilor de veche sorginte italica, dispusi sa dispretuiasca banul, insa si munca activa, prestata adesea de exponentii noilor forte sociale15. Astfel s-ar explica lamentele sale cu privire la conditia clientilor, la umilirea lor de catre liberti sau de catre sclavii aroganti (Sat, 5, w. 59-65). lata de ce satiristul admira existenta simpla dusa de primii romani (Sat, 14, w. 160-l72). luvenal si-a proclamat atasamentul fata de vechiul mod de viata, mos maiorum. El regreta ca poporul roman nu-si mai alege carmuitorii, nu mai are nici voturi de vanzare si ca nu doreste decat doua lucruri: „paine si jocuri", panem et drcenses (Sat, 10, w. 77-81).
Totusi luvenal nu a fost republican, partizan al restaurarii statului roman liber. Am vazut imediat mai sus ca el persifla si pe romanii Republicii, care vindeau voturi. De altfel se proclama partizan al Imperiului, care salveaza cultura: „in cezar doar mai spera literele noastre si-si pot gasi o ratiune" (Sat, 7, v. 1, trad. de G. Gutu). Satira sa politica comporta o gandire coerenta, desi opiniile poetului sunt dispersate in diverse pasaje si poeme, luvenal condamna cu o indignare deosebit de acerba aproape toti cezarii secolului I d.C, incepand cu August insusi, pentru ca nu se multumeste sa-i infiereze doar pe Nero (Sat, 8, vv. 21l-230) si pe Domitian. Doar Galba pare sa fi aflat oarecare ingaduinta in ochii satiristului (Sat, 2, vv. 104-l05). S-a sustinut insa ca, astfel, luvenal alcatuieste portretul robot al imparatului detestabil, al tiranului, spre a sugera o definitie teoretica, pozitiva, a bunului suveran si chiar pentru a fauri elogiul optimului principe, adica al lui Traian. Satirele iuvenaliene ar constitui un fel de pandant al Panegiricului plinian16. Numai ca atitudinea asumata fata de Traian este cel putin ambigua. Este adevarat ca luvenal pare a elogia constructiile masive, pe care le realizase Traian (Sat, 12, vv. 75-81) sau politica lui de expansiune militara (Sat, 6, w. 204-205). Dar, pe de o parte, luvenal nu mentioneaza nicaieri numele lui Traian; ceea ce poate aparea ca cel putin tulburator. Pe de alta parte, cand arunca o sageata impotriva moravurilor destrabalate ale unui ofiter roman, iribunus militum, care activase in Orient, satiristul avusese in vedere inceputurile carierei lui Traian (Sat, 2, vv. 163-l65)17. De remarcat ca astfel luvenal riposta de fapt lui Pliniu cel Tanar, care elogiase tribunatul militar al lui Traian (PLIN., Pan., 13-l5). Concomitent, atacurile lansate impotriva ascensiunii greco-orientalilor pot viza si favorizarea acestora, pe care o practicase Traian. De aceea, portretul subinteles al bunului principe reprezenta mai ales o exortatie spre o conduita multumitoare, sugerata lui Traian si, mai cu seama, eventualilor lui succesori. Caci imparatul cu adevarat elogiat de luvenal, in primul vers al satirei a saptea, cel in care el isi pusese sperantele de a realiza un principat ideal, nu poate fi decat Hadrian. Cand infiera aristocratia de vita, luvenal nu facea decat sa sustina politica de remodelare a „lumii" politice, pe care o preconiza Hadrian. Satiristul incuraja activ nazuintele lui Hadrian de a stimula eflorescenta culturii. in acelasi timp, in satira a opta, poetul reproba, pe un ton acerb, deficientele moral-politice ale aristocratiei romane si justifica potentarea autoritarismului. Dupa parerea noastra, luvenal nu numai ca nu regreta eliminarea fizica a lui Avidius Nigrinus, ci incerca chiar s-o legitimeze. Dar, ulterior, a intervenit o ruptura tragica intre luvenal si Hadrian. Severul, asprul, frustratul satirist nu i-a iertat imparatului favorizarea militarilor si incurajarea accelerata a infiltrarii greco-orientalilor la Roma: de unde ultimele satire si surghiunul camuflat, care i-a fost impus.
Totusi, reflectiile si criticile politice ale lui luvenal nu s-au limitat la structura si ia istoria Principatului. El respecta institutia venerabila a senatului, insa pare a condamna degradarea suferita de catre dezbaterile curiei. Satira a patra contine o virulenta persiflare a deteriorarii suferita sub Domitian de noul organ de guvernare, pe care il reprezenta consiliul principelui. in acelasi timp, luvenal reproba carentele justitiei, mai ales senatoriale, si reflecteaza asupra administratiei provinciilor. Nu numai ca ei deplange si infiereaza reaua administratie a provinciilor, insa pare a recomanda o restructurare a modalitatilor de a le guverna (Sat, 3, w. 46-47; 8, w. 87-l26). incat luvenal pare a preconiza un Principat absolutist, dar fidel vechilor moravuri, prin urmare capabil sa realizeze o moralizare a societatii. Sau, altfel spus, un nou secol al lui August, intemeiat pe recuperarea vechilor valori, insa si pe o potentare a sistemului monarhic, mult mai acuzata decat cea candva promovata de intemeietorul Imperiului. Ca si Salustiu sau alti istoriografi romani, luvenal credea ca moravurile, mores, misca sau determina procesul istoric.
Privirea severa pe care luvenal o arunca asupra problemelor epocii sale si asupra veacului anterior a fost adesea comparata cu reflectia lui Tacit cu privire la aceleasi evenimente18. Unele analogii par a se justifica: cu toate acestea, o prapastie despartea pe senatorul mandru si extrem de lucid, capabil de o considerare multidimensionala a fenomenelor, de intelectualul client vesnic indignat, deliberat sumbru si partinitor, desi priceput sa patrunda in substanta profunda a atator moravuri. Sa mentionam doar atitudinea diametral opusa pe care cei doi au adoptat-o fata de inceputurile lui Hadrian si fata de lichidarea lui Avidius Nigrinus. Dar strategia satirica foarte complexa a lui luvenal este cumva indatorata unei anumite doctrine filosofice? Interpretii discursului satiric iuvenalian au raspuns in felurite moduri la aceasta intrebare. Se pot decela chiar optiuni diametral opuse, care penduleaza intre negarea oricarei relatii cu vreo filosofie si teza obedientei aproape doctrinare fata de epicureism - indeosebi in ultimele satire - sau, mai ales, fata de stoicism. in sfarsit, s-a preconizat si o interpretare intermediara: luvenal ar fi fost adeptul unui stoicism politic si popular. Poetul ar fi furnizat o interpretare populara a stoicismului si ar fi fost interesat mai ales de invatatura Porticului despre suflet, consemnata ca o concluzie a penultimei satire (Sat, 15, w. 142-l58)19.
Cercetatorii care ii refuza lui luvenal orice optiune filosofica se reclama de la un pasaj unde satiristul pare a afirma ignorarea tuturor doctrinelor filosofice: cinismul, stoicismul si epicureismul (Sat, 13, vv. 12l-l23). Totusi de fapt aici luvenal se multumeste sa glumeasca usor frivol. Ceea ce i se intampla destul de rar. in schimb, ulterior el va celebra pe Zenon din Kition, intemeietorul stoicismului: „mai bune sunt, fireste, invataturile date noua de Zenon; unii filosofi cred ca nu trebuie sa facem orice ca sa traim" (Sat, 15, w. 106-l08, trad. de G. Gutu). Iar anterior, pe urmele lui Persius, satiristul infiereaza pe cei care reclama de la zei bunuri iluzorii, cum sunt banii, demnitatile, gloria etc. si elogiaza virtutea care infrange capriciile sortii (Sat, 10, vv. l-366). Este probabil ca, efectiv, luvenal se inchipuia pe sine ca un profesor de virtute. Deosebit de graitoare ni se par versurile programatice, in care luvenal declara ca indignarea faureste stihuri, cum sunt cele ale sale sau ale lui Cluvienus. Cine putea fi acest Cluvienus? Desigur, nu un poet necunoscut, cum s-a presupus cateodata, ci Helvidius Priscus cel Tanar, erou al opozitiei stoice impotriva lui Domitian. Caci Helvidius apartinea unei familii care provenea din localitatea Cluuiae. El este deci „cluvianul", autorul unui poem satiric care persiflase divortul lui Domitian. Din aceasta pricina, imparatul il condamnase la moarte20. Prin urmare, ca sa-si legitimeze demersul satiric, luvenal nu se reclama atat de la Lucilius, Horatiu sau Persius, cat de la protagonistul miscarii stoice antiflaviene (desi Lucilius si Horatiu sunt proclamati anterior ca modele: Sat, 1, vv. 19-20 si 1, v. 51). Satiristul pare, asadar, sa recunoasca aproape explicit o baza stoica pentru strategia sa literara, esentialmente aluziva. Totusi, luvenal nu s-a manifestat niciodata ca un poet filosof, precum Lucan sau Persius. Satiristul utilizeaza idei stoice pe care le admira, dar considera fundamentala o indignare prilejuita de frustrarile suportate de el, ca si de viciile si injustitiile din jurul sau. Structura de adancime a discursului sau poetic ramane dominata de o satirizare acuta, vehementa a moravurilor, luvenal insusi atrage atentia cititorului asupra impletirii intre preceptele filosofice si reactia spontana fata de tribulatiile existentiale. Si aceasta tocmai in satira unde va afirma glumind ca nu-i citise pe filosofi! lata ce ne spune poetul: „E mare, intr-adevar, Filosofia ce da precepte in cartile divine si soarta o invinge, dar eu socot ca-s fericiti si-aceia ce-au invatat, din ce-i invata viata, sa sufere necazurile vietii, sa nu-i arunce jugul" (Sat, 13, w. 19-22, trad. de G. Gutu).
Satira tragica a lui luvenal, fundata pe sarcasmul corosiv, dirijat impotriva atator defecte, atesta, in orice caz, desavarsirea stralucita a procesului de transformare a saturei in satira, intreprins de Persius. Arta magistrala a lui luvenal o demonstreaza.
Strategia artistica
Bogata incarcatura ideatica a satirelor iuvenaliene se incorporeaza organic unui fascinant univers imaginar. Datele morale evocate de satirist si impregnate de mesajul sau sumbru, manios, se integreaza unui abil sistem de structuri literare. Caci, oricat s-ar situa aproape de referent, de viata istoriei si a actualitatii stringente, intocmai ca intr-un reportaj modern, discursul lui luvenal se constituie intr-un univers literar. Totodata, cum am aratat, poetul raspunde mentalitatii, universului de asteptare al unui anumit public, nemultumit din pricina eroziunii suferite de vechile valori si moravuri. Aceste satire tragice, cum Ie-a definit inca Scaliger, din pricina seriozitatii, grauitas, alcatuiesc poeme nu numai datorita respectarii normelor de versificatie, ci si din cauza artei grave, imbibate de indignare, care alterneaza cu sarcasmul feroce. Ironia acerba, mai frecvent decat cea subtire si spumoasa, prevaleaza aproape pretutindeni, patrunde in ilustrarea unui defect ori unui tip uman. Aceasta ironie feroce constituie, probabil, marca fundamentala a strategiei literare iuvenaliene. Ea hraneste o fresca goyesca a hibelor morale, descompusa in mici descriptii, in adevarate crochiuri, desi reconstituita ulterior in ample dezvoltari ale imagisticii. Stupefianta bogatie a limbajului iuvenalian, cruditatea imagisticii au determinat cercetatorii moderni sa caute analogii in discursul lui Giono sau al filmelor lui Fellini21. Noi am intrevedea afinitati mai ales cu discursul atat de variat si de incrancenat al lui Caline, mentionat de noi in alt capitol si in legatura cu Petroniu. Caci luvenal, considerat adesea ca „realist" de exegeza moderna si de fapt strain de marile optiuni sau curente estetice ale vremii sale, ne apare indeosebi ca un expresionist, ca unul dintre cei mai talentati si mai semnificativi scriitori pe care i-a produs literatura latina. El valorizeaza cu succes deosebit vechiul filon expresionist al discursului mental italic, resursele abundente ale traditionalei „ironii intepatoare", dicacitas. Universul iuvenalian este eminamente hiperbolic, impregnat de ironia intensiva, deliberat exagerata.
Am aratat ca emfaza, retorica, abundenta declamatorie nu constituie pentru luvenal un scop in sine. insa ele alcatuiesc in strategia poetului instrumente de importanta primordiala. Chiar marile teme iuvenaliene asuma tiparele locurilor comune ale declamatorilor. insasi cenzura moravurilor imbraca formele Jocului despre secol", locus de saeculo, frecvent uzitat de catre retori. Tehnicile suasoriilor emerg, destoinic folosite, din numeroase pasaje, in vreme ce tiradele declamatorii si procedee stilistice, asupra carora vom starui mai jos, se intalnesc frecvent in discursul satiric iuvenalian. Iar in satira a zecea au fost reperate compartimentele traditionale ale discursului practicat in cadrul genului retoric deliberativ. Dar, desigur, arsenalul retoricii este original utilizat de catre satirist. Totodata, luvenal isi ingaduie sa parodieze, in modalitatile hiperbolizarii sarcastice, versuri si motive de sorginte vergiliana. Aria parodierii din satirele iuvenaliene pare insa a fi fost mult mai intinsa. Astfel, tema „furiei" (sau „delirului"), furor, necontrolata, este preluata din tragedia si din eposul greco-roman. luvenal parodiaza pe Enncius, Pacuvius, Accius, Seneca, dar si tragedia greaca sau poezia lui Ovidiu22.
Macrosintaxa textului iuvenalian evidentiaza utilizarea abila a tehnicii saturice traditionale, in functie de modelele oferite de Horatiu si de Persius, dar si ale performantelor retorilor, putin preocupati de rigoarea compozitiei discursului. De aceea, compozitia satirelor lui luvenal se prezinta ca relativ dezordonata, obsedata de ideile convingerii cititorului, argumentarii si exemplificarii. Totusi, cum am semnalat mai sus, numai o singura satira, adica a noua, imbraca forma unui lung dialog purtat de poet cu Naevolus. Desigur insa ca si in alte poeme se pot deslusi mici dialoguri sclipitoare. Foarte revelator se prezinta dialogul pe care satiristul il poarta aproape permanent cu cititorul. Prin cele mai diverse mijloace, poetul isi asigura complicitatea lectorilor sai, parca amintind de tehnicile metateatrului plautin. Dar comedia romana isi tragea seva din satura dramatica populara, esentialmente metateatrala. in orice caz, abunda in discursul iuvenalian reiteratele interogatii retorice, exclamatiile vehemente, apostrofele, discutiile cu un interlocutor fictiv, lungile invective, digresiunile, notatiile incandescente, anecdotele si descriptiile picturale, tablourile de neuitat, precum cele ce incrimineaza diferitele categorii de femei, din satira a sasea, inclusiv imparateasa Messalina (Sat, 6, w. 114-l32) sau tabloul ce figureaza reactia multimii dupa condamnarea la moarte a lui Seian (Sat, 10, w. 56-89). Rapiditatea uluitoare, totdeauna pregnanta, susceptibila sa valorifice racursiuri stralucitoare, caracterizeaza indeobste desfasurarea acestor adevarate scenarii, formate in cursul alcatuirii satirelor. Legaturile dintre diversele fragmente ale scenariilor sunt indeobste operate, parca in virtutea asociatiilor spontane de idei; tranzitiile se realizeaza adesea brusc. Cu toate acestea, construirea scenariilor iuvenaliene nu comporta aproape niciodata incifrarea textului, ermetismul practicat anterior de catre Persius. luvenal nu este un liric si nu cunoaste vibratia sentimentelor calde, umane. Desi, de pilda, in satira a unsprezecea, apar unele unde de tandrete melancolica, insa articulatiile esentiale ale scenariilor sunt impregnate de un umor negru, care exclude orice autentica destindere. Ca nimeni altul, luvenal se pricepe sa pastiseze tiradele declamatorilor. Vigoarea, precizia contururilor se afirma pretutindeni in discursul iuvenalian. luvenal spune lucrurilor pe nume, cum se zice, cu o forta practic neintalnita la alti autori latini. Toti cercetatorii operei sale au reliefat in primul rand imagistica sa vizualizanta, picturalitatea, plasticitatea discursului sau. El se bucura cand intra in contact cu realul si transforma ideile cele mai abstracte in imagini foarte concrete, imbibate de variatie, pregnanta, picturalitate. Stridentele nu-l stingheresc", dimpotriva, poetul le privilegiaza pentru a construi un univers policrom si pitoresc. S-a aratat ca, in satira a patra, cand portretizeaza pe Catullus Messalinus, cunoscut delator al lui Domitian, el si-l imagineaza sub aspectul unuia dintre cersetorii postati in imprejurimile Romei, pentru a multumi umil celor ce, din vehiculele lor, ii aruncau cativa banuti (Sat, 4, w. 114-l18). Totul devine material si cinematografic in satirele sale. Materialitatea calda, grea, adesea metalica, a imagisticii lui luvenal vibreaza totdeauna intens, cateodata chiar greoi23.
Scriitura lui luvenal
Indignarea, vigoarea, plasticitatea si varietatea imagisticii iuvenaliene sunt realizate mai ales datorita unei scriituri si unui lexic adecvate. Aceasta scriitura exceleaza printr-o verva lingvistica exceptionala, printr-un limbaj concomitent precis si percutant, eteroclit si caustic. Stilul inalt, termenii solemni se amalgameaza cu vocabularul deriziunii; vocabulele emfatice si cele familiare, chiar triviale, de multe ori obscene, alterneaza intr-un alambic de o stupefianta bogatie lingvistica. Cautarea cuvantului precis coexista cu exprimarea conotativa, bogata in reverberatii de maxima varietate. Prolifereaza sententele, formulele percutante si adesea intemeiate pe un paradox. Unele dintre acestea imbraca vesmantul preceptelor morale cu valoare generala incat devin autentice proverbe: „socoteste ca nelegiurea cea mai mare e sa pui viata mai presus decat onoarea si sa pierzi, ca sa traiesti, orisice ratiune de a trai" aSat, 8, vv. 83-84, trad. de G. Gutu). Se ajunge astfel la maxime, ca vestitul enunt mai sus consemnat, privitor la mintea sanatoasa in trup sanatos, care de altfel a primit o alta acceptiune decat cea conferita lui de luvenal. Anumite sentente sunt foarte concis si foarte insolit formulate, traducand desigur efortul spre noema, spre concluzia paradoxala, ca in „cinstea e laudata, dar tremura de frig" ASat, 1, v. 74, trad. de G. Gutu) sau in „cenzura voastra iarta corbii si prigoneste porumbeii" (Sat, 2, v. 63, trad. de G. Gutu). Dar intotdeauna generalizarea este precedata sau urmata, eventual insotita, de o referinta precisa la concret, la o imagine puternic vizualizanta.
Pentru plasticizarea discursului, luvenal apeleaza intens la comparatii variate, la metafore si hiperbole comice, la prosopopei, apostrofe si interogatii retorice, la acumularea de adjective, epitete, diminutive, la imprumuturi lexicale din limba greaca. De asemenea, luvenal recurge la repetitii de cuvinte, anafore, personificari. Adesea, el se invedereaza a fi intentional redundant. Desigur, aceasta supraabundenta paleta lingvistica ilustreaza un expresionism ostentativ al scriiturii.
Sintaxa gramaticala este variata, iar frazele ample alterneaza cu cele intentional concentrate, de maxima densitate, unde se utilizeaza cu dezinvoltura parataxa. S-a reliefat chiar uzitarea unor mijloace fonetice pertinente. Ca sa sugereze rasul, luvenal utilizeaza lexeme in care abunda consoanele c sj t, pe cand spaima implica reiterarea lui p. Versurile sunt construite intr-un hexametru foarte suplu si foarte indraznet utilizat. Prin urmare, scriitura variata, densa, de stralucita plasticitate, contribuie substantial la realizarea vigorii atat de expresive a universului imaginar al satirelor lui luvenar24.
Concluzii si receptarea lui luvenal luvenal este, asadar, cel mai valoros poet al Imperiului roman. Arta sa se instraineaza intentional de lirismul suav, pentru a practica un reportaj iscusit versificat. Satira iuvenaliana, indeobste violenta incisiva, chiar stridenta, adesea sarjanta, se subordoneaza unei indignari funciare, care transcende tiparele retorice, totusi amplu utilizate. Limbajul iuvenalian multicolor, deliberat expresionist, comporta o documentare pretioasa asupra secolului I d.C. si asupra primelor decenii ale veacului subsecvent. Marturia satiristului este partiala, voit sumbra, insa surprinde hibe morale si politice, care caracterizeaza fata mai putin onorabila a unui veac renascentist, deci contradictoriu, si chiar a magnificului apogeu al Imperiului.
Marturiile secolului al ll-lea d.C. au ignorat opera lui luvenal. Totusi autorii crestini din veacurile urmatoare au citit-o si utilizat-o. Claudian a intrat intr-o manifesta intertextualitate cu verva satirica iuvenaliana, pe cand Amian a consemnat succesul de public repurtat in secolul al IV-lea d.C. de marele poet. Atunci a aparut si prima editie comentata a satirelor lui luvenal, datorata lui Nicaeus, elev al lui Servius. Evul mediu si Renasterea au apreciat in mod deosebit aceste satire. Reminiscente iuvenaliene apar in operele poetilor satirici si ale altor autori cum au fost Rabelais, Shakespeare, Quevedo, Corneille, Moliere, Dryden, Boileau. Ulterior, l-au admirat si utilizat Salvator Rosa, Menzini, Schiller, Foscolo, Alfieri, Byron, Flaubert. Victor Hugo si-a descoperit numeroase afinitati cu bogata vana satirica a lui luvenal, care i-a inspirat, in parte, ciclul de poeme intitulat Les Chatiments. Ulterior, luvenal a continuat sa fie pretuit, desi n-ati lipsit anumiti detractori cu totul neinspirati. Dupa ultimul razboi mondial, mai multi cercetatori au harazit lui luvenal dense monografii si articole stiintifice serioase.
in spatiul cultural romanesc, luvenal a fost totdeauna apreciat. Odobescu, Hasdeu si Sadoveanu l-au citit cu interes. O prima traducere partiala (a satirei intai) se datoreaza unui autor anonim, care a publicat-o la lasi, in Ateneul roman si in 1861. Au urmat numeroase alte talmaciri partiale. Anghel Marinescu a oferit, in 1916, o prima traducere integrala in versuri, urmata de talmacirile in versuri moderne si cu rima, datorate lui I.M. Marinescu (1928) si altor doi autori: Tudor Mainescu si Al. Hodos (1966). in 1986, G. Gutu a publicat la Bucuresti si in proza cea mai valoroasa talmacire romaneasca a satirelor iuvenaliene. Mai multi cercetatori au consacrat operei lui luvenal diferite articole stiintifice, dar lipseste inca o ampla sinteza romaneasca asupra ei. O asemenea lucrare este necesara, caci datorita lui luvenal satira isi atinge in literatura universala culmea sa cea mai inalta. Marele satirist isi va impresiona mereu cititorii prin directetea si pregnanta discursului. El a fost un poet de mare talent si un observator iscusit al defectelor umane, nu totdeauna cantonate in veacurile de care sa ocupat26.
Poetii celui de-al doilea neoterism
in cursul secolului al ll-lea d.C, probabil dupa moartea lui Hadrian, se formeaza un curent literar specific, care isi propunea restaurarea neoterismului. Poetii lirici respectivi, exponenti ai aceluiasi grup literar ori chiar cerc cultural-politic, au fost numiti de metrologul Terentianus Maurus .poetii noi" sau „tineri", poetae nouelli. Am semnalat acest fapt in capitolul introductiv al acestui volum. Dar au fost calificati si drept poetae neoterici (indeosebi de gramaticul Diomedes). Reprezentantii acestui curent liric isi propuneau revivificarea neoterismului, corelat, ca si in secolul I i.C, unui anumit tip de aticism. Ne referim, in cazul acestor poeti nouelli, la aticismul arhaizant de obedienta frontoniana, despre care vom discuta in capitolul urmator. intr-adevar, lirica neoterica a vremii este de factura arhaizanta, deoarece corifeii sai nu numai ca se lasa influentati de arhaismul miscarii frontoniene, ci se straduiesc si sa recupereze izvoarele indepartate ale culturii italice. Totodata, acesti neoterici denota o eruditie remarcabila, desi cam pretioasa, tradusa intr-o veritabila virtuozitate metrica, care era destinata sa tina seama de experienta poetilor clasici si nu numai a celor arhaici. Neotericii Imperiului creeaza metri neobisnuiti si revalorizeaza filoanele unei prospetimi lirice populare. Poetii acestui callimahism reinnoit - si adaptat epocii lor -privilegiaza in mod special diminutivele. Ei se conectau astfel tendintelor limbii latine populare spre dezvoltarea derivarii cu ajutorul sufixelor si spre diminutive. Un asemenea limbaj se opunea stilului sublim si utilizarii cuvintelor grave, aderand insa perfect Ia utilizarea versurilor scurte si saltarete. Pe neoterici ii preocupa suavitatea discursului lor liric, muzicalitatea lui. Lirismul acestor neoterici este recitat si citit, fiind strain de orice acompaniament muzical. Caci poetul neoteric insusi isi creeaza muzica, prin ritmurile si sonoritatile versului sau. Aceasta nevoie de muzica intrinseca explica cautarile febrile, de multe ori pedante, din domeniul metricii, pe care le intreprind adeptii celui de al doilea neoterism si urmasii lor din secolele subsecvente. Oricum, poetii nouelli opereaza cu versuri precum cel echoic, in cadrul distihului elegiac. insa versul echoic reclama ca primul hemistih al hexametrului sa fie repetat intocmai ca al doilea hemistih al pentametrului. De asemenea, apar acum versuri numite reciproce, care se citeau de la inceput pana la sfarsit si invers, fara schimbare de sens ori de metrica. Precum in urmatoarele stihuri: „vreau prin vers, (zeu) Liber, sa fie prezise faptele tale//Faptele tale, sa fie prezise (zeu) Liber, vreau prin vers". Curentul poetilor nouelli si-a avut precursorii sai, in timpul domniei lui Hadrian26. insusi imparatul Hadrian a fost un antecesor al celui de-al doilea neoterism.
Publius Aelius Hadrianus, cum se numea imparatul Hadrian, favoriza dezvoltarea unei retorici arhaizante si revalorizarea traditiilor callimahismului roman, fertilizate de experientele poeziei clasicizante. I se atribuie o culegere de scurte poeme pe teme variate, Catachannae, impregnate de o ironie fluida si de cautari ale unei arte docte si totodata condensate. S-a pastrat o epigrama in cinci versuri iambice, dictata de el pe patul de moarte (HIST. AUG., Hadr., 25,9). imparatul-poet isi intampina moartea cu o angoasa camuflata de un umor putin frivol si de o ironie usor melancolica. El isi intreaba sufletul - de fapt sufletelul ratacitor si calin, animula uagula, blandula • unde va pleca, parasind trupul, palid si gol, fara a debita glume, ca de obicei*. Tinde, astfel, sa se impuna un lirism doct, insa gratios, proaspat si intrucatva frivol. Acest tip de discurs liric era practicat de unii gramatici ai vremii, care scriau epigrame, si de feluriti poeti, grupati in jurul lui Hadrian. Chiar Florus, ca poet - desi adept al stilului nou - se reliefeaza a fi un precursor al neoterism ului.
Aceeasi strategie poetica emerge din versurile celor ce au apartinut clar grupului poetilor nouelli, condus de Annianus Faliscus, reputat pentru talentul lui elegant, pentru cultivarea vechilor poeti si pentru eruditia sa in materie de poezie.
Annianus Faliscus s-a nascut candva intre 85 si 100 d.C. si a fost proprietarul unei vii in tinutul falise, unde isi invita prietenii. S-au pastrat din operele sale lirice, intitulate „Poeme falisce", Carmina Falissa, doua fragmente, care lauda virtutile strugurelui falise. Inflexiunile populare, tendinja spre valorificarea accentuata a filoanelor de sorginte italica, par a se asocia, in versurile conservate, inovatiilor metrice savante, care s-au tradus in faurirea unui metru numit falise sau uersus paroemiacus. Se pare ca acest poet a scris si versuri fescennine, de un continut licentios si destinate a fi recitate la serbari populare. Dintre adeptii sai mai tineri s-a distins Septimius Serenus, autor al unor poeme, cel putin in doua carti, care se numeau „Opuscule rurale", Opuscula ruralia sau Ruris opuscula. S-au conservat cam 30 de stihuri, alcatuite in diversi metri si consacrate unor episoade ale calendarului rustic. Serenus descria scene din viata rustica (taranul indreptandu-se spre targ, fetita care se plimba pe camp, batranii adunati in jurul unei cani de vin etc.) si adresa o rugaciune zeului lanus. Gratia spumoasa, privilegierea diminutivelor, dar si a unor elenisme si arhaisme, imagistica pitoresca si virtuozitatile unei metrici erudite iar a caracteriza stihurile lui Serenus. Printre adeptii celui de al doilea neoterism s-au num- at si Marianus, autorul unor Lupercalia, menite a canta riturile unor sarbatori populare italice si ow iile Romei, cum ilustreaza unicul fragment conservat, lulius Paulus, probabil mai ales grama :, si Alfius Avitus. Acest ultim poet alcatuise, in mai multe carti, medalioane consacrate bari itilor ilustri ai inceputurilor Romei, intitulate „Minunatii", Excellentes, sau „Carti ale faptelor inaitate we", Libri rerum excellentium. Cele trei fragmente pastrate atesta utilizarea unei metrici de sorginte populara27.
Prin urmare, daca luvenal se distinsese printr-o poezie viguroasa, ostentativ satirica, am spune antilirica, alti poeti, indeobste mai tineri decat el, incercau sa resuscite un lirism putin arhaizant, doct, dar suav si orientat catre utilizarea filoanelor poeziei populare italice. Poetii celui de al doilea neoterism par a glorifica
S-a remarcat in aceste versuri frecventa vocalelor a, o, / si a consoanelor /, m, n, g, b si d.binefacerile apogeului Imperiului, pe care luvenal le contestase sau le ignorase. Ei semnifica cealalta fata a poeziei secolului al ll-lea d.C.