"Lampile sau stins in intreaga Europa" a spus un inalt functionar al Foreign Office-ului britanic in momentul izbucnirii primului razboi mondial. La Viena scriitorul Karl Kraus a inceput sa stranga documente pentru o drama-reportaj pe care si-a intitulat-o "Ultimele zile ale umanitatii". Alexandru D.Xenopol scria in acele momente dramatice "Europa, si prin ea omenirea intreaga, trece printr-o clipa dintre cele mai grave ale existentei ei seculare. Popoarele si statele se prabusesc unele asupra celorlalte; toate trag sabia, toate incearca tunul, toate fac chemarea la puterile distrugerii; pare ca s-ar grabi sa rastoarne, in putin timp, toata cladirea ridicata cu incetul prin lungi veacuri de munca" (5; 37). z8l17ls
Desi apartineau celor doua "tabere" ostile niciunul nu vedea la sfarsitul razboiului victoria tarii lui ci sfarsitul lumii si nu erau singurii (1; 36). Pana in 1914 nu mai fusese in Europa un razboi important care sa fi angajat toate marile puteri si toate tarile europene cu exceptia Spaniei, Olandei, Elvetiei si a celor trei tari scandinave. Mai mult chiar au fost trimise trupe de peste Ocean pentru a lupta in afara tarii lor. Canadienii au luptat in Franta, australienii si neo-zeelandezii in Marea Egee si Gallipoli. Indienii au fost trimisi in Orientul Mijlociu si Europa. Batalioanele de munca ale chinezilor au venit in Europa, africanii au luptat in randurile armatei franceze. Statele Unite au "incalcat" doctrina Maonroe si au intervenit in "afacerile europene". Desi actiunile militare din afara Europei n-au fost de amploare razboiul naval intre cele doua tabere a fost total si global: prima lupta s-a dat in Insulele Falkland iar confruntarile decisive s-au dat si in adancurile sau la suprafata Oceanului Atlantic si Marea Nordului. Razboiul a fost total si global pentru ca a angajat aproape toate resursele planetei iar confruntarea economica dintre tabere a luat forma unui razboi economic total.

1. DECLANSAREA OSTILITATII

Cresterea gradului de neincredere, multiplicarea crizelor in diferite parti ale globului, accelerarea cursei inarmarilor si cresterea efectivelor militare au creat in Europa o psihoza razboinica. La inceputul anului 1914 generalul Conrad von Hotzendorf, seful Statului Major Imperial austro-ungar scria omologului sau german ca Franta si Rusia nefiind pregatite pentru o confruntare majora un "razboi preventiv" impotriva Serbiei era extrem de necesar (2; 151). In iunie 1914 Ballplatz-ul s-a straduit sa demonstreze diplomatiei germane ca situatia dublei monarhii in Balcani a devenit intolerabila si un razboi preventiv impotriva Serbiei si a Rusiei era oportun si necesar (3; 183).
De remarcat faptul ca au existat in ambele tabere oameni politici lucizi care au "vazut" consecventele nefaste ale implicarii intr-un razboi generalizat. In Rusia fostul ministru de externe Piotr Durnovo a trimis cu sase luni de izbucnirea razboiului un raport tarului in care arata ca "principala povara a razboiului va cadea pe umerii nostri, dat fiind faptul ca Anglia - practic - nu e in stare sa joace un rol considerabil intr-un razboi continental, in vreme ce Franta, cu efectivele inputinate, probabil va adopta o tactica defensiva". A demonstrat cu argumente politice, militare si strategice ca in raport cu castigurile pe care le-ar obtine Rusia pierderile vor fi incalculabile. Chiar daca ar obtine controlul Dardanelelor, realizarea ar fi fost inutila din perspectiva strategica deoarece Rusia n-ar obtine o iesire la mare. Din punct de vedere economic, arata Durnovo, razboiul va costa Rusia mai mult decat ar obtine. O victorie a Germaniei ar distruge economia rusa, in timp ce o victorie a Rusiei ar secatui economia germana, nemailasand nimic pentru reparatii. A prevazut ca "in tara care va pierde razboiul va izbucni o revolutie sociala care, prin insasi natura lucrurilor, se va extinde si in tara ce va iesi invingatoare" (4; 186).
In Germania cancelarul Bethmann-Hollweg, cel care avea sa duca tara in razboi scria, in 1913, ca "Trebuie sa tinem Franta in sah printr-o politica prudenta fata de Rusia si Anglia. Fireste ca nu asta este pe placul sovinilor si are un caracter nepopular. Dar zau ca nu vad alta solutie pentru Germania in viitorul apropiat" (4; 187). Daca ar fi pus in aplicare o asemenea strategie si-ar fi salvat tara de la dezastrul care a urmat razboiului.
Referindu-se la tensiunea de pe continentul european in perioada premergatoare izbucnirii razboiului, analistul si politologul american Henry Kessinger scria: "Aspectul cu adevarat uluitor al izbucnirii primului razboi mondial nu este faptul ca o criza mai simpla decat altele care fusesera rezolvate a dus in cele din urma la declansarea unei catastrofe planetare, ci ca a durat atat de mult pana s-a aprins scanteia" (4; 180).
Scanteia care a aprins butoiul cu pulbere a fost asasinarea arhiducelui Franz-Ferdinand, mostenitorul tronului austro-maghiar, pe 28 iunie 1914, la Sarajevo de catre bosniacul Gavrilo Princip membru al unei organizatii teroriste secrete. Atentatul a produs o vie emotie in intreaga Europa. El a oferit Austro - Ungariei prilejul de a "regla conturile" cu Serbia. Imparatul Franz-Iosef a trimis imparatului Wilhelm al II-lea o scrisoare prin care se cerea ajutorul Germaniei in rezolvarea "problemei Balcanilor". La 5 iulie monarhul german a raspuns fara echivoc: "Nici o taraganare in aceasta actiune impotriva Serbiei. Incurajari i-au fost date ambasadorului austriac trimisului special, contele Hoyos, de catre cancelarul Germaniei Bethmann-Hollweg..." (2; 153).
La 10/23 iulie 1914 Viena a dat Serbiei un ultimatum. Aceasta a raspuns pozitiv la toate cererile mai putin la cele de la punctul 6 care cerea participarea functionarilor austrieci la ancheta desfasurata in Serbia pentru a determina responsabilitatile asupra atentatului. A doua zi o circulara a guvernului german catre ambasadorii sai din strainatate dezvolta o teza care sa influenteze pozitia Frantei si Rusiei in Balcani: "conflictul serbo-austro-ungar este o afacere locala care trebuie reglata exclusiv intre Austro-Ungaria si Serbia. Orice interventie a unei alte puteri data fiind diversitatea obligatiilor de alianta, va antrena consecinte incalculabile" (2; 156).
Confirmandu-si palmaresul de tara care a inteles de fiecare data pe dos psihologia potentialilor adversari Germania a crezut ca Franta si Rusia vor proceda si de data aceasta ca la "criza bosniaca" din 1908. Analizand situatia, oamenii politici din cele doua capitale europene au spus cu prea multa usurinta: "De aceasta data este razboi". Antanta a acceptat confruntarea "cu o promptitudine de care insusi adversarul a fost surprins" (6; 37). A urmat o avalansa de declaratii reciproce de razboi: Germania a declarat razboi Rusiei (19 iulie/1 august) Frantei ( 2 iulie/3 august), Belgiei (22 iulie/4 august); Marea Britanie si dominioanele sale Germane (22 iulie/4 august); Muntenegrul Austro-Ungariei (22 iulie/4 august); Franta si Marea Britaniei Austro-Ungariei (29 iulie/11 august si 30 iulie/12 august); Japonia Germaniei (10/23 august).
Cine are responsabilitatea declansarii conflictului? In mediile politice din preajma si din timpul conflictului, vinovatiile au fost aruncate dintr-o tabara in alta iar acuzatiile reciproce. Istoriografia primei conflagratii mondiale este si ea nuantata in functie de pozitia si blocul politico-militar din care a facut parte tara in care au aparut lucrarile respective. Opinia ca responsabilitatea revine in egala masura celor doua blocuri politico-militare pare sa fie cea mai plausibila si mai acceptata astazi (7; 67-68).

In ceea ce priveste responsabilitatea Puterilor Centrale de remarcat ca nu incumba acelasi grad de vinovatie sau nevinovatie pentru fiecare din statele componente. S-a pus accentul, cel mai adesea, pe rolul Germaniei - s-a pretins ca a existat o incontestabila legatura intre tendintele imperialiste ale Reich-ului si setea de putere a mediilor de afaceri germane pe de-o parte (5; 36) si declansarea razboiului pe de alta parte. Simtindu-se vinovat de a fi "abandonat" Viena cu ocazia celui de-al doilea razboi balcanic (1913) Wilhelm al II-lea a plusat in sprijinirea imparatului Fran-Iosef in rezolvarea crizei sarbesti acceptand un risc mult prea mare in raport cu interesele Germaniei in Balcani. A fost influentat in decizia sa de doi factori. Mai intai existenta unor ambiguitati si a lipsei de clarviziune in diplomatia germana dupa ce a obtinut de pe seama politica parintele "realpolitic-ului" cancelarul Bismarak. In al doilea rand gandirea militara germana era dominata, sub impactul revolutiei industriale asupra armatei, de ideea razboiului fulger. Statul Major german a considerat ca momentul este favorabil Reich-ului atat din punct de vedere politico-diplomatic cat si militar.
Elementul predominant in dezvoltarea crizei l-a avut fara indoiala, Austro-Ungaria care a dorit sa elimine cu orice pret un obstacol major in calea expansiunii sale in Balcani: aspiratiile la unitate a slavilor de sud. Viena a cantarit riscurile: razboi local in mod sigur, razboi european posibil daca nu probabil. Asigutata de sprijinul fara rezerve al Germaniei si convinsa ca problema "iugoslava" se va pune oricum, chiar daca s-ar fi gasit o solutie provizorie, Austro-Ungaria a ales deliberat o solutie de forta (7; 68). Solutia a fost in acord cu mentalitatea epocii dar i-a fost fatala. Ea va dispare in timp ce unitatea slavilor de sud va izbuti.
Pentru a judeca responsabilitatile de partea Antantei trebuiesc analizate atitudinile si politicile statelor care o compuneau. Atitudinea Rusiei a fost hotaratoare. Umilita si aproape izgonita din Balcani in rastimpul 1878-1914 Rusia era hotarata sa-si asume riscurile unui razboi generalizat pentru a-si salva protejata Serbie de la anexare. Daca ar fi actionat altfel ar fi insemnat sa piarda definitiv influenta in sud-estul Europei. Un esec suferit in aceasta zona a lumii dupa cel provocat de Japonia in Asia (1904-1905) ar fi insemnat o grava lovitura data regimului aristocratic al tarului, slabit dupa revolutia din 1905 si confruntat cu tensiuni interne.
Franta convinsa ca nu poate recupera provinciile Alsacia si Lorena fara ajutorul unei mari puteri a actionat energic pentru a sustine aliatul rus in Balcani. Ezitarile si poliitca ambigua a Marii Britanii dupa declararea crizei au incurajat Puterile Centrale in politica lor de intimidare. Marile puteri au reusit sa transforme o criza balcanica minora intr-un razboi mondial. Interesele erau prea mari si prea divergente, iar diplomatia nu era inca un mijloc de rezolvare a crizelor.

2. DESFASURAREA OSTILITATILOR PE PRINCIPALELE TEATRE DE ACTIUNI MILITARE

In momentul in care au inceput ostilitatile militare beligerantii ambelor tabere au trait iluzia razboiului scurt. Statele majore ale principalilor actori, - Franta, Germania si Rusia -, au actionat in conformitate cu planurile elaborate din timp de pace sub "zodia blitz-krieg-ului". Planul german "Schlieffen" prevedea infrangerea Frantei prin batalii nimicitoare in 6 saptamani, inainte ca Rusia sa-si fi putut mobiliza potentialul ca apoi armata germana sa zdrobeasca armatele tariste. Planul de campanie francez prevedea si el o ofensiva fulger in Alsacia si Lorena si ruperea armatei germane in doua si nimicirea pe parti. Planul de campanie rus avea in vedere operatii militare simultane impotriva Germaniei si Austro-Ungariei (5; 126-127).
In pofida calculelor statelor majore, a iluziilor nutrite, in general, ca razboiul in epoca industriala se va termina repede, razboiul din 1914 s-a dovedit a fi o succesiune de campanii pustiitoare, pline de neprevazut, cu uriase sfortari materiale si umane: dupa campania surprizelor din 1914, au urmat cele din 1915 si 1916 dominate de "strategia epuizarii: (8;203).
Ostilitatile militare s-au derulat in principal pe uscat dar si pe apa unde s-a purtat un adevarat razboi naval. In august 1914 au fost deschise in Europa trei mari teatre de operatiuni militare: Frontul de vest de la frontiera elvetiana pana la Marea Nordului pe care s-au infruntat armatele germane cu cele franceze, belgiene si britanice; Frontul de est intre Carpati si Marea Baltica pe care au luptat trupele ruse impotriva celor germane si austro-ungare, si Frontul balcanic de la Dunare si Sara unde fortele serbo-muntenegrene au infruntat pe cele austro-ungare.
Pe Frontul de Vest armata germana a declansat o ofensiva si a intrat in Belgia, invadeaza Nordul Frantei pentru ca ulterior sa se indrepte spre Paris. Dupa 37 de zile de ofensiva trupele germane au fost oprite si apoi obligate sa se retraga pana la l’Aisne. Neputand strapunge frontul cei doi adversari au incercat fiecare o incercuire prin vest. A rezultat ceea ce in literatura militara s-a numit "cursa spre mare". O succesiune de operatiuni militare incheiata cu batalia din Champagne. Nici unul din adversari n-a obtinut insa decizia. Frontul s-a stabilizat de la Marea Nordului la frontiera elvetiana. Odata cu aceasta a murit si iluzia razboiului fulger.

Pe Frontul de est, rusii au declansat, ofensiva la 4/7 august 1914, insa a fost oprita de trupele germane in doua mari batalii: Tannengug (13/20 - 17/30 august) si lacurile Mazuriene (24 august/6 septembrie - 2/15 septembrie). Armatele generalilor Hindenburg si Ludendorff au trecut la contraofensiva producand mari infrangeri trupelor rusesti in Galitia care au fost si obligate sa se retraga. La sfarsitul anului 1914 si pe acest front se instalase "razboiul de pozitie".
Pe Frontul balcanic s-au desfasurat o suita de actiuni ofensive si defensive care au demonstrat ca Austro-Ungaria era incapabila, singura, sa infranga Serbia care va rezista pana in anul 1915.
Asadar desfasurarile militare din vara si toamna anului 1914, cum remarca in amintirile sale generalul Erich Ludendorff, "au facut complet incerta data terminarii razboiului" (9; 100).
Anul 1915 a fost marcat de intrarea in razboi a Italiei (10/23 mai) alaturi de Antanta si a Bulgariei (23 septembrie - 11 octombrie) de partea Puterilor Centrale. Stabilitatea fronturilor a determinat cautarea de noi solutii pentru obtinerea victoriei. Incercarile trupelor anglo-franceze de a obtine avantaj strategic au esuat in Artois si Champagne.
Modificarea conceptiilor strateigce de la batalia de "ruptura" la cea de "uzura" numai ca n-a adus beligerantilor victoria, dar razboiul a devenit un adevarat mecanism de masacrare a milioane de vieti. Batalia de la Verdun care a durat sase luni a "podus" un milion de morti in ambele tabere. Ofensiva risa din Orient ca si intrarea Romaniei in razboi n-au modificat datele problemei.
Anii 1914-1916 au fost marcati si de importante confruntari in afara Europei. In Africa, pana in 1916, fortele franco-britanice au infrant pe cele germane in Togo Camerun, Africa Germana de Sud-Vest. Africa Germana de Est. Actiuni importante s-au desfasurat in nordul Africii si Caucaz.
Pe mare in acest timp confruntarile au fost la fel de inversunate. In august 1914 flota britanica a infrant la Helgoland pe cea germana. La sfarsitul anului 1914 flota germana din Pacific a fost distrusa de britanici la Falkland. La inceputul anului 1915 Germania a declansat razboiul total submarin cu unele rezultate insa pe ansamblu fortele navale ale Antantei ramaneau superioare (5; 143-144).
Anul 1917 este cel "al oboselii popoarelor" in fata unui conflict ce parea interminabil. Aceasta stare va cuprinde atat soldatii cat si spatele frontului. Mizeria si foamea erau la fel de mari si pe front si in spate. Impasul militar si deteriorarea conditiilor sociale au condus la cresterea curentului pacifist. Toate tarile aflate in razboi au cunoscut crize. Cea mai profunda s-a produs in Rusia unde sub presiunea nemultumirilor sociale, regimul tarist s-a prabusit. Manifestari de indisciplina a trupei se produc si in Franta si Germania. A fost si o tentativa "de mars" catre Paris a doua regimente din Soisson. Flota germana a fost cuprinsa de un val de agitatie datorita hranei proaste si a privatiunilor. Pe langa aceste manifestari de indisciplina pe front, in spate tarile beligerante au fost cuprinse de miscari sociale.
Evenimentul cel mai important al anului "marii crize" - 1917 l-a constituit intrarea S.U.A., in razboi alaturi de Antanta. Aceasta a modificat radical raportul de forte pe uscat si mare in favoarea Antantei. Esuarea ofensivei franceze dintre l’Oise si Reinnes condusa de generalul Nivelle a facut ca centrul de greutate al operatiunilor militare in vest sa cada pe seama britanicilor. Germanii si-au schimbat planul si au mutat centrul de greutate pe frontul de est. Actiunile au fost date peste cap de armata romana in "triunghiul mortii" - Marasti - Marasti-Oituz - din vara anului 1917.
In sfarsit, criza a culminat cu un puternic val pacifist. La cererea presedintelui american, Wilson, din ianuarie 1917 pentru a se pune capat razboiului au raspuns Carol I, succesor al imparatului Franz-Joseph la coroana austro-ungara; cancelarul german Bethmann-Hollweg a insarcinat pe consilieri sa studieze clauzele unui eventual Tratat. In august papa Benedict al XV-lea lanseaza un apel de compromis intre beligeranti. Toate incercarile au fost sortite esecului deoarece nici una din marile puteri n-au renuntat la obiectivele pentru care au intrat in razboi. O situatie aparte a fost cu Rusia. Datorita radiculizarii revolutiei, guvernul sovietic a semnat armistitiul in decembie 1917 (2; 392-394).

3. SFARSITUL PRIMULUI RAZBOI MONDIAL SI INCHEIEREA PACII

La inceputul anului 1918 ambele tabere beligerante nutreau sperante in privinta obtinerii victoriei. Iluziile Puterilor Centrale s-au bazat pe modificarea raportului de forte in Est prin iesirea Rusiei din razboi. Se parea ca pana la 1918 germanii n-au avut "... conditii atat de favorabile unei mari ofensive pe frontul Occidental" (10; 534). Germanii aveau superioritate in numarul diviziilor 05/194/1 pe frontul occidental. Insa pana la sfarsitul anului superioritatea va fi anulata datorita aportului de efective ale coloniilor (2; 397) si a superioritatii Antantei in tancuri, aviatie si alte materiale de lupta.
Desfasurarea operatiunilor militare ale Reichului pe frontul occidental in anul 1918 vor demonstra insa inca odata ca avertismentul generalului Vernois, potrivit caruia in razboi doi plus doi nu fac intotdeauna patru, era justificat. In fapt, proiectele germane pentru campania din anul 1918 au fost "calcule de aventurieri" (2; 404), deoarece Anatanta, cu ajutorul S.U.A., era capabila sa obtina victoria, iar germanii si-au supraevaluat capacitatea militara. Timp de trei luni Puterile Centrale au castigat numeroase batalii de ordin tactic, dar nu si razboiul. In martie au inceput "batalia Kaizerului" de la Amiens care, potrivit planurilor germane, trebuia sa fie ultima pe frontul de vest, insa a fost stopata la 5 aprilie 1918 si a costat armata germana nu mai putin de 160.000 morti. A doua ofensiva declansata imediat in sectorul trupelor britanice n-a avut nici ea mai mult succes.

Pe Frontul de est datorita iesirii Rusiei din razboi situatia era sub controlul armatelor Puterilor Centrale. Acestea vor avansa adanc pe teritoriul Imperiului Tarist in descompunere si pareau ca se indreapta spre victorie.
Evenimentele din martie-aprilie 1918 de pe frontul Occidental au aratat Antantei ca problema unui comandament unic era de importanta vitala pentru coordonarea actiunilor militare. Presedintele Clemenseau a reusit sa-l impuna, la conferinta anglo-franceza din 25 martie 1918 pe generalul Ferdinand Foch comandant suprem al frontului aliat (11; 31-34). Pe de alta parte, participarea americanilor la razboi a devenit efectiva si, in iulie 1918, 20 de divizii - ce insumau peste milion de oameni - comandate de generalul Pershing au fost gata sa intre in actiune. In aceste conditii, a doua batalie de pe Marna marcheaza o cotitura in desfasurarea razboiului. Ofensiva comandata de Foch (iulie 1918) a fost prima mare intamplare "urata" care, asa cum recunostea si Ludendorff a deschis drumul infrangerilor germanilor (9; 164).
Incepand cu 8 august 1918 Foch - devenit intre timp maresal - a declansat o serie de atacuri care au respins trupele germane pana pe "linia Siegfried". La sfarsitul lunii septembrie pe Frontul balcanic se produce o catastrofa pentru germani. Bulgaria a semnat armistitiul si trupele aliate ajung la Dunare.
Acest eveniment a ridicat probleme grave germanilor si aliatilor pentru ca punea sub semnul intrebarii si perspectiva pe celelalte fronturi. Totusi in luna octombrie trupele germane au reusit sa evite o catastrofa militara rezistand atacurilor aliate mai ales in Flandra si Argonne dar nu pot, totusi, sa pastreze "linia Seigfried" si se retrag pe pozitii pe linia fluviului Meuse. Lucru pe care nu l-a putut evita armata austro-ungara pe frontul italian unde a suferit o grava infrangere la Piave din partea armatelor comandate de generalul Diaz (octombrie 1918). Austro-Ungaria isi traia ultimele zile. Peste putin timp ca si Turcia, de altfel, urmand exemplul Bulgariei Austro-Ungaria a semnat armistitiul.
La 5 noiembrie germanii, la capatul puterilor, s-au retras pe un front care trecea prin Antuerpen-Bruxellea-Charleroi-Mezieres. Aliatii erau pe cale de a declansa noi atacuri, printre care o ofensiva in Lorena. Germanii insa isi epuizasera resursele umane si materiale, nu mai aveau forte capabile sa opuna o rezistenta serioasa inamicilor lor (2; 412). In acest timp Germania se gasea si in pragul prabusirii economice datorita lipsurilor si dezorganizarii productiei. Germania, lipsita de aliati, nu mai avea alternativa fiind imperios necesar sa ceara Antantei armistitiul si sa accepte conditiile acesteia.
La 7 noiembrie 1918, la cererea Marelui Cartier General, politicianul Mathias Erzberger s-a deplasat "inarmat" cu un steag alb, la Compiegne, pentru a semna armistitiul. Imparatul Wilhelm II se adreseaza presedintelui Wilson al S.U.A. cerand un acord pe baza celor Paisprezece puncte. Insa presedintele american a cerut Kaiserului sa constituie mai intai un guvern pe baze parlamentare. In fata acestei situatii Wilhelm l-a insarcinat pe printul Max de Bade sa formeze un guvern compus din reprezentantii tuturor partidelor. Doua zile mai tarziu (9 noiembrie) a izbucnit revolutia la Berlin care proclama republica. Printul Max de Bade preda puterea socialistului Ebert. Pe 11 noiembrie 1918, in timp ce Kaiserul se refugiaza in Olanda, guvernul noii Republici germane a semnat armistitiul. Obtine, totusi, din partea aliatilor permisiunea ca armata germana sa se retraga in Germania pentru a lupta impotriva amenintarii revolutiei comuniste. Pentru a parcurge drumul pana la Marna si inapoi armatei Germane i-au fost necesare 51 de luni de zile.

BIBLIOGRAFIE

1. Holesbawm, Eric,Secolul extremelor, traducere de Anca Irina Ionescu, Bucuresti, 1994.

2. Popa, N. Mircea, Primul razboi mondial. 1914-1918. Bucuresti, 1979.

3. Poincare, R., Au service de la France. Neuf annees dessauvenirs, vol.IV, Paris, 1926.

4. Kissenger, Henry, Diplomatia, traducere din limba engleza: MirceaStefancu, Radu Paraschivescu, Bucuresti, 1998.

5. Romania in anii primului razboi mondial. vol.I, Bucuresti, 1987.

6. Jacqnes, Droz, Les causes de la premiere querre mondiale. Essai d’historiographie, Paris, 1973.

7. Milza Prerre,Istoria secolului XX. Sfarsitul lumii europene Serge Berstein(1900-1945), traducere Marius Ioan, Bucuresti,1998.

8. Hard Lodell B.H., Strategie, Wiesbaden (f.a.).

9. Ludendorff. Erich, Conduite de la guerre et politique, Paris, 1922.

10. Renouvin Pierre, La crise europeenne et la premiere guerre mondiale. (1904-1918). Paris.

11. G. Clemencean, Maretia si amaraciunile unei victorii. Memorii. Bucuresti (f.a.).