La inceputul sec. al VI-lea, Imperiul isi revenise de pe urma socului produs de invazii; politica riguroasa dusa de Anastasie adusese Statului prosperitate financiara, conditii care ii vor permite lui Justinian sa se indrepte mai degraba catre Occidentul roman. Acest mare cuceritor a cunoscut inca de la inceput o serie de dificultati. Urmas al unchiului sau Iustin I (518-527) , el a trebuit sa faca fata in anul 532 unei teribile revolte. Unul din locurile privilegiate de dialog si confruntare intre imparat si popor era la vremea aceea hipodromul. O parte a populatiei capitalei era organizata in factiuni, la inceput indeplinind mai degraba rolul unui club insarcinat cu organizarea curselor: albastrii si verzii. Pentru asigurarea ordinii si apararii zidurilor, aceste factiuni dispuneau de asa-numitele militii, aproximativ 900 de oameni pentru albastrii si 1500 pentru verzi. Intre aceste partide formate indeosebi din tineri turbulenti, confruntarile erau frecvente; in plus, intre ele aveau loc si dezbateri religioase, verzii fiind in majoritatea lor monofiziti, iar albastrii calcedoneni. Chiar daca disputele erau frecvente, in anul 532 cele doua partide se aliaza sub deviza: Nika (invinge). Debordat de situatie, Justinian se gandeste sa fuga. Din fericire sotia sa Teodora, care provenea din mediul popular al hipodromului, refuza ideea imparatului si in cele din urma revolta este inabusita . Dupa acest eveniment care putea avea consecinte dramatice pentru Justinian, acesta isi poate pune in aplicare cele doua obiective ale domniei sale: pe de-o parte restabilirea integritatii teritoriale si prosperitatea Imperiului, iar de cealalta parte impunerea unei ortodoxii in care imparatul putea decide asupra dogmelor si a organizarii Bisericii. Astfel se explica intreaga politica externa a lui Justinian, in care ideea dominanta era recucerirea Occidentului, in timp ce opera sa legislativa si administrativa viza sa redea Imperiului forma initiala si splendoarea sa. f3d5de
Pentru problemele de ordin religios, Roma nu mai oferea solutii si de aceea Justinian ezita, inclinand in cele din urma pentru o intelegere cu Occidentul si cu papalitatea. Sotia sa, Teodora, avea insa mai mult inclinatii monofizite, intelegand poate mai bine importanta provinciilor orientale.

Expansiunea militara a lui Justinian

Pentru refacerea Imperiului Roman, Justinian avea nevoie de libertate de miscare in partea de Vest si in acest sens el rezolva chestiunea persilor prin pacea din 532. In baza tratatului incheiat cu Chosroe I Anuchrirvan (531-579) se dorea realizarea unei paci eterne, in baza careia Bizantul se obliga sa plateasca cca. 11.000 livre de aur in schimbul apararii de catre persi a Caucazului. In anul 540, Chosroe incalca tratatul de pace incheiat in urma cu 7 ani si invadeaza Siria, distruge Antiohia, cucerind mai multe orase. In Nord, persii invadeaza Armenia, Iberia si ocupa Lazica, pe malul oriental al Marii Negre. Pentru a rezolva noua situatie, Justinian accepta marirea tributului, obtinand un armistitiu de 5 ani. Acest armistitiu a mai fost prelungit de inca doua ori si nu a putut fi transformat intr-un tratat de pace pe o durata de 50 de ani decat in anul 562. Tributul a fost ridicat la 30.000 de solidi, dati de bizantini in schimbul eliberarii de catre persi a Lazicai. Acesti bani erau platiti pentru apararea Caucazului impotriva barbarilor din Nord. Plata a fost facuta in avans pe primii 7 ani, iar in al optulea an trebuia platit in avans pe urmatorii 3 ani. Victoriile persilor in Orient marcau astfel inceputul perioadei marilor expansiuni in detrimentul Bizantului.
Dupa pacea din 532, prin generalul Belizarie, Justinian recucereste Africa din mana vandalilor condusi de Gelimar. Regatul vandal este nimicit, iar teritoriile sale revin Imperiului bizantin, fiind organizate intr-o prefectura a pretoriului separata, care cuprindea 6 provincii, inclusiv Sardinia . Luptele de gherila provocate de bastinasii mauri inceteaza si ele in 548, cand sunt infranti de strategul bizantin Ioan Troglita.
In anul 535, acelasi general Belizarie incepe recucerirea Italiei din mana ostrogotilor. Cad pe rand Roma si Ravenna, capitala ostrogotilor, reusind sa-l faca prizonier pe Vitiges, conducatorul ostrogotilor. Cu toate acestea, bizantinii vor fi nevoiti sa mai astepte inca pana in 552, cand un alt ilustru general bizantin, Narses, ii va infrange pe ostrogoti la Busta Galorum. In 554, Justinian a dat o lege numita Pragmatica sanctio, prin care restabilea autoritatea Bizantului asupra intregii Italii.
Intre anii 550-554, Justinian profitand de un conflict intern al vizigotilor din Spania, trimite trupe pe mare, care reusesc sa cucereasca pentru Imperiu Sud-Estul tarii, inclusiv Cartagina Noua, Malaga si Cordoba . Chiar daca numai o parte a Imperiului Roman fusese recucerita, Justinian a reusit cel putin sa transforme Marea Mediterana in ceea ce era altadata: un lac roman. Numai ca in Orient apar noi amenitari: persii, hunii si mai nou slavii. Slabit, Justinian se va multumi in cele din urma cu plata unui tribut, iar pe barbari ii va tine la distanta printr-o diplomatie abila.

Implicarea Imperiului la Dunarea de Jos

La Dunarea de Jos Imperiul bizantin a avut de infruntat incursiunile slavilor si bulgarilor, amestecati cu trupe de huni. In 528 a avut loc prima incursiune la Dunarea de Jos, la care au participat conducatori de elita precum: Baduarius, magister militum et dux Scythiae si Iustinus, magister militum et dux provinciae Moesiae Secundae. Armata bizantina a fost infranta, Iustinus a murit pe campul de lupta, invadatorii pradand un vast teritoriu pana in Tracia. In anul 529, cete de sclavini in alianta cu bulgarii patrund din nou in Imperiu, dar sunt respinsi de armata imperiala, comandata de gepidul Mundus, numit in acelasi an magister militum per Illyricum. Un an mai tarziu Chilbudios, un ofiter de origine slava numit de Justinian magister militum per Thraciam si pus sa pazeasca Istrul, reuseste in numai 3 ani sa-i alunge pe huno-bulgari si pe sclavini din dioceza Traciei. Procopius de Cezareea, contemporan cu imparatul Justinian, in lucrarea De bello Gothico III, 14, 1-6, ne spune: «Chilbudios, era asa de temut de barbari, incat timp de trei ani, cat s-a ostenit in acesta cinste, nimeni nu a mai trecut Istrul impotriva romanilor….» . Cu aceasta ocazie au fost recucerite mai multe puncte strategice din Oltenia, Muntenia si din Banat, intre care Drobeta, Sucidava, Turris (Turnu Magurele), Constatiniana Dafne, Liderata si a fost extinsa dominatia bizantina pe o buna parte din teritoriul fostei provincii Dacia. Moartea brutala a lui Chilbudios in 533, in urma unei lupte cu sclavinii, a permis dupa aceasta data incursiuni repetate ale barbarilor dincolo de Dunare. Pentru a le face fata, Justinian a facut apel de mai multe ori la mijloace diplomatice, a invrajbit populatiile migratoare unele impotriva altora, ori a cumparat pacea in schimbul unor apreciabile sume de bani. Astfel dominatia bizantina este mentinuta nu numai in dreapta Dunarii, ci si dincolo de fluviu, pe o zona destul de intinsa, in Banat, Oltenia si Muntenia. Documentele arheologice si epigrafice din aceasta zona sunt o marturie elocventa a expansiunii politice si economice bizantine din vremea lui Justinian .
In Peninsula Balcanica perioadele de pace cu cele de razboi au alternat la intervale scurte. Pe vremea lui Justinian ultimele invazii de mari proportii in acesta zona sunt cele ale kutrigurilor, o ramura a hunilor, condusi de Zabergan . Dupa ce au distrus multe cetati in calea lor, printre care si Dinogetia, acestia vor fi infranti cu mare greutate de catre generalul Belizarie, chiar sub zidurile Constantinopolului. Spre sfarsitul domniei lui Justinian, la Dunarea de Jos si-a facut aparitia o alta populatie nomada, inrudita cu huno-bulgarii, avarii, pe care imparatul i-a asezat cu statut de foederati la frontiera fluviului.
Pentru a face fata acestor repetate conflicte, Justinian a dat ordin sa se construiasca in Peninsula Balcanica si la Dunarea de Jos sute de fortificatii dispuse pe mai multe linii de aparare. In Scythia Minor a fost continuata opera de intarire a limesului inceputa de Anastasius. Procopius de Cezareea mentioneaza un numar de 40 de asezari la care au fost efectuate lucrari de constructie. Intre acestea pot fi amintite: Sucidava, Axiopolis, Troesmis, Noviodunum, Aegissus, Ulmetum, Constantiniana, Tomis, Callatis etc .

Codul juridic de la Teodosie al II-lea la Justinian

Pentru a conduce pe oameni, Legea divina nu era de ajuns, ori Justinian a fost mostenitorul unei situatii juridice destul de confuze. Cele cateva date mentionate mai sus marcheaza cu siguranta politica externa a lui Justinian, dar au mai putina greutate fata de opera juridica realizata in vremea sa. Cu alte cuvinte Corpus Juris Civilis este incoronarea si punere la punct definitiva a lucrarilor anterioare. Datorita imperfectiunilor intalnite in Codexul Teodosian, a abundentei legislative din vremea imparatilor din a doua jumatate a secolului al V-lea (Leon, Zenon, Anastasius) se impunea o opera de sinteza. Pentru realizarea acestei lucrari Justinian a avut concursul unor juristi de seama, intre care amintim pe Trebonian. Totul a inceput la 13 februarie 528, atunci cand Justinian numeste o comisie formata din 7 membri, in frunte cu Trebonian, avand misiunea de a reuni intr-un cod toate constitutiile (legile) imperiale in vigoare, de la Hadrian (117-138) si pana in secolul al VI-lea, eliminand elementele care nu mai corespundeau cerintelor timpului. Comisia trebuia sa utilizeze Codexul Teodosian precum si culegerile particulare alcatuite in timpul lui Diocletian : Codex Gregorianus si Codex Hermogenianus. Demersul lui Justinian s-a concretizat pe 7 aprilie 529, cand lucrarea intitulata Codex Justinianus a fost gata. La 15 decembrie 530, imparatul numeste o noua comisie formata din 16 membri, pusa sub conducerea aceluiasi Trebonian cu misiunea de a codifica lucrarile de interpretarea legilor (jurisprudenta) juristilor romani din secolele II-III. Dupa trei ani lucrarea a fost gata si publicata la 16 decembrie 533 sub numele de Pandecte sau Digeste. La 21 noiembrie 533 a aparut o alta lucrare intitulata Institutiones, realizata din insarcinarea lui Justinian de catre Teofil si Dorotei, profesori la scolile de drept din Constantinopol si Beyruth, precum si de consacratul Trebonian. Lucrarea era de fapt un manual elementar de drept, pus la indemana studentilor in drept si care prezenta un material selectionat din Codex Justinianus si Digeste, fiind impartit in 4 carti. Numarul mare de legi promulgate de Justinian in cursul celor 5 ani scursi de la aparitia lui Codex Justinianus (529) a impus publicarea unei noi editii inbogatite a Codexului amintit si care va apare sub numele de Codex repetitae praeselectionis la 16 noiembrie 534, in 12 carti. Legile promulgate intre anii 535-565 au purtat numele de Novellae, adica legi noi in numar de 154 si redactate in marea lor majoritate in limba greaca. Unele dintre aceste legi faceau referire si la teritoriul tarii noastre, dandu-ne informatii despre viata politica si religioasa din acesta zona a Imperiului. Astfel Novela a XI-a ne vorbeste de arhiepiscopia Iustiniana Prima, intemeiata de Justinian in anul 535 si care avea in subordine doua episcopii din Banat, Lederata si Recidiva .
Toate lucrarile juridice publicate pe vremea lui Justinian au primit din partea juristilor Universitatii din Bologna, incepand cu secolul al XII-lea, denumirea de Corpus Juris Civilis . Cel care adesea este numit «ultimul imparat roman» si «primul bazileu bizantin», a ramas in istorie si prin numeroasele sale initiative legislative. Atat faimosul sau cod de legi, cat si Digeste, Institutiones sau Novelele, reflectau de fapt visul unei ordini universale crestine si romane. Fragmente intregi din aceasta legislatie tratau despre Biserica, despre disciplina si morala, accentuand conceptia bizantina si medievala asupra Bisericii si societatii. Chiar daca principalele directii ale acestei legislatii urmareau principii stabilite deja din vremea lui Constantin cel Mare si Teodosie I, contributia lui Justinian ramane profunda. Nenumaratele sectiuni ale Codului sau vorbeau despre proprietatea bisericeasca, despre datoriile clerului, despre drepturile episcopale in cadrul societatii, despre disciplina calugarilor sau despre masurile care trebuiau luate impotriva ereticilor. La randul lor Novelele 6 si 123 reprezinta un fel de constitutie a Bisericii Imperiale. Intemeiate esential pe legislatia canonica existenta promulgata la Sinoadele Ecumenice, aceste texte depaseau cadrul strict si legiferau in domenii despre care sinoadele nu aminteau nimic. De exemplu Justinian interzicea hirotonia ca episcop a celor care aveau sotii sau copii sau formula faimosul sistem al «pentarhiei», conform caruia Biserica Universala trebuia condusa de 5 patriarhi: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia si Ierusalimul . Sistemul nu a functionat in mod real niciodata, schisma monofizita eliminand de la inceput influenta Alexandriei si Antiohiei; rezulta mai degraba o suprematie de facto a Constantinopolului in Orient si o autoritate redusa a celorlalte patriarhate ortodoxe.

Arta in perioada lui Justinian

Principala bazilica a capitalei imperiale, consacrata lui Hristos, Intelepciunea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 24) , fusese contruita initial in vremea lui Constantin si Constans. Ea a fost incediata in 404 pe vremea tulburarilor provocate de exilul Sfantului Ioan Gura de Aur. Reconstruita pe timpul lui Teodosie al II-lea ea a fost inca o data distrusa in timpul rascoalei Nika, in 532. Reconstructia edificiului i-a permis lui Justinian sa-si afirme vocatia sa de constructor, exprimata atat in capitala cat si in provincie prin ridicarea de noi biserici sau alte edificii. Imparatul va incredinta unor savanti precum geometrului Antemios din Tralles si fizicianului Isidor din Milet, construirea unei imense bazilici cu cupola. In cinci ani edificiul a fost gata, iar la inaugurarea sa pe 27 decembrie 537, Justinian declarand: ”Te-am invins Solomoane”. Din pacate, in urma unui puternic cutremur de pamant, cupola se va darama si va fi refacuta in 563. Caracteristica acestei biserici era tocmai marimea cupolei, cu un diametru initial de 31 m., ridicata la o inaltime de 50 m. Aceasta cupola domina intreg edificiul. Procopius de Cezareea spunea ca ea “este atat de usoara si aeriana, ca pare ca sta mai putin pe ziduri, decat ca este suspendata cu un lant de aur din inaltul cerului” . Sustinuta de 4 mari arcuri, care se sprijina pe 4 piloni foarte puternici, ea se propteste la Est si la Vest pe 2 mari semicupole, care la randul lor au ca punct de sustinere 3 nise semicirculare. Cupola reprezenta de fapt Imparatia lui Dumnezeu care domina pe cea a oamenilor. In timpul diverselor ceremonii ce vor avea loc pana la 1453, imparatul ocupa spatiul de sub cupola tocmai pentru a aminti asistentei legatura sa cu Dumnezeu, in centru fiind sfera cereasca si trimisul pe pamant, imparatul . Prin abilitatea lor extraordinara arhitectii au reusit sa faca in acelasi timp si un edificiu solid, de proportii armonioase, realizand o adevarata capodopera . Poate ca indrazneala lor a fost putin cam mare dovada fiind cutremurul care a dus la daramarea cupolei, refacuta ulterior de acelasi Isidor din Milet. De atunci incoace, Sfanta Sofia apare ca una dintre cele mai mari creatii ale arhitecturii, un monument tipic, in care se rezuma un intreg ansamblu de metode si idealuri de arta. Cupola va deveni de acum incolo caracteristica arhitecturii bizantine. In exterior, basilica nu are nimic deosebit, zidurile fiind construite din caramida aparenta. In schimb, interiorul are o bogatie si un lux deosebit, care au devenit de asemenea caracteristice stilului bizantin. Frumusetea pavajului din marmura si mozaic, coloanele inalte de marmura, decoratia bogata a capitelurilor lucrate ca niste bijuterii, placajul peretilor cu marmura policroma care vor sa imite covoarele din Orient, stralucirea mozaicurilor de pe cupole si abside, minunatele vase din aur si argint, tesaturile din matase si aur care decorau altarul, toate uluiau pe privitori. Acealsi Procopius afirma: ”ea este opera puterii si indemanarii omenesti, precum si a divinitatii”. Ea reprezinta si astazi un monument celebru desi dupa caderea Constantinopolului sub turci a devenit moschee. Azi este muzeu atat pentru crestini cat si pentru musulmani.
Sfanta Sofia nu a fost singura opera de arta din timpul lui Justinian. In vremea sa au fost construite si alte biserici, intr-un stil care dovedeste ingeniozitate si noutate. Din pacate multe dintre acestea au fost distruse de-a lungul anilor. La Constantinopol se mai pastreaza bisericile: Sfintii Serghie si Vach dupa un plan octogonal, precum si Sfanta Irina . Cel mai bine s-au conservat bisericile din Ravenna: Sfantul Apolinarie in Classe, Sfantul Apolinarie il Nuovo (ultima tot dupa un plan octogonal). La Tesalonic Justinian a refacut biserica Sfantul Dumitru, care pastreaza pana astazi forma ei originala, iar la Efes biserica Sfantul Ioan Evanghelistul. Toate acestea sunt capodopere care stralucesc prin frumusetea placajelor, a pavimentelor de marmura policroma, ori a mozaicurilor cu un decor deosebit de bogat. Mozaicurile de pe bisericile amintite din Ravenna, ne dau o imagine a luxului si vietii bizantine din secolul al VI-lea, asupra stralucirii si fastului imperial.
Aceleasi tendinte se intalnesc si in alte opere din acesta perioada, cum ar fi manuscrisele cu litere de aur si argint pe pergament de purpura, tesaturile scoase la iveala cu prilejul sapaturilor arheologice din Egipt, sculpturile din fildes, lucrarile de orfevrerie. In toate acestea se intalnesc elemente traditionale greco-romane, dar si influente orientale, in special siriene, din a caror combinatie a iesit arta bizantina . Constantinopolul va deveni, din vremea lui Justinian, un centru artistic si cultural de prim ordin, preluand in multe privinte rolul pe care l-au avut mai inainte orase precum: Antiohia, Alexandria si Efes. Va lua nastere o arta noua, iar printre scopurile principale se va numara in primul rand glorificarea lui Dumnezeu si a imparatului. Intreaga arta va fi in serviciul crestinismului.

Reformele administrative in vremea lui Justinian

In ciuda acestei opere durabile, pe plan intern situatia nu avea insa nimic entuziasmant. Indeosebi puterea imparatului era inegal respectata. De aceea intre 535-536, sub impulsul prefectului pretoriului Ioan de Capadocia, Justinian intreprinde o ampla reforma administrativa. Masurile din acest timp au fost dictate si de tulburarile provocate de rascoala Nika, percum si de presiunile tot mai mari din partea populatiilor migratoare, ori ale persilor. Imparatul era nemultumit de faptul ca functionarii si guvernatorii de provincii erau corupti, se dedau la abuzuri si neglijente grave. In acest sens ia o serie de masuri expuse in Novelele VIII si XVII din anul 535, prin care intre altele, se suprima obiceiul de a se cumpara functia de guvernator pentru o anumita suma de bani, urmand ca cel care inaintase suma sa-si recupereze banii ulterior prin asuprirea populatiei. Imparatul i-a obligat de asemenea pe functionari sa jure in modul cel mai solemn ca n-au platit pentru functiile lor nimanui o suma de bani . Au fost aduse si unele modificari in organizarea provinciilor, unele dintre ele fiind unificate si puse sub conducerea unui guvernator militar (dux).
La Constantinopol Justinian a largit atributiile sefului politiei (prafectus vigilum), care a luat numele de praetor plebis si a creat un post, acela de quaestor cu misiunea de a se ocupa de multimea vizitatorilor si imigrantilor de tot felul, care veneau in numar mare in capitala. Pentru a micsora pericolul extern, tot mai amenintator dinspre Nordul Scythiei, Justinian a facut o mare organizare economica si militara, grupand Scythia si Moesia (provincii cu resurse economice reduse) cu provinciile maritime Cipru si Insulele Marii Egee, pe care le-au pus sub comanda unui quaestor Justinianus exercitus. Sediul acestui comandant pare sa fi fost la Odessos ori la Tomis. La Constanta s-a descoperit piatra funerara a lui Marcellus , vicar de Odessos si care lasa posibilitatea ca Tomisul sa fi fost sediul acestui vicar, ori sa-si fi gasit moartea aici cu prilejul unei calatorii de lucru.

Justinian si Biserica

Nu putem intelege importanta lui Justinian in istorie si mai ales in istoria Bisericii, fara a vedea in el primul ideolog al Imperiului crestin, cel care a dus alianta lui Constantin pana la o concluzie logica. In aceasta perioada s-a realizat o prima sinteza a crestinismului bizantin, care va orienta cursul ulterior al Ortodoxiei.
Justinian nu a facut niciodata distinctie intre traditia politica romana si crestinism. Considerandu-se imparat roman, el se autointitula si imparat crestin. Conceptia sa isi avea originea in unitatea indisolubila dintre Imperiu si religia crestina. Numai ca aceasta teorie avea si unele ambiguitati. Mai intai, trebuie amintit faptul ca sub influenta crestinismului, Imperiul suferise modificari substantiale: Justinian se considera slujitorul si executantul voii lui Dumnezeu, iar Imperiul ca instrument al planului divin privind lumea. Imperiul era plasat sub semnul Sfintei Cruci, iar misiunea sa era prezervarea si raspandirea crestinismului printre oameni. Interesul lui Justinian pentru lucrarea misionara, contributia sa decisiva la opera caritativa a Bisericii, donatiile facute Bisericii, nu trebuie minimalizate sau uitate, evidentiind sinceritatea credintei sale si interesul real pentru teologie. Codul sau de legi incepea cu o adevarata marturisire de credinta in Hristos si in Sfanta Treime, iar pe Sfanta Masa a bisericii Sfanta Sofia erau gravate cuvintele: «Ceea ce este al Tau, ceea ce este primit de Tine, Iti este oferit de Justinian si Teodora» . Cuvintele era expresia constiintei si credintei imparatului.
Din pacate sunt unii istorici care vad in acesta viziune a lui Justinian mai degraba o expresie a cezaropapismului sau, adica subordonarea Bisericii Statului . Altii insa, vad in Justinian inventatorul «simfoniei», adica a teoriei autentic ortodoxe a raportului dintre Biserica si Stat . Chiar daca in teorie si chiar in practica a dorit plasarea crestinismului in centrul activitatii Statului, imparatul a uitat Biserica. Cuvantul «Biserica» apare adesea in scrierile lui Justinian, definind misiunea unui imparat credincios, «pastrator al credintei crestine si aparator al Sfintei Biserici Universale si Apostolice impotriva dezordinei», dar situatia reala era putin diferita fata de aceste cuvinte .
In constiinta crestinilor, Biserica a fost de la inceput o comunitate noua, noul popor al lui Dumnezeu, edificat pe Taina Botezului. Aceasta nastere atribuia vietii crestine o noua dimensiune: il introducea pe primitor in Imparatia care nu era din aceasta lume si ii dadea acces la „viata vesnica”, fara insa a pierde calitatea de cetatean al acestei lumi . Altfel spus nu numai persecutiile au pus Biserica in afara lumii, dar si alteritatea fiintei sale. In secolul al IV-lea, frontiera dintre Biserica si lume era transparenta. Multi ezitau sa primeasca Botezul, avand constiinta „rupturii” pe care o antrena acesta Taina. De exemplu Sfantul Vasile cel Mare a fost botezat la o varsta adulta, iar Sfantul Ioan Gura de Aur critica pe cei care intarziau sa se boteze. In secolul al V-lea limita exterioara dintre Biserica si lume incepe sa dispara; comunitatea crestina tinde din ce in ce mai mult spre o coincidenta cu societatea bizantina in totalitatea sa. Cu toate acestea, in invatatura si constiinta Bisericii, principiul era mai putin intact: in calitate de comunitate care nu „este din aceasta lume”, Biserica este deci distincta de orice comunitate „naturala”. Chiar daca metodele de predicare sau de actiune printre oameni au inregistrat unele modificari, chiar daca slujbele s-au dezvoltat si au capatat un aspect solemn sau daca Biserica a patruns in diferitele sfere ale vietii umane, ea ramanea in esenta ceea ce trebuia sa fie: adunarea poporului lui Dunmnezeu, care marturisea inainte de toate Imparatia Lui. Pana astazi rugaciunea euharistica pastreaza inspiratia eshatologica de la inceput, iar la fiecare Liturghie, Biserica marturiseste ce „ea nu este din acesta lume” si ca „apartine vietii viitoare”. Coincidenta dintre comunitatea sacramentala si cea naturala a antrenat dupa crestinarea Imperiului o deplasare a frontierei dintre Biserica si lume. Limita exterioara separa pe crestini de pagani, ori acum ea devine interioara si strabate constiintele crestinilor. Apartinand atat lumii cat si Bisericii, crestinul trebuia sa recunoasca diferenta lor ontologica. In timp ce efortul sau este indreptat spre iluminarea vietii sale de invatatura lui Hristos, el stie ca Imparatia lui Dumnezeu, bucuria vietii vesnice in Hristos, nu este din acesta lume. Acesta bucurie este experimentata de fiecare crestin la Sfanta Liturghie, cand in momentul frangerii painii este proclamata „moartea Domnului si este marturisita Invierea Sa”. Astfel, Biserica in ansamblul ei reprezinta taina Imparatiei lui Dumnezeu, anticiparea victoriei sale, fiind totodata libera si disticta de lume. Toate eforturile teologilor din secolele IV-V vizau tocmai conservarea in interiorul comunitatii ecleziale a constiintei coexistentei celor doua planuri in viata crestina. Aceste eforturi explica de altfel complexitatea ritualului liturgic si accentul tot mai mare pus pe caracterul „redutabil” al Sfintelor Taine, ca manifestare vizibila a unei realitati ceresti invizibile. Prin rugaciune, Liturghie sau asceza, Biserica lupta impotriva unor tendinte de transformare a crestinismului intr-o religie naturala, solidara in intregime cu aceasta lume.
In aceasta consta poate neintelegerea dintre Biserica si Imperiu. Statul roman putea adopta, fara prea mari probleme, invatatura despre Dumnezeu si despre Hristos, facand din aceasta doctrina religioasa oficiala; putea elimina paganismul sau pana la un punct crestina propriile legi. Numai ca Imperiul nu putea recunoaste Biserica drept o comunitate distincta, independenta de lume. Absolutismul religios al Statului roman si faptul ca imparatul se considera reprezentantul lui Dumnezeu pe pamant erau piedici serioase in schimbarea de atitudine . Cu cat dimensiunile Bisericii coincideau cu cele ale Imperiului, cu atat frontierele exterioare erau eliminate, in constiinta Statului aparand ideea unei identitati perfecte de autoritate, de origine divina. Dupa abolirea paganismului, imparatii au renuntat la functiile sacre sau sacerdotale pe care le exersau in vremea Romei antice, iar autoritatea sacramentala, doctrinara sau pastorala a ierarhiei bisericesti nu a fost limitata. Statul proteja ierarhia, confirma doctrina Bisericii asa cum fusese ea stabilita la Sinoadele Ecumenice, numai ca problema relatiei dintre Biserica si Statul bizantin a fost cu timpul inlocuita de cea a relatiei dintre autoritatea seculara si ierarhie . In constiinta imperiala, Biserica se confunda cu lumea, lumea fiind crestina doua principii complementare fiind necesare existentei si organizarii sale: imparatul si preotul. In literatura bizantina din aceasta perioada aparea comparatia raportului dintre Biserica si Stat ca cea dintre suflet si trup; Statul conceput ca un trup animat de prezenta in el a Bisericii, sufletul sau .
Aceasta conceptie era diferita de cea din perioada Bisericii primare. Atunci Biserica era un trup, un organism viu, un popor nou, ireductibil unei comunitati naturale. Chiar daca toti oamenii erau chemati sa faca parte din acest corp si puteau deveni membrii sai, lumea nu se putea confunda cu Biserica pentru ca in ea si prin ea oamenii participau la o alta lume si la o alta viata, care se va manifesta cu slava la sfarsitul acestei lumi. In realitate Imperiul, in calitatea sa de mostenitor ideologic al paganismului, vedea in Stat singura forma de comunitate oranduita de Dumnezeu si care imbratisa toate domeniile vietii umane. Singura diferenta intre acest model si cel al teocratie pagane era ca Imperiul, prin alegerea imparatului, a putut afla pe adevaratul Dumnezeu si religia sa crestina. Hristos a dat preotilor puterea de a ierta, vindeca, sfinti si invata, iar Statul trebuia sa le dea acestora onoruri deosebite, caci de rugaciunile lor depindea prosperitatea Imperiului. In constiinta primelor secole la Bizant, Biserica era asimilata ierarhiei, dogmelor, slujbelor divine, dar functia ei era detinuta de Stat. Problema raportului dintre Biserica si Stat nu se punea inca, deoarece totul se reducea la relatii in sanul aceluiasi Stat, intre puterea seculara si cea spirituala. Legislatia si politica religioasa a lui Justinian va aduce insa un raspuns acestei situatii.

Simfonia bizantina

Solutia propusa de Justinian este cunoscuta in istorie sub numele de „simfonie”. Initiativa sa este foarte bine exprimata in Novela a VI-a: „Sacerdotiul si Imperiul (sacerdotium si Imperium), sunt doua daruri pretioase pe care Dumnezeu le-a lasat oamenilor din dragostea Sa nemarginita. Sacerdotiul priveste lucrurile divine; Imperiul conduce lucrurile muritoare si le guverneaza; si unul si celalalt, provin din acelasi principiu, dirijand cursul vietii umane” . La randul sau Imperiul prelua asupra lui grija pastrarii dogmelor bisericesti si a demnitatii sacerdotale. Clerul, in armonie cu Imperiul, orienta intreaga viata publica spre Dumnezeu.
Aceasta teorie putea fi foarte buna numai ca Biserica invata ca lumea avea doua valori absolute: Dumnezeu si omul, restul inclusiv Statul fiind limitat prin natura, datorita apartenentei exclusive la lume. Statul, prin natura sa era limitat, nu putea reprezenta o valoare absoluta. De aceea crestinii au suferit si s-au jertfit atunci cand au refuzat sa recunoasca Statului dreptul de a supune pe om. Idealul crestin nu era de a uni Biserica cu Statul, ci dimpotriva de a face o distinctie intre ele. Statul este crestin numai in masura in care nu are pretentia de a fi totul pentru om, in masura in care renunta a determina in chip exclusiv viata omului. Teoria lui Justinian dorea sa se impuna in mentalitatea teocratica a Imperiului pagan, pentru care Statul era forma sacra si absoluta a lumii, sensul sau, justificarea sa. Nu putem vorbi deci de subordonarea Bisericii Statului, deoarece orice subordonare presupune doua subiecte distincte, in timp ce pentru modelul teocratic nimic nu poate fi in afara Statului: religia prin fiinta sa este o functie statala.
„Binele Bisericii constituie forta Imperiului”, aceste cuvine ale lui Justinian reprezinta cheia teoriei sale . El accepta distinctia dintre autoritatea imperiala si cea spirituala, considerandu-o pe aceasta din urma drept purtatoare de adevar. El admitea ca Imperiul si sacerdotiul au functii diferite, dar totul este subordonat binelui Imperiului, puterii si prosperitatii sale, ca valoare ultima si absoluta. Chiar si dragostea lui Justinian pentru monahism, demonstrata prin infiintarea a zeci de manastiri pe intreg teritoriul Imperiului, avea drept sursa acest absolutism religios. „Daca acesti sfinti il roaga pe Dumnezeu pentru prosperitatea Imperiului, cu maini pure si suflete ferite de pacate, inseamna ca armatele noastre vor fi victorioase iar orasele bine administrate” .

Politica de reconciliere cu Roma si ruptura cu Orientul

In vremea lui Justinian asistam la noi conflicte de ordin religios. Chiar daca a fost ultimul imparat roman de pe tronul Imperiului bizantin, el a fost si un domn crestin, un suveran constient de originea divina a puterii sale. Notiunea de Imperius Romanus se confunda cu cea de ecumenicitate crestina, iar victoria religiei crestine peste tot pamantul nu avea mai putina valoare ca cea a restaurarii puterii romane. Justinian considera ca prima indatorire a unui suveran era “de a pastra intacta puritatea credintei crestine, de a o apara impotriva oricarei perturbari, de a sprijini Biserica Ortodoxa si Apostolica” amintindu-si ca “piosii si dreptcredinciosii imparati care l-au precedat, aveau ca scop extirparea ereziilor si mentinerea pacii in Sfanta Biserica a lui Dumnezeu”.
Urmand aceasta directie, Justinian daduse inca din anii 527-528 legi severe impotriva ereticilor si inchisese templele lui Isis si Amon din Egipt . In anii urmatori va lua si alte masuri impotriva cultelor pagane si a evreilor carora le va cere sa foloseasca in cultul lor textul in limba greaca a Septuagintei . In anul 529, Justinian ordona inchiderea Universitatii din Atena un ultim refugiu al paganismului. Prin aceasta atitudine Justinian nu facea altceva decat sa se inscrie liniei antipagane adoptata de Teodosie I, insa prin inversare si radicalizare isi apropria atitudinea lui Iulian: invatamantul trebuia pe viitor sa se situeze in cadrul unei doctrine oficiale definita de Biserica, imparatul avand indatorirea ca ea sa fie respectata .
Justinian a precizat si granitele dintre legea laica (civila) si cea monahala, mergand atat de departe incat a adus corecturi si hotararilor Sinoadelor . Toata aceasta legislatie avea la baza obligativitatea calugarilor de a ramane fideli votului dat lui Dumnezeu. Cel care abandoneaza manastirea trebuie adus inapoi cu forta si daca pleaca din nou, este trimis in armata, fara sa poata beneficia de bunurile si de situatia sa juridica anterioara. In anul 529 a luat masuri si impotriva unor aristocrati si a altor persoane, care se faceau vinovate de practicarea in secret a riturilor pagane. Daca refuzau sa se initieze in doctrina crestina si sa se boteze, erau exilati si li se confiscau toate bunurile.
In ceea ce priveste arianismul putem spune ca mai dainuia la vremea aceea in Africa, Italia si Spania, regiuni ocupate de vandali, ostrogoti si vizigoti . In lupta sa pentru apararea Ortodoxiei imparatul Iustin I i-a fortat pe arieni sa treaca la credinta ortodoxa, confiscandu-le averile si bisericile . Aceasta l-a determinat pe regele Teodoric cel Mare al ostrogotilor sa protesteze la Contantinopol, unde l-a trimis pe papa Ioan I (523-526), in anul 526. Din delegatia papala mai faceau parte 4 senatori si epicopul Ecclesius al Ravennei. Misiunea era de a cere imparatului ridicarea sanctiunilor dictate impotriva arienilor. Misiunea ambasadei s-a soldat cu un esec, la intoarcere papa fiind inchis, iar Teodoric a conficat bisericile crestinilor ortodocsi din Ravenna, dandu-le arienilor . Victoriile militare ale lui Justinian au creat premisele restaurarii Ortodoxiei, dupa cucerirea Italiei in anul 554, imparatul dand asa-numita Pragmatica sanctio, prin care se restabilea autoritatea bizantina asupra provinciilor italiene . Astfel se restabileau si drepturile Bisericii Ortodoxe, Pragmatica sanctio, avand inscrise atat legi civile cat si masuri de ordin religios: erau recunoscute donatiile facute Bisericii Ortodoxe, fie de unii regi goti, fie de imparateasa Teodora sau de Senatul roman. De asemenea, erau retrocedate ortodocsilor toate imobilele, mai ales biserici, confiscate de regii ostrogoti de la Teodoric pana la Totila .
Inca din momentul in care pe tronul Bizantului se mai afla Iustin I, Justinian se gandea sa introduca in politica sa religioasa o reconciliere cu Roma. Gandul sau era expresia unui proiect mai amplu: restaurarea Imperiului din Occident. In haosul care domnea atunci in Occident singura legatura dintre Bizant si traditia romana era papa. Autoritatea sa era de necontestat printre barbarii germani, desi acestia erau arieni din momentul in care Ulfila ii botezase pe goti in secolul al IV-lea. Justinian miza pe papalitate pentru restaurarea puterii sale in Occident, in timp ce clerul roman ramanea fidel papei Leon si Sinodului de la Calcedon. Numai ca atunci cand Justinian ajunge pe tron in 527, situatia in Orient era diametral opusa fata de cea din Occident. In Egipt, Biserica era in intregime in mainile monofizitilor, iar in alte provincii adeptii Henotikonului sau monofizitii moderati faceau legea. Biserica Antiohiei avea in frunte pe Sever, „creierul” teologiei monofizite. Iustin si Justinian au incercat mai intai sa constranga episcopatul Imperiului sa revina la credinta de la Calcedon, dar noii episcopi numiti si consacrati la Constantinopol, trebuiau sa faca apel la fortele de ordine pentru a-si ocupa scaunele. Agitatia era tot mai mare si printre credinciosi, numai Palestina ramanand acum ortodoxa. In Siria, la Edesa, nu departe de frontiera cu Persia, precum si in regiunile indepartate ale Asiei Mici, ierarhia calcedoniana se instala in forta. Pentru Egipt nimeni nu indraznea sa-l atace pe Sever al Antiohiei si pe alti conducatori monofiziti care-si gasisera refugiul aici.
In 531, Justinian schimba in mod radical politica sa: el abandoneaza recurgeera la forta in schimbul unei politici de compromis. Multi istorici pun acesta schimbare de atitudine pe influenta exercitata asupra imparatului de catre Teodora, care nu ezita sa-i ajute pe cei acuzati de erezie. Alti istorici vorbesc de o repartizare a rolurilor intre sot si sotie: sustinerea Ortodoxiei de catre Justinian si a monofizitilor de catre Teodora ar fi fost de fapt o manevra politica destinata prezervarii unitatii Imperiului, permitand celor doua curente sa se sprijine pe puterea imperiala . Cu toate acestea Justinian nu putea ignora amenintarile impuse de aceasta divizare religioasa, in spatele careia statea separatismul de tip nationalist.
Astfel problema religioasa cea mai delicata ramanea acum, aceea a monofizitilor, Justinian datorita influentei deosebite a Teodorei avand o pozitie sovaielnica si oscilanta. Pana in 536 el se dovedeste ingaduitor fata de monofiziti, de aceasta atitudine beneficiind multi episcopi monofiziti, printre care Severus, fostul patriarh al Antiohiei, readus din exil. Justinian organizeaza o intrunire intre 6 calcedoneni si 6 monofiziti moderati, care elaboreaza o formula de credinta, pe care imparatul o promulga in 533 si pentru care obtine si aprobarea papei Ioan al II-lea in 534. In aceasta formula de credinta nu se vorbea de o singura fire sau de doua firi in persoana lui Iisus Hristos, ci doar de Mantuitorul, care S-a intrupat, S-a facut om, a fost rastignit si este una dintre cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, de o fiinta cu ele. Aceasta formula nu a satisfacut nici pe calcedoneni, nici pe monofizitii moderati, asa ca in 536 vine la Constantinopol papa Agapit, succesorul lui Ioan al II-lea si il convinge pe Justinian sa renunte la formula adoptata deoarece nu era ortodoxa. Patriarhul Antim, care fusese unul dintre autorii formulei, este depus din scaun si reincepe persecutia impotriva monofizitilor.
Cu timpul insa, prigoana a slabit, iar monofizitii au facut noi progrese, mai ales datorita influentei pe care o capata niste calugari invatati, Dometian si Teodor Askidas, partizani ai origenismului (in lucrarea lui Origen, Despre principii, erau strecurate unele greseli dogmatice: preexistenta sufletelor, Fiul subordonat Tatalui, la sfarsitul veacurilor pacatosii de toate categoriile, implicit diavolul, datorita marii bunatati a lui Dumnezeu vor invia cu trupuri eterice si vor fi restabiliti in starea initiala de nevinovatie), pe langa Teodora si imparat. In 543 se tine insa un sinod local la Constantinopol, prin care erau condamnate noua propozitii din scrierile lui Origen, iar numele sau era trecut printre eretici . Indignat de aceste hotarari, Teodor Askidas indeamna pe Teodora si pe Justinian sa faca o noua incercare de a atrage cel putin o parte a dizidentei monofizite. Reconcilierea era acum impiedicata de o alta problema, anume reabilitarea la Sinodul de la Calcedon a lui Theodor de Mopsuestia, Teodoret de Cyrr si Ibas de Edessa, ale caror scrieri erau considerate de monofiziti impregnate de nestorianism.
Teodor Askidas si ceilalti monofiziti cu trecere la palat au reusit sa-l convinga pe Justinian sa dea in 544 un edict teologic, «in trei capitole», prin care se condamnau unele lucrari ale lui Ibas de Edessa, Teodoret de Cyrr (Scrierile acestuia impotriva lui Chiril al Alexandriei si contra Sinodului de la Efes) precum si opera lui Theodor de Mopsuestia. Patriarhii si majoritatea ierarhilor rasariteni s-au opus dorintei imparatului, in schimb in Occident edictul a fost privit, in general defavorabil.
Papa Vigilius, cunoscut si prin corespondenta purtata cu episcopul Valentinian al Tomisului, a fost adus cu forta la Constantinopol in 547 si “convins” de imparatul Justinian si de Teodora sa adere la semnarea “celor trei capitole”, ceea ce Vigilius a si facut. Ecoul produs in Occident a fost negativ, ceea ce l-a determinat pe Vigilius sa retracteze cele afirmate mai inainte. In vara anului 551, Justinian indemnat de Theodor Askidas publica un nou edict, cunoscut sub numele de “Marturisirea de credinta a imparatului Justinian impotriva celor trei capitole”. Noul edict provoaca o confuzie si mai mare ingreunand impacarea, lucru sesizat si de imparat, ce va convoca in 553 al V-lea Sinod Ecumenic. Papa Vigiliu, invitat special sa se prezinte la Sinod, motivand ca este bolnav si ca va raspunde in scris, trimite un memoriu numit Constitutum, prin care exceptand un numar mai mare din scrierile lui Teodor de Mopsuestia, declara “cele 3 capitole” ortodoxe, amenintand cu anatema pe oricine le va condamna. Participantii la acest Sinod nu au tinut seama de protestul papii si au condamnat “cele 3 capitole”, iar Arie, Macedonie, Nestorie, Eutihie sau Origen au fost din nou anatematizati. Pana la urma si papa a acceptat hotararile Sinodului. Credinciosii din Milan, ca si episcopii si clericii din Nordul Italiei, Istria, Venetia, Dalmatia, Galia si Africa au refuzat sa intre in legatura cu papa care a urmat lui Vigiliu, Pelagiu, care fusese de acord si el cu hotararile Sinodului V Ecumenic. Opozitia episcopilor din Venetia si Istria contra Sinodului de la Constantinopol din 553 este cunoscuta sub numele de schisma istro-venetiana, si a durat pana in 607, cand episcopii venetieni si istrieni s-au impacat cu Roma.

Mostenirea lui Justinian

Ultimii ani din viata lui Justinian au fost plini de amaraciune. Dupa moartea Teodorei, erorile politicii generale si viciile administrative au dus la o slabire a autoritatii imperiale. Cu toate neajunsurile interne sau cele de ordin religios si politic, inerente unei perioade zbuciumate si cu toate ca multe din recuceririle teritoriale nu au putut dura prea mult, domnia sa reprezinta o culme de realizari. Domnia sa nu a insemnat, asa cum el si-ar fi dorit, inceputul unei ere noi, ci sfarsitul unei epoci muribunde. Nu i-a fost dat lui Justinian sa renoveze Imperiul. El a reusit numai sa-l restaureze in exterior si aceasta pentru scurta vreme, dar in interior statul roman tarziu imbatranit, nu a putut fi regenerat. De aceea, nici realizarile externe nu au putut dura, fiindca nu au avut o baza solida. Insuccesele lui Justinian se datoresc planurilor sale prea ambitioase, precum si vremurilor destul de vitrige , in care i-a fost dat sa incerce implinirea lor.
Un aspect important al domniei lui Justinian a fost insa implicarea sa in problemele de ordin religios. Atat imparatul cat si imparateasa Teodora au considerat problemele hristologice drept esentiale pentru binele spiritual al societatii si pentru propria lor mantuire. Masurile coercitive pe care Justinian le-a considerat necesare pentru unii opozanti ai politicii sale, erau de fapt expresia a ceea ce el considera a fi responsabilitatea unui imparat crestin: a rasplati virtutile si a corecta greselile supusilor. El nu se considera infailibil si de aceea adesea schimba tactica. El a acceptat in mod indubitabil conceptul traditional crestin conform caruia episcopii adunati in sinod erau martorii Adevarului. Cel mai bun indiciu al angajamentului personal al lui Justinian in problemele religioase a fost atitudinea sa brusca, spre sfarsitul vietii, impunand Bisericii invatatura gresita a aftarodochetismului . Demersul sau nu avea nici o ratiune politica.
Justinian moare pe 14 noiembrie 565, lasand Imperiul intr-un apogeu destul de fragil.

Situatia Imperiului bizantin sub urmasii lui Justinian

Dupa disparitia imparatului Justinian, elementele de descompunere ale Imperiului si-au facut aparitia din ce in ce mai mult. Intre anii 565 si 610 vom asista la multe situatii critice. Succesorii imediati ai lui Justinian au fost: Iustin al II-lea cel Tanar (565-578), Tiberiu al II-lea (578-582), Mauriciu (582-602) si Focas (602-610).
In aceasta perioada situatia interna a Imperiului bizantin a fost dominata de grave probleme de ordin financiar. Moartea lui Justinian fusese de altfel urmata de o reactie violenta impotriva absolutismului imperial la Constantinopol, unde diferitele factiuni precum verzii sau albastrii tulburau orasul sau in provincii acolo unde nobilimea era destul de agitata. Toate acestea, la care se adauga si politica dictatoriala a lui Focas si-au gasit o rezolvarea in momentul in care pe tronul Imperiului bizantin a ajuns in 610 fiul exarhului Cartaginei, Heraclius, domnia sa marcand practic inceputul epocii bizantine.

Politica externa

Pe plan extern, imparatii acestei perioade abandoneaza politica occidentala, Italia fiind aproape in intregime cucerita de lombarzi. Roma este abandonata, ultimul ajutor fiind gasit in energia papei Grigorie cel Mare (590-604). Pentru a salva cate ceva, Mauriciu a creat un exarhat la Ravenna, un altul in Africa la Cartagina, in care puterea militara si cea civila erau reunite in mainile unei singure persoane, exarhul (reprezentantul puterii imperiale in cazuri speciale). Practic Imperiul bizantin era amenintat din trei directii: Spania -; un spatiu destul de indepartat, Italia -; amenintata de invazia lombarda si Balcanii -; unde slavii, avarii si bulgarii amenintau insasi viata Imperiului.
In aceasta situatie, din Peninsula Iberica care se gasea acum inca in mana bizantinilor, Imperiul a pierdut intre 571-572 Cordoba, iar ceva mai tarziu in 629 a fost cucerita definitiv de vizigoti. Fara a intra in detalii vom mai spune ca influenta bizantina asupra culturii vizigote nu a fost neglijabila .

Bizantul si Italia

In ceea ce priveste Italia, rezistenta bizantina a fost deosebit de slaba, pentru ca efortul principal al Imperiului era indreptat acum catre Orient si Balcani. Populatia care isi revenise cu greu dupa recucerirea bizantina, era acum nevoita sa faca fata unei fiscalitati excesive, unui sistem de spoliere discutabil, astfel incat venirea lombarzilor era privita cu bunavointa. In patru ani lombarzii vor stapani o mare parte a Peninsulei cu exceptia litoralului si a lagunei; in mai putin de zece ani ei reusind sa se organizeze in principate. Noul context permitea Bizantului sa mai detina o parte importanta a Italiei de Sud: Sicilia , Calabria, regiunea de coasta care inconjura orasele Neapole si Amalfi . In aceasta perioada, papa Grigorie cel Mare a reprezentat factorul de rezistenta impotriva lombarzilor, pagani in marea lor majoritate si a caror aristocratie era ariana. Prestigiul moral al scaunului sau era recunoscut in intreg Occidentul crestin. Corespondenta sa contine numeroase scrisori adresate episcopilor africani, indeosebi in problema donatista, vechea schisma de la inceputul secolului al IV-lea, care continua sa reprezinte un factor provocator in Biserica . In acea vreme, in care o buna parte a Occidentului era in mana regatelor «barbare», legaturile acestora cu Biserica erau in mod evident prioritare pe agenda de lucru a papei. De aceea, grija lui Grigore cel Mare era puterea lombarda in Italia: asistam acum la o ocupare brutala a pamanturilor traditional romane de catre regii si ducii de neam germanic, arieni, care nu numai ca atacau in mod direct armatele exarhatului imperial de la Ravenna, dar se opuneau si autoritatii spirituale a papei. Exprimandu-si frustrarea, papa Grigorie scria la un moment dat unui prieten de-al sau de la Constantinopol: «Eu nu am fost facut episcop de catre romani, ci de lombarzi» . De altfel, el compara Roma cu un vultur care si-a pierdut penele. Acest patriotism roman a lui Grigorie, justifica atasamentul sau politic fata de Imperiul bizantin. In scrisorile adresate lui Mauriciu, el se numea «nevrednicul tau servitor» (indignus pietatis vestrae famulus), iar influenta mare pe care el o avea in Occident, mai mare decat exarhatul de Ravenna, il determina sa dea chiar decrete in numele imparatului. Acest rol jucat acum de papalitate in Occident, ca reprezentant imperial de facto, a servit mai tarziu drept precedent psihologic, atunci cand papii isi vor asuma o putere civila autonoma. Cu toate acestea, Grigorie cel Mare nu a fost mereu un instrument pasiv al politicii imperiale. In relatiile sale cu lombarzii, el a adoptat mai degraba o atitudine independenta. Multa vreme imparatul Mauricius si exarhul sau, Romanus, s-au opus tratativelor de pace cu cuceritorii. Papa insa a avut contacte cu regele lombard Agilulf, prin intermediul sotiei acestuia, Teodelinda, care era ortodoxa. Mauricius va condamna aceste initiative independente, Romanus il va acuza de tradare, numai ca aceasta politica a papei va da pana la urma roade sub exarhii Calinicus si Smarald, cand se va incheia pacea cu lombarzii. Mai mult chiar, Adaloald, fiul lui Agilulf si al Teodelindei a fost botezat in credinta ortodoxa in 603 . Aceasta politica pacifista va fi continuata si de imparatul Focas, asasinul lui Mauriciu (602), care trebuia sa faca fata acum unei noi invazii persane. Convergenta politica dintre papa si noul imparat era explicabila, dar nu justifica bucuria exprimata de Grigorie la instalarea acestui tiran. Ca raspuns la sustinerea papei, Focas a publicat un decret special in favoarea primatului roman, pentru acest gest fiind cinstit la Roma prin ridicarea in Forum a unei coloane. Acest monument se pastreaza si astazi.
Relatiile care au existat in vremea lui Grigorie cel Mare, intre Biserica Romei si alte centre ale crestinatatii, au aratat ca papa intelegea misiunea sa mai degraba in termenii slujirii, decat in cei ai puterii. Intr-o scrisoare adresata arhiepiscopului Dominicus al Cartaginei, papa ii recunostea in mod formal drepturile, adica independenta administrativa a Bisericii africane. Tot papa purta o corespondenta regulata cu patriarhii orientali, indeosebi cu Evloghie al Alexandriei, Anastasie al Antiohiei si chiar Kirion al Georgiei . Tot din vremea lui Grigorie cel Mare nu pot fi uitate daniile pe care el le-a facut manastirilor din Tara Sfanta si la Muntele Sinai.

Raporturile cu persii

In Orient, razboaiele reincep atat la frontiera persana cat si la cea dunareana. Conflictul cu persii, dezastruos pentru Imperiu sub Iustin, se va termina in conditii avantajoase sub Mauriciu, dar va reincepe in vremea lui Focas. Motivul declansarii acestui conflict, care parea pentru o buna perioada incheiat, a fost nerespectarea de catre Iustin a tratatului unchiului sau , Justinian, incheiat cu persii in anul 562. De asemenea, un rol determinant l-a mai avut si protectia pe care bizantinii o manifestau fata de armeni, cei care tot acum se revoltasera impotriva persilor. Armenia avea nu numai o importanta strategica pentru Imperiu, dar era si un furnizor important de militari, care ii inlocuiau pe mercenarii germani plecati in Apus. Drept represalii la aceasta atitudine, Chosroe I a invadat Syria, a pus stapanire pe cetatea Daras situata la frontiera. Pe timpul lui Tiberiu (asociat lui Iustin II cu titlu de caesar, el fiind mai inainte comes excubitorum, adica comandantul garzii personale a imparatului), s-a incercat incheierea unei paci cu persii, dar pentru aceasta era nevoie de intarirea fortelor armate, care sa-i dea prestigiul necesar sa trateze cu persii. In vederea intaririi fortelor sale militare, Tiberiu avea nevoie de un armistitiu pe care-l obtine in Mesopotamia, dar nu si in Armenia. In 578, in functia de magister militum per Orientem este numit Mauriciu, care a repurtat unele victorii ce i-au permis lui Tiberiu sa negocieze pentru oprirea luptelor. Conditiile puse de el lui Chosroe erau generoase: in schimbul cetatii Daras, persii urmau sa primeasca unele teritorii pierdute precum Armenia. Tratatul era pe punctul de a fi incheiat, cand Chosroe moare in 579, succesorul sau Hormisdas, rupand negocierile. Razboiul reincepe si va dura pana la moartea lui Tiberiu in 582.
Succesorul lui Tiberiu, Mauriciu va continua conflictul cu persii, dar va inregistra o oarecare ameliorare a situatiei. In 591, Hormisdas a fost asasinat de catre satrapul Varanes din Media, iar fiul lui Hormisdas, Chosroe al II-lea a cerut ajutor bizantinilor pentru a-si recapata tronul. Mauriciu il ajuta, Chosroe isi recapata tronul iar in schimb cedeaza bizantinilor orasele Martyropolis, Daras si intreaga Armenie . Relatiile cu persii se vor inrautati sub imparatul Focas, Chosroe al II-lea cucerind in 605 cetatea Daras si Cezareea Capadociei.

Situatia din Balcani si de la Dunarea de Jos

Revenind la conflictele succesorilor lui Justinian nu putem trece cu vederea situatia de la Dunarea de Jos sau cea din Balcani. Mai intai, Iustin al II-lea, prin refuzul platii subsidiilor anuale kutrigurilor si avarilor, este nevoit sa faca fata invaziilor acestora dincolo de Dunare in 566. Un an mai tarziu avarii au acceptat sa dea ajutor lombarzilor in lupta acestora contra gepizilor, dupa a caror infrangere vor ramane stapani in intreaga Campie Panonica. Din acest moment drumurile avarilor vor fi deschise in toate directiile, devenind o putere de temut pentru Imperiul bizantin. Tiberiu, in calitatea sa de coregent, a incheiat pacea cu ei in schimbul unei sume anuale de 80.000 de solidi (364 kg. aur). Pentru aceasta suma conducatorul avar Baian se obliga sa intreprinda o campanie impotriva slavilor din Campia Munteana. Inaintand de-a lungul Dunarii, pe vechiul drum roman Singidunum-Novae-Durostorum, avarii au ajuns pana in Dobrogea, de unde au trecut in stanga Dunarii. Sclavinii, atacati pe neasteptate, nu au opus nici o rezistenta, recunoscand suzeranitatea lui Baian, caruia i-au si predat miile de prizonieri, adusi din provinciile din dreapta Dunarii (578). In acest fel, conducatorul avar isi consolida inca odata pozitia in zona, facand din sclavini supusii sai.
In anul 582 avarii au cucerit orasul Sirmium, unde Baian isi va instala noua sa resedinta. Din acest loc, alaturi de supusii lor vor intreprinde mai multe incursiuni asupra cetatilor de la Dunarea de Jos si vor pustii teritoriile de Nord ale Imperiului, impreuna cu Peninsula Balcanica, devenind stapani in zona. Astfel, pe la anul 580 slavii s-au asezat pe teritoriul Imperiului, foarte probabil si in Dobrogea, in numar mare. In general, asezarea lor nu a avut un caracter permanent si nici intentii pasnice, ci pentru jaf si prada. Se poate semnala insa tot acum un inceput al constituirii de asezari statornice ale slavilor in Peninsula Balcanica.
Situatia s-a complicat pe vremea lui Mauriciu, cand puternicul regat al avarilor, impreuna cu slavii, nu se vor mai multumi cu simple expeditii de prada, dupa care sa se intoarca in locurile de unde pornisera, ci se instaleaza permanent pe teritoriul bizantin, asa cum o facusera din 580. Spre deosebire de germani care au plecat in alte parti, slavii au reusit sa creeze adevarate unitati politico-administrative in sanul Imperiului bizantin. Pana in anul 602 armata bizantina condusa de generalul Priscus si apoi de fratele imparatului, Petru, a reusit sa tina la respect pe slavi si sa nu le permita instalarea in masa la Sud de Dunare. Luptele s-au purtat in Dobrogea, in Bulgaria de astazi, in zona Banatului si chiar in Muntenia si Oltenia. Un contemporan al acestor evenimente, Teofilact Simocata si apoi Teofan Confesorul la inceputul secolului al IX-lea ne ofera unele marturii interesante despre evenimentele din aceasta perioada. Astfel, primul vorbind despre expeditiile armatei bizantine in Nordul Dunarii (Muntenia), mentioneaza si pe autohtonii de aici, care se pun in slujba armatei bizantine, in lupta impotriva triburilor slave, precum si unele rauri precum Ilivakia, identificat cu Ialomita .
De acum inainte zonele ocupate compact de slavi vor purta numele de sclavinii, iar cele de populatia romanica, romanii. Spre deosebire de avari, stapanitorii lor, care invadau Imperiul pentru prada, dupa care se intorceau, slavii nu vor mai pleca de aici niciodata. Lipsiti insa de o organizare politica si militara, ca si de unitatea de care dadeau dovada avarii, ei au reusit totusi sa se impuna prin numarul lor mare. In 597 ei vor aveau chiar o tentativa de cucerire a Constantinopolului, dar fara succes. Impotriva lor imparatul Focas nu a luat nici o masura, fie din cauza slabiciunilor armatei, fie ca nu-i considera un pericol pentru Imperiu. Fata de avari acelasi Focas le-a marit subsidiile, crezand ca prin acest gest putea sa-i potoleasca.