c2t3tx

Istoria moderna a teritoriilor romanesti si-a manifestat unele valente imediat dupa fapta unificatoare a domnului MIHAI VITEAZUL din 1600. A fost insa necesara o prelungita etapa de tranzitie, timp de doua veacuri, dupa EVUL MEDIU, pentru a intra in anumiti parametrii specifici societatii burgheze, capitaliste, care sa inscrie spatiul nostru traditional pe o traiectorie ascendenta, specifica noii arhitecturi social-politice, economice si administrative europene. Ca urmare, inceputul modernitatii “clasice” autohtone s-a facut, efectiv, prin REVOLUTIA DIN 1821 condusa de TUDOR VLADIMIRESCU.
Apoi, miscarea de REGRNREARE NATIONALA din 1848-1849, desfasurata sub diferite modalitati in toate provinciile autohtone, evenimentele de la 1859, care au creat “MICA UNIRE”, suita de reforme din timpul domniei lui ALEXANDRU IOAN CUZA (1859-1866), aducea dinastiei de HOHENZOLLERN la conducerea tarii, reinstituirea in Transilvania a administratiei maghiare prin oficializarea DUALISMULUI AUSTRO-UNGAR (5/17 februarie 1867), cucerirea pe campul de lupta umata de recunoasterea internationala a independentei de stat a ROMANIEI (1877-1878) ori proclamarea in PARLAMENT a REGATULUI (1881), au transformat secolul XIX intr-o etapa istorica distincta pentru evaluarea rezultatelor in modernizarea acestuia areal.
La inceputul veacului XX, printr-un complex de imprejurari intrenationale, ROMANIA, a fost angrenata in RAZBOAIELE BALCANICE ( 1912-1913) si in PRIMUL RAZBOI MONDIAL de partea Antantei (1916-1918), care a favorizat “MAREA UNIRE “ finalizata la 1 DECEMBRIE 1918. Au revenit astfel, firesc, la STATUL ROMAN MODERN, ca un principiu reparatoriu, indubitabil, politic si teritorial: BUCOVINA, BASARABIA, BANATUL si TRANSILVANIA.
In asemenea conditii componentele specifice domeniului ADMINISTRATIEI au reprezentat o importanta deosebita in cadrul istoriei generale din perioada la care ne referim. Ideea cardinala ce a dominat acele timpuri a fost EMANCIPAREA NATIONALA prin: dezvoltarea economica, reforme administrative cu caracter prevalent social, unitate statala, independenta, integrare europeana, depasindu-se astfel tendintele dominatoare, conservetoare si optuze, ale imperiilor vecine.
Astfel, la interferenta secolelor XVIII-XIX, Imperiul Otoman si-a manifestat deschis dorinta de a intari controlul asupra administratiei Principatelor dunarene, avand ca “baza de plecare” raialele de la Nordul fluviului- BRAILA, GIURGIU si TURNU(Magurele) precum si DOBROGEA, integrata structurilor teritoriale inca din secolul XV.
Expeditia fulgeratoare a unor detasamente militare otomane din iarna 1801/1802 spre zona OLTENIEI a determinat la nivelul conducerii statului, un adevarat “vid de putere” in BUCURESTI, domnitorul MIHAI SUTU parasind tronul. Acest eveniment demonstra cel putin doua aspecte esntiale, dar anacronice, pe plan administrativ: tendinta otomanilor de a nu respecta ceea ce presupunea AUTONOMIA interna a TARII ROMANESTI, respectiv, incapacitatea puterii centrale, fanariote de a se opune ingerintelor tot mai virulente ale STAMBULULUI, devenite omniprezente.
Pentru inceput, PARTIDA NATIONALA, constituita din unii mari boieri munteni, s-a doevdit incapabila sa riposteze prin mijloace active, multumindu-se cu noi memorii inaintate unor puteri occidentale, inclusiv lui NAPOLEON BONAPARTE. In conditiile date s-a vadit, totusi, tendinta de a simula unirea administrativa a MOLDOVEI cu TARA ROMANEASCA, in sensul ca domnul de la Iasi, fanariotul ALEXANDRU SUTU a girat cateva luni, in calitate de CAIMAIMACAM, si conducerea CURTII de la SUD de Milcov.
Un moment interesant in derularea sensurilor proprii activitatii administrative il constituie data de 12 septembrie 1802. Atunci, sultanul SELIM III (1789-1807) a reconfirmat HATISERIFUL de la GÜLHANE conditiile firmanelor privitoare la Principate din Tratatul de la KUCIUK-KAINARDJI (1774) si din cel incheiat la SISTOV. Principalele prevederi erau: recunoasterea autonomiei Tarilor Romane, interzicerea amestecului demnitarilor turci in politica lor interna, stabilitatea domniilor fanariote timp de sapte ani acceptarea mazilirii si la CANCELARIA Imperiului RUS, renuntarea Inaltei Porti la practica traditionala de a modifica, in favoarea sa, obligatiile materiale ale Munteniei si Moldovei, tribut fix etc.
Urmarind modul in care s-au respectat la inceputul secolului XIX AUTONOMIA si INTEGRITATEA ca elemente fundamentale in administratia oricarui stat, precizam aspectul ca intre 1806-1812 acestea au fost incalcate cu brutalitate din ordinul tarului ALEXANDRU I (1801-1825). El a dispus ocuparea militara a PRINCIPATELOR ROMANE in contextul razboiului cu TURCIA, la sfarsitul ostilitatilor anexand, prin pacea de la BUCURESTI (16 mai 1812) arealul traditioanl al MOLDOVEI dintre PRUT si NISTRU numit BASARABIA.
In acest mod, teritoriul administrativ-istoric al Principatelor de la SUD si EST de Carpati se diminua vizibil, DOBROGEI si raialelor de pe Dunare stapanite de otomani inca din veacul XV, precum si BUCOVINEI, oferita de turci Imperiului HABSBURGIC (1775) li s-a adaugat un nou RAPT in favoarea RUSIEI TARISTE. Dincolo de munti domina Curtea de la VIENA printr-o administratie directa, guvernamentala iar BANATUL fusese integrat structurilor teritoriale maghiare prin atotputernicia PALATULUI BELVEDERE.
Comparativ cu etapele precedente, pentru inceputul secolului XIX se constata o mai riguroasa evidenta a locuitorilor, cu deosebire a celor ce erau contribuabili financiari ori in produse in cadrul structurilor administrative ale timpului. Astfel, s-au realizat: CATAGRAFII EPARHIALE (evidente la nivelul teritoriului administrat, pe plan religios, de o episcopie), CONSCRIPTII FISCALE (recensaminte pe baza carora se fixau obligatiile fiscale, militare, obstesti), STATISTICI privind numarul de locuitori, gospodarii (“porti”)si case, referitoare la resursele solului si subsolului la marimea si specificul activitatii localitatilor, distantele dintre acestea, reteaua hidrologica, oronimica, rutiera etc.
Analizand asemenea “instrumente informationale”, desi incomplete, se pot contura anumite concluzii privind componentele administrative ale acestei etape istorice. Inainte de 1821 existau in arealul nostru traditional , incluzand aici si teritoriile aflate sub stapanire straina, 9484 de asezari, din care 9241 erau de tip rural (97,44 %) si numai 243 devenisera targuri si orase (2,56 %). Domina, in toate zonele habitatul rural, in relatie directa cu caracterulpreponderent agrar al economiei romanesti, aflata intre medieval si modern.

Tabloul sinoptic ce urmeaza devine semnificativ privind acest aspect economic-administrativ.

ZONA GEO ISTORICA TOTAL
ASEZARI Din care: RESEDINTA
OFICIALA
Rurale % Urbane %
TARA
ROMANEASCA
2779 2745 98.78 34 1.22 BUCURESTI
MOLDOVA
1455 1430 98.28 25 1.72 IASI
TRANSILVA NIA 2182 2119 97.11 63 2.89 CLUJ
DOBROGEA
453 446 98.45 7 4.55 BABADAG
BASARABIA
707 685 96.89 22 3.11 CHISINAU
BUCOVINA
316 309 97.79 7 2.21 CERNAUTI
BANAT
729 673 92.32 56 7.68 TIMISOARA
CRISANA
460 455 98.91 5 1.09 ARAD
MARAMURES
403 379 94.05 24 5.95 SATU
MARE
TOTAL
GENERAL 9484 9241 97.44 243 2.56

Peste media generala a asezarilor rurale (97,44 %) se aflau provinciile: CRISANA (98,91 %), TARA Romaneasca (98,78 %), DOBROGEA (98,45 %), MOLDOVA (98,28 %) si BUCOVINA (97,79 %). In ceea ce priveste statutul urban al unor localitati, media generala de 2,56% se depasea, in ordine descrescanda, de provinciile: BANAT (7,68 %), MARAMURES (5,95 %), DOBROGEA (4,55 %), BASARABIA (3,11 %) si TRANSILVANIA (2,89 %).
Unitatile administrativ-teritoriale de baza erau la inceputul secolului XIX asemanatoare cu cele din EVUL MEDIU: judetele in Muntenia si Oltenia, tinuturile in Molodva, comitatele, scaunele si districtele in Transilvania, Banat, Crisana, Maramures, la care se adagau sangeacurile si cazalele din Dobrogea. Fiecare avea resedinte urbane oficiale, recunoscute juridic de puterea centrala autohtona sau alogena.
In interiorul lor se aflau multe comunitati rurale - comune, sate, catune, dar si comunutati urbane-targuri, orase, orase libere (“regesti”, “miniere” etc), orase-municipii consemnate in special pe “PAMANTUL CRAIESC” din spatiul Transilvan, precum si orase sau targuri aflate inca sub autoritatea domeniului boieresc, nobiliar, manastiresc. Districtul BRASOV si scaunul MEDIAS, locuite mai ales de SASI, dispuneau de un procent considerabil de asezari urbane situat in jurul cifrelor 16,66 %, respectiv, 25,9 % ceea ce le situa peste mesia europeana a timpului.
Treptat, pe masura dezvoltari mestesugurilor, manufacturilor, comertului, invatamantului si a altoractivitati tipic urbane, a sporit numarul locuitorilor din caeste asezari.In 1810 la CERNAUTI existau 5743 de rezidenti, BRASOVUL era locuit in 1820 de 18000 de cetateni, cel mai cunocsut oras al “MOLDOVEI MARI”, IASUL, inscria 20 000 de coabitanti, iar pentru capitala ROMANIEI de astazi, orasul BUCURESTI, se consemnau in statisticile oficiale 30 000 de locuitori stabili. In 1821, spatiul romanesc traditional, luand in calcul si teritoriile anexate anterior de marile imperii, avea circa 6 262 160 de locuitori, din care 5 417 000 erau romani, confesiunea de baza fiind cea ortodoxa.
Componentii celorlalte etnii (maghiari, sasi, secui, turci, tatari) erau catolici, luterani, calvini, musulmani. In ceea ce priveste gruparile de sarbi, greci, ucrainieni si rusi, religia venerata ramanea crestinismul ortodox. O parte a romanilor din zonele intramontane a aderat inca de la sfarsitul secolului XVII-inceputul secolului XVIII la grecocatolicism (“unitii”).
Referitor la acest interesant spectru administrativ, social-economic, etnic si confesional, ilustrativa este aprecierea din “HISTORISCHE BESCREIBUND” (1780) cu privire la teritoriul anexat in 1775 de IMPERIUL HABSBURGIC : “… locuitorii cei mai vechi ai Bucovinei sunt deopotriva cu locuitorii din Moldova <<turceasca>> , descendenti din coloniile valahe sau vechi Romane. In timpurile precedente ei primira o puternica sporire de coreligionari grecesti, refugiati din Transilvania. Catre sus numitii vechi locuitori s-au mai atasat multi din tarile vecine, care, refugiindu-se ici-colo, s-au asezat aici. De aceea intalnesti in tara multe familii unguresti, transilvanene, armenesti, dar mai cu seama evreiesti. Limba obsteasca a tarii este limba moldoveneasca ce se compune dintr-o latineasca stricata.”
Dupa inscrisurile de la inceputul secolului XIX, rezulta ca in zona MUNTENIEI erau 17 judete, in MOLDOVA dintre Prut si Carpati - 16 tinuturi, iar in Transilvania cele mai insemnate comitate se numeau: Alba de Jos, Alba de Sus, Caras, Choiar, Crasna, Hunedoara, Zarand. La Aries se afla o resedinta de scaun. Comitatul Bihor dispunea de cinci cercuri administrative, in Banat cunoscute devenisera comitatele Timis si Torontal, iar in Maramures un loc aparte revenea comitatului Satmar.
In ceea ce priveste DOBROGEA, aici existau sangeacurile SILISTRA si TULCEA, iar cazalele principale se localizau la OSTROV, MANGALIA, ISACCEA, MACIN, BABADAG, HORSOVA.
“Pamantul Craiesc” prezenta, ca structuri administrative de factura urbana, 11 orase, “scaune de judecata”: Orastie, Sebes, Miercurea, Sibiu, Nocrich, Medias, Cincu, Sighisoara, Rupea, Brasov si Bistrita, ultimele doua fiind, de fapt districte traditionale. TRANSILVANIA se administra de un guvernator, ajutat de functionari subordonati Cancelariei aulice de la VIENA.
In ceea ce priveste Bucovina, inca din 1786 a fost integrata provinciei imperiale a habsburgilor, respectiv, GALITIEI reprezentand, la inceputul secolului XIX cel de al 19-lea CERC administrativ al acesteia. Sediului guberniului provincial era la LIOV.
BASARABIA dupa statistica rusa din 1817 avea o suprafata de 45 630 de km2, 12 tinuturi, 83 484 de familii si 419 240 locuitori, predominand romanii. Conducerea s-a asigurat initial, dupa 1812, de un boier moldovean, dublat de un comandant militar rus, iar la nivelul tinuturilor se mentineau tot boierii autohtoni. In 1816 guvernatorul civil era subordonat insa unui loctiitor al tarului, autonomia regiunii diminuandu-se drastic dupa1818.
Asemenea structuri administrative prezenta lumea romaneasca in preajma evenimentelor din 1821.
Desi derulata numai in TARA ROMANEASCA, revolutia condusa de TUDOR VLADIMIRESCU a avut urmari directe si ecou favorabil in toate provinciile locuite de romani, producand totodata ingrijorare la marile CURTI IMPERIALE. Fara sa intram in detalii, amintim faptul ca institutia fundamentala a statului, DOMNIA, se afla de peste 100 ani in posesia FANARIOTILOR care o negociau prin importante sume de bani la STAMBUL.
Dmnul MIHAI SUTU a cumparat tronul Moldovei cu 3 milioane de piastri, iar domnul IOAN GHEORGHE CARAGEA a vandut, dupa ce era numit de INALTA POARTA in tronul de la BUCURESTI, 4762 titluri de boierie, obtinand fabuloasa suma de 20 milioane de piastri.
Un alt aspect administrativ, cu multiple repercursiuni in plan social-demografic si politic, devenise FISCALITATEA excesiva exprimata direct printr-un impozit personal datorat visteriei statului de toate persoanele masculine cu varsta de 16 ani si avand perceptie indirecta, obtinuta pe calea constrangerii economice a categoriilor productive, uneori si a boierilor (in cazul achitarii vacaritului, de exemplu), veniturile obtinute devenind de aceasta data, monopol domnesc. Existau insa multe categorii de locuitori scutite de impozitul personal, categoria contribuabililor birnici avea o baza restransa, asupra careia apasau marile obligatii.
Pe baza HATISERIFULUI din 1802, amintit deja, suma datorata Imperiului Otoman era fixa, aproximativ 65 000 lei anual, dar prin modalitati tot mai diverse, cererile turcilor, acceptate de institutia domniei pentru pastrarea tronului, se ridicau, cu putin timp inaintea revolutiei lui TUDOR VLADIMIRESCU, la aproape 6 milioane lei.
Venalitatea devenise o practica si in scopul obyineri dregatoriilor, cea de a doua institutie in ierarhia administrativa a statelor romanesti dunarene. Din finalul perioadei fanariote se cunosc preturile adjudecarii a patru demnitati: 300 000 piastri platea domnului ce urmarea sa devina vornic, 300 000 piastri se achitau pentru ispravnicie, 200 000 piastri erau oferiti de spatar si aceeasi suma pentru agie. Sumele se diminuau in raport cu scaderea importantei functiei in administratie.
Avand in vedere asemenea modalitati de a asigura conducerea statului, prevederile din PROGRAMUL revolutiei de la 1821 au devenit un aprig rechizitoriu social, izvorand mai ales din realitatile habitatului rural. Totodata, tendinta oraselor si a burgheziei in formare de a se exprima cu vigoare sporita in viata TARII, ca de altfel si nemultumirea PARTIDEI NATIONALE fata de marginalizarea boierimii pamantene s-au coagulat spre indeplinirea unor deziderate comune: Inlaturarea FANARIOTILOR, relansarea economica, imbunatatirea administratiei, diminuarea opresiunii externe, deplina autonomie, schimbarea raporturilor sociale, a atitudinii domnului fata de realitatile vremii etc. la declansarea revolutiei (ianuarie 1821), in TARA ROMANEASCA era condusa, la varf, de un COMITET DE OBLADUIRE cu valoare de “guvern interimar”, pana la stabilirea noului domn. Din documentele programatice ale acestei miscari nationale rezulta numeroase cerinte cu sens si valoare administrativa.
Bunaoara, TUDOR VLADIMIRESCU a formulat sugestiva definitie conofrm careia “PATRIA SE CHEAMA POPORUL, IAR NU TAGMA JEFUITORILOR”. Prin PROCLAMATIA de la PADES (23 ianuarie 1821) armata revolutionara, constituita din diverse categorii sociale, devenea un CORP REPREZENTATIV menit sa conduca si sa LEGIFEREZE in interesul tuturor locuitorilor. Ca principiu, factorii de decizie se schimbau esential.
Apoi, in “CERERILE NORODULUI ROMANESC” (februaie 1821), Tudor Vladimirescu antama posibilitatea departajari puterilor in stat. Vointa suverana urma sa emane de la ADUNAREA POPORULUI, iar DOMNUL era obligat sa respecte vointa celor pe care ii conducea. Dregatoriile, ca institutii ale tarii, dorea sa se ocupe pe merit (“caftane cu bani sa inceteze cu totul a se mai face”).
Pentru sporirea AUTONOMIEI, Tudor Vladimrescu a solicitat reducerea la patru a insotitorilor domnului, inalti functionari de origine greaca, prcum si ocuparea functiilor ecleziastice importante din Tara Romaneasca de clericii autohtoni. Osteanul din VLADIMIRI avea perspectiva modernizarii justitiei, conducerii dupa alte criterii a administratiei locale, sporirii numarului de scoli, reinfiintarii armatei nationale, interzisa pe vremea regimului fanariot (4000 de panduri si 200 de arnauti profesionisti, platiti de manastiri). In domeniul financiar “CERERILE” stipulau stabilirea unui impozit fix, cu plata in patru rate, desfiintarea categoriilor scutite de dari, pentru a se mari astfel “plaja” contribuabililor la nivelul visteriei, stimularea comertului intern prin renuntarea la vamile interne.
Deosebit de importanta pentru viitorime a devenit ideea exprimata de Tudor Vladimiresdcu in sensul unei posibile UNIRI administrative a TARII ROMANESTI cu MOLDOVA. Astfel la 5 aprilie 1821 el a solicitat COMITETULUI DE OBLADUIRE din Bucuresti sa conlucreze cu boierii si CAIMACAMIA din Iasi (instituita dupa parasirea tronului de domnul MIHAI SUTU), asigurata la acea data de mitropolitul VENIAMIN COSTACHE, pentru ca “la un gand si o UNIRE cu MOLDOVA sa putem castiga deopotriva drepturile acestor PRINCIPATE”.
Invinsa datorita interventiei fortelor militare otomane, revolutia de la 1821, prin PROGRAMUL sau, a deschis seria actiunilor care vizau restructurarea societatii romanesti, in ansamblu, dar mai ales in domeniul administratiei interne si al raporturilor sociale. Ca dovada, incepand cu anul 1822 s-au reintrodus DOMNIILE PAMANTENE, cea mai importanta institutie a statelor dunarene reintrand in stapanirea autohtonilor. Ca dovada, autonomia s-a reinstaurat prin parasirea TARII ROMANESTI si a MOLDOV___EI de trupele turcesti, intreaga responsabilitate in conducerea statelor revenind, incepand cu toamna anului 1822, domnilor GRIGORE DIMITRIE GHICA (Bucuresti), IONITA SANDU STURDZA (Iasi). Totodata a devenit tot mai penetranta influenta RUSIEI in spatiul moldo-muntean, ca o contrapondere fata de puterea TURCIEI in aceasta zona. Asemenea interese internationale, conexate cu dorintele diferitelor categorii sociale din interior, vor avea anumite repercursiuni pozitive in planul administratiei tertoriilor extracarpatice.
La 7 octombrie 1826, prin CONVENTIA ruso-turca de la AKKERMAN erau inscrise, special pentru Principatele dunarene romanesti, anumite prevederi de factura administrativa interna, cum au fost: garantarea existentei institutiei centrale domnseti de sorginte “pamanteana”, stabilirea exercitarii prerogativelor domnului pe o durata de sapte ani, fixarea riguroasa a obligatiilor fata de IMPERIUL OTOMAN, ceea ce se reflecta direct in nivelul darilor interne precum si in libertatea comertului. De asemenea, s-a convenit asupra oportunitatii elaborarii de comisii autohtone a unor regulamente generale referitoare la administrarea autonoma a TARII ROMANESTI si MOLDOVEI.
Desi limitativa, totusi, conventia de la AKKERMAN a reprezentat un moment insemnat al initiatvelor interne si externe de a regandi, intr-un spirit modern, statutul specific Principatelor Romane. Aplicarea unui asemenea act international a fost insa in mare parte eludata de INALTA POARTA, ceea ce a grabit noul conflict militar ruso-turc din 1828-1829. De aceasta RUSIA a ocupat MOLDOVA si MUNTENIA, iar cea mai reprezentativa institutie administrativa, DOMNIA, efectiv s-a desfiintat. AUTONOMIA practic se anula, conducerea ambelor principate devenind una militara, prelungita cu tot cortegiul ce-l presupunea pana in 1834.
S-a instituit functia de PRESEDINTE AL DIVANELOR (sfaturilor), exercitata, deopotriva in MOLDOVA si TARA ROMANEASCA de un reprezentant unic al tarului, respectiv, contele-general FEODOR PETROVICI PAHLEN (1828-1829), generalul JELTUHIN (februarie-octombrie 1829) si generalul-diplomat PAVEL KISELEFF (1829-1834).
Un loc important in evolutia structurilor administrative din Principatele dunarene l-a ocupat TRATATUL de la ADRIANOPOLE (2/14 septembrie 1829), prin care s-a incheiat conflictul militar ruso-turc. Erijandu-se in “protector al crestinilor”, RUSIA a impus atunci mai multe clauze care, prin continutul lor, ii asigurau acesteia ascendenta balcanica si pontica.
Referitor la TARA ROMANEASCA si MOLDOVA s-a elaborat un ACT ADITIONAL, special convenit de RUSIA cu principala forta politica interna, marea boierime. DOMNIA, ca institutie fundamentala a statelor enuntate, devenea constitutionala si mai puternica, in sensul ca principii de la SUD si EST de CARPATI erau stabiliti pe viata dintre pamanteni, pe baza vechiului statut international al acestei demnitati danubiene, respectiv CAPITULATIILE.
Granita cu Imperiul Otoman s-a fixat, prin Tratatul de la ADRIANOPOLE, pe TALVEGUL DUNARII. RAIALELE de la Nordul fluviului se desfiintau, teritoriile aferente oraselor BRAILA, GIURGIU si TURNU(Magurele), retrocedandu-se TARII ROMANESTI. In acelasi mod s-a procedat cu CHILIA si CETATEA ALBA, ca structuri urbane ale BASARABIEI, ocupata in 1812 de Imperiul Tarist. Monopolul otoman asupra comertului romanesc inceta, cu conditia satisfacerii cerintelor de import ale TURCIEI, contra cost. Cele doua mari puteri se angajau sa accepte REGULAMENTELE referitoare la organizarea administrativa interna a Tarii Romanesti si Moldovei, elaborate de doua comisii autohtone, dar avand prevederi asemanatoare, principiu prevazut prin Conventia de la AKKERMAN, ca o prefatare a viitoarei lor UNIRI intr-un singur stat. Pavilionul romanesc folosit in navigatia pe Dunare obtinea recunoastere internationala.
Pe baza celor stabilite la ADRIANOPOLE s-au elaborat de comisiile speciale care au functionat in BUCURESTI si IASI, sub presedintia consului general rus MINCIAKI si coordonarea lui PAVEL KISELEFF, textele REGULAMENTELOR ORGANICE. Prevederile lor au inceput sa fie aplicate oficial dupa aprobarea Curtii de la Sankt-Petersburg si adoptarea de Adunarile Obstesti extraordinare, la 1/13 iulie 1831 in Tara Romaneasca si 1/13 ianuarie 1832 in Modlova.
In conformitate cu prevederile acestor documente programatice, avand valoarea unor prime CONSTITUTII moderne pentru Principatele romane dunarene, s-a instituit SEPARAREA PUTERILOR IN STAT.
Prerogativele LEGISLATIVE reveneau Adunarii Obstesti (ordinare), aleasa pe cinci ani, care se convoca anual in sesiuni de cate doua luni. In Muntenia era formata din: MITROPOLIT, trei EPISCOPI, 20 de boieri mari si 12 boieri mici. In Moldova, structura ADUNARII OBSTESTI (ordinare) se apropia de cea a Tarii Romanesti, cuprinzand: mitropolitul, doi episcopi, 16 boieri mari si 16 boieri mici. Domnii din etapa regulamentara au conlucrat neconcludent cu ADUNARILE, iar GHEORGHE BIBESCU(1842-1848) a desfiintat-o pe cea de la Bucuresti, introducand guvernarea prin DECRETE (1844).
PUTEREA EXECUTIVA revenea domnului pamantean ales in fiecare tara, de ADUNAREA OBSTEASCA EXTRAORDINARA. In 1834, cea de la Bucuresti a cuprins: 190 de deputati, din care - patru mari prelati, 50 de boieri de rangul I, 73 boieri de rangul II, 34 de reprezentanti ai districtelor si 27 ai corporatilor orasenesti. Taranimea ramanea in afara Adunarii Obstesti Extraordinare, avand astfel o situatie defavorizata comparativ ou vechile adunari “ale starilor” din secolele XIV-XVI. Dupa alegerea domnilor si depunerea juramantului in fata Adunarilor Obstesti Extraordinare, acestea se autodizolvau.
PUTEREA JUDECATOREASCA s-a restructurat, de asemenea, in mare masura. Au fost infiintate: TRIBUNALELE judetene, INSTANTELE de apel, PROCURATURA si CORPUL de AVOCATI. Era mentinut INALTUL DIVAN DOMNESC ca institutie suprema de judecata, hotararile pronuntate fiind definitive.
Regulamentul Organic a creat la nivelul fiecarui Principat (TARA ROMANEASCA si MOLDOVA), DEPARTAMENTELE pentru administrarea curenta a celor mai importante domenii de activitate. Daca domnul era responsabil de faptele sale in fata adunarii, cei care conduceau departamentele se subordonau puterii centrale, constituind “SFATUL MINISTRILOR”, avand 6-8 demnitari numiti de principe.
Primele departamente au condus:secretariatul de stat pentru probleme generale si relatii externe, visteria (37 functionari in 1833), trebile dinlauntru (38 functionari), ostirea, cultele, justitia (25 functionari), lucrarile publice, controlul obstesc. Instituirea BUGETULUI, lichidarea VAMILOR interne, fixarea CAPITATIEI, desfiintarea POSLUSNICILOR si SCUTELNICILOR , organizarea ARMATEI, a SCOLILOR si ARHIVELOR, alaturi de alte decizii importante referitoare mai ales la habitatul urban, la conducerea centrala departamentala ori districtuala, au favorizat evolutia moderna de factura capitalista in Principatele dunarene. Aspecte mai spinoase, inca nerezolvate, se refereau la raporturile social-economice din lumea satelor. De aceea, prevederile regulamentare cu trimitere expresa la un asemebea segment, au constituit unul dintre motivele declansarii Revolutiei de la 1848, mai ales in Tara Romaneasca.
Tot prin REGULAMENTUL ORGANIC s-au desfiintat in MOLDOVA subdiviziunile teritoriale TARA DE SUS si TARA DE JOS, iar in OLTENIA isi va inceta activitatea CAIMACAMIA CRAIOVEI, ceea ce a condus la centralizarea puterii statelor romanesti. De asemenea numarul judetelor si tinuturilor s-a redus, conducerea lor fiind incredintata OCARMUITORILOR, respectiv, ISPRAVNICILOR ADMINISTRATORI, numiti de domni pe trei ani la propunerea SFATULUI ADMINISTRATIV. Principalele atributii ale acestora se regaseau in mai buna coordonare a gospodaririi unitatilor administrativ-teritoriale de baza, dar si in unele atribute judecatoresti. Se subordonau departamentului treburilor dinlauntru (VORNICULUI).
Plaiurile si plasile (formate dintr-un grup de asezari rurale apropiate), specifice Tarii Romanesti, aveau in fruntea lor cate un SUBOCARMUITOR, iar ocoalele din Moldova se conduceau de PRIVEGHITORI. Acesti functionari erau alesi de reprezenatntii satelor dintre cei mai importanti proprietari funciari, acordul final apartinand domnitorilor. Se subordonau conducatorilor de judete si tinuturi, printre obligatiile lor aflandu-se: pastrarea ordinii, evitarea abuzurilor, asigurarea cailor locale rutiere de comunicatie, a starii de sanatate a locuitorilor etc.
In ceea ce prifveste ORASELE din afara domeniilor feudale Regulamentul Organic le-a asigurat: personalitate juridica, dreptul de administrare printr-un SFAT ales de membrii comunitatii si confirmat de domn, functia de PRIMAR (presedinte al sfatului), agreat, de asemenea, prin aprobarea puterii centrale executive. Celelalte asezari urbane, integrate inca structurilor agrare feudale, se conduceau de EFORII alese prin acordul locuitorilor si se supuneau controlului statului. Notabilitatile urbane se preocupau de probleme financiare, comerciale, edilitare sau de ordine publica, avand la dispozitia lor un COMISARIAT DE POLITIE .
La baza “piramidei teritoriale” instituita prin aceste prime constitutii ale Principatelor dunarene se aflau SATELE, care si-au mentinut vechile structuri, aflandu-se sub conducerea PARCALABILOR in Tara Romaneasca si a VORNICEILOR in Moldova. Fiecare sat isi alegea un grup din sase oameni buni si batrani, care impreuna cu preotul (uneori si cu proprietarul funciar) administrau localitatea si fondurile provenite din diverse surse, impozitele directe fiind centralizate insa la nivelul judetelor ori tinuturilor.
Dezavuat, ars si suspendat in etapa 15 iunie-13 septembrie 1848 la BUCURESTI, cand s-au aplicat prevederi ale PROCLAMATIEI DE LA ISLAZ, continutul Regulamentului Organic s-a reinstituit apoi prin dubla ocupatie turco-tarista, ramanand valabil pana la elaborarea CONVENTIEI DE LA PARIS (1858).
Pe timpul aplicarii Regulamentului, gruparea cunoscuta ca find “PARTIDA NATIONALA” s-a opus ingerintelor straine in conudcerea TARILOR ROMANE, urmarind, totodata, unirea Moldovei cu Muntenia. Acest demers a vizat oferta pornita de la BUCURESTI pentru ca domnul MIHAIL STURDZA din Iasi (1834-1849) sa ocupe ambele tronuri in vederea constituirii unei singure entitati administrativ-teritoriale (1839). Deoarece statele occidentale (Anglia si Franta) nu si-au dat acordul, momentul a ramas ca o intentie laudabila .
De la 1821 la 1848, aspectele concordante cu imbunatatirea sistemului administrativ s-au manifestat pe diverse planuri atat in Principatele dunarene cat si in provinciile autohtone aflate inca sub stapanire teritoriala straina.
TRANSILVANIA, devenita inca din 1765 MARE PRINCIPAT era condusa de IMPARATUL HABSBURGIC. Acesta si-a adaugat titlul “PRINCIPE DE TRANSILVANIA” pentru a realiza mai bine subordonarea marii nobilimi maghiare, pentru romani fiind considerat de multe ori “bunul imparat”. Ca reprezentant personal, imparatul avea in TRANSILVANIA un guvernator numit din familiile traditionale nobiliare locale, care conducea GUVERNUL, ajutat de inalti functionari de stat coordonati de CANCELARIA AULICA vieneza. Multa vreme, pana in 1834 DIETA nu s-a mai convocat, iar la reluarea lucrarilor autohtonii majoritari neavand posibilitatea sa participe. De altfel rolul DIETEI a scazut simtitor, din 1772 fiind absolvita de calitatea alegerii guvernatorului. A crescut, in schimb, rolul comandantului militar trimis special de la VIENA.Centralizarea, germanizarea, catolicizarea, s-au intensificat, iar structurile administrativ-teritoriale transilvaanene au fost aceleasi ca si in etapa precedenta.
BANATUL, integrat, asa cum s-a precizat, Ungariei din 1779 prin decizia Curtii de la VIENA, era constituit din comitate fara autonomie: CARASUL (5 cercuri si 225 de sate), TIMISUL (4 cercuri si 174 de sate), TORONTALUL (4 cercuri si 122 de sate). Anumite modificari din punct de vedere administrativ a cunoscut BUCOVINA. Facand parte din GALITIA, provincie habsburgica, importantele decizii se luau de CANCELARIA AULICA de la Viena, care a inlocuit CONSILIUL AULIC DE RAZBOI format la sfarsitul secolului XVIII. De asemenea, GUVERNUL DIN LIOV (resedinta Galitiei) era reprezentat in Bucovina de un CAPITAN DISTRICTUAL, cu sediul la CERNAUTI. Se folosea limba germana. Biserica Ortodoxa a fost recunoscuta oficial de VIENA, BUCOVINA avand EPISCOPIE proprie, dar subordonata Mitropoliei de la KARLOWITZ. In 1844 s-a reinstituit, partial, invatamantul in limba romana. BASARABIA, la 29 februarie 1828, a fost integrata din punct de vedere administrativ-teritorial GUBERNIEI tariste NOVOROSIISK (resedinta portuar-maritima). Limba rusa a devenit oficiala in administratie si justitie, iar autonomia era anulata.
DOBROGEA, una din marile raiale, structuri administrative desfiintate pe teritoriul romanesc in 1829, nu a fost redata MUNTENIEI de Imperiul Otoman. Din contra, TURCIA va crea in zona NOUL PASALAC AL DUNARII DE JOS, format din BULGARIA si DOBROGEA.
Aceasta era, in componentele ei esentiale, situatia administrativ-teritoriala a spatiului nostru traditional in preajma MISCARII DE REGENERARE NATIONALA de la 1848.
In documenntele programatice ale REVOLUTIEI din 1848-1849, unele cu aplicabilitate vremelnica, se intalnesc valoroase repere de nuanta administrativa. Iata cateva exemple.
In “PETITIUNEA PROCLAMATIUNE” a miscarii iesene din martie 1848 (35 de puncte) exista prevederi referitoare la responsabilitatea ministeriala, nestramutarea functionarilor vrednici, reforma scolara, imbunatatirea administratiei portului GALATI, dizolvarea Adunarii Obstesti instituita prin Regulamentul Organic si constituirea unui nou for legislativ cu sedinte publice, formarea garzii cetatenesti. Multe din prevederile acestui document, respins de MIHAIL STURDZA, isi vor gasi materializarea in anii unirii.
Cele mai importante prevederi din “PETITIUNEA NATIONALA” (16 articole) prezentata la Adunarea de la BLAJ din 3-5 mai 1848, ca suport pentru administrarea provinciei de Curtea Vieneza, au fost: CONSTITUTIUNE NOUA precum si noi legi, respingerea uniunii cu Ungaria hotarata de revolutionarii maghiari la POJON (martie 1848), independenta nationala si confesionala, garda nationala, scoli romanesti s.a.
Pentru a ramane in perimetrul Transilvan, amintim ca la aceasta adunare s-au auzit voci care solicitau UNIREA ARDEALULUI CU TARA, principiu politico-administrativ de cea mai inalta virtute . Apoi, in urma hotararilor celei de a treia ADUNARI de la BLAJ (2/14 septembrie 1848), prezentate de AVRAM IANCU, Transilvania a abandonat impartirea in comitate, fiind structurata in 15 prefecturi, avand fiecare cate o legiune militara, s-a constituit COMITETUL NATIONAL cu functii guvernamentale, avand sediul la SIBIU, iar la 4 martie 1849 conducerea Imperiului Habsburgic a restabilit AUTONOMIA provinciala. Dupa infrangerea revolutiei, UNIREA CU TARA se va mentine ca un ideal primordial al romanilor de peste Carpati.
In aceeasi ordine de idei precizam ca “PROGRAMUL DE LA BRASOV”, al moldovenilor (12/24 mai 1848) a prevazut expres “Unirea MOLDOVEI si a VALAHIEI intr-un singur stat neatarnat romanesc”, restructurarea institutiilor tarii de la Nord de Milcov, desfiintarea obligatilor publice gratuite practicate abuziv mai ales in sate, impozitarea tuturor categoriilor sociale.
Tara Romaneasca a fost condusa in vara anului 1848 pe baza PROCLAMATIEI DE LA ISLAZ, care a inlocuit efectiv Regulamentul Organic.Din cele 22 de articole ale noii CONSTITUTII, o parte fiind adevarate provocari administrative: independenta (articolul 1), contributie generala (articolul 3), adunare reprezentativa (articolul 5), responsabilitatea ministrilor si a tuturor functuonarilor (articolul 7), dreptul fiecarui judet de a-si alege dregatorii (articolul 10), desfiintarea rangurilor titulare ce nu au functii (articolul 17).
Revolutionarii din Muntenia au format un guvern provizoriu, l-au inlaturat pe domnul GHEORGHE BIBESCU, s-a decretat desfiintarea rangurilor boieresti, organizarea unitatilor de dorobanti si panduri, instituirea votului censitar, iar ca insemn statal s-a stabilit drapelul tricolor cu inscrisul “DREPTATE-FRATIE”. Dupa infrangerea revolutiei, multe din prevederile “PROCLAMATIEI DE LA ISLAZ” se vor transla spre alte timpuri mai favorabile.
Cerinte specifice domeniului adiministartiv transpar din programele “PETITIA TARII” (Bucovina, 20 mai 1848), “PETITIUNEA NEAMULUI ROMANESC DIN UNGARIA SI BANAT” (15 iunie 1848), dar mai ales din “DORINTELE PARTIDEI NATIONALE IN MOLDOVA”, publicat de Mihail Kogalniceanu la Cernauti, in august 1848, reluate de autor si aplicate dupa posibilitati atunci cand va deveni prim-ministru pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Cel mai inalt crez al lui Mihail Kogalniceanu exprimat la 1848 in acest program era UNIREA “cheia boltii fara de care s-ar prabusi tot edificiul national”.
Reinstituirea puterii oficiale in Tara Romaneasca si Moldova dupa infrangerea revolutiei de la 1848 s-a facut prin “CONVENTIA TURCO-RUSA REFERITOARE LA PRINCIPATE” de la BALTA LIMAN (19 aprilie/1 mai 1849). Astfel: puterea centrala conducea tot pe baza prevederilor Regulamentelor Organice, se mentinea principiul separatiei in administratia tarii, domnul se numea acum de sultan pe sapte ani dintre cei care “se bucura de cea mai buna reputatie printre compatriotii lor”, iar ADUNARILE se inlocuiau cu CONSILII, alcatuite din boieri si clerici, principalele atribute ale acestora fiind stabilirea impozitelor si examinarea bugetului anual.
Asemenea CONSILII, numite uneori si DIVANE LEGISLATIVE, aveau atat membrii de drept, cat si numiti de domn.
In 1849 TRANSILVANIA si-a redobandit autonomia, Curtea de la VIENA a proclamat BUCOVINA ducat al Casei de Austria, iar BANATUL a revenit ca provincie TIMISANA la Imperiul Habsburgic (1851).
Pregatirea si realizarea UNIRII PRINCIPATELOR din 1859, apoi domnia lui CUZA-VODA au adus in materie economica si administrativa multiple imbunatatiri care au favorizat modernizarea Romaniei.
Un insemnat succes teritorial s-a obtinut in 1856. Atunci, Congresul de la PARIS al celor sapte puteri garante europene, elaborand TRATATUL DE PACE in urma victoriei TURCIEI contra RUSIEI din Raboiul Crimeii (1853-1856), a redat Moldovei partea de la Sud a BASARABIEI (Cahul, Bolgrad, Ismail), aflata in stapanirea Imperiului Tarist din anul 1812. In lunile aprilie-mai 1856 s-au reinstalat aici institutiile administrative romanesti care vor participa la toate momentele anterioare Unirii din 1859.
Pe baza hotararilor adoptate la PARIS si a firmanului emis de sultan, au avut loc in 1857 alegerile pentru ADUNARILE AD-HOC, menite sa dezbata si sa propuna forurilor europene “cele dintai, cele mai mari, mai generale si mai nationale dorinte ale TARII”.
Criteriile stabilite in vederea inscrierii electoratului pe listele din Tara Romaneasca au permis nu numai un numar de 11 750 de locuitori, din care 753 mari boieri, 8211 propietari rurali, 2886 oraseni, sa primeasca dreptul de a-si exprima sufragiul, cu toate ca statisticile timpului inregistrau peste 2,3 milioane cetateni cu domiciliul in Muntenia si Oltenia.
In ceea ce priveste Moldova, pe listele pentru alegerea ADUNARII AD-HOC au primit acceptul sa fie inscrisi, din cei aproximativ 1250 000 locuitori, doar 2954 electori: 507 mari propietari, 261 propietari mici, 1153 propietari rurali si liber profesionisti, 896 negustori si meseriasi, 137 delegati tarani.
ADUNARILE AD-HOC, constituite in urma unui sistem bazat pe un CENS foarte ridicat, au abut urmatoarea structura: in TARA ROMANEASCA- 34 mari propietari, 17 propietari mici, 31 oraseni, 17 tarani, in total 99 de deputati, la care s-au adaugat reprezentantii clerului. Presedinte era mitropolitul, iar vicepresedinte NILOLAE GOLESCU.
In Moldova, structura ADUNARII AD-HOC pentru cele 14 tinuturi a fost:28 mari propietari, 14 mici propietari, 20 oraseni, 15 tarani, adica 77 deputati, carora li s-au alaturat reprezentantii clerului. Ca presedinte de jure a functioanat mitropolitul, dar lucrarile erau conduse efectiv de vicepresedintele COSTACHE NEGRI.
Dezbaterile de la Bucuresti si Iasi s-au finalizat in octombrie 1857 prin adoptarea de rezolutii avand continut asemanator, fiind expuse in sedinte publice. Astfel REZOLUTIA moldovenilor, datata 7/19 octombrie 1857, are 5 puncte, 81 de voturi pentru, 2 contra, excelent esentializate de MIHAIL KOGALNICEANU dupa cum urmeaza:
1. respectarea derpturilor Principatelor si indeosebi a autonomiei lor, in cuprinderea vechilor capitulatii incheiate cu Inalta Poarta…
2. UNIREA Principatelor intr-un singur stat sub nnumele de ROMANIA .
3. print strain cu mostenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare de ale EUROPEI si ai carei mostenitori sa fie crescuti in religia tarii (crestin-ortodoxa).
4. neutralitatea pamantului Principatelor.
5. putere legiuitoare incredintata unei obstesti adunari, in care sa fie reprezentate toate interese natiei.
Toate caestea sub garantie colectiva a puterilor care au subscris Tratatul de la PARIS
(din 30 martie 1856).
La Bucuresti, REZOLUTIA s-a rpezentat de C.A. CRETZULESCU, in ziua de 8/20 octombrie 1857, avea numai patru puncte, cuprinzand insa caeleasi idei majore de larg interes national si european. Votul s-a exprimat in 21 octombrie 1857 fiind unanim. Continutul unor asemenea documente istorice incumba aproape in totalitate sensuri administrativ teritoriale, care isi vor gasi materializarea in anii imediat urmatori.
Astfel, pe baza hotararilor ADUNARILOR AD-HOC si a altor principii derivate din conceptia si interesele reprezentantilor puterilor garante, referitoare la rolul PRINCIPATELOR in zona de Sud-Est a continentului, CONFERINTA DE LA PARIS, din 22 mai 1858, convocata special pentru a analiza cerintele romanilor, a elaborat CONVENTIA DE LA PARIS, avand valoare constitutionala, prin care s-a abrogat REGULAMENTUL ORGANIC.
Noul act fundamental, intitulat “STATUTUL CELOR DOUA TARI ROMANESTI FIXAT PRIN CONVENTIA DE LA PARIS” (50 de articole), semnat in ultima zi a lucrarilor “AREOPAGUL EUROPEAN” (19 august 1858), stipuleaza mai multe prevederi cu sens administrativ pentru Principatele dunarene. Dintre acestea amintim constituirea, ca entitate teritoriala europeana recunoscuta international, a “PRINCIPATELOR UNITE ALE MOLDOVEI SI VALAHIEI”, aflate insa tot sub suzeranitatea sultanului (articolul 1). Administrarea principatelor era libera, fara amestecul Sublimei PORTI, ceea ce consolida autonomia interna (art.2).
Se legifera in continuare principiul separarii puterilor in stat, respectiv, cea executiva-domnul, cea legislativa-domnul, Adunarea Electiva si Comisia Comuna a ambelor Principate cu sediul la FOCSANI, iar prerogativele judecatoresti-magistratii numiti de domn (articolele 4,5,7). Alegerea domnului (hospodarul), se facea de ADUNAREA fiecarei tari pe viata (articolul 10). Sporea rolul CONSILIULUI DE MINISTRII din cele doua tari In conducerea activitatilor ceonomice, sociale si admonistrative (articolul 11), iar ADUNARILE ELECTIVE se constituiau prin sufragiul censitar (destul de ridicat) pe o durata de sapte ani (articolul 16). Erau infiintate MILITII PERMANENTE cu organizare identica in Muntenia si Moldova, pe baza unei legi comune (articolul 42).
O alta prevedere a Conventiei de la Paris cu trimitere spre administrarea celor doua PRINCIPATE DUNARENE, s-a referit la crearea conditiilor pentru egalitatea tuturor locuitorilor in fata legii, libertatea individuala, desfiintarea monopolurilor si privilegiilor unor clase, acordarea de drepturi religioase moldovenilor si valahilor (articolul 46).
Desi nu au decis efectiv UNIREA, cele sapte puteri garante ale EUROPEI, de la mijlocul veacului XIX directionau prin CONVENTIE multe din premisele si componentele administrativ-juridice ale acesteia. In consecinta, bazandu-se pe articolele favorabile si interpretand original pe cele neclare, muntenii s-au unit cu moldovenii, initial prin alegerea aceluiasi domn (ianuarie 1859), in persoana colonelului ALEXANDRU IOAN CUZA (1820-1873), apoi prin fuziunea CONSILIILOR DE MINISTRII (22 ianuarie 1862) si a ADUNARILOR ELECTIVE (24 ianuarie 1862).
La baza unor asemenea actiuni s-a aflat totusi CONVENTIA DE LA PARIS (1858) despre care A.D. XENOPOL va scrie: ”Aceasta conventie este o lucrare foarte stranie, o silinta suprema a combinatiei diplomatice, care totdeauna a cautat sa domine prin idei, adeseori prin cuvinte, interesele reale si puternice ale vietii. Ea este un amestec hibrid si nefiresc de unire si despartire, cu care cauta sa impace interesele deosebite ale puterilor (europene) pe capul poporului roman. Necontenit i se arata unirea, dar i se pun sclavii pentru ca ea sa nu se realizeze”.
Perioada domniei lui ALEXANDRU IOAN CUZA (1859-1866) a insemnat inscrierea vertiginoasa a Romaniei pe calea progresului general de factura moderna europeana. Cele mai multe legi adoptate si reforme aplicate s-au inspirat din realitatile EUROPEI DE EST, aflata intr-un vizibil avans comparativ cu alte spatii geo-istorice ale vremii.
Din punct de vedere administrativ, domnul si guvernele sale au actionat cu suficienta larghete, intrucat prevederile CONVENTIEI DE LA PARIS ofereau PRINCIPATELOR deplina AUTONOMIE interna. De altfel, intr-o scrisoare adresata din exil, la 28 aprilie 1867 noului principe al Romaniei, CAROL DE HOHENZOLLERN SIGMARINGEN, fostul domn Alezandru Ioan Cuza bilanta: “Am avut multumirea de a realiza unirea PRINCIPATELOR, de a face din trei milioane de clacasi, trei milioane de propietari, a inapoia tarii a cincea parte din pamantul sau uzurpat de clerul grec al locurilor sfinte, a da tuturor romanilor fara exceptie drepturile electorale de care era lipsita pe nedrept marea majoritate a natiei, a constitui puternic egalitatea civila si politica si, in fine, a traduce in fapte mai toate dorintele divanurilor ad-hoc din 1857”
Asemenea infaptuiri au avut ca suport, in primul rand, hotararile Adunarilor Elective din MOLDOVA din ianuarie 1859, in care ALEXANDRU IOAN CUZA a primit “votul UNIRII”.Astfel, forul de la IASI, constituit conform normelor stabilite prin CONVENTIA DE LA PARIS a fost format din 55 de deputati, din care 32 au reprezentat PARTIDA NATIONALA, iar cel de la Bucuresti din 72 de deputati, numai 26 fiind unionisti. In consecinta, hotararea din capitala MUNTENIEI a purtat pecetea “presiunii strazii” care s-a exprimat viguros, convingator si benefic pentru viitorul Principatelor.
Una dintre primele masuri administrative initiate dupa unirea din1859 a fost realizarea primului recensamant modern al populatiei, finalizat in 1860.
Rezultatele demonstrau indici demografici optimizanti. Astfel, in Tara Romaneasca au rezultat 2300921de persoane, din care: 2218636-agricultori (tarani si propietari), 91826-meseriasi, calfe si servitori, 85378-comercianti si 5081-fabricanti. MOLDOVA avea o populatie de 1 252 706 locuitori, dintre acestia 1076 951 erau cultivatori de pamant, 10 713-meseriasi, 21954-comercianti si 46088-clerici.
In 1858 se desfiintasera in TARILE ROMANE de la SUD si EST de Carpati rangurile boieresti, denumirea marelui propietar funciar devenind acum cea de MOSIER.Existau in anul precizat mai sus (1858), numai pe teritoriul MUNTENIEI 3013 boieri cu CIN (titlu). Statisticile demonstreaza ca in administratia MOLDOVEI lucrau in 1859 aproape 2200 de persoane. In 1903, in VECHIUL REGAT serviciile administratiei cuprindeau 102560 de persoane. Din aceeasi sursa, (1903) rezulta, de exemplu, ca industria ROMANIEI MICI avea 169198 de lucratori, 39746 fiind cuprinsi in ramurile ede baza ale acestei activitati. In TRANSILVANIA, la 1910 numarul muncitorilor ajunsese la 222 300.
Revenind la “administratia cuzista”, precizam ca in februarie 1859 PRINCIPATELE UNITE foloseau o singura capitala, orasul BUCURESTI, iar in martie 1859 misiunile lor diplomatice de la CONSTANTINOPOL s-au contopit intr-o AGENTIE condusa multa vreme, cu succese remarcabile, de COSTACHE NEGRI. Apoi, la 20 aprilie 1859 domnul ALEXAANDRU IOAN CUZA a unit armata moldo-munteana, intial in tabara de la FLORESTI (Prahova), iar in 1860 a format un singur stat maajor militar, stabilind ca generalul EMANOIL FLORESCU sa ocupe functia de ministru de razboi in ambele tari.
De asemenea, serviciile tipografice au intrat sub indrumarea aceluiasi inspector, CEZAR LIBRECHT, in timp ce orasul FOCSANI, despartit de MILCOV, s-a intregit avand autoritati si institutii unice. Domnul a interzis prezenta ostasilor otomani la Nordul DUNARII, iar in vara anului 1860 a obtinut acceptul TURCIEI de a se renunta la pasapoartele cu emblema Inaltei Porti pentru romanii care calatoreau in alte zone. Supusii Curtii de la VIENA erau obligati sa respecte legile statului roman in perioada cand se aflau pe teritoriul sau. Tot ca o masura pregatitoare a deplinei uniri administrativ-teritoriale se inscrie UNIFICAREA VAMILOR externa ale celor doua Principate care au trecut in subordinea puterii centrale a statului.
La 2 decembrie 1861 (pe stil nou) s-a emis de forurile otomane “FIRMANUL DE ORGANIZARE ADMINISTRATIVA A MOLDOVEI SI VALAHIEI”, adus la cunostinta poporului printr-o “PROCLAMATIE PENTRU NATIUNE” transmisa de domn la 23 decembrie 1861: ”Unirea este indeplinita, nationalitatea romana este intemeiata…Acest fapt maret, dorit de generatiile trecute, aclamat de corpurile legiuitoare, chemat cu caldura de noi, s-a recunoscut de Inalta Poarta si de puterile garante si s-a inscris in datinile natiunilor…Alesul vostru va da astazi o singura Romanie”.
Ca urmare, la 22 ianuarie/3 februarie 1862 s-a constituit primul GUVERN UNITAR, condus de BARBU CATARGIU, iar la 24 ianuarie/5 februarie 1862 s-a deschis la Bucuresti primul PARLAMENT al Romaniei, constituit din componentii adunarilor elective ale MOLDOVEI si MUNTENIEI care optasera cu trei ani in urma pentru ca ALEXANDRU IOAN CUZA sa devina domn al ambelor state dunarene.
Primul guvern unic a vaut opt ministere:afaceri din launtru, afaceri straine, finante, lucrari publice, justitie, culte si instructie publica, razboi, control. Ministerul afacerilor straines-a constituit la 1/13 august 1862. In 1864, ministerul controlului a devenit Curtea de Conturi, iar In 1883 se va adauga Ministerul Domeniilor. E de remarcat aspectul ca tot CUZA a semnat decretele privind contopirea DIRECTIEI STATISTICE A MOLDOVEI cu OFICIUL STATISTIC DIN BUCURESTI, infiintandu-se astfel OFICIUL STATISTISC PENTRU PRINCIPATELE UNITE sub conducerea lui Dionisie Pop Martian.
Portofoliul marilor legiuiri din timpul guvernarii lui MIHAIL KOGALNICEANNU (octombrie 1863-ianuarie 1865) cuprinde si REFORMA ADMINISTRATIVA, adoptata la 10 martie 1864 si promulgata la 31 martie 1864, asa cum precizeaza MONITORUL, jurnal oficial al Principatelor Unite Romane, nr. 75 din 1/13 aprilie 1864. Dupa 1859, teritoriul condus de CUZA avea aproximativ 122500 kmp.
Anterior, la 13/25 februarie 1864 s-a adoptat LEGEA privind infiintarea CONSILIULUI DE STAT, prezidat de domn, compus dintr-un vicepresedinte si noua membri numiti. Avea menirea sa elaboreze, la solicitarea guvernului, proiecte de legi, ori sa acorde consultanta executivului in conditiile cand acesta realiza anumite acte normative, esentiale pentru buna functionare a administratiei tarii.
In aprilie 1864 s-au emis LEGEA COMUNALA (de inspiratie franceza), prin care asezarile de baza din teritoriu deveneau COMUNE URBANE si COMUNE RURALE, LEGEA pentru infiintarea CONSILIILOR JUDETENE, tot dupa model francez si LEGEA privind interzicerea cumulului de functii publice.
Pe baza reformei administrative, Romania a fost impartita in JUDETE (renuntandu-se la traditionalele tinuturi ale Moldovei), conduse de un PREFECT, un SUBPREFECT si de servicii cu diverse atributii, precum si in PLASI.
Guvernul hotara apoi structura in teritoriul tarii a COMUNELOR, URBANE sau RURALE, care se aproba in CAMERA (Adunarea Deputatilor). Fiecare comuna devenea persoana juridica si trebuia sa aiba cel putin 100 de familii sau 500 de persoane . Autoritatea comunala era reprezentata de un CONSILIU COMUNAL, administratia asezarii fiind incredintata unui PRIMAR (expresie latina “primus” sau “cel dintai”). In raport de numarul locuitorilor se stabilea si numarul consilierilor comunali, de la minim 5 consilieri in asezarile cu pana la 1500 locuitori, la 17 consilieri acolo unde rezidau peeste 50 000 de cetateni.
Fiecare comuna urbana sau rurala, avea un sediu numit PRIMARIE. In interiorul acestor unitati administrative de baza ale tarii erau obligatorii: institutiile scolare separate, baieti si fete, bisericiile, posibilitatile de a obtine venituri proprii pentru plata functionarilor publici etc. La COMUNELE URBANE se solicita existenta unui corp de pompieri, iar la cele cu peste 6000 de locuitori se cerea infiintarea de spital si a aziliului de batrani. COMUNELE RURALE aveau obligatia sa detina esantioane ale animalelor de rasa superioara prin care sa se prolifereze cele mai productive.
CONSLIERII COMUNALI se alegeau direct de adunarea electorilor. Pentru a participa la vot existau conditii precum: domicilierea cu cel putin sase luni inainte de alegeri in localitatea respectiva, plata a 48 de lei in comunele rurale si a sumei de 80 de lei in cele urbane cu o populatie intre 3000-15000 de locuitori; ori 110 lei in cele avand peste acest barem (fiind scutiti de asemenea taxa profesorii, institutorii, preotii, medicii, inginerii, arhitectii, avocatii cu diplome acceptate de guvern, precum si pensionarii care primeau anual 2000 de lei); recunoasterea publica a comportamentului civilizat, exercitarea unor activitati onorabile etc.
Alegerea consilierilor in comunele urbane se realiza din patru in patru ani, jumatate din acestia se reinoiau la jumatatea mandatului prin tragere la sorti. La comunele rurale consilierii se alegeau din doi in doi ani, din care 1/3 se schimbau anual. La orase exista obligatia ca toti consilierii sa stie sa scrie si sa citeasca. Se depunea urmatorul juramant: “Jur credinta Domnitorului, supunere legilor tarii si sprijin intereselor comunei. Asa sa-mi ajute Dumnezeu”. Consiliile comunale se convocau cel putin lunar, erau conduse de PRIMAR, in lipsa acestuia de un ajutor al sau, ori de cel mai in varsta dintre consilieri, aveau REGULAMENT de functionare, unde se prevedea si amenda pentru absenta nemotivata de la sedinte sau alte actiuni prestabilite.
Legislatia din 1864 a precizat cu exactitate atributiile consiliilor comunale, judetene si ale altor institutii din tara, ierarhizate prin subordonare succesiva pana la CONSILIUL DE STAT.
In articolul 82 al LEGII ADMINISTRATIEI din 1864 s-a precizat ca vechiul magistrat devenea PRIMAR al COMUNEI URBANE sau RURALE . In primul caz era numit de domn dintre primii trei consilieri cu cele mai multe voturi, iar in cea de a doua situauie se alegea concomitent cu consilierii. In asezarile cu pana la 3000 de locuitori exista un AJUTOR DE PRIMAR. Pentru comunele urbane mai mari, numarul acestora ajungea pana la sase, in special in localitatile cu peste 40 000 de locuitori.Primarul emitea DISPOZITII pentru buna administrare a localitatii, se afla sub autoritatea guvernului si raspundea mai ales de executarea legilor sau a regulamentelor generale. Prerogativele primarilor vizau domenii esentiale precum: gospodarirea comunei, incheierea actelor civile, supravegherea activitatilor din scoli, biserici, spitale, sali de specatcole, urmarirea problemelor financiare, pastrarea arhivei, a titlurilor de proprietate, incadrarea salariatilor din institutiile publice si altele.
Conducatorii comunelor rurale si urbane, avand sub 3000 de locuitori, puteau sa fie suspendati de PREFECT, iar cei din localitatile orasenesti mai mari de Ministerul de Interne sau de Domn.
Pe baza art. 109 al LEGII ADMINISTRATIEI din 1864 la PRIMARIILE RURALE se angaja un SCRIITOR, iar la cele urbane, un SECRETAR.Se instituia de asemenea functia de PERCEPTOR care se ocupa cu strangerea impozitelor. Existau referiri in lege (articolul 118) si cu privire la cheltuieli delimiate in obligatorii si facultative. Printre cele obligatorii era inscrisa, firesc, plata salariilor pentru: primar, perceptor, persoanele care colectau accizele, gardieni, sergenti, vatasei, alti functianari publici. Cele mai multe venituri (articolul 123) proveneau din taxe, impozite, amenzi, donatii, excedent bugetar.
Pachetul de reglementari administrative din martie - aprilie 1864 a stabilit, totodata, delimitarea teritoriala si denumirea JUDETELOR, atributiile PREFECTURILOR ori ale altor institutii care depindeau de acestea, raportul dintre factorii locali decizionali si structurile locale. Au fost pastrate unele componente prevazute in REGULAMENTELE ORGANICE si in CONVENTIA DE LA PARIS, adoptate etapei istorice proprii Principatelor Romane dupa unirea din 1859. Legea administratiei lui CUZA si KOGALNICEANU a ramas in vigoare, prin articolele sale esentiale, pana in 1925.
Anumite modificari i s-au adus, de exemplu, dupa elaborarea STATUTULUI DEZVOLTATOR AL CONVENTIEI DE LA PARIS, aprobat impreuna cu o noua lege electorala, prin PLEBISCITUL din 22-26 mai 1864, ambele recunoscute in urma instistentelor demersuri diplomatice de puterile garante europene. STATUTUL DEZVOLTATOR a avut valoare de lege fundamentala, pentru Principatele Unite, numite acum oficial ROMANIA.
NOUA CONSTITUTIE a pastrat principiul separarii puterilor in stat, dar sporeau considerabil prerogativele domnului: avea initiativa legislativa, numea un sfert din membrii SENATULUI (for creat sub numele de CORP PONDERAOR), stabilea presedintele CAMEREI (Adunarea Deputatilor). Menirea elaborarii legilor o avea, pe baza celor adoptate in februarie 1864, CONSILIUL DE STAT, condus efectiv de domn, ceea ce s-a reflectat in scaderea considerabila a rolului “reprezentantilor natiunii”. Senatul era compus din: mitropolit, episcopi cu eparhii, pesedintele Curtii de Casatie, cel mai vechi general in activitate si alti 64 de membrii.
Pe teritoriul Romaniei a crescut vertiginos numarul alegatorilor, impartiti in PRIMARI, care votau prin delegatie si DIRECTI (censitari), ceea ce a avantajat mai ales categoriile sociale aflate in ascensiune economica de factura moderna. Se luau ca baza economica si altele decat cele funciare.
Cu toate ca prin STATUTUL DEZVOLTATOR s-a grabit procesul reformativ, Alexandru Ioan Cuza sporindu-si puterea a intrat in conflict deschis atat cu marii propietari de pamant, dar si cu multi dintre rerpezentantii burgheziei. La aceasta situatie interna, agravata mai ales spre afarsitul anului 1865, s-au adaugat diverse presiuni externe, ceea ce a determinat detronarea domnului in dimineata zilei de 11 februarie 1866.

Aducerea in Romania a printului CAROL DE HOHRNZOLERN SIGMARINGEN, a presupus grabirea procesului de redimensionare a actiunilor menite sa acordeze intr-o mai mare masura institutionalizarea noastra statala la experienta Occidentului.
Un loc deosebit de important in istoria administratiei nationale revine CONSTITUTIEI din 1866, prima lege fundamentla moderna de sorginte romaneasca. Toate actele precedente cu asemenea valoare (Regulamentul Organic, Conventia de la Paris, Statutul dezvoltator) au fost elaborate si aplicate sub jurisdictie internationala.
Proiectul CONSTITUTIEI a inceput sa se discute in ADUNAREA CONSTITUANTA imediat dupa ce aceasta a fost aleasa in perioada 21-29 aprilie 1866, inlocuindu-se astfel PARLAMENTUL din ultimii ani ai domniei lui CUZA. Inspirata dupa Constitutia Belgiei din 1835, noua lege fundamentala a ROMANIEI s-a promulgat de principele CAROL la 1/13 iulie 1866. Avea OPT TITLURI: teritoriul, drepturile cetatenilor, puterile statului, finantele, puterea aramtei, dispozitii generale, revizuirea Constitutiei, dispozitii tranzitorii si suplimentare.
Puterea LEGISLATIVA se exercita de DOMN si Reprezentanta Nationala (formata din Adunarea deputatilor si Senat), puterea EXECUTIVA apartinea DOMNULUI si GUVERNULUI, iar puterea JUDECATOREASCA revenea instantelor specializate (curti si tribunale). S-au stabilit patru colegii de alegatori pentru ADUNARE, in raport de venituri si impozite, iar prin modificarile din 1884 s-a trecut la trei colegii, Adunarea avand 183 de deputati (75 din Colegiul I, 70 din Colegiul II si 38 din Colegiul III). Pentru alegerea SENATORILOR se foloseau doua colegii: propietarii funciari cu un venit de cel putin 300 de galbeni, respectiv propietarii de imobile din orasele resedinta de judet cu un venit pana la 300 de galbeni anual.
In materie ADMINISTRATIVA, multe din prevederile Constitutiei din 1866 se inspirau din legile elaborate pe timpul lui Alexandru Ioan Cuza. Teritoriul Romaniei era Impartit in JUDETE, PLASI, COMUNE (articolul 4), asemanator legii din 1864. Puterea executiva la judet apartinea PREFECTULUI, numit prin decret domnesc (regal dupa 1881), la propunerea Ministerului de Interne. La toate judetele existau CONSILII, organele deliberative ce se puteau pronunta asupra problematicii specifice teritoriilor respective.PLASILE se constituiau din mai multe localitati rurale, nu aveau personalitate juridica, iar conducerea acestora era asigurata de un subprefect, apoi de un pretor.
COMUNELE se imparteau, pe baza criteriilor din 1864 in doua categorii: URBANE si RURALE, erau conduse de PRIMARI, aveau CONSILII constituite, ca numar de membri, in raport de anumiti indicatori demografici. In annul 1908 au aparut si comunele SUBURBANE.
La nivelul statului, pe baza CONSTITUTIEI din 1866 ADMINISTRATIA se coordona de domn (rege din 1881) si de GUVERN. Prerogativele conducatorului statului erau sporite: sanctioana si promulga legi, incheia conventii cu alte state, realiza regulamentele de aplicare a legilor, confirma in toate functiile publice, era seful armatei, conferea gradele militare si decoratiile, acorda amnistie politica, diminua ori anula pedepsele date de justitie etc.
De asemenea, CONSTITUTIA din 1866 are prevederi cu privire la GUVERN, din ministrul stabilit de rege sa formeze cabinetul si din mai multi MINISTTRI. Numarul acestora a crescut in raport direct cu evolutia vietii economice. Deseori GUVERNUL prevala fata de parlament, regele avand posibilitatea sa-i acorde sefului guvernului anumite calitati speciale. Constitutia din 1866 nu prevedea functia de prim-ministru.
Cele mai importante MINISTERE implicate in administrarea tarii, ori statornicia unor sectoare vitale au devenit: MINISTERUL DE INTERNE, care conducea administratia generala, controla si coordona administratia locala, asigura ordinea si siguranta statului, linistea si ordinea publica prin Directia generala a politiei si jandarmeriei; MINISTERUL DE FINANTE, avea responsabilitatea elaborarii si folosirii bugetului, diriguia structurile monetare si sistemul de credit, subordonandu-i-se in acest sens Banca Nationala; MINNISTERUL AFACERILOR EXTERNE, in competenta caruia se aflau stabilirea relatiilor diplomatice si mentinerea acestora pe baza principiilor si normelor internationale, aplicarea conventiilor, intelegerilor si tratatelor Romaniei cu allte state, apararea autohtonilor ce coabitau in diferite zone geo-istorice etc.
Importante pentru derularea n