Evenimentele din 1989 au inlaturat separatia dintre Europa de Vest si de Est si au deschis calea apropierii structurilor politice ale acestor doua zone, data fiind instaurarea de regimuri democratice in fostele tari comuniste. p9i9ie
In schimb, se contureaza un fenomen neasteptat si ingrijorator: o nemarturisita deschis distantare spirituala intre Apus si Rasarit, cel putin in interiorul unei parti din opinia publica a mai multor tari.
Faptul apare ingrijorator pentru perspectiva reintegrarii lumii europene intr-o comunitate. Oricat de multe organisme si institutii se vor crea in acest scop si oricat de multumitor vor functiona ele, integrarea Europei nu va fi completa si stabila daca ea nu va fi sustinuta de o reala comunitate spirituala.

Incepand acum aproape 200 de ani, categoriile cultivate ale populatiei tarilor Europei centrale, estice si sud-estice au avut o relatie cu cultura occidentala. Impetuos dezvoltata pe parcursul unui secol, ea a creat, in fapt, comunitatea spirituala mentionata, cel putin pana la nivelul intelectualitatii mijlocii.
In Romania de pana la 1944 (chiar 1948) orice absolvent de ciclu gimnazial si liceal era -; intr-o masura variabila, in functie de sarguinta si de talentul lui -; un cunoscator si un admirator de limba si de cultura franceza. Presiunile politice au separat, dupa 1940 si 1944, tarile estului de ale vestului. Separatia a fost extinsa si aplicata cu strictete si pe plan cultural. In occident nu s-a inteles deajuns cat de impopular a fost acest clivaj impus. Victimele lui traiau cu impresia ca in momentul in care el va fi inlaturat, vor fi reprimite cu bratele deschise in familia Natiunilor Unite, ca niste copii trecuti prin suferinte.
Hotararile de la Ialta, si ale tratatelor de pace de la Paris au risipit fara menajamente aceasta iluzie. Cumplita deceptie a fost inghitita (cu noduri …) de grupurile de opinie „realiste”, care s-au silit sa
inteleaga ca aliatii nu puteau scuza, din motive sentimentale, realitatea colaborarii acestor state la razboiul contra lor. Aliatii procedau dupa regula jocului: cel ce pierde, plateste -; fara tocmeala…
Sub acoperamantul inabusitor al acestui realism resemnat, rasaritenii -; si nu in ultimul rand romanii -; au pastrat intre 1945-1989 un atasament subteran pentru cultura si pentru idealul democratic occidental. La fel ca in timpul razboiului, declaratiile oficiale erau una, iar sentimentele majoritatii populatiei erau altele.
In decembrie 1989, cand poporul roman a rasturnat printr-o insurectie violenta, cu grele sacrificii omenesti, cea mai rigida dictatura comunista a momentului, el s-a asteptat ca gestul sau sa fie pretuit.

Dar inca o data romanii s-au pomenit in situatia scolarului pedepsit, atunci cand credea ca merita sa fie

premiat.

A fost un soc pentru ei sa constate ca, dupa numai cateva zile de la evenimente, acestea au inceput a fi denigrate in presa si chiar in cercurile oficiale occidentale, declarate ca o minciuna si o inscenare. A fost suspectat, ironizat si minimalizat tot ce se incerca a se instaura in continuare in Romania: libertati politice, alegeri, constitutie, parlamentarism etc.1
Sensibilitatea cetateanului de toate categoriile a dus la un rezultat neasteptat pe care, in cincizeci de ani, nu l-au atins nici propaganda nazista, nici cea sovietica: indepartarea sentimentelor unei parti a populatiei de lumea occidentala.
In aceasta nedorita imprejurare, intelectualitatea ar fi factorul capabil sa corijeze atare reactie emotionala si sa inlesneasca acomodarea romanilor la comunitatea spirituala europeana. Intelectualul se poate ridica la o perceptie de nivel superior a problemei reintegrarii in Europa, pe care cetateanul mijlociu o vede simplist si nu ca pe una globala, ca pe o noua filozofie a coabitarii continentale, conducand spre o noua structura de ansamblu, spre implinirea pe o noua cale a unui destin comun.
Intr-adevar, o compozanta naiva a mentalitatii est-europeanului obisnuit a fost, in ultimii 10-12 ani, speranta intr-o egalizare rapida a nivelurilor de viata din cele doua parti ale continentului. Ca o „pars pro toto”, se poate cita starea de spirit a populatiei din fosta Republica Democrata Germana, dupa unificare.

A rezultat din aceasta o candida stare de asteptare a revarsarii ploii de aur. Si cum ea a intarziat, si mai intarzie, multi incep a declara ca reapropierea de Europa nu aduce mare lucru, si a privi cu ingrijorare anticipatiile asupra „costurilor integrarii”.
Grefat pe inerentele dificultati economice din „perioada de tranzitie”, acest mod de a gandi naste nostalgie dupa regimul comunist, cu standardele sale modeste de viata, dar foarte sigure; alimenteaza o stare de excitatie psihica in mase, din care izbucnise usor conflicte sociale, interetnice si interconfesionale, precum si exagerari ale chestiunilor in litigiu intre state. Se creeaza spatiu insinuarii de curente extremiste de diverse nuante.
Devine astfel imperativa cultivarea unei pedagogii politice a reintegrarii in Europa, pe care -; am spus-o si mai inainte -; cel mai bine ar putea-o realiza intelectualitatea. Ea are de partea sa cateva atu-uri, dar pentru a le putea folosi ar trebui sprijinita in directia cresterii rolului si prestigiului ei social, aflat in prezent in declin in tarile din est, Romania nefacand exceptie.
Primul din aceste atu-uri e reprezentat de faptul ca „dezintegrarea” Europei in doua blocuri si doua sisteme opuse, emetizate, a reusit mai putin decat isi propusesera autorii acestei tentative aberante. Vreme de 45 de ani in rasaritul continentului s-a trait de catre majoritatea oamenilor cu nostalgia „celeilalte” Europe, perceputa
-; mai adaugandu-se si amintirile -; ca o gradina interzisa, ascunzand fabuloase roade si frumuseti. Nu s-a reusit eradicarea acestui sentiment, a acestei imagini, nici a informatiilor despre ceea ce se petrecea „dincolo”.
De aceea nici romanii, nici alte popoare, nu pierdusera -; la 1989 -; disponibilitatea reintegrarii spirituale in Europa. Temeliile lor stravechi, sau mai noi, erau acolo, chiar daca multi occidentali ignorau acest lucru. Lumea de astazi, aiurita de ciclonul informational, cunoaste si apreciaza o comunitate umana nu dupa marii ei creatori de valori, nu dupa impostatiile ei stabile, de profunzime, ci dupa un incident spectaculos, dupa un performer sportiv, in genere dupa tot ce este spectaculos si efemer.
Eseistul politic american Francis Fukuyama a ajuns, in doua lucrari viu discutate2 nu prea demult, la concluzia ca „forta motivationala a istoriei umanitatii este asa-numita <<lupta pentru a fi luat in considerare>>. Ceea ce inseamna dorinta omului de a-i fi recunoscuta propria demnitate printre semenii sai … Atractia exercitata de democratie nu decurge numai din promisiunea prosperitatii si a libertatii … ci in egala masura din dorinta fiecaruia de a fi considerat egal cu oricare altul …”
Pedagogia politica a integrarii europene, mai ales cea profesata de mass-media, ar trebui sa reflecteze asupra acestor sentinte ale politologului american.
Integrarea Estului e vazuta, ca de la sine inteles, doar ca aliniere a acestuia la Europa, cu inventarul, viu sau mort autentificat la receptie, si cu azvarlirea la deseuri a restului. Dar poate ca ar exista ratiuni ca si occidentul sa vina in intampinarea alinierii, facand un efort de comprehensiune a acestei Europe de rasarit -; mizera, nefericita, dispretuita, vanduta ca sclava, martirizata, dar purificata prin suferinta si capabila a fi pastrat si creat valori morale pe care starea de opulenta prefera sa le ignore …
Chiar daca exista deosebiri de grad intre cultura si civilizatia unor zone, nu e oportun ca Europa sa fie circumscrisa in regiuni transant diferentiate.

Intreaga dezvoltare istorica a societatii europene a inaintat in sensul omogenizarii spirituale, intelectuale si morale a popoarelor continentului. Asadar: „Europa, potrivit geniului istoriei sale, sau va fi una, sau nu va fi deloc …”
Evident, pledoaria noastra nu absolva de mari obligatii pe cei din Est. Trebuie sa se vada bine pe ei insisi: cine sunt si ce pot, unde se afla si unde vor sa ajunga. Sa se distanteze de mentalitatea izolationist- nationalista, de orgoliile mari ale celor mici si sa caute adaptarea la cerintele pe care le contureaza viitorul.
De la aceasta rascruce istorica poate incepe un salt spre implinirea unui mare destin, sau o ratare a lui. Ritmul istoriei contemporane nu mai acorda revanse pentru infrangeri si pentru meciuri nule. Asemenea generalilor Revolutiei franceze, care luptau avand la spate umbra ghilotinei, popoarele Europei, din oricare parte a ei, nu au alta solutie decat sa invinga, invingandu-se si pe ele insele …