Masurarea timpului si ordonarea culturilor preistorice in secvente cronologice au fost unele dintre cele mai importante preocupari ale arheologilor inca de la inceputurile cercetarii stiintifice. In acest capitol vom examina modul in care arheologii stabilesc relatii cronologice intre artefacte si situri.

Fenomenele istorice se desfasoara in spatiu si timp. Pentru prezentarea si studierea lor este necesara stabilirea cronologiei, fixarea datei sau delimitarea intervalului de timp in care acestea s-au desfasurat. Fara precizarea succesiunii si duratei cronologice, descrierea evenimentelor istorice nu este decat o insiruire a unor evenimente necontrolabile a caror interdependenta este de neimaginat. Astfel ca, pentru perioadele istorice in care ne lipsesc izvoarele scrise cronologia, timpul desfasurarii acestora, ne este indispensabila. Cercetarile asupra timpului desfasurarii faptelor istorice sunt atat de importante pentru arheologi incat s-au elaborat metode speciale pentru stabilirea cronologiei istorice.

Arareori este posibil sa se stabileasca datele de timp preistoric cu mare exactitate, in date absolute. De cele mai multe ori se pot stabili doar corelatii dintre diferite evenimente, fapte sau artefacte. Astfel se opereaza cu date de cronologie relativa, acestea transformandu-se ulterior in date de cronologie absoluta. Deci, principalele modalitati de a ajunge la fixarea pozitiei cronologice a unui obiect decurg din cronologia relativa sau din cronologia absoluta.

Cronologia absoluta indica anul sau luna, ziua si, chiar, ora desfasurarii evenimentului pe cand cronologia relativa stabileste relatiile / raportul dintre doua artefacte, fapte sau alte evenimente, folosind termeni precum inainte, mai devreme, dupa, mai tarziu etc.

Preistoriei ii sunt caracteristice, in primul rand, datele de cronologie relativa, faptele fiind raportate la altele a caror cronologie absoluta ne este necunoscuta. In ultimele decenii datele de cronologie absoluta devin tot mai importante in urma exploziei tehnologiilor din societatea contemporana. Astfel, multe raportari cronologice relative au fost transformate in date absolute mai ales prin intrebuintarea metodei datarii cu C14.

Pentru stabilirea datei la care se raporteaza un obiect sau o situatie arheologica se analizeaza si studiaza contextul si conditiile de pastrare stratigrafica, acumularile din depozit fiind comparate cu alte situatii (stratigrafia verticala, orizontala si comparata). In a doua etapa se studiaza tehnicile de realizare a artefactelor (factura, textura, structura, finisare, ardere, slefuire s.a.) pentru stabilirea unei evolutii tipologice sau tehnologice si pentru stabilirea cronologiei relative si absolute a sitului sau artefactelor componente.

Cronologia absoluta se obtine prin metode fizico-chimice, geo-cronologice, izvoare scrise etc.

Cronologia relativa se exprima printr-o mare varietate de forme, diferind ca modalitati de exprimare stiintifica de la o epoca istorica la alta.

La fundamentul acestor datari sta studiul unor structuri si corespondente de baza:

-; baza paleontologica prin mineralizarea osemintelor si acumularea fluorului; dinamica polenului (elemente de botanica); evolutia taliei si faciesului unor specii (elemente zoologice) sau prin evolutia taliei, faciesului si ocupatiilor omului (elementele de antropologie);

-; baza geologica prin studiul variatiilor glaciare, a nivelului marilor, a apelor si teraselor continentale, a temperaturilor marii s.a. Dintre acestea cea mai importanta este metoda varvelor (straturi de argila) depuse ca urmare a topirii ghetarilor pe terase sau funduri de lacuri, langa morene. Studiul morenelor si recesiunea ghetarilor lasa numeroase straturi cu varve care ofera o scara de cronologie relativa sau absoluta (dupa anumite datari fizico-chimice). Sincronizarea datelor stabilite de geologi cu cele ale paleobotanistilor sau paleozoologilor si arheologilor duce la stabilirea unor date de cronologie. In obtinerea acestor date trebuie sa se tina seama si de alte elemente cum ar fi viteza sau intensitatea de sedimentare sau eroziune;

-; baza petrografica prin studiul granulometric al nisipurilor, inlocuirea geo-chimica a unor substante cu altele, studiul evolutiei stalagmitelor sau studiul patinei si lustrului suprafetei obiectului;

-; baza arheologica care poate fi de natura stratigrafica, sincronica distributiva, tipologica, cantitativa si secventiala;

-; baza pedologica prin studiul originii si evolutiei solului in conditii normale si dupa interventia antropica sau prin studiul depunerilor si straturilor de guano alternante cu cele arheologice in pesteri; prin analiza microstratigrafiei determinata de evolutia humusului, a oxidului de potasiu (K2O) si fosfor (P2O5) sau a altor elemente geo-chimice ale solului.

Studiul resturilor unei comunitati omenesti trebuie facut in contextul ecologic din care aceasta face parte. Analiza stiintifica a comunitatii trebuie facuta in functie de sistemul din care face parte. Acest sistem este definit prin termeni ca mediul geografic sau habitat. Ambientul este format dintr-o structura corelata formata din mediul geografic, geologic, faunistic si floral, reconstituit dupa resturile de polen.

Metode pentru stabilirea cronologiei relative

Primii anticari si teologi se luptau cu enigma legendei biblice a Creatiei, cu fosilele animale si artefactele gasite in diferite contexte.

Modul nostru de implicare personala in istoria umanitatii se extinde numai pe durata vietii individului. Implicarile individuale se rezuma la viata parintilor, a rudelor sau prietenilor. Finalul vietii biologice corespunde cu momentul culminant in viata propriei familii. Legatura cu istoria lunga o gasim prin referirile la trecutul familiei, istoria comunitatii, a natiunii si a lumii. Putini oameni au, insa, simtul perspectivei atat de dezvoltat incat sa cuprinda intreaga existenta a experientei umane.

Sistemul de clasificare al celor trei epoci. Pana in secolul al XIX-lea lumea a avut o securitate intelectuala confortabila, oamenii speculau liber asupra originii lor, mai cu seama din perspectiva orizonturilor create de viziunea biblica a Creatiei. Oamenii nu isi puteau inchipui daca s-a intamplat ceva sau nu inaintea acestui proces. Crestinii reflectau la eternitatea neumbrita si fixa a lui Dumnezeu. Cei 6 000 de ani a lui Ussher erau suficienti pentru toata preistoria. Chiar si periodizarea acestor ani se constituia intr-o problema de netrecut.

La sfarsitul secolului al XVI-lea unii anticari au scris despre epocile preistorice ale pietrei, bronzului sau fierului. Acest concept a fost redescoperit de arheologii scandinavi la inceputul secolului al XIX-lea. In anul 1806, profesorul Rasmus Nyerup de la Universitatea din Copenhaga se plangea ca tot ce ne-a provenit din lumea pagana este invaluit intr-o ceata groasa, apartine unui spatiu de timp pe care nu-l putem masura. Acesta si altii erau responsabili pentru modul dezlanat si desperecheat in care erau aranjate exponatele in Muzeul National Danez. Anul 1816 il aduce custode al acestui muzeu pe Jungensen Thomsen (1788-1865). Acesta a ordonat colectiile muzeului, clasificandu-le in trei grupe reprezentand epoca pietrei, bronzului si fierului, folosind observatiile de context din mormintele descoperite nedistruse. Thomsen se plangea ca aceste trei epoci sunt rupte cronologic.

Clasificarea indrazneata propusa de autorul amintit in randurile anterioare a fost preluata de alt danez, J. J. A. Worsaae, care a demonstrat valabilitatea stratigrafica de baza a sistemului prin studierea mai multor obiecte descoperite in toata Europa. Metoda devine cunoscuta ca sistemul celor trei epoci, realizandu-se o subdivizare tehnologica a trecutului preistoric. Aceasta le-a dat arheologilor un context larg in care obiectele gasite de acestia puteau fi plasate. Aceasta prima incercare de ordonare cronologica a trecutului preistoric a fost adoptata ca o baza pentru clasificarea primara a siturilor, supravietuind si astazi.

Metoda tipologica. Ideile lui Ch. Darwin despre evolutia speciilor au exercitat o influenta profunda asupra stiintelor naturii. In aceleasi decenii in care darwinismul a primit fundamentarea stiintifica, H. Hillebrand face in anul 1871 incercarea aplicarii ideilor evolutionismului si asupra produselor muncii omenesti. Suedezul Oskar Montelius (1843-1921) a elaborat, in anul 1885, metoda tipologica prin care a aratat ca omul este supus in munca sa legilor evolutiei si va ramane supus lor... Evolutia poate sa decurga incet sau repede, intotdeauna omul este insa nevoit in crearea unor forme noi, sa asculte de aceleasi legi ale evolutiei care sunt valabile si in restul naturii. Cu ajutorul metodei tipologice s-a elaborat o schema care stabileste succesiunea cronologica a artefactelor de la simplu la complex. Se stabilesc serii tipologice in care fiecare artefact isi are locul propriu urmarindu-se, totodata, si etapele succesive ale transformarii acestuia. Se constata ca in momentul in care un artefact ajunge la perfectionare maxima transformarile sale inceteaza.

Fiecare obiect reprezinta, in lantul seriei tipologice, o veriga care permite sa se precizeze pozitia lui fata de formele premergatoare si cele ulterioare. Locul care il ocupa acesta in cadrul categoriei respective, indica, in linie ascendenta sau descendenta, totodata, cronologia lui relativa fata de celelalte piese.

In ultima jumatate de secol tehnica de ordonare a artefactelor dupa morfologia lor s-a dezvoltat in mod deosebit. Studii recente ale acestei tehnici se bazeaza pe presupunerea ca popularitatea oricarui artefact sau caracteristici culturale este tranzitiva. Toate obiectele au o perioada de maxima popularitate, caracteristicile culturale schimbandu-se, gradual, in timp.

Evolutia tipologica a daltilor t2u21un

Odata stabilita secventa tipului de artefacte exista posibilitatea de a inseria situri singulare sau componentele singulare ale asezarilor cu mai multe niveluri intr-o secventa, atent corelata, formata din tipuri inseriate de artefacte. Acestea se adauga, simplu, prin compararea procentajelor de tipuri gasite in noul sit cu cele din secventa corelata, considerata ca un intreg. Noul sit este cercetat in consecinta cu o precizie considerabila, pe baza presupunerii ca artefactele asemanatoare (aproape similare) au fost produse in acelasi timp (perioada de timp) si ca durata de viata a acestora coincide, aproximativ, in toate siturile unei arii culturale restranse. Daca piesele se dateaza si cu radiocarbon se pot asocia si date exacte exprimate in ani.

Actualmente se folosesc si tehnici statistice sofisticate pentru a putea face ordonarea si pentru a testa valabilitatea concluziilor lor. Se poate controla, astfel, daca materialele arheologice au fost colectate cu tehnici riguroase. Daca se poate prevedea modul in care se schimba tipurile de artefacte de-a lungul unei perioade si aceste schimbari sunt bine determinate / documentate avand si datari cronologice exacte, este posibila atribuirea siturilor nedatate, dar avand artefacte similare, pe scala, in timp si spatiu cultural.

Metoda tipologica a adus servicii importante la fundamentarea stiintifica a cronologiei relative. Determinarea si clasificarea amanuntelor tipologice nu trebuie sa fie scopul principal sau exclusiv al preocuparilor arheologiei. Metoda tipologica poate fi aplicata numai acolo unde exista materiale arheologice reprezentative pentru precizari tipologice si pentru stabilirea unei serii tipologice. Pentru interpretarea unei asezari sau a unor culturi intregi trebuie sa se recurga si la alte metode de investigatie adecvate pentru intelegerea fenomenului istoric in complexitatea lui. Functia metodei tipologice este, in consecinta, una subordonata scopului de a intelege fenomenul istoric in complexitatea lui.

Metoda stratigrafica. Cronologia relativa are la baza in arheologie observatiile stratigrafice asupra siturilor incadrate in epoci istorice diferite.

Eminentul arheologi englez Sir Mortimer Wheeler demonstreaza ca datele oferite de sapaturile arheologice stiintifice se bazeaza pe observarea meticuloasa si atenta a profilului stratigrafic. Stratigrafia este fundamentala in studiul siturilor. Descifrarea nivelurilor succesive de locuire omeneasca este cheia succesului in stabilirea cronologiei relative. Ocupatiile omului dintr-un sit arheologic rezulta in mod firesc din cantitatea de un tip sau altul, de pe si din jurul ariei respective, perimetru in care obiectele sunt pierdute, aruncate sau sparte in momentul folosirii si intra in pamant. O inundatie poate fi factorul care duce la distrugerea si acoperirea cu aluviuni a nivelului disparut. Dupa retragerea apelor situl poate fi reocupat. In alte cazuri procesul poate avea loc in sens invers. Suprafata unui oras sau sat disparut este distrusa continuu de rezultatele efortului uman sau ale neglijentei acestuia, iar interpretarea corecta a acestei alterari ne poate da sperante pentru reconstituirea unor caracteristici ale sitului si ale ocupantilor sai.

Stratigrafia, asa cum se aplica siturilor arheologice, reprezinta o scala mult mai redusa, cronologic si stratigrafic, decat in geologie, dar este, adeseori, mult mai complicata. Cronologia arheologica relativa implica o abordare atenta a secventelor nivelurilor de ocupare, cat si o corelare a acestora cu secventele culturale ale altor situri din aceeasi arie culturala.

Artefactele, oasele de animale sau alte obiecte descoperite in straturile unui sit sunt la fel de importante ca si stratigrafia in sine. Fiecare nivel al unei asezari, mica sau mare, isi are artefactele asociate in asa mod incat se realizeaza indici revelatori pentru incadrarea cronologica si culturala a nivelului. Profilurile stratigrafice reflecta ocuparea continua sau discontinua a unui perimetru de locuire.

Ca si metoda anterioara, metoda stratigrafica nu se aplica numai pentru determinarea cronologiei relative preistorice. Si geologia isi bazeaza cercetarile cu precadere pe metoda stratigrafica si reconstituie cu ajutorul ei trecutul Pamantului. Succesiunea verticala a straturilor geologice indica si vechimea lor daca nu a intervenit vreo perturbare ulterioara formarii lor. Dupa aceleasi criterii se stabileste cronologia relativa intr-o asezare, unde succesiunea straturilor culturale indica raportul cronologic al straturilor inferioare fata de cele suprapuse, in sensul ca cele mai adanci sunt si cele mai vechi.

Domeniul predilect pentru cronologia tipologica este epoca bronzului iar cel pentru metoda stratigrafica este cronologia relativa a neoliticului. Metoda stratigrafiei a adus lumina in stabilirea succesiunii diferitelor culturi neolitice si la compararea acestora pe spatii largi, stabilindu-se legaturi la sute de kilometri distanta.

Metoda stratigrafica se bazeaza atat pe studierea succesiunii straturilor de cultura pe verticala (stratigrafie verticala), cat si pe orizontala (stratigrafie orizontala). Studiul corelat cu folosirea ambelor metode se numeste stratigrafie comparata. De exemplu, relatia topografica dintre locuintele intr-o asezare arata cronologia lor, la fel ca si in cazul mormintelor din cimitire. Straturile arheologice asemanatoare sau identice ca si compozitie humica sau de artefacte apartin, fara indoiala, unor fenomene culturale comparabil identice sau foarte asemanatoare.

Succesiunea depunerilor culturale se stabileste cu ajutorul unor sectiuni pe peretele carora se contureaza numarul straturilor si compozitia lor in artefacte. Intocmai ca si la metoda tipologica, si la cea stratigrafica determinarea necesara si obligatorie a stratigrafiei poate sa devina principalul, daca nu scopul in sine al cercetarilor. De aceea se preconizeaza folosirea intercalata a altor metode din aceasta insiruire.

Stratigrafia verticala aduce date de cronologie relativa extrem de importante. Datele stratigrafice se intalnesc intotdeauna atunci cand se realizeaza un profil intr-un sit arheologic. Acestea trebuie citite cu grija (descrise, comentate, inregistrate, explicate). Descrierea si citire unei stratigrafii este deosebit de importanta, ea permitand unui arheolog sa verifice, independent de interpretari mai vechi sau mai noi, anumite ipoteze si sa formuleze altele.

Exista modele clasice de stratigrafie verticala si orizontala cum ar fi cel de la Troia. Pe baza acestuia s-au impus chiar si sisteme cronologice pentru areale largi.

Stratigrafia orizontala reprezinta reconstituirea pe niveluri a arhitecturii, organizarii interne a asezarii si a unor probleme economico-sociale. Metoda s-a aplicat la inceput pentru studiul cimitirelor, iar mai recent, cu ajutorul computerului, si intre complexe (bordeie, gropi, locuinte), niveluri, statiuni sau culturi. In prelucrarea pe calculator se folosesc algoritmi ca serierea, analiza de corespondenta, analiza de clusteri („partitii” sau „nori”).

Transformarile culturale rezulta din comportamentul uman. De exemplu, ultimii ocupanti ai unui sat pot sapa gropi de gunoi sau morminte in straturile mai vechi, vitele pot fi crescute pe situl anterior, copitele lor indepartand solul si perturband nivelurile superioare de locuire. Activitatile de constructie pot cauza surparea santurilor de fundatie si chiar a peretilor de piatra in straturile anterioare, mai vechi. Alteori locuitorii straturilor mai noi distrug intentionat dovezile locuirilor anterioare. Se observa, in sfarsit, doar cateva posibilitati de amestecare a materialelor arheologice, situatii ce se rezolva prin metoda riguroasa de sapatura si de cercetare, catalogarea si observarea atenta a tuturor evidentelor si intuitia bazata pe o temeinica pregatire teoretica a arheologului.

Stabilirea stratigrafiei unui sit preistoric este mult mai complicata decat cea a unui sit istoric. Dar chiar si asa este imposibil sa stii daca la o distanta mica de propriul profil stratigrafic exista sau nu un zid !

Ale elemente care contribuie la realizarea transformarilor culturale sunt elementele naturii. O inundatie poate acoperi un sat cu mal sau un vulcan acopera cu cenusa sau lava o asezare. Conditiile chimice si fizice de pastrare in sol sunt diferite de la o zona la alta pe de o parte prin existenta solurilor acide, pe de alta parte prin activitatea animalelor ce-si construiesc galerii, vizuini, etc.

Aceasta metoda face parte dintre metodele bazate pe observatia logica a cercetarilor arheologice de teren. Prin metoda se stabileste succesiunea si nu durata straturilor. Modul de formare al acestora depinde de intensitatea de locuire si dinamismul de constructie, tipurile de acumulari, activitatile eoliene s.a. Pentru completarea datelor stratigrafice se adauga diferite alte metode de datare absoluta sau relativa (dendrocronologia, palinologia, varvele glaciare etc.).

Elemente importante in aplicarea metodei stratigrafice sunt sincronismul si anacronismul. Primul reprezinta afinitatile sau diferentele rezultate prin compararea cu alte straturi. Al doilea arata procesele de evolutie sau involutie sau fenomenele de convergenta ce pot duce la „stratigrafie artificiala” prin scoaterea materialelor arheologice din context si prezentarea lor izolata. Trebuie tinut seama ca atunci cand o groapa ramane deschisa mai mult timp in ea patrund si materiale ulterioare.

Metoda stratigrafica reprezinta una dintre cele mai importante modalitati de stabilire a cronologiei relative, dar trebuie folosita cu unele rezerve de spatiu si timp, tinandu-se cont si de alti factori cum sunt cei climatici, zoologici, botanici, tehnologici si relatia dintre factorul tip si cel functionalitate. Metoda se foloseste nu numai in arheologie ci si in alte stiinte cum ar fi palinologia, pedologia, paleobotanica sau geologia.

Metoda stratigrafica ofera specialistului date de cronologie fixand relatia timp prin notiuni ca „inainte”, „mai devreme”, „dupa”, „mai tarziu” sau „contemporan”.

Metoda palinologica. Daca vanatoarea era importanta in preistorie, alimentatia bazata pe consumul plantelor salbatice era si mai importanta, ocupand un rol semnificativ in viata vanatorilor. Vegetatia este unul dintre cei mai buni indicatori ai variatiei ecologice deoarece este dependenta de clima si de sol pentru ca plantele sa supravietuiasca, fiind un barometru sensibil al alterarilor climatice.

O ramura aparte a metodei stratigrafice este analiza polenului. Palinologia este un mod comprehensiv de studiu al vegetatiei preistorice. Aceste cercetari au fost incepute in Suedia si Danemarca unde existau conditii naturale favorabile pentru aplicarea lor. Principalul autor al primelor studii legate de analiza polenului din straturile preistorice este suedezul Lennart van Post care in anul 1916 a pus bazele teoretice ale metodei. Dupa primul razboi mondial, aceasta metoda s-a generalizat repede si a devenit un mijloc indispensabil pentru rezolvarea problemelor legate de paleobotanica si paleoclimatica in conexiune cu cultura materiala a epocii paleolitice si mezolitice.

Palinologia este stiinta care studiaza polenul si sporii plantelor. Polenul plantelor, indeosebi polenul copacilor, care indica compozitia padurilor, are o infatisare proprie, deosebita dupa specia copacilor de la care provine. El este invelit de pluta si se pastreaza vreme de milenii nealterat intr-un mediu corespunzator, cu precadere in straturile de turba. An de an polenul se depune pe suprafata pamantului si reflecta, prin numarul si forma lui, caracterul vegetatiei existente. In urma oscilatiilor climatice se schimba vegetatia si se modifica compozitia polenului depus. Un mare numar de graunte de polen pot fi identificate microscopic cu o mare acuratete, putand fi folosite pentru a reconstitui o imagine a vegetatiei ce crestea pe locul in care au fost descoperite. Analizand la o anumita adancime a solului polenul pastrat in pamant se pot deduce prin studiul sau elementele constitutive ale vegetatiei. Raportul cantitativ de polen dintre diferitele epoci se exprima in procente fata de numarul total al boabelor de polen identificate, stabilindu-se spectrul polinic al unui anumit strat arheologic. La intervale de adancime de 20-50 cm se repeta analiza polenului si se stabileste spectrul polenic pentru adancimea respectiva. Uneori, daca depunerile sunt reduse si stratul vegetal a crescut incet, analizele se fac chiar la intervale de numai 5 cm. Spectrele polinice sunt sintetizate intr-o diagrama polenica, care indica transformarile intervenite in compozitia vegetatiei in urma schimbarilor climatice. Modificarile climei survenite in epoci glaciare si interglaciare, precum si schimbarile climei in epoca postglaciara se oglindesc in speciile de plante prezente in diagrama polinica generala, care se intocmeste prin contopirea diferitelor diagrame dintr-o regiune mai intinsa.

Analizele polenului au inceput in camp. Botanistii vizitau santierele arheologice si colectau o serie de mostre de polen din sectiunile sitului. In laborator mostrele erau examinate cu un calculator foarte puternic. Grauntele fiecarui gen sau specii erau numarate si rezultatele erau supuse analizei statistice. Ulterior, rezultatele erau corelate cu stratigrafia sapaturii pentru a se obtine secventa vegetala a sitului. Tipic este faptul dupa care secventa vegetala dureaza cateva secole sau milenii formand o parte a unei secvente mult mai largi a ariei cercetate, formata din sute de mostre, din situri diferite. In Nordul Europei, de exemplu, botanistii au elaborat serii vegetale complicate care acopera ultimii 10 000 de ani. Comparand secventele de polen siturile independente cu intreaga zona cunoscuta pot rezulta date cronologice relative despre sit.

Diagrama polinica

Termenul de palinologie a fost introdus in anul 1945 de doi botanisti britanici. Principalele aplicatii ale palinologiei sunt: studierea evolutiei populatiilor de plante si a habitatelor acestora, datarea sedimentelor si studiul schimbarilor climatice.

Palinologia are doua ramuri principale: palinologia fundamentala (care cuprinde studiul morfologic al polenului si al rezistentei acestuia la actiunea agentilor distructivi) si palinologia aplicata (care cuprinde palinologia sistematica, geopalinologia si palinologia arheologica, ultima avand ca obiect de studiu sporii si polenul din sedimentele arheologice). Primul care a folosit palinologia ca metoda de datare in arheologie a fost L. von Post, in anul 1925. In Romania, primele studii de palinologie arheologica, privitoare la continutul sporopolinic al straturilor de cultura din Pestera Hotilor de la Baile Herculane, dateaza din anul 1967. In anul 1968, din initiativa arheologului C. S. Nicolaescu-Plopsor a luat fiinta la Craiova un laborator de palinologie.

Prelevarea probelor se face de catre un palinolog asistat de un arheolog. Acestea se recolteaza in acelasi timp cu probele sedimentare si carpologice. La prelevarea probelor este necesara:

1. Precizarea unui profil de referinta care sa cuprinda -; pe cat posibil -; intreaga succesiune stratigrafica a asezarii;

2. Precizarea secventelor de importanta majora;

3. Insotirea fiecarei probe de toate informatiile stratigrafice, geologice si pedologice;

4. Corelarea probelor palinologice cu cele necesare celorlalte discipline cu ajutorul carora se studiaza asezarea.

Prelevarea probelor de face de jos in sus. Exista doua tipuri de esantionaj: in serie stratigrafica si punctuala, in suprafata. Succesiunea pe verticala a spectrelor polenice constituie diagrama sporopolinica, care sintetizeaza toate rezultatele analizei de polen, cuprinzand stratigrafia zonei studiate, scara adancimilor si incadrarile culturale ale diferitelor niveluri. Siturile arheologice permit studierea simultana a trei tipuri de informatii: datele privitoare la vegetatie, cele privind cronologia si cele privind etapele culturale umane.

Aceste constatari ale analizei polenului pot fi valorificate pentru determinarea cronologiei relative. Pentru un obiect oarecare se stabileste spectrul polenic al stratului in care a fost gasit si se afla pozitia si vechimea descoperirii in cadrul succesiunii perioadelor climatice. In felul acesta, analiza polenului da un ajutor pretios la elaborarea cronologiei relative. Prin conexarea rezultatelor palinologiei cu metoda numararii varvelor si cu cea a radiocarbonului, schimbarile climatice si perioadele lor pot fi datate si in mod absolut.

Din pacate, polenul din siturile arheologice este uneori puternic contaminat de activitatile umane. Astfel, daca exista o ocupatie recenta in acelasi loc in care exista o asezare preistorica, mostrele recoltate din acel loc trebuie folosite cu prudenta.

Identificarea activitatilor umane din siturile in care exista polen poate fi extrem de inselatoare, deoarece granulele usoare de polen pot fi transportate intr-un sit in multe feluri (de vant, apa si chiar de oameni care aduc acasa fructe si flori din alte locuri). Uneori, oamenii folosesc soluri din ariile invecinate pentru a-si face podeaua casei, iar in acest pamant exista granule de polen. Polenul diferitelor specii poate fi prezent pe alte specii, contaminand siturile, fiind necesara -; in consecinta -; o evidenta a plantelor pentru a confirma datarea palinologica.

Metoda comparativa. Aceasta sta la baza multor metode si discipline, in ramuri apropiate de arheologie, dar si in aceasta, in cercetarile interdisciplinare. Ea sta la baza metodei tipologice, stratigrafice si a stratigrafiei comparate. Metoda se aplica tuturor elementelor unui sistem (cum ar fi habitatul compus din geologie, geografie, flora, fauna, clima) sau subsistem (cultura materiala, viata economica, sociala sau spirituala, psihologia comunitatii).

Spre deosebire de metodele discutate anterior, folosite cu precadere pentru determinarea raporturilor de cronologie relativa, metoda comparativa poseda un camp de aplicare cu mult mai vast, atat in cadrul acestei discipline, cat si in alte ramuri ale stiintelor. Ea sta la baza metodei tipologice care prin caracterul ei trebuie sa compare artefactele pentru a stabili tipologia lor. Aportul metodei pentru stabilirea tipologiilor este insa doar o mica parte din spectrul disponibilitatilor metodei. Intrebuintata din acest punct de vedere metoda se bazeaza pe faptul ca lucrurile asemanatoare sau identice pot sa fie contemporane. Prin identificarea in mai multe situri arheologice a unor materiale asemanatoare (in primul rand ceramica) acestea sunt cuprinse in unitatea mai mare, cultura, admitandu-se contemporaneitatea acestor artefacte in anumite limite. Daca se constata in cadrul analogiilor valabile anumite deosebiri, aceasta indica, sub raport cronologic, o faza premergatoare sau ulterioara.

Metoda comparativa este utila, dar trebuie folosita cu precautie pentru ca analogiile constatate pot sa fie intamplatoare. Se impune, deci, ca rezultatele metodei comparative sa fie verificate si pe alta cale.

In cazul in care unul dintre lucrurile comparate este datat si in mod absolut, metoda serveste si la determinarea cronologiei absolute a stratului din care provine acesta.

Datarea incrucisata. Una dintre tehnicile clasice de datare relativa folosita in cercetarea arheologica a fost aplicata multor situri cunoscute. In aplicarea ei clasica datarea incrucisata se bazeaza pe obiecte deja datate -; cum ar fi monete sau diferite feluri de ceramica -;, a caror varsta este binecunoscuta. V. G. Childe arata ca atunci cand un artefact datat (o moneta, de exemplu) apare intr-un nivel de locuire nedatat, departe de locul sau de origine, este natural sa se concluzioneze ca orizontul cronologic nu poate fi pozitionat inaintea datei piesei careia i se cunoaste varsta.

Unele artefacte cum ar fi portelanul chinezesc, vasele romane din sticla, amforele grecesti etc. erau obiecte de lux care se difuzeaza larg. Aceste obiecte se gasesc la sute sau chiar mii de kilometri de sursa de productie, in asezari nedatate. Siturile nedatate pot fi contemporane sau mai noi decat obiectul respectiv. Largind aria de aplicare a metodei si siturile din jurul celui datat, avand artefacte similare, primeste din semnificatia cronologica a asezarii proaspat datate anterior, prin cronologia de contact.

Artefacte cum ar fi uneltele de piatra sau ceramica dau rezultate mai putin exacte deoarece stilurile ceramice si tehnologiile de fabricatie au alt mod de circulatie de la o arie culturala la alta. In lipsa altor elemente ajutatoare este de preferat cronologia relativa de contact in fata absentei oricarei cronologii.

Metoda cartografica sau chorologica. Aceasta se bazeaza pe raspandirea anumitor fenomene culturale in spatiu si pe inregistrarea lor pe harti geografice. Ea este folosita in mai multe stiinte, printre altele si in lingvistica, etnografie si arheologie, unde serveste pentru ilustrarea celor mai variate probleme. Cu ajutorul metodei pot fi definite procese de migratie, difuziune sau asocierea acestora la alte fenomene.

Studiul preistoriei duce la definitivarea unor harti de raspandire care delimiteaza ariile de raspandire a diferitelor culturi arheologice, ele oglindind legaturile de schimb si raspandirea fenomenelor culturale in spatiu. Metoda cartografica este strans legata de metoda tipologica, palinologica si de cea comparativa, deoarece clasificarea fenomenelor cartografiate se face cu ajutorul acestor metode.

Raspandirea anumitor variante tipologice pe un teritoriu oarecare arata si raportul lor cronologic in sensul ca forma cu cea mai mica arie de raspandire poate sa fie si cea mai veche, iar tipul cu cea mai mare intrebuintare poate sa fie cel mai recent.

De asemenea, ariile culturale care sunt separate printr-o pronuntata linie de demarcatie sunt, probabil, contemporane deoarece se impiedica reciproc in expansiunea lor.

Folosul metodei cartografice pentru problemele cronologiei relative este insa limitat, iar concluziile ei cronologice trebuie verificate cu ajutorul altor metode.

Metode moderne pentru stabilirea cronologiei absolute

La elaborarea acestor metode au contribuit diferite stiinte ca astronomia, geologia, chimia, fizica, botanica si arheologia. Metodele vor fi descrise in ordinea succesiunii epocii pentru care au fost, cu precadere, elaborate.

Caracteristici ale epocii glaciare. Perioada marii glaciatiuni este cunoscuta de catre geologi sub denumirea de Pleistocen -; o perioada geologica recenta -;, cand o mare parte din Europa si din America de Nord aveau o clima arctica. De-a lungul acestei perioade s-a derulat o mare parte a preistoriei umane, in pofida unor schimbari climatice complexe si adesea majore, care au afectat radical modelele de asezari umane. Stiinta geocronologiei pleistocene ne permite sa dezvoltam cronologii relative sau chiar absolute pentru preistoria timpurie si sa incercam o reconstituire a perioadei paleolitice.

Epoca glaciatiunii a inceput cu 1,6 milioane de ani in urma, dintr-o tendinta de racire a oceanelor lumii. Anii ce au urmat au fost unii de schimbari climatice constante. Pleistocenul este impartit conventional in trei subdiviziuni: pleistocenul inferior, mijlociu si superior.

Pleistocenul inferior se deruleaza pana in jurul anilor 700 000 i.Chr. Forarile marine adanci arata ca fluctuatiile climatice intre zone mai calde si mai reci erau inca relativ mici. Acestea au fost milenii critice pentru oamenii din Africa, deoarece au migrat din zonele tropicale spre latitudinile temperate din Europa si Asia.

Pleistocenul mijlociu a inceput cu o schimbare a polaritatii pamantului in jurul anului 730 000 i.Chr. Acest important eveniment -; asa-numitul hotar Matuyama-Brünhes -;, a fost recunoscut in straturile marine adanci si in depozite din diferite parti ale lumii. De atunci au existat cel putin opt cicluri de racire (glaciare) si de incalzire (interglaciare), ultimul ciclu de racire sfarsindu-se cu aproximativ 12 000 ani in urma (strict vorbind, ne aflam si astazi intr-o perioada interglaciara). Aceste cicluri au fost atat de constante incat se poate spune despre clima lumii ca a fost in tranzitie de la o clima calda la una rece si invers pentru peste 75% din ultimii 700 000 ani. Tipic, ciclurile reci au inceput gradual cu straturi groase de gheata ce s-au format pe pamant -; in Scandinavia, in Alpi si peste partile nordice ale Americii de Nord. Aceste suprafete intinse de gheata au blocat imense cantitati de apa, cauzand scaderea nivelului marilor lumii cu cateva sute de metri de-a lungul perioadelor glaciare. Geografia pamantului s-a schimbat dramatic si mari zone terigene au fost deschise asezarilor umane. Cand incepea incalzirea, topirea ghetii avea loc foarte rapid, iar apele marilor, ale caror nivel crestea, au inundat coastele joase, de-a lungul catorva milenii. In perioada de maxima glaciatiune, ghetarii acopereau o treime a suprafetei teritoriului de globului. Aceasta suprafata s-a redus la dimensiunile actuale in perioadele interglaciare.

De-a lungul ultimilor 700 000 de ani modificarile vegetatiei au constituit oglinda fluctuatiilor climatice. In timpul episoadelor glaciare stepele arctice lipsite de copaci, cum este tundra, acopereau mult din Europa si parti ale Americii de Nord, dar faceau loc padurilor temperate in interglaciatiune. La tropice, desertul Sahara ar fi putut fi plin de vegetatie de-a lungul interglaciatiunilor, extinzandu-se in timpul perioadelor reci, uscate.

Pleistocenul superior a inceput in urma cu aproximativ 128 000 de ani, la inceputul ultimei interglaciatiuni. Aceasta a durat pana in urma cu 118 000 de ani, cand un curent de racire inceata a determinat conditii glaciare in Europa si America de Nord. Aceasta glaciatiune, Würm, numita asa dupa un rau din Alpi, a durat pana acum 10 000 de ani, cand a avut loc o revenire rapida a conditiilor temperate.

Ultima parte a glaciatiunii Würm a fost una de fluctuatii climatice periodice, cu mai multe episoade de clima temperata in latitudinile nordice. Aceasta perioada a servit drept fundal celei mai importante extinderi a speciei umane, si anume raspandirii lui H. sapiens sapiens in toate colturile lumii. In urma cu aproximativ 25 000-15 000 de ani in urma, clima Nordului Europei era foarte rece si o serie de culturi de vanatori se dezvolta realizand artefacte deosebit de bine lucrate din piatra, os si corn si lucrari de arta de exceptie.

Geografia lumii era mult diferita cu 20 000 de ani in urma, aceste diferente avand un impact major asupra preistoriei umane. Oamenii preistorici se puteau plimba din Siberia spre Alaska traversand o campie joasa, plana, asa numita punte Bering. Aceasta a fost ruta prin care oamenii au calcat pentru prima data in America cu aproximativ 12 000 (dupa altii peste 20 000) de ani in urma. Coastele joase din Sud-estul Asiei erau mult mai extinse cu 15 000 de ani in urma si erau ocupate de o populatie de vanatori ai epocii pietrei. Distributia diferita a vegetatiei a influentat, de asemenea, modelele de habitat si cursul istoriei acestora.

Din perspectiva arheologica, fenomenele climatice majore ale ultimilor 1,5 milioane de ani au creat un schelet pentru o cronologie relativa a istoriei umane. Desi oamenii nu locuiau in apropierea zonelor cu gheata care acopereau emisfera nordica, acestia erau supusi influentelor pe care geologia o avea asupra calotelor de gheata si a celorlalte forme de relief. Cand artefactele sunt gasite in asociere directa cu diferitele etape geologice ale Pleistocenului este posibil, uneori, ca siturile arheologice sa se incadreze in cronologia relativa a perioadei amintite (derivata din studiul straturilor geologice) si datorita modelelor geocronologice sofisticate, cum ar fi analiza polenului, este adeseori posibila reconstituirea mediilor locale din perioada Marii Glaciatiuni cu o precizie remarcabila.

Straturile de gheata si ghetarii -; care reprezinta scheletul stadiilor geocronologice -; s-au format in zonele montane de inalta latitudine si in campiile continentale in timpul Pleistocenului. Lungile perioade in care a dominat climatul arctic au dus la formarea ghetarilor pe zone enorme in nordul Europei, in America de Nord si in ariile alpine din Franta, Italia si Elvetia. De multe ori, in aceasta perioada, conditiile arctice au dominat emisfera nordica. Acestea au alternat cu faze interglaciare de scurta durata, cand clima Pamantului era mult mai calda decat astazi.

Orice calota de gheata are o zona periglaciara, o arie influentata de variatii climatice. Cu 25 000 de ani in urma zona glaciara de inalta presiune era influentata, in zona periglaciara, de vanturile uscate si reci ce bateau asupra ei. Acestea aduceau particule mici de praf cunoscute sub denumirea de loess, pe campiile din Centrul si Estul Europei si in America de Nord, campii locuite de vanatorii de mamuti si alte animale mari. Acestia locuiau in case lungi, facute din oase si piei, care in timpul sapaturilor arheologice au fost descoperite total sau partial scufundate in loess. Datele cronologice relative ale acestor asezari au fost stabilite prin corelarea nivelurilor de ocupatie cu diferitele perioade ale acumularilor de loess din Pleistocen. Mult mai tarziu, primele populatii neolitice de pe Dunare s-au asezat pe aceleasi soluri de loess, soluri pe care au facut pentru prima data agricultura.

Calota de gheata care se extindea pe sol a avut efecte asupra formarii campiilor de loess. Apa care cadea sub forma de zapada, care forma straturile de gheata si ghetarii provenea din evaporarea apelor oceanelor. Mare parte a apelor erau imobilizate pe sol, sub forma ghetarilor, mai ales in perioadele de maxima glaciatiune (mai mult de 90 de m s-a redus nivelul apelor oceanelor cu 18 000 de ani in urma, spre exemplu). Efectul eustatic era acompaniat de efectul isostatic. Masa bruta de gheata scufunda blocurile continentale, presandu-le in straturile subterane care se aflau la peste 10 km sub suprafata. Efectul isostatic era legat tot de calotele de gheata, dar efectul eustatic se resimtea in toata lumea. In momentul de maxim al glaciatiunii, nivelul marilor lumii era scazut pana la 200 m sub nivelul actual constituindu-se in cauzele unor modificari geografice majore. Pana in anul 4 500 i.Chr. Britannia a fost legata de continentul european printr-o limba de pamant, acoperind aria actuala a Marii Nordului si o parte a Canalului Manecii.

Multe asezari umane preistorice au ocupat, de-a lungul perioadelor de nivel maritim scazut arii aflate in interiorul tarmurilor oceanelor moderne. Numeroase situri aflate pe plajele stravechi au fost datate ca fiind incadrabile cronologic in perioadele cu nivel maritim ridicat. Arheologul american Richard Klein a cercetat pesterile de pe malurile de la Nelson Bay in Cap Province din Africa de Sud. Aici s-au descoperit resturile a mari cantitati de peste si alte animale marine aflate in straturile superioare ale pesterilor. Dar, in straturile inferioare, ocupate cu 11 000-12 000 de ani in urma, oasele de peste si alte resurse marine erau foarte rare. Klein presupune ca tarmul era foarte indepartat in acea perioada, deoarece nivelurile marine erau mult mai scazute in timpul climei arctice din latitudinile nordice. Astazi, pestera este in apropierea imediata a marii.

Animalele din Epoca Glaciara sunt deosebite, in mare parte, fata de cele din vremurile noastre. In primele milenii ale existentei umane acestia se hraneau in mod expres cu carne sau plante. Pana relativ recent, cam cu 25 000 de ani in urma, isi oamenii procurau carnea prin uciderea unor animale mici, si aceasta problema este inca in discutie. Dupa acesti ani omul a devenit vanator eficient de animale mari, netemandu-se de bizoni sau mamuti. Dar, de-a lungul preistoriei s-au gasit arme de vanatoare si unelte pentru macelarire in asociere cu fragmente de oase de animale mari si mici. In timpul Epocii Glaciare aceste specii erau porcii giganti si bivolii gasiti la Olduwai Gorge in Tanzania. Paleontologii au clasificat fauna Pleistocenului din mai multe situri si au incercat sa alcatuiasca o cronologie relativa a perioadei tinand seama de evolutia unor animale cum ar fi elefantul. Asemenea secvente sunt de folos, dar oasele animalelor au multe dezavantaje daca sunt considerate etalon de datare. Mamiferele variaza mult in reactia lor fata de variatiile climei. Unele, cum ar fi caii, suporta atat clima rece cat si pe cea calda deci pot traii in conditii extrem de variate.

Multi alti factori afecteaza distributia mamiferelor si este greu de stabilit succesul unei specii de a se extinde in detrimentul alteia, luandu-se, astfel, in considerare variatia cronologica si nu cea a mediului ambiant. Datele climatice rezultate din analizele polenului ofera mult mai multe posibilitati pentru masurarea exacta a variatiei climatice.

In cateva randuri a avut loc disparitia mamiferelor arctice mari cum ar fi rinocerul cu blana si alte 50 de specii de animale nord-americane. Intreaga problematica a extinderii faunei in Perioada Glaciara este mult dezbatuta, in special rolul pe care l-au jucat oamenii in disparitia acestor specii.

Cercetarile in adancul marilor. Pana in anul 1960 oamenii de stiinta reconstituiau evenimentele climatice pe baza fenomenelor referitoare la sol, cum ar fi secventele din straturile de gheata si din vegetalele obtinute din mlastinile si fundurile lacurilor din Pleistocen. Progresul inregistrat de oceanografie, mai ales in studiul forarilor subacvatice, au revolutionat cunostintele noastre referitoare la epoca glaciatiunii. Sedimentele rezultate din forari au aratat ceva ce nu s-a mai gasit niciodata pe sol -o inregistrare continua a stratigrafiei fenomenelor ce s-au petrecut in Pleistocen. Acestea au fost fixate cu ajutorul datarii cu C14 si cu ajutorul studiilor de paleomagnetism. Hotarul Matuyama-Brünhes de acum 730 000 de ani este un etalon ce poate fi identificat atat in forarile marine cat si in straturile vulcanice de pe mal, unde poate fi datat cu precizie cu ajutorul metodei potasiu-argon.

Miezul marin care a servit drept standard pentru evenimentele ultimilor 700 000 ani se afla in platoul Solomon din Oceanul Pacific. Nivelul Matuyama-Brünhes apare la o adancime de 12 m in miezul recoltat. Printr-o reprezentare grafica se disting opt cicluri glaciare si interglaciare complete care dau o imagine complicata a Pleistocenului mediu si superior decat cea rezultata din sedimente. Oamenii de stiinta cred ca aceste schimbari sunt determinate de modificarile astronomice pe termen lung, in special al celor intervenite in orbita Pamantului. Acestea dateaza variatiile radiatiunii solare cu impact asupra caracteristicilor anotimpurilor.

S-a depus un mare efort pentru inventarea metodelor de datare cronologica in arheologie. Motivul acestui interes este necesitatea de a raspunde la intrebari fundamentale legate de trecut intre care cea mai importanta este cand s-a intamplat evenimentul relatat ?

Acum avem o gama larga de tehnici pentru datarea cronologica, unele fiind clar stabilite, altele fiind doar utilizabile.. Altele, dupa o perioada in care au fost la moda, au fost date uitarii atunci cand cineva descopera o defectiune fatala.

Metode pentru stabilirea cronologiei absolute

Este important sa se sublinieze ca toate descoperirile stiintei actuale raman instrumente accesorii si ale arheologiei. Ele servesc la prospectarea siturilor, la datarea obiectelor si la analiza si conservarea lor. Acestea vor permite dezvoltarea arheologiei submarine, dar nu evolueaza in plus cu nimic metoda de lucru a arheologiei care se bazeaza in continuare pe instrumentele cele mai elementare, dar si cele mai eficace, lopata, tarnacopul si toate celelalte ustensile mici indispensabile arheologului. Ma indoiesc, dealtfel, ca vreo descoperire oarecare ar putea sa inlocuiasca carnetul de note si de schite sau, de asemenea, cercetarea comparativa a sapatorului. Epoca noastra este obisnuita cu solutii facile, cu fuga de efort, dar cel ce vrea sa devina arheolog trebuie, totusi, sa se convinga ca nici un instrument modern nu va putea sa-l scuteasca pe arheolog de efortul de a invata si de a munci in mod direct. Desigur, unii fantezisti nu au nici cea mai mica notiune despre ceea ce este o sapatura arheologica, pentru ca sa poata crede ca magnetofonul sau videocamera au inlocuit jurnalul de sapatura, de exemplu !

Stiintele secolului XX au pus la dispozitia arheologiei numeroase metode de datare absoluta. Aceste metode au ajuns sa se verifice una pe cealalta pentru calibrari si recalibrari, pentru corectarea si verificarea datelor. Multe dintre acestea sunt singurele metode de datare posibile in cazul epocii paleolitice, neolitice, eneolitice sau a bronzului. Ele s-au dezvoltat, in consecinta, pentru datarea absoluta a materialelor preistorice, dar, ulterior, s-au aplicat si pentru datarea unor artefacte, straturi si niveluri din perioadele istorice pentru plusul de exactitate pe care-l dau, uneori, datarilor.

Cronologia glaciara si dependenta ei fata de radiatiunea solara. Cauzele schimbarilor climatice care determina aparitia glaciatiunilor au fost mult discutate. Modificarile intervenite in intensitatea radiatiunii solare pe glob constituie, fara indoiala, unul dintre motivele principale ale acestor transformari uriase care s-au petrecut pe suprafata globului, chiar daca nu este unica si exclusiva explicatie a acestui fenomen. Matematicianul sarb Milan Milancovici a urmarit problema dependentei climei de intensitatea radiatiunii solare in epoca cuaternara si a reusit sa intocmeasca o diagrama din care rezulta si durata celor patru perioade glaciare. Cantitatea caldurii soarelui care ajunge pe suprafata pamantului, precum si coeficientul absorbit de atmosfera pot fi calculate. Ele nu sunt insa constante, deoarece axa Pamantului si orbita lui in jurul Soarelui nu sunt constante, iar schimbarile lor pot fi determinate si ele cu ajutorul legii gravitatiei a lui Newton. Cunoscand cele doua elemente de baza, revolutia pamantului si caldura soarelui iradiata pe pamant, precum si toate schimbarile intervenite in aceste doua fenomene, Milancovici a calculat pentru un milion de ani media temperaturii anuale pe anumite latitudini geografice. Valorile termice gasite au fost introduse intr-o diagrama asemanatoare curbelor clinice care inregistreaza temperatura umana. In ceea ce priveste exactitatea rezultatelor, se sustine ca valorile calculate pentru epoca actuala s-ar deosebi cu doar o zecime de grad Celsius de masuratorile meteorologice. In intervalul ultimilor 600 000 de ani se constata pe curba intensitatii radiatiunii solare noua scaderi accentuate de temperatura, in care, din cauza mediei anuale minime, trebuiau sa creasca ghetarii. Repartizate pe patru perioade glaciare aceste momente cronologice au si subdiviziuni dupa cum urmeaza: primele trei perioade cuprind cate doua inaintari glaciare, iar in ultima, perioada Würm, se inregistreaza trei etape succesive de inaintare si de retragere a calotei glaciare. Cercetarile geologice au ajuns, inca inaintea publicarii curbei radiatiunii solare in anul 1904, la concluzii identice privitoare la succesiunea perioadelor si subfazelor glaciare in nordul Alpilor. In felul acesta rezultatele geologiei si astronomiei se completeaza si se confirma reciproc. Cronologia absoluta a perioadelor glaciare calculata pe baza diagramei radiatiunii solare este urmatoarea:

Perioada glaciara I, Günz 592 000-543 000

Perioada interglaciara I, Günz -; Mindel 543 000-478 000

Perioada glaciara II, Mindel 478 000-429 000

Perioada interglaciara II, Mindel -; Riss 429 000-236 000

Perioada glaciara III, Riss 236 000-183 000

Perioada interglaciara III, Riss -; Würm 183 000-118 000

Perioada glaciara IV, Würm 118 000-21 000.

Arheologii si geografii opereaza cu cifrele diagramei radiatiunii solare si le considera ca valabile. In schimb, geologia cuaternara obiecteaza impotriva lor pe motivul ca ele nu coincid cu cronologia perioadei epiglaciare, in masura in care poate fi controlata cu datele geo-cronologice si cu cele ale metodei radiocarbonului. Deci, datele deduse din curba radiatiunii solare, pentru cronologia glaciara, nu sunt recunoscute in mod unanim si fara rezerve.

Datarea potasiu-argon. Datarea potasiu-argon este un mijloc de stabilire al cronologiei folosit pentru a incadra in timp asezari arheologice mai vechi de 50 000 de ani.

Potasiul (K) este unul dintre cele mai abundente elemente din scoarta terestra si este prezent in aproape fiecare mineral. In stare naturala, potasiul contine o proportie mica de atomi radioactivi K40. Pentru fiecare 100 de atomi de K40 care se descompun, 11% devin argon (Ar), un gaz inert, care se poate evapora usor din materialul prezent, prin difuziune, in cazul topirii naturale. Concentratia de argon scade aproape total, dar degradarea K40 continua si 11% din fiecare 100 de atomi de K40 va deveni Ar40. De aceea, folosind un spectrometru, este posibila masurarea concentratiei de Ar40 care s-a acumulat din momentul in care s-a format roca. Geologii folosesc aceasta metoda pentru a data rocile vulcanice, variind in vechime de la 4 la 5 milioane de ani, pana in urma cu 100 000 de ani (metoda este mai putin practicata pentru datari de pana la 20 000 ani i.Chr.).

Multe dintre asezarile arheologice, cum sunt cele ocupate de oamenii preistorici din Oldoway din Africa de Est, s-au format in timpul perioadelor de intensa activitate vulcanica. Dedesubtul sau deasupra straturilor de cenusa si lava vulcanica se gasesc, uneori, unelte si oase sparte de animale. Mostrele de potasiu -; argon de la Oldoway dateaza hominizi preistorici cu cel putin 1,75 milioane de ani in urma, datele mai noi dand cifre chiar mai inalte. Datari vechi provin si din straturile cu fosile din Hadar in Etiopia si din Koobi Fora in Kenya de Nord, unde obiecte din piatra si oase de animale au fost datate cu aproximativ 2,4 milioane de ani in urma sau chiar mai vechi.

Datele K-Ar au rezultat din multe minerale analizate intre care cele mai rezistente la difuzia Ar sunt biotitele, muscovitele si sanidinele. Examinarea microscopica a rocii este esentiala pentru a elimina posibilitatea contaminarii prin recristalizare sau alte procese petrografice. Mostrele sunt procesate prin sfaramarea rocii, concentrarea ei si tratarea cu acid hidrofluoric pentru indepartarea oricarei urme de Ar atmosferic din mostra. Diferitele gaze ce pot aparea sunt apoi indepartate din mostre, iar gazul Ar este izolat si supus analizelor spectrografice de masa. Varsta mostrelor se calculeaza folosind continutul de Ar40 si K40, folosind o formula standard. Datele rezultate sunt apoi cotate cu o deviatie standard pentru siturile Pleistocenului timpuriu pe un interval de 1/4 dintr-un milion de ani.

Din fericire, multe asezari umane vechi sunt gasite in areale vulcanice, unde asemenea depozite, create prin scurgerea si intarirea lavei sunt gasite in profunzime. Aici exista roci care contin potasiu, astfel ca argonul radiogenic este prezent. Metoda se bazeaza pe principiul de functionare dupa care in roci se intampla acumularea radiogenica a argonului 40 (Ar40) produsa in raport cu scaderea potasiului (K40). Procesul se manifesta prin capturarea electronilor de la K40 de catre Ar40. Acest proces se petrece prin emisia de radiatii ß ce se transforma in Ca40, un izotop stabil, foarte cunoscut, al calciului. Aceasta radiatie constanta formeaza, practic, un ceas de timp. Numeroase materiale minerale precum mica, feldspatii, sticlele vulcanice si silexul contin intre 1 si 10% potasiu. Ceasul K-Ar este adus la zero atunci cand este supus unor temperaturi mari, determinate de procesele geologice (eruptiile vulcanice si formarea rocilor magmatice) sau in procesele geochimice de formare. Pentru perioade mai recente acestea constau in trecerea prin foc a probelor de silex (vulcanic) sau obsidian in locuinte incendiate, pe vetre de foc sau pe ruguri funerare (incinerarea decedatilor).

Metoda impune unele cerinte esentiale de pastrare si prelevare a probelor. In primul rand, probele trebuie sa contina potasiu, sa fie proaspat decopertate, sa fie gasite in situ si sa fie identificabile mineralogic. Cu cat este mai mult potasiu (1% inseamna 1 milion de ani) cu atat datarea este mai precisa. Potasiul este masurat prin diferite metode (prin fotometrie sau prin masurarea absorbtiei atomice cu spectrofotometrul). Argonul este masurat prin separarea si calcularea proportiei izotopilor Ar38 / Ar40 pentru determinarea Ar40. Relatia dintre cei doi izotopi este folosita pentru calcularea si pentru inlaturarea contaminarii argonului din aer.

Prima data arheologica obtinuta prin aceasta metoda, si una dintre cele mai spectaculoase, vine de la Oldoway Gorge in Tanzania unde Louis si Mary Leakey au gasit o lunga secventa de evolutie culturala umana ce se intinde mult peste Pleistocenul Inferior si Mijlociu, fiind asociata cu fosile umane. Oldoway este o mica rariste in campiile Serengeti care s-a format prin deplasarea si eroziunea pamantului in urma careia se poate observa cu ochiul liber fundul unui lac din Pleistocen, peste care s-a depus tuf vulcanic. Oamenii preistorici se plimbau de-a lungul malurilor lacului. Locurile umblate sunt de gasit -; in consecinta -; pe marginile ferastruirii, iar uneltele si oasele sparte de animale zac acolo unde s-au asezat in vremurile imemoriale, pastrandu-se sub straturile de mal fin depuse de lac. Urme gasite de oamenii preistorici au fost descoperite in aceste situri, asociate uneltelor si oaselor de animale, impreuna cu bulgari de lava. Unele straturi depuse peste situri au fost datate cu metoda K-Ar. Mostre din locul in care a fost descoperit primul craniu al Australophitecului boisei au fost datate ca fiind de acum 1,75 milioane de ani. In timpul discutat, aceste date si altele apropiate au facut senzatie, deoarece majoritatea oamenilor au presupus ca Pleistocenul a inceput in urma cu aproximativ 1 milion de ani. Printr-o singura datare umanitatea si-a dublat vechimea.

Date dintre cele mai timpurii provin din valea Omo din sudul Etiopiei unde expeditii americane, franceze si kenyene au investigat depozitele datate in Pleistocenul inferior, bine cunoscute pentru straturile bogate in fosile. Fosile ale australophitecului au fost descoperite in cateva locuri, dar nu s-au gasit unelte. Datele K-Ar au dat vechimi cuprinse intre 2 si 4 milioane de ani pentru depozitele ce contineau si fosile umane.

Aschii de piatra si unelte cioplite produse in mod sigur de oameni au provenit din Koobi Fara, in nordul Kenyei, datate cu 1,85 milioane de ani in urma, acestea fiind unele dintre primele date despre artefactele umane.

Ca si datarile prin metoda C14, cele prin metoda K-Ar au o deviatie standard, de obicei de cateva zeci de mii de ani, pentru asezarile omenesti timpurii. Pe de alta parte, pentru ca multe dintre cele mai importante asezari arheologice timpurii ale lumii se afla in arii vulcanice active, suntem norocosi in a avea cel putin o cronologie provizorie pentru cele mai vechi capitole ale evolutiei umane.

Datarea cu K-Ar poate fi facuta numai pe roci vulcanice. Tehnica de laborator este atat de specializata incat numai un geolog antrenat poate lua mostre in acest domeniu. Din punct de vedere arheologic este evident ca relatia intre lava datata si asezarea umana ce se vrea datata trebuie sa fie atent studiata. Deviatiile standard pentru datele K-Ar sunt asa de mari incat fac ca -; de multe ori -; sa nu fie foarte sigure.

Metoda are anumite limite impuse doar de erorile de masurare. Acuratetea ei este de 2%. Exista si o deviatie standard a masuratorilor care depinde de 2-3 masuratori pentru 2%. Probele mai recente au o rata de deviatie standard mai mare, de unde si limitele metodei la anumite tipuri de datari.

Acestea fiind dovedite, si multe altele experimentate, metodele de datare ne asigura o scara temporala provizorie pentru preistoria umana. Datarile K-Ar localizeaza originile umane cu cel putin 3 milioane de ani in urma si aparitia unor oameni mai evoluati, Homo erectus, cu cel putin 1,5 milioane de ani in urma.

Metoda fluorului (testul fluorului). Fluorul se gaseste in natura sub forma de fluoruri, iar in oase se afla sub forma de hidroxipartite / Ca10(Po4)6(OH)2. Fluorul este absorbit de ape, avand loc o schimbare a ionizarii, iar osul devine fluorapatit / Ca10(PO4)6-F2 care este foarte stabil si rezista actiunii agentilor chimici naturali. Cantitatea de fluorapatite dintr-un os se masoara, ea indicand o datare relativa fata de oasele din aceeasi zona si acelasi tip. Limitele metodei sunt determinate de unele conditii geografice diferite de la o zona la alta. Exista deosebiri daca oasele apartin unor depozite din terenurile silicioase sau vulcanice, din zonele tropicale (unde este o mineralizare foarte rapida si neregulata) sau pentru oasele calcinate, ori pentru cele mai recente de 10 000 de ani. Acestea reduc substantial campul de utilizare al metodei.

Testul fluorului dateaza descoperirile de oase din asezari. In oasele recente procentajul de fluor este scazut, insa el creste din momentul infiltrarii, pana la saturarea oaselor. Metoda nu se poate folosi cu succes pentru stabilirea cronologiei absolute decat pentru perioade foarte indepartate de timp. O datare prin aceasta metoda pentru o mostra de 20 000 de ani poate sa cuprinda, dupa cum se sustine, o eroare de ± 5 000 de ani, iar una de 200 000 de ani poate sa difere cu ± 20 000 de ani. Datarea oaselor fosile din straturile paleolitice, mai precis determinarea cantitatii de fluorid de calciu din aceste oase, fixeaza in limite aproximative si cronologia absoluta a urmelor gasite impreuna.

Metoda geo-cronologica a varvelor. Aceasta metoda se bazeaza pe inregistrarea anumitor fenomene geologice legate de retragerea calotei glaciare in perioada epiglaciara si permite precizarea etapelor precum si a duratei acestui proces in Europa de Nord. Pe un teritoriu intins de aici se intalnesc depuneri de argila foarte fin stratificate, in care alterneaza benzi de culoare inchisa si mai deschisa, numite -; in limba suedeza -; varve. Ele au fost sedimentate in timpul retragerii ghetarilor, de apele rezultate din topirea acestora si contin particele foarte fine de nisip si mal. Deosebirile in culoarea benzilor se explica prin faptul ca in anotimpurile calde procesul de topire se desfasoara mai accelerat si se depune o cantitate marita de sedimente sub forma unor benzi de culoare deschisa, pe cand banda inchisa la culoare se sedimenteaza iarna, cand topirea se facea mai incet. Stratul compus din cate o banda inchisa si alta deschisa la culoare echivaleaza, sub raport cronologic, cu cate un an. Numarand grupele de cate o banda inchisa si una deschisa la culoare se poate preciza in ani durata retragerii treptate si, in sfarsit, data disparitiei ghetarilor diluviali in centrul Scandinaviei. Varvele, urmand ghetarul, se suprapun ca tiglele unui acoperis, indicand, totodata, prin distantarea lor pe orizontala si marimea teritoriului eliberat de ghetari intr-un interval de timp. Astfel se poate stabili si repeziciunea cu care s-a facut retragerea ghetarilor. Varvele nu s-au depus numai in timpul topirii ghetarilor, ele se formeaza si pe malurile lacurilor si raurilor in perioade mai recente, incat se poate face conexiunea cronologiei epiglaciare cu cea actuala. Geologul suedez G. de Geer, cel care a elaborat si aplicat metoda varvelor, a reusit impreuna cu colaboratorii sai, printr-o munca migaloasa de cateva decenii, sa precizeze in cif