Agrianii q6r19rv
Populatia tracica a agrianilor a locuit in regiunile muntoase ale Bulgariei de astazi, cuprinse intre muntii Rodopi si Fluviul Struma, numit in antichitate Strymon. Acest trib este amintit inca in sec.V i.e.n. de catre istoricul grec Tucidide. In secolele urmatoare, agrianii continua sa fie mentionati de catre istoricii antici, ex.: Polybiu, Ptolomeu. Din toate aceste relatari rezulta ca agrianii s-au remarcat prin vitejia lor in razboaie si ca au fost recunoscuti ca buni arcasi.
Albocensii
Ptolomeu mentioneaza pe albocensi printre care locuiau in partile de sud-est ale Daciei. Originea lor dacica nu este pusa la indoiala. Se crede ca numele lor provine de la localitatea Alboca, localizata in sudul Banatului de azi.
Ansamensii
Trib localizat, dupa unele inscriptii din vremea stapanirii romane in Dacia, pe Somes (numit Samus in antichitate), in nord-vestul Transilvaniei. In plina epoca romana, exista atestat epigrafic un sat purtand numele acestui trib: vicus Ansamensium.
Apsinthici
Populatie tracica mentionata in vechime in bazinul inferior al Fluviului Ebru, pe malul lui drept, deci intr-o regiune situata in partea de sud sud-est a Bulgariei (mai tarziu acest tinut este cunoscut sub numele de Corpilica). Centrul acestei formatiuni tribale a fost localitatea Apsinthis, de la care si-a luat numele populatia din jur. Intre izvoarele antice care pomenesc pe apsinthici e geograful Strabon, dar inele informatii au aparut inca din sec.V i.e.n. la Herodot parintele istoriei. Printre altele, acelasi izvor mentioneaza faptele ca acesti traci aduceau jertfe omenesti zeului lor Pleistoros.
Armata - arme
Majoritatea autorilor antici subliniaza virtutile razboinice ale daco-getilor, cu ajutorul carora s-a creat si mentinut prestigiul statului dac, fondat in mare masura pe o buna organizare militara atat ofensiva cat si, mai ales, defensiva. Ca procedeu tactic de baza, ordinea de bataie in unghi ascutit, pentru a strapunge mai usor liniile dusmane, are similitudini in tacticile scitice cu care razboinicii daci au venit deseori in contact, iar sub Decebal exista o armata permanenta care se instruia temeinic si continuu recrutata pe sistemul teritorial-unional si pe obsti.
Armata daca era in majoritate compusa din pedestrime avand ca arme principale arcul cu sageti otravite cu venin de vipera, lanci, sulite, maciuci, topoare si la brauri pumnale scurte si incovoiate: falx supina iar ca arme defensive nu lipsea scutul.
Toti oamenii valizi indata ce puteau purta arme participau direct la lupte de regula in cadrul familiei sau a tribului caruia ii apartineau.
Stindardul de lupta caracteristic era reprezentat de un cap de lup de bronz sau de argint infipt intr-o lance, cu gura deschisa si limba scoasa si un trup de sarpe care falfaia in bataia vantului, se umfla si dadea senzatia de miscare. In plus aerul trecea printr-un dispozitiv care producea un suierat puternic care producea un efect psihologic invers: imbarbata proprii osteni si ingrozea pe cei ai dusmanului, in plus introducea o stare de nervozitate cailor inamici.
Semnalele de lupta se dadeau cu buciumele si uneori cu ajutorul cornului.
Sabia - indoita la varf, ceea ce ii marea puterea de impact si penetrare, uneori in forma de secera: falx sau sica.
Nobilii mai foloseau si sabia lunga si dreapta de factura celtica iar un alt tip de sabie folosita era cea scurta si dreapta cu doua taisuri imprumutata probabil de la romani.
Lancea - era lunga cu maner de lemn si varf de bronz sau fier.
Sulita - era de fapt o lance mai scurta si mai ascutita care se arunca cu mana sau cu balista.
Arcul - cu o bataie in jurul a o suta si ceva de metri era o arma de baza in lupta ofensiva iar cavaleria o folosea ca o arma defensiva, sagetile otravite se purtau intr-o tolba la spate, tolba ornamentata frumos.
Prastia - cu ajutorul careia se aruncau pietre sau plumbi ascutiti la ambele capete.
Scutul - de forma ovala era de asemenea frumos impodobit cu figuri geometrice sau florale.
Coiful - era folosit doar de pilleati, comatii luptand adesea doar cu capul gol rar captusind caciulile cu pasla.
Lorica - camasa de zale compusa din verigi de fier era purtata de calareti iar ca un obicei imprumutat de la sarmati uneori se purtau zale complecte pe tot corpul care acopereau chiar si calul. Acesti calareti se numeau catafractari.
De catre marea masa de luptatori intens folosite erau: toporul de bronz mai des de fier, maciuca si ciomagul.
Pe langa infanteria care era unitatea de baza pentru actiunile duse in teren accidentat dacii aveau si unitati de cavalerie.
Artacii
Ramura munteana a moesilor, care locuiau intre Traiana si Philippopolis (actualele orase Stara Zagora si, respectiv, Plovdiv). Foarte razboinici, asa cum releva istoricul grec Dio Cassius (c.155-c.236 e.n.), artacii s-au ridicat impotriva cuceritorilor romani, dar in anul 28 i.e.n., au fost invinsi de proconsulul Marcus Licinius Crassus. Pe o inscriptie gasita la Plovdiv si semnificativa pentru impamantenirea unor zeitati grecesti la mitologia locala, Hera are atributul de artakene, adica "a artacilor".
Astii
Trib tracic localizat in apropierea coloniei grecesti Apollonia Pontica (azi Sozopol, Bulgaria), "putin mai retras in sus de la mare", asa cum ne informeaza Strabon.
In cateva locuri din apropierea litoralului, inclusiv pe teritoriul ocupat de asti s-au descoperit in mai multe randuri "tezaure" continand varfuri de sageti din bronz, turnate anume ca piese de schimb premonetar. S-a emis ipoteza ca astii ar fi fost producatorii si purtatorii acestor mijloace de schimb. Pe baza unor date mai recente, majoritatea cercetatorilor inclina insa sa accepte o alta explicatie si anume ca turnarea acestor varfuri de sageti s-a facut in principal, in atelierele coloniilor grecesti milesiene: Olbia, Histria si Apollonia.
Tot de la Strabon stim ca astii au fost pirati temuti si ca jefuiau pe cei care debarcau pe coasta pustie si stancoasa a promontoriului Thynias. Potrivit unei alte ipoteze, astii ar fi creat un mare regat, ce ar fi luat locul celui al odrisilor jucand un important rol istoric in epoca elenistica. Dar faptele in sprijinul acestei supozitii ne apar insuficiente. Cert este ca astii au dominat litoralul amintit, dominatie usurata mult de disparitia regatului celtilor din Tylis (pe la 218 i.e.n.) si de decaderea Apolloniei. In anul 108 i.e.n. consulul Cneius Manilus Vulso a intrat in conflict cu astii. Sub Imperiul roman, tinuturile astilor au devenit un domeniu al provinciei Tracia, cuprinzand si zona paduroasa de la vest de muntii Istranca.
Din relatarea lui Procopius, aparuta in 551 e.n., retinem o ultima informatie privind regiunea care ne intereseaza, in 550 e.n., "sclavinii (slavii) jefuira in voie si tara numita Astica, ramasa pana atunci nepustiita, si de aceea avura prilejul sa gaseasca acolo prada bogata. Ravasira astfel un tinut intins si ajunsera pana la Zidurile cele Mari, cale de ceva mai mult de o zi departare de Bizant. Nu mult dupa aceea oastea romana se lua pe urmele navalitorilor si se intalni cu o parte din ei; se incaierara pe neasteptate si (romanii) ii pusera pe fuga".
Ausdecensii (usdecensii)
Puternic trib tracic, care a locuit la nord de muntii Haemus (Balcani), intre raurile Utus (Vit) si Asamus (Osem) afluenti ai Dunarii. Prin secolele I-II e.n. romanii i-au colonizat si improprietarit pe ausdecensi la sud de Adamclisi si in alte parti ale Dobrogei, in mijlocul populatiei geto-dacice, ostila stapanirii romane. Se intelegeca asemenea improprietariri au dat nastere unor ascutite lupte pentru pamant intre geto-dacii autohtoni si tracii balcanici, deveniti instrumente ale dominatiei romane la Dunare.
In urma cu 75 de ani, istoricul Gr.G. Tocilescu a descoperit in satul Cetatea din judetul Constanta un stalp de piatra gravat cu o inscriptie in limba latina si in care este vorba despre astfel de improprietariri. In traducere, texul acestei inscriptii care, la vremea respectiva, a fost publicat cu mult lacune de lectura si pe care am izbutit sa-l definitivez, suna astfel: "S-au asezat stalpii de hotar al teritoriului comunitatii ausdecensilor, inspre daci. Caius Vexarus a delimitat hotarele, in conformitate cu actele de proprietate ale comunitatii. Dacii sunt obligati sa iasa dincolo (de aceste semne). Stalpii de hotarnicie ai teritoriului comunitatii sa fie respectati. Messalla Pieror (?) a infipt (in pamant) stalpii de hotar ai teritoriului. Ordinul fiind dat de catre Helvius Pertinax, guvernatorul de rang consular (al provinciei Moesia Inferior), s-a executat de Anternius Antonius, comandantul cohortei I de cilicieni".
Este deci vorba despre un litigiu de propietate intre geto-dacii si tribul tracic al ausdecensilor.
Inscriptia dateaza din anii 177-179 e.n., perioada in care, dupa aflam din alte documente, Pertinax cumula functiile de guvernator al provinciilor Moesia Inferior, Moesia Superior si al celor trei Dacii. Din textul mentionat rezulta ca tracul C. Vexarus, un fel de inginer hotarnic, ajutat de un alt trac. Messalla Pieror (?), a redelimitat teritoriul, asezand din loc in loc, stalpi de hotarnicie. Pentru ca in timpul acestei actiuni sa nu se produca incaierari intre partile in litigiu, prudentul guvernator Pertinax a ordonat tribunului Anternius Antonius, care comanda cohorta I de cilieni, cu garnizoana la Tomis (Constanta), sa fie prezent la fata locului cu soldatii sai. Inscriptia este categorica fata de daci, carora li se ordona sa "iasa" din teritoriul acordat ausdecensilor si, pe viitor, sa le "respecte" pamantul.
In Dobrogea s-au gasit si alti stalpi de hotarnicie, care reflecta o apriga lupta pentru pamant intre bastinasii geto-daci si colonistii de tot felul, veniti o data cu acvilele Romei. Doar poetul Ovidiu, in exilul sau tomitan, a manifestat simpatie fata de acesti autohtoni darji, exploatati in vremea stapanirii romane pentru ca se opusesera legiunilor imperiale, atunci cand acestea patrunsesera intre Dunare si mare. Asa se explica de ce, in momentele de criza ale Imperiului roman (navala costobocilor din anul 170 e.n., razboaiele cu marcomanii si sarmatii ale imparatului Marcus Aureliu s.a.) geto-dacii din aceasta parte a Moesiei au cautat sa reintre in posesia pamanturilor ce le fusesera rapite. Ei n-au constituit o minoritate de daci alungati de peste Dunare de catre Traian, cum gresit afirma istoricul. A. Alföldi, ci s-au aflat aici inca din vremea expeditiei lui Darius I (514 i.e.n.) opunandu-se invaziei persane, fiind "cei mai bravi si mai drepti dintre traci", dupa aprecierea lui Herodot.
Bebricii
Populatie de origine traca. A locuit in Bitinia si in Mysia, intr-o regiune de pe tarmul Hellespontului si din preajma cetatii Lampsakos, regiune cunoscuta in antichitate sub denumirea de Bebrycia. Era situata in partea de nord-vest a Turciei de astazi, in zona de coasta. Izvoarele istorice pastrate retin doar faptul ca printre divinitatile carora li se inchiau aceasta populatie se numara si Priap. O localitate antica, situata pe coastele sud-estice ale Marii de Marmara, inspre stramtoarea Dardanele, purta chiar numele acestei zeitati. Ea se afla in apropiere de locul unde raul Granicus (azi Cian) se varsa in Marea de Marmara. In ciocnirile pe care le-au avut cu populatiile invecinate, printre care bitinii si frigii, bebricii au fost infranti si li s-a pierdut urma.
Bendis
Zeita din mitologia traca, adorata de geto-daci ca zeita a Lunii, a padurilor si a farmecelor. Bustul de bronz descoperit la Piatra Rosie o infatiseaza cu sanii proeminenti cat si afirmatia lui Herodot (Istorii, IV, 94;V,7) care sustine ca era adorata de femeile trace indica faptul ca era o zeita a dragostei, a maternitatii, a feminitatii in general.
Biefii
In lucrarea sa Getica (1926), Vasile Parvan situa acest trib dacic in afara Transilvaniei si Olteniei. Era o reinterpretare corecta a lui Ptolemeu, care grupase neamurile Daciei preromane si asezase pe biefi undeva la nord de buridavensi (III,8;3). Plasarea acestui trib in nord-estul Banatului, pare cea mai apropiata de realitate.
Bisaltii
Neam care a dat numele tinutului Bisaltia (dupa Herodot), aflat pe ambele maluri ale fluviului Strymon (azi Struma, in Bulgaria si Grecia). Bine plasati in apropierea celebrelor mine din Pangeu, bisaltii au emis, intre circa 500-480 i.e.n., octodrahme de argint de 28-29g, avand reprezentat pe avers un calaret in picioare langa calul sau, tinand in mana doua lancii lungi, iar pe revers un patrat adancit, impartit in patru sectoare. Pe aversul unor exemplare era gravata, in litere grecesti, legenda BIS ALTIKON. Asemenea monede au fost gasite, alaturi de altele, in mai multe tezaure importante ca cele descoperite la Stip, in sudul Iugoslaviei, pe coasta Asiei Mici (Iordan langa Bostra si Massayaf, in nordul Feniciei), in apropiere de Ecbatana (Hamadan, in Iran), sau in Egipt.
In vremea celui de-al doilea razboi medic (sec. V i.e.n.) bisaltii au avut o atitudine favorabila fata de greci si ostila fata de persani. Stim aceasta de la Herodot, care ne povesteste o cumplita intamplare: " In acelasi tinut, regele trac care domnea peste bisalti si crestoni savarsi un lucru neobisnuit de crud. Cum el insusi facuse cunoscut lui Xerxes ca nu se invoia sa-i fie rob si pribegi pe inaltimile muntilor Rodopi, asisderea nu ingadui nici copiilor sai sa porneasca cu razboi impotriva Elladei. Acestia insa, fie din indaratnicie, fie din dorinta fierbinte de a vedea razboiul, ii insotisera pe persi. Cand se intoarsera acasa, tuturor celor sase care scapasera vii si nevatamati, tatal lor le scoase ochii pentru vina ce-au avut-o".
Dupa cum ne spune Tucidide, bisaltii si triburile tracice invecinate locuiau in cetati mici, iar daca este sa-i dam crezare lui Herodot, macar pentru perioada veche, nu agricultura ar fi fost ocupatia lor de predilectie, ci, asa cum par sa confirme si cateva versuri din Virgiliu (
Georgicele), mai degraba cresterea vitelor. Ceva mai tarziu insa, tinutul locuit de ei apare la Titus Livius ca "bogat in cereale si metale". In vremea regilor macedoneni Alexandru I (495-454/51 i.e.n.) si Perdiccas (451 ?-414 i.e.n.), se presupune ca bisaltii ar fi facut parte din regatul Macedoniei. Marile interese care se incrucisau si se ciocneau in zona bogatelor mine din muntii Pangeu, ravnite de thasieni si de atenieni au facut ca dominatia politica macedoneana in regiunea de la gurile Fluviului Strymon sa fie adesea amenintata, suveranii macedoneni Filip II (359-336 i.e.n.) si Alexandru cel Mare (336-323 i.e.n.) avand de luptat cu triburile de aici.
De la Titus Livius, aflam ca, dupa victoria romana de la Pydna (168 i.e.n.) Bisaltia intreaga, "locuita de bisalti, barbati foarte curajosi", a intrat in alcatuirea primei regiuni a Macedoniei "libere".
Bistonii
IN VERSURILE LUI Ovidiu (43 i.e.n.), poetul latin exilat la Tomis in sec.I e.n., apar ca un leit-motiv, mai ales in "scrisorile lui Pont", cuvintele biston, bistonian etc., autorul avand in vedere neamurile traco-getice, fara alte precizari. In realitate, inca inainte de Ovidiu, bistonii au fost cunoscuti ca o populatie tracica de la marea Egee, din zona orasului antic Abdera. Probabil ca, in vremea poetului, cuvantul definea doar anumite caracteristici specifice tracice, neamul biston pierzandu-se treptat in masa de triburi sud-tracice, unele grecizate, iar altele, mai tarziu, in curs de romanizare. Asa se face ca, in sensul generic amintit mai sus, Ovidiu scrie despre "copitele calului bistonian" sau despre tara bistonilor mandra de talentele lui Cotys, fiul regelui get Roemetalces.
Magistrat al orasului Callatis (Mangalia), Cotys nu era doar un om politic respectat, dar si un om de cultura elena si poet laudat de Ovidiu.
Un alt poet latin, mai putin cunoscut, Silius Italicus (25-101 e.n.), ne-a lasat un detaliu semnificativ despre bistoni, scriind ca aveau sabii incovoiate. Poate ca la el, ca si la Ovidiu, numele tribului are tot o valoare generica pentru traci, dupa cum, mult mai tarziu il intalnim cu acelasi sens la Claudius Claudianus (sec.IV-V e.n.) si el poet de limba latina. Momentul evocat de acesta se fixeaza in anul 391, cand imparatul Theodosiu I cel Mare a infruntat "turmele blonde", adica pe gotii care "acoperisera campiile bistone".
Bitinii
Au locuit in nord-vestul Asiei Mici. Dupa unele izvoare istorice, au fost de origine tracica. Iata ce aflam de la Herodot in acest sens. Tracii luptau purtand pe cap caciuli de vulpe, pe trup tunici si se infasurau cu zeghi pestrite, iar pe pulpe si in picioare aveau incaltari din piei de caprioara. Purtau suliti, scuturi usoare si sabii mici. Acestia, trecand in Asia, s-au numit bitini; mai inainte dupa cum spun ei, se numeau strimoni, locuind pe raul Strymon..." (astazi Struma: traverseaza Bulgaria si Grecia). Aceste migratii se petrecusera cu aproape trei veacuri inaintea lui Herodot, in sec.V populatiile respective avand deja arii stabilite si destul de bine delimitate. Folosind argumente lingvistice, intre care predomina toponimele, Vasile Parvan afirma inca in 1926: "Elementul dacic a fost precumpanitor in migratia geto-scitica spre Macedonia, Rodopi, valea de jos a Hebrului si chiar Bitinia si nord-vestul Asiei Mici (Getica).
Briantii
Populatie tracica mentionata de Herodot (VII, 108) ca locuind pe coasta tracica a marii Egee, in fata insulei Samotrace. Tot aici mai locuiau si ciconii, o alta populatie tracica. Briantii continua sa fie mentionati si de alte izvoare antice din secolele urmatoare. Ne limitam sa amintim pe Titus Livius (XXXVIII, 41, 8) si pe Plinius (Naturalis historia, IV, 41), la care apar sub denumirea de priantae.
Brigii
Sunt cunoscuti ca populatie din Asia Mica de origine tracica; ulterior plecarii lor din Europa, au primit numele de frigieni. Brigii sunt de neam tracic, o spune Strabon, "ca si migdonii, bebricii, medobitinii, bitinii, tinii, la care ii adaug si pe mariandini. Ei au parasit cu totii ultimii Europa, iar moesii au ramas pe loc". Aceste informatii sunt reluate, mai tarziu, si de Plinius cel Batran, ambii autori referindu-se, de fapt, la evenimente istorice petrecute in doua etape: unele grupuri de traci au migrat spre Asia Mica prin sec.XII i.e.n., impinsi de ilirii care patrunsera in Balcani, iar altele, prin sec.VII i.e.n., intre acestia fiind si bitinii. Daca admitem identitatea dintre brigi si frigieni - pastrand proportiile evolutiei istorice - informatiile lingvistice parvenite de la aceasta populatie ne apar interesante. Limba frigiana e cunoscuta din inscriptiile bilingve din sec.III i.e.n., si exista informatii ca in sec. V e.n. era inca vorbita; astfel, Socrates Scolasticul (380-439) afirma ca episcopul arian Selinas, nascut din tata got si mama frigiana, slujea in biserica in ambele limbi ale parintilor.
Carpii
Populatie de origine dacica. In secolele II-III e.n. au locuit teritoriul de la est de Carpati pana la Nistru.
Dupa unii cercetatori, denumirea de carpi vine de la Carpates (munte), nume ce deriva fie din radacina sker="a taia", fie din alfabetul Karpë, Karme (karp-m)="stanca; dupa altii, el ar deriva din radacina indo-europeana Kar="a lauda". Indiferent daca numele carpilor vine de la Carpates (munte), ori de la forma indo-europeana Kar, un lucru este sigur si anume ca populatia carpica a locuit in preajma muntilor Carpati. V. Parvan si alti istorici considera insa ca muntii Carpati au luat numele de la carpi.
Majoritatea cercetatorilor, romani si straini, au presupus originea dacica a carpilor pornind de la interpretarea unor izvoare literare. Astfel, denumirea de carpo-daci, folosita de istoricul antic Zosimos (IV, 34,6), a fost tradusa prin "carpii de origine dacica". Originea dacica a carpilor poate fi, insa, dovedita cu prisosinta pe cale arheologica.
Analiza atenta a izvoarelor scrise (antice) si a datelor arheologice sprijina autohtonia carpilor in spatiul est-carpatic romanesc si infirma ipotezele conform carora carpii au venit din nord sau din est pe actualul teritoriu al Moldovei. Acei problematici calipizi, amintiti de invatatii antici Herodot (IV,17), Strabon (XII, 3,21) si Pomponius Mela (II,1,7) ca si carpizii intalniti la Ephoros (frag.158,78) si Pseudo Scymnos (842-844), nu sunt carpi, asa cum considera majoritatea cercetatorilor (W.Tomaschek, E.H.Minns, V.Parvan, etc.) ei pot fi, cel mult, triburi inrudite cu carpii. In felul acesta nu mai putem sustine ca cele mai vechi izvoare literare ii fixeaza pe carpi in sud-vestul Ucrainei.
Urmele carpilor au fost identificate pe teritoriul Moldovei in cca. 200 puncte, majoritatea concentrandu-se in zona subcarpatica si centrala a provinciei, acolo unde au fost ingropate (tot de carpi) si cele mai multe tezaure monetare (romane). Vestigii ale civilizatiei carpilor s-au descoperit si in zona dintre Prut si Nistru.
Organizati intr-o puternica uniune tribala, carpii, au dominat, din punct de vedere economic, politic si militar, atat unele triburi de origine dacica (dacii liberi din Muntenia), cat si populatiile "barbare" patrunse in zona extracarpatica a Romaniei, din randul carora amintim pe sarmati.
Dupa infrangerea costobocilor de catre romani si asdingi (anii 170-172) carpii au fost nu numai cei mai puternici dintre dacii liberi, ci si cei mai periculosi dusmani ai Imperiului roman la Dunarea de Jos (Iordanes, Getica, XVI,91;CIL,III, 12455, etc.) Ei au atacat in repetate randuri imperiul fie singuri, fie in alianta cu sarmatii, gotii si alte semintii. Izvoare literare si epigrafice (texte, inscriptii pe unele stele funerare, diplome militare, etc.) consemneaza numeroase conflicte in secolele III-IV e.n. (anii:214-238, 245-247, 272, 295-297, 302-303, 306-311, 313-318). Ca urmare a victoriilor obtinute asupra carpilor, unora dintre imparati li s-a conferit titlul onorific de Carpicus Maximus (Filip Arabul, Aurelian, Diocletian, Maximian, Constantius Chlorus si Constantin cel Mare). In urma acestor conflicte, o buna parte dintre carpi au fost transferati in Imperiul roman, iar altii au continuat sa traiasca pe teritoriul lor de bastina, alaturi de goti si huni, asa cum arata stirile literare antice si datele arheologice. Teza conform careia intreaga populatie carpica a fost transferata in imperiu: Carporum natio translata omnis in nostrum solum sau Carporum gens universa in Romania se tradidit (Aurelis Victor, Caesares, 39, 43; Consularia Constantinopolitan, ad. A. 295-MGH, IX, 230), nu mai poate fi sustinuta.
Intre carpi si romani au existat si relatii pasnice, fapt dovedit de o serie de materiale arheologice si tezaure monetare romane (peste 75) descoperite in teritoriul carpis. Unele dintre tezaure provin, probabil, din vanzarea unor produse, iar altele din subsidii platite de romani, carpilor.
Cultura carpica, datata intre anii 107-319, este dacica in esenta ei si poate fi considerata ca o forma evoluata a La Tene-ului getodacic, careia i s-au adaugat influentele romane si sarmatice. Este una din cele mai frumoase culturi materiale cunoscute de-a lungul istoriei, fapt ce atesta deopotriva talentul si harnicia oamenilor care au creat-o, cat si treapta de civilizatie pe care au atins-o.
Carpii sunt mentionati pentru ultima data in anul 381 de catre istoricul grec Zosimos (IV, 34,6) sub numele de carpo-daci. La acea data, alaturi de huni si sciri, ei au facut o noua incursiune in imperiu si au fost respinsi de imparatul Theodosiu I, fiind obligati sa se intoarca in locurile de unde venisera. Istoricul antic a folosit denumirea de carpo-daci pentru a arata ca cei alungati la nord de Dunare au fost carpii din Dacia si nu cei care se aflau in imperiu, transplantati aici la sfarsitul sec.III si inceputul sec.IV.
Sensibili si receptivi la influenta romana, intr-o masura mai mare au asimilat treptat numeroase grupuri de populasii migratoare si au contribuit din plin la etnogeneza poporului roman. Patrunzand pe teritoriul fostelor provincii romane Dacia si Scythia Minor, ei au revitalizat elementul daco-roman si l-au facut sa reziste si sa iasa victorios din confruntarea cu neamurile germanice si cu alti migratori. Carpii au cunoscut atat romanitatea, cat si asa-zisa "barbarie", dar au optat, pana la urma, in favoarea celei dintai.
Carpo-dacii
Ne-am mentionat in lucrarea istoricului grec Zosimos (sec.V e.n.). Istoria noua, in lucrarea in care ni se relateaza ca "Teodosiuus a respins pe sciri si pe carpodaci si, invingandu-i in lupta, i-a silit sa treaca Istrul si sa se intoarca pe meleagurile lor." Denumirea de carpo-daci, pe care n-o mai intalnim in celelalte izvoare scrise, a fost interpretata de istorici in mod diferit: carpo-dacii ar fi ori "daci amestecati cu carpi", ori "carpi de origine dacica", ori,"daci in tara carpilor". Fiecare formulare ofera concluzia ca n-ar fi vorba despre o singura populatie, ci despre doua neamuri de aceeasi origine (daca).
V. Parvan a identificat numele carpo-dacilor cu acela al carpilor, importanta uniune de triburi dace de la Est de Carpati. Cercetarile si descoperirile arheologice recente au dovedit justetea acestui punct de vedere, demostrand o data in plus identitatea carpo-dacilor cu aceea a carpilor. Denumirea de carpo-daci folosita de Zosimos se refera la populatia carpica ramasa pe loc, in Dacia, dupa ce o parte a acestei populatii a fost transferata in Imperiul roman, la sfarsitul sec.III si inceputul sec.IV e.n.
Caucoensii
Autorul antic care a mentionat existenta tribului dacic al caucoensilor a fost geograful grec Ptolemeu. Localizati de Vasile Parvan in "regiunea de munte din Neamt si Bacau si tinutul spre apus din tara secuilor", (Getica) caucoensii au fost vecinii de sud ai costobocilor, care au locuit in nordul Moldovei, inclusiv in partea carpatica si dincolo de Siret pana la Nistru, ceea ce ne face sa adaugam, in mod logic, la zona locuita de tribul caucoensilor, si in centrul Moldovei. La aceeasi concluzie ne aduce si harta ce insotea textul operei geografice a lui Ptolemeu, pe care alte triburi vecine sunt amplasate in asa fel, incat se poate deduce existenta, in centrul Moldovei, a caucoensilor. O seama de diferite alte aprecieri referitoare la acest trib sunt greu de acceptat, datorita putinelor informatii de care dispunem.

Cavalerul Trac
Zeu tanar apartinand pantneonului mitologic trac din aria balcanica si danubiana reprezentat calare indeosebi pe fond cinegetic.
Desi atributele si originea sunt obscure, pare sa fi fost rezultatul unui sincretism rapid datorat penetratiei, romane in ariile cultului sau. Sunt argumente ca ar fi patronat razboiul si cultul funerar dat fiind aparitia pe un numar mare de stele funerare tarzii.
Iconografia locala l-a pastrat sub forma Sf.Gheorghe (C.R. Vulcanescu, mitologia romana, Bucuresti, 1995.)
Pe teritoriul Romaniei au fost gasite peste 200 de imagini de epoca, atestand cultul Cavalerului Trac in Dobrogea, Oltenia, Transilvania.
Ceiagisii
Printre ultimele nume de triburi dace intalnite in Geografia se afla si neamul ceiagisilor. Ei sunt amintiti alaturi de piefigi si se apreciaza, dupa cercetarile lui V.Parvan (Getica), ca ar fi locuit la sud de potulatensi, adica in sud-vestul Munteniei si sud-estul Olteniei (cursul inferior al Oltului).
Costobocii
Triburi de daci liberi care au locuit in partea de nord si nord-est al Daciei. Apartenenta lor etnica poate fi dovedita cu prisosinta pe cale arheologica. Astfel, cultura Lipita, ai carei creatori sunt considerati costobocii, este o cultura prin excelenta dacica, fapt subliniat de toti cercetatorii buni cunoscatori ai materialului arhelogic.
Descoperirile arheologice ajuta si la localizarea costobocilor, problema controversata si greu de rezolvat pe baza izvoarelor literare antice. Aria de raspandire a culturii Lipita cuprinde bazinul superior si mijlociu al Nistrului si cel superior al Prutului, respectiv regiunile Stanislav, Lvov si Cernauti, din vestul Ucrainei, afectand deopotriva Maramuresul (istoric) si Bucovina.
Materialul arheologic din faza mai veche (sec.I i.e.n.-I e.n.) isi gaseste analogii in asezarile de tip Poiana-Racatau-Tinosul, iar cel din faza mai noua (sec.II-III.e.n.) in cadrul culturii carpice, unele deosebiri explicandu-se prin situarea culturii Lipita la periferia lumii geto-dacice.
Costobocii se impun, pe plan istoric, in special in sec.II, cand o serie de izvoare literare si epigrafice antice vorbesc despre incursiunile facute de ei in Imperiul roman. Cel mai puternic atac a fost cel din anul 170, cand patrund in Moesia Inferior, Thracia si Macedonia, ajungand pana in Ellada si profanand templul din orasul Eleusis. Trecerea costobocilor, prin Moesia Inferior, respectiv Dobrogea, este mentionata de doua epitafe descoperite la Adamclisi. Dupa alungarea lor din imperiu, romanii I-au indemnat pe asdingi, de neam germanic, sa-iatace pe costoboci. In urma infrangerilor suferite in anii 170-172, o parte din costoboci s-au refugiat pe teritoriul carpic, ia altii au continuat sa traiasca pe teritoriile de bastina, alaturi de nou venitii de neam germanic si sarmat.
Nordul Moldovei, zona de interferenta intre cultura carpica si cea de tip Lipita, a fost dominat de costoboci pana in anul 170 e.n., dupa aceasta data intrand sub controlul carpilor, asa cum arata descoperirile arheologice. Costobocii, ca si carpii, au lasat o bogata mostenire perioadei de inceput a migratiei popoarelor.
Prin actiunile militare intreprinse in sec.II-III e.n.,costobocii si carpii au fost adversari redutabili ai Imperiului roman.
Cotensii
Trib mentionat de Ptolomeu in randul principalelor neamuri geto-dacice. Geograful grec il dispune, ca si pe cel al buridavensilor, la sud de ratacensi, cancoensi si biefi. Dealtfel, V.Parvan ii si numeste "enigmaticii cotensi" si ii localizeaza in E Daciei, respectiv in S-Moldovei. Cercetarile arheologice din aceasta parte a Daciei pledeaza pentru includerea cotensilor printre neamurile de origine geto-dacica.
Crobizii
Judecand dupa marturiile lui Herodot, Pseudo-Skymnos, Hecateu, Ptolomeu, Athenaios si ale autorului, ramas necunoscut, al Periplului Pontului Euxin, crobizii sunt un neam tracic care locuia la sud de Dunare (Hecateu), fie intre Tomis si Callatis (Strabon) fie langa Dionysopolis (Pseudo-Skymnos). Aceasta localizare ii face pe invatatii moderni sa-i considere geti, locuitorii principali ai tinutului dintre muntii Carpati si Haemus. V. Besevliev, renumit lingvist bulgar, considera ca toponimele terminate din dina (Adina, Amlaidina - astazi probabil localitatea 23 August din Constanta si Mangalia - si Asbolodina - mentionata in teritoriul callatian) pot fi atribuite crobizilor, ceea ce, dupa cum se vede, ar coincide cu localizarea acestora de catre Strabon.
Despre istoria acestora nu stim decat ca au avut un conducator, Isanthes renumit pentru frumusetea, puterea si bogatia lui (marturia se gaseste la istoricul Phylarchos si la Athenalos). Lexicograful bizantin Suidas le atribuia credinta in nemurirea sufletului, larg raspandita la neamurile getice.
Dantheletii
Herodot ii situeaza pe dantheleti la izvoarele Strymonului (Struma), dar Strabon ii localizeaza, impreuna cu corallii, si bessii, intre Muntii Haemus si Pont. De la istoricul grec Polibiu (203-120 i.e.n) aflam ca regele macedonean Filip V a intreprins, in anul 183 i.e.n., o incursiune prin mijlocul Traciei spre teritoriile odrisilor, bessilor, si ale dantheletilor, jefuindu-le satele si locuintele.
Impreuna cu dardanii si scordiscii, dantheleti au atacat in anul 85 i.e.n. Macedonia, fiind respinsi de generalul roman Sylla. Mai tarziu bastarnii au pustiit tinuturile dantheletilor, condusi pe atunci de un rege orb, Sitas. In sprijinul lor, dupa cum relateaza Dio Casius, a venit in anul 29 i.e.n., Marcus Licinius Crassus, care a urmarit pe bastarni pana la gurile Dunarii. De la acelasi istoric mai aflam ca bastarnii i-au atacat din nou pe dantheleti, razbunandu-se pentru cele indurate de pe urma romanilor. Impreuna cu scordiscii, dantheletii au intreprins, in anul 16 i.e.n., o campanie de jaf in Macedonia. In epoca Imperiului roman, teritoriul dantheletilor a devenit unul dintre punctele strategice principale ale provinciei Tracia. Numele lor apare si in Tabula Peutingeriana. Ca soldati, dantheletii sunt mentionati in legiunile romane de pe limesul de la Rhin.
Deceneu
Sacerdot dac zeificat, mare preot in timpul lui Burebista pastrand totusi structura de erou civilizator.
Dupa Iordanes, Deceneu era un om de o vasta eruditie care a avut un rol principal in instruirea spirituala a stratului ierarhic superior de sacerdoti si nobili daci. Observand inclinatia lor de a-l asculta in toate si inteligenta lor nativa, el i-a initiat aproape in toata filozofia, caci era un maestru priceput in aceasta. El i-a invatat etica, dezvatandu-i de obiceiurile lor barbare, i-a instruit in fizica facandu-i sa traiasca potrivit cu legile naturii, pe care Gotii (Getii) transcriindu-le le pastreaza pana azi (sec.VI) cu numele de Belagines, i-a invatat logica facandu-i superiori celorlalte popoare in ce priveste mintea, aratandu-le practica, i-a indemnat sa-si traiasca viata intru fapte bune; demonstrandu-le teoria, i-a invatat sa contemple cele 12 semne ale zodiacului, iar prin ele mersul planetelor si toata astronomia, lamurindu-i cum creste si scade discul lunii si cu cat globul de foc al soarelui intrece masura rotunjimii pamantului si le-a expus sub ce nume si sub ce semne cele 345 de stele trec de la rasarit la apus, ca sa se apropie sau sa se departeze de polul ceresc (Getica, XI, 69-70).
Ca mare preot si ca vicerege, apoi rege el insusi, Deceneu a dispus de o dubla autoritate morala si politica (organizandu triburile si casta sacerdotala).

Derronii
Trib tracic nementionat de izvoarele literare antice si identificat de savanti cu ajutorul monedelor de argint pe care le-a emis intre anii 520-500 i.e.n. Sunt cunoscute 2 tipuri principale de monede, in greutate de cca. 40,5 g (dodecadrahme) - cele mai grele dintre emisiunile triburilor tracice - sau de cca. 28 g (octodrahme), cu legenda derro (in transcriere latina).
Monede de acest fel sunt prezente in tezaurele de la Ishtib (sudul R.S.F.Iugoslavia), Velicikovo (Bulgaria) si din Egipt, unde apar impreuna cu alte emisiuni monetare, gasite la Fayum, Zagazig si Asyut (ultimul tezaur - descoperit in 1968-1969). Deoarece unii scriitori antici, printre care se numara Strabon si Pomponius Mela, vorbesc despre un munte Derris, situat in Sithonia, in partea centrala a Peninsulei Chalcidice, n-ar fi exclus ca derronii, daca tinem seama de activitatea lor monetara, sa fi locuit intr-o zona din vecinatatea acestuia, nu prea departe de regiunea miniera a Pangeului (azi in Grecia).
Derzelas
Zeu apartinand mitologic daco-getice avand un cult de origine autohtona. Este considerat fie un zeu al sanatatii, al energiei vitale umane (I.I. Russu) fie o divinitate subpamanteana (I.H. Crisan). Un templu al lui Derzelas s-a zidit la Histria in sec.III. i.e.n.
Dionii
Unul dintre importantele neamuri din Muntii Rodopi, asezati in numar mare, pe cursul superior al raului Nestos (Mesta), asa cum precizeaza in sec.V ie.n. Tucidide. Li se mai spunea si machairophorii, adica purtatorii de sabii scurte si incovoiate". Dioii se numara printre triburile trace care si-au pastrat independenta fata de regatul odrisilor, angajandu-se in armata lui Sitalkes.
Unii istorici considera pe dioi o ramura a bessilor, ca urmare a denumirii de diobessi folosita de Plinius cel Batran, in Istoria naturala, denumire care desemna populatia traca din preajma izvoarelor si de pe cursul superior al Fluviului Hebrus. Dupa parerea lui V. Parvan, dioii mentionati de Tucidide ar putea fi identificati cu o populatie dacica. Staruinta cu care revine totusi in izvoare localizarea dioilor intre Srtymon si Hebrus pare sa nu lase nici o indoiala asupra originii lor sud-tracice.
Gebeleizis
Zeu al cerului innourat si pluvial in mitologia daco-getica, diriguitor al furtunii si al fulgerelor, in onoarea sau impotriva caruia dacii trageau cu sageti, considerat uneori si zeu al luminii, fiind un zeu important.
Herodot il aminteste (Istorii IV, 94) citindu-l dupa Zamolxes, context din care rezulta ca ar fi doua ipostaze ale aceluiasi zeu uranian si veche divinitate daco-getica, patronul aristocratiei, care ulterior, datorita dezvoltarii religiei a suportat un sincretism cu Zamolxis, probabil sub presiunea teologica a preotilor.
Iambatoules
Zeu cu atribute incerte.

Geto - dacii
Sunt una si aceeasi populatie, considerata de lumea antica ramura nordica a marelui neam al tracilor, care locuia pe actualul teritoriu al Romaniei. Denumirea de geti, folosita cu predilectie de scriitorii greci, desemneaza in ansamblu populatia geto-dacilor, dar are in vedere mai ales triburile si uniunile de triburi de pe malurile Istrului, de la Carpati si pana la Balcani. Cealalta denumire, de daci, preferata de autorii latini, se refera la populatia din regiunile intracarpatice si de vest ale Daciei.
Vorbind despre marea expeditie a lui Darius impotriva scitilor, Herodot (Istorii, IV, 90-94) spune ca regele persilor, inainte de a ajunge la Istru, "birui mai intai pe geti". Acestia se cred nemuritori si sunt cei mai viteji si mai drepti dintre traci. Pentru aceeasi perioada se mai intalnesc unei stiri succinte si generale la Hecateu, Sofocle si Tucidide (Istoirii, II, 96, 1). Izvoarele ii pomenesc mai frecvent pe geto-daci incepand cu a doua jumatate a sec.IV i.e.n. Istoricul roman Trogus Pompeius (la Iustin, Istoria lui Filip, IX, 2) vorbeste de un rex histrianorum, probabil un conducator al getilor de la Dunarea de Jos. In anul 335 i.e.n., Alexandru cel Mare, dupa cum ne povesteste istoricul grec Adrian (Expeditia lui Alexandru, I,5), ajungand la Dunare, intampina rezistenta getilor din stanga fluviului. O puternica forta getica avea sa distruga armata macedoneana si pe comandantul ei Zopyrion in anul 326 i.e.n., undeva in zona gurilor Dunarii, la intoarcerea acesteia din expeditia contra scitilor (Trogus Pompeius, la Iustin: Istoria lui Filip, XII, 2,16 si Curtius Rufus, Istoria lui Alexandru cel Mare, X, 1, 44).
Pe la 300 i.e.n. ii intalnim pe getii din campia munteana uniti intr-o mare si puternica uniune de triburi. Scriitorul antic Diodor din Sicilia (Biblioteca istorica, XXI, 11,12), relateaza ca getii condusi de regele Dromichete reusesc sa infranga cele doua expeditii ale lui Lysimach, intreprinse la nord de Dunare si sa faca prizonieri, mai intai pe Agatocles, fiul acestuia, apoi pe insusi Lysimach, regele Traciei, care este dus in cetatea Helis, resedinta capeteniei gete, situata undeva in campia Dunarii. Plin de intelepciune si marinimie, Dromichete cruta viata lui Lysimach, dupa ce mai inainte l-a incarcat de daruri pe fiul acestuia, si-l elibereaza din captivitate. El primeste in schimb prietenia regelui trac, teritoriile ocupate si chiar pe fiica acestuia de sotie.
Pentru a doua jumatate a sec.III si inceputul sec.II i.e.n., doua documente epigrafice descoperite la Histria, atesta prezenta la Dunarea de Jos, mai precis prin partile de sud ale Moldovei si nord-estului Munteniei, a doi regi (basilei) de origine getica, pe nume Zalmodegikos si Rhemaxos. Aproximativ in aceeasi vreme, dupa cum spune Trogus Popmpius (la Iustin, Istoria lui Filip, XXXII, 3, 16), regele geto-dac Oroles, ce stapanea prin partile Moldovei, poate si in estul Transilvaniei, pedepseste pe supusii sai, pentru motivul ca nu au luptat cu succes impotriva bastarnilor (neam germanic). De la acelasi scriitor antic mai aflam ca puterea dacilor creste pe vremea regului Robobostes.
Secolele I i.e.n. inseamna, pe plan economic, politic si cultural, apogeul puterii geto-dacilor. Aceasta perioada este dominata de cei doi mari regi ai Daciei, Burebista si Decebal. Primul care domneste aproximativ intre anii 80-44 i.e.n. este denumit intr-o inscriptie greceasca din Dionysopolis (Balcic) "cel dintai si cel mai puternic dintre toti regii care au domnit vreodata peste Tracia".
Din informatiile scriitorilor antici (Geografia, VII, 3, 11) - contemporan cu marele rege dac - si Jordanes (Getica) rezulta ca Burebista a realizat unificarea triburilor geto-dace ajutat de marele preot Deceneu. In jurul anului 60 i.e.n., el distruge puterea celtilor boii, pana in Slovacia, apoi cucereste orasele grecesti de pe coasta de vest si de nord a Marii Negre, de la Apollonia si pana la Olbia. Intr-un timp relativ scurt, cuprins aproximativ intre anii 60-48 i.e.n., Burebista reuseste sa intemeieze un mare regat, care se intindea spre vest si nord-vest pana la Dunarea de Mijloc si Morava spre nord pana la Carpatii Padurosi si spre est pana la Nistru si Marea Neagra, iar spre sud, peste Dobrogea pana la Balcani. Stapan pe o Dacie mare si puternica, Burebista intervine in politica Romei, luand partea lui Pompei in disputa acestuia cu Cezar. Toate acestea sunt confirmate de relatarile lui Strabon: "Ajungand in fruntea neamului sau, getul Burebista l-a inaltat atat de mult prin exercitii, abtinere de la vin si ascultare fata de porunci incat in cativa ani a facut un stat puternic si a supus getilor cea mai mare parte din populatiile vecine. Ba, inca a ajuns sa fie temut si de romani". Dupa disparitia de pe arena politica a marelui rege geto-dac, pe la mijlocul celui de-al saselea deceniu al sec.I i.e.n. (45-44), izvoarele literare mentioneaza o serie de regi geto-daci, printre care se remarca Scorilo, Dicomes, Cotiso, Comosicus, Diuras, Diurpaneus si, in Dobrogea, Roles, Dapyx si Zyraxes.

O alta figura proeminenta a geto-dacilor, marele Decebal, care va reface unitatea Daciei, este prezentat de Dio Cassius (Istoria romana, LXVII,6,1) ca un rege priceput in ale razboiului, iscusit la fapta, mester in a intinde curse si viteaz in lupta. Decebal, ultimul rege al Daciei libere, se remarca in mod deosebit prin razboaiele purtate impotriva romanilor, primele confruntari avand loc in timpul imparatului Domitian. Razboaiele daco-romane din anii 101-102 si 105-106, soldate cu infrangerea si supunerea geto-dacilor, au insemnat si sfarsitul lui Decebal, tara fiind transformata in provincie romana. In toiul luptelor cu romanii, ca si de-a lungul intregii sale existente, Decebal s-a dovedit un mare conducator, priceput si abil in arta razboiului si in politica, ramanand un exemplu maret de daruire totala pentru binele si libertatea neamului sau.
O imagine mai completa a ceea ce a insemnat istoria si civilizatia geto-dacilor in cadrul lumii antice rezulta din cercetarile arheologice. Gratie acestor investigatii se cunosc acum numeroase asezari si cetati geto-dacice. Situate pe terasele raurilor, pe boturi de dealuri si coline subcarpatice, cele mai multe asezari apar ca centre intarite, prevazute cu santuri si valuri de aparare si cu pante abrupte. Uneori valurile sunt intarite cu ziduri de piatra (Cotnari-Moldova), alteori cu barne si valaturi de chirpici ars (Popesti-Ilfov, Orbeasca de Sus - Teleorman, Margaritesti si Morungeav-Olt). Printre acestea au fost identificate si unele din davaele lui Ptolomeu; Piroboridava-Poiana, Tamasidava-Racatau si Zargidava-Brad (Moldova), Argedava-Popesti (Muntenia), Buridava-Ocnita (Oltenia) si Ziridava-Pecica (Banat).
De la Burebista la Decebal geto-dacii au ridicat, in zonele de dealuri subcarpatice si pe coline de munte, cetati cu ziduri durate in piatra dupa moda greceasca. Asemenea cetati au fost identificate si cercetate in muntii din zona Orastiei, la Gradistea Muncelului, unde se afla Sarmizegetusa, capitala Daciei, Costesti, Blidaru si Piatra Rosie, la care se adauga Piatra Craivi (jud.Alba), Banita la vest de bazinul Jiului, Tilisca (Sibiu), Polovragi (Oltenia) si Batca Doamnei (Piatra Neamt). In multe din aceste cetati s-au ridicat, pe langa locuinte si ateliere, sanctuarea marete asemanatoare templelor antice greco-romane.
Cultura geto-dacilor, corespunzatoare celei de-a doua varste a fierului (epoca Latene), cunoaste o evolutie in timp ce poate fi urmarita incepand cu a doua jumatate a sec.V i.e.n. Avand ca fond principal traditiile si mostenirile locale anterioare, ea s-a constituit cu contributia si a unor elemente de influenta greceasca si celtica. In sec.III-I i.e.n. si sec.I e.n., cultura geto-dacilor se generalizeaza, devenind unitara pentru intreaga Dacie. Dintre componentele culturii geto-dacice, ceramica este elementul cel mai raspandit si cel mai caracteristic. Geto-dacii au utilizat ceramica lucrata atat cu mana, cat si cu roata. Getii din zona Dunarii se dovedesc a fi mesteri priceputi in prelucrarea argintului si in realizarea unor adevarate opere de arta. Tezaurele de obiecte de argint, uneori aurite, descoperite la Agighiol (Dobrogra), Peretu, Gavanu (Muntenia),Craiova (Oltenia), alcatuite din coifuri, vase, piese de harnasament etc., se remarca prin executia tehnica si prin ornamentatia lor deosebita. In sec.I. i.e.n., geto-dacii dovedesc o deosebita in confectionarea unor obiecte de podoaba si vase-cupe lucrate intr-un stil propriu, cum sunt cupele ornamentate, lantisoare, fibule, bratari si alte podoabe din tezaurele de la Sancraieni, Cerbal, Surcea, Seica Mica (Transilvania), Herastrau, Merii Goala, Coada Malului, Poiana Gori si Tifesti din Dacia extracarpatica.
In mod cu totul deosebit, geto-dacii evidentiaza prin monetariile lor proprii. Ei emit o gama variata de monede de argint folosind tehnica greceasca si preluand unele prototipuri macedonene. Toate acestea sunt emisiuni ale unor triburi si uniuni de triburi din sec.III-i.e.n. In vremea lui Burebista se trece la o monetarie unica de tipul denarilor romani republicani.
Numeroasele unelte de fier descoperite in asezarile si cetatile geto-dacilor sunt o dovada a nivelului la care se situa mestesugul prelucrarii fierului, tamplaria, agricultura, cioplitul pietrii, constructia de locuinte s.a.
Tezaurele de monede, obiecte de podoaba si diferite alte produse de factura, greco-romana, venite pe calea schimburilor indica raporturile permanente ale geto-dacilor cu lumea exterioara.
O serie de elemente de cultura geto-dacica continua sa supravietuiasca mult timp dupa cucerirea Daciei de catre romani, atat in cadrul provinciei, cat si in afara acesteia.
Ele vor contribui la sinteza culturala daco-romana, servind ca argument la netagatuit al continuitatii geto-dacilor pana la topirea lor in populatia romanica de mai tarziu.
Harpii
Trib carpic (sau inrudit cu carpii) de origine traco-getica, care in secolele II-III e.n. a locuit la nord de gurile Dunarii, in zona dintre Prut si Nistru. Ptolemeu vorbeste in Geografia sa de un "oras" Harpis. Prezenta unei populatii getice in aceasta regiune, respectiv carpi sau harpi, ne este atestata si arheologic de ceramica descoperita intr-o serie de morminte din zona amintita.
Kogaionon
Munte sacru din mitologia daco-getica, in masivul caruia se localizau sediul si sanctuarul lui Zamolxis cat si locuinta Marelui Preot dac.
Cea mai probabila localizare e varful Omul din Bucegi.
Ktistai
Secta de anahoreti daci (Stabon in Geografia, VII;3;3).
In traducerea lui I.I. Russu "Ktistai" inseamna "stralucitorii". O alta denumire a lor este kapnobatai tradus de V. Parvan prin "calatori prin fum".
Ioseplus Flavius (Antichitati iudaice, XVIII;1;5;22) folosind pentru aceiasi tagma cuvantul: pleistoii ii compara cu secta esenienilor.
Laii
Vechi trib traci mentionat inca de Tucidide (II, 96). Informatia este reluata mai tarziu, in sec.VI e.n., de compilatorul Stefanos din Bizant, cu explicatia ca laii sunt un neam peonic. Monedele proprii apar in sec.V i.e.n. de-a lungul raurilor Strymon (azi Struma) si Axios (azi Vardar). In timpul stapanirii romane, o parte a acestei populatii a fost transplantata in Dobrogea, deopotriva cu bessii. Ii gasim atestati pe teritoriul histiran in 198-248 e.n. alaturi de cetateni romani, in satul Secundini (vicus Secundini) si, eventual, in asa-numitul Turn al Lailor in 137-138 e.n. langa Tomis, in satul Turris Muca (fostul sat Anadolkioi, astazi inglobat in teritoriul municipiului Constanta), sunt semnalati de asemenea alaturi de cetatenii romani, in vremea domniei imparatilor Maximin si Maximus (235-238 e.n.).
Medobitinii
Pana in momentul de fata avem foarte putine cunostinte despre acest neam. Medobitinii sunt amintiti de Strabon - in lucrarea lui foarte des citata, Geographica, scrisa in limba elena - ca facand parte din randul neamurilor trace care "au parasit Europa" in doua valuri (dupa ulimele cercetari - in sec.XII i.e.n. si apoi in sec.VII i.e.n.), stabilindu-se in Asia Mica. Acelasi lucru s-a intamplat, afirma geograful grec, si cu brigii, migdonii, bebricii, butinii si tinii.
Obulensii
Trib traco-getic mentionat de Ptolemeu ca locuind in partea de rasarit a provinciei romane Moesia Inferior, adica in actuala Dobroge. Acelasi geograf antic precizeaza ca tinutul obulensilor se afla la nord de cel al crobizilor. Asadar, daca informatiile despre localizarea crobizilor parvenite din antichitate, cat si recentele cercetari de toponimie antica sunt corecte, ar fi posibil ca obulensii sa fi ocupat partea de est a Dobrogei centrale. Nu avem nici o indicatie privind capitala acestui trib. O ipoteza in acest sens poate fi sugerata de o recenta informatie epigrafica, potrivit careia in limitele teritoriului histrian din epoca romana a existat localitatea Arcidava, candva sediul unei importante uniuni getice - poate a obulensilor - cu care grecii de pe litoral au cautat sa intretina relatii cat mai prietenesti. Dar si alte centre getice pot fi presupuse ca au fost capitala acestui trib.
Odrisii
Unul din cele mai importante triburi tracice. A locuit pe ambele maluri ale raului Tonzos (azi Tundja) pana in apropierea Apolloniei (azi Sozopol, Bulgaria), ocupand astfel centrul Traciei. Inca din sec.V i.e.n., Herodot si apoi Tucidide mentioneaza existenta unui mare regat, ale carui limite s-ar fi extins, potrivit precizarilor lui Ticidide de la Abdera (azi langa Polystylo, Grecia, pana la gurile Dunarii. Intemeietorul acestui regat se numea Teres I (aprox. 470-440 i.e.n.). Urmasul sau, Sitalkes (aprox. 440-424 i.e.n.), a purtat o serie de lupte cu scitii de la nord de Dunare, cautand sa intretina bune relatii cu grecii din Abdera si incheind chiar un tratat de alianta cu Atena. Sub acest carmuitor regatul odris, avand o organizare interna perfectionata si intemeindu-si autoritatea celorlalte semintii tracice, ca si a unor cetati grecesti, pe care le obliga la plata unui greu tribut, a cunoscut o perioada de maxima dezvoltare. O vreme, in partea de apus a Traciei a domnit fratele lui Sitalkes, Sparadokos, care a dus o politica opusa, potrivnica aliantei cu Atena. Puternica cetate a ridicat impotriva sa pe regele Macedoniei, Perdiccas, si pe Sitalkes, aliati in aceasta imprejurare, desi in altele au fost razboi. Adokos s-a refugiat la sciti, care au sfarsit insa prin a-l preda fratelui si adversarului sa. Urmasii lui Sitalkes, Seuthes si Cotys au continuat politica predecesorilor lor. In schimb in vremea lui Kersebleptes, mai exact in anul 341 i.e.n., Filip II, regele Macedoniei, tatal lui Alexandru cel Mare, a cucerit regatul Odris (Diodor).
Sunt cunoscuti mai multi regi ai odrisilor care au emis, in a doua jumatate a sec.V si in sec.IV i.e.n., pana la cucerirea macedoneana, monede de argint si de bronz, cu legende in alfabetul grecesc: Sparadokos, Amadokos II, Teres II, Ketriporis (membru activ al unei coalitii indreptata impotriva lui Filip II, in 356 i.e.n.). Chiar daca aceste monede nu au avut un rol prea important in circulatie, ele sunt o dovada a prosperitatii regilor odrisi; destul sa mai aratam ca, pe la 400 i.e.n., regele Seuthes si-a permis sa angajeze 6.000 mercenari greci, in vederea rezolvarii unor conflicte locale (Xenophon, Anabasis).
Cu toata ca Alexandru cel Mare i-a schimbat sau antrenat pe carmuitorii locali in campania din Asia, in Tracia au ramas puternice nuclee de rezistenta, care au dat mult de furca macedonilor, atat in anii glorioasei domnii a lui Alexandru (Curtis Rufus), cat si mai tarziu rascoalei cetatilor vest-pontice in frunte cu Calatis cand Lisimah s-a indreptat spre sud pentru a face fata debarcarii generalului grec Pausanias, a gasit trecatorile Balcanilor blocate de fortele regelui trac Seuthes III si a reusit sa treaca doar cu pretul unor mari pierderi (Diodor). Regatul lui Seuthes III era situat in Valea Trandafirilor, intre muntii Balcani si Sredna Gora. Arheologii bulgari i-au descoperit si cercetat capitala, Seuthopolis, un adevarat oras, construit dupa model grecesc. In ciuda vitregiei vremurilor, Seuthes III a emis monede de bronz de tip grecesc, in spiritul traditiei regilor odrisi independenti.
In 277 i.e.n., celtii, instalati in Pensinsula Balcanica, au intemeiat regatul din Tylis, ajungand sa controleze cea mai mare parte a triburilor tracice. Dupa aproximativ sase decenii, se pare ca in 218 i.e.n., o rascoala a tracilor a pus capat existentei regatului din Tylis (Polybiu). Din secolul urmator, avem din nou dovezi despre existenta unor conducatori locali traci, unii sigur odrisi, ca Amadokos, mentionat intr-un conflict cu regele Filip V, care a cucerit, in 180 i.e.n., orasul Philippopolis si a facut chiar o incursiune pe culmile Balcanilor, impreuna cu toata ostirea, pe cat de spectaculoasa la atat de inutila (Polybiu, Titus Livius), caci zilele regatului sau erau numarate. Dupa victoria din 168 i.e.n. asupra Macedoniei, romanii au recunoscut autoritatea regelui Odris, Cotys. Doua decenii mai tarziu, Macedonia a fost transformata in provincie romana. Din aceasta perioada merita sa amintim ispravile regelui odris Diegylis, care dupa ce a esuat in incercarea de a ajunge pe tronul Macedoniei, a ocupat teritorii in sudul Traciei si a distrus Lysimacheia, pana ce a fost invons, la randu-i, in 145 i.e.n., de regele Pergamului. Merita sa amintim si pe un alt Amadokos, in zilele agitate ale razboaielor cu Mitridate VI Eupator, regele Pontului si adversar temut al Romei si, in final, pe Sadalas, ale carui relatii cu Messembria (azi Nesebar, Bulgaria) si cu triumvirul Marcus Antomius prin anii 45-42 i.e.n., ne sunt, de asemenea, cunoscute. Chiar daca din acel moment dinastia odrisa se va uni cu aceea a sapeilor, o alta semintie traca, este cert ca sub titulatura de regat clientelar (dependent de autoritatea Romei) al odrisilor, romanii vor incredinta dinastiei odriso-sapeice, dupa 29-28 i.e.n., conducerea si apararea unei zone foarte intinse, de la gurile Dunarii si pana la sudul actualei Bulgarii. In anul 46 e.n., imparatul roman Claudius, profitand de uciderea lui Rhoementalces III, va desfiinta regatul odris, transformand partea de la sud de muntii Haemus (Balcani) in provincia romana Tracia.
Oinensii
Tot in partea de rasarit a provinciei romane Moesia Inferior, a locuit si tribul traco-getic al oinensilor. Daca localizarea lor este corecta, este posibil ca ei sa fi ocupat partea de vest a Dobrogei centrale. Nici despre capitala acestui trib nu avem indicatii. Amintim doar, ca o simpla ipoteza, faptul ca Zyraxes, unul din dinastii cu care a luptat M. Licinius Crassus in 29/28 i.e.n., isi avea capitala Genucla, undeva pe Dunare (asa cum spune Cassius Dio). Dar, ca si in cazul Arcidavei, multe alte centre indigene (de ex. Troesmis-Iglita, Capidava, etc) pot fi considerate drept capitala a oinensilor.
Orrescii
Trib de etnie inca nesigura, poate tracic. Mai multi autori antici (Polybiu, Titus Livius, Strabon, Pliniu cel Batran), il amintesc sub numele de ORESTI si-l situeaza la sud de triburile ilirice din Epir. Lociund undeva intre Axios (Vardar) si Strymon (Struma), la apus de edoni, bisalti, derroni, nu departe de zona miniera a Pangeului, tribul Orrescilor isi semneaza, intre 520-500 i.e.n. octodrahmele si staterii de argint cu legenda - transcrisa de noi cu caractere latine - ORRESKION sau ORHESKION. Tipul iconografic al primelor, pe aversul carora este reprezentat un luptator cu doua lancii in mana, in picioare, care incearca sa stapaneasca doi boi, este foarte apropiat de cel folosit de BISALTI, in timp ce imaginea de pe stateri, infatisand un centaur rapind o nimfa, seamana foarte mult cu reprezentarile de pe monedele similare emise de ZAIELI.
Impreuna cu alte monede, emisiunile orrescilor s-au gasit in tezaurele monetare de la Ishtib si Nevrokop (Bulgaria), precum si in trei tezaure descoperite in Egipt (Fayum, Asyut si Athribis - azi Benha el Asl), ingropate intre circa 500 si 460 i.e.n.
MARI PERSONALITATI ALE TRACILOR DE NORD
INAINTE DE BUREBISTA
Numeroasele triburi trace din antichitate, care locuiau pe o intinsa parte din sud-estul Europei, de la nord de Carpati pana in Asia Mica si din Panonia si Iliria pana in tinuturile de stepa din rasaritul scitic, se grupau in doua ramuri principale, despartite prin lantul Balcanilor (Haemus). Erau de o parte tracii de nord, care ocupau intreaga Romanie de azi, precum si largi spatii in jur, iar de alta tracii de sud, care locuiau in cuprinsul Bulgariei actuale, precum si pe coasta de nord a Marii Egee cu Stramtorile si partea de nord-vest a Anatoliei.
Cele doua grupari trace au avut o evolutie diferita, ceea ce a dus la deosebiri regionale importante intre ele; chiar influentele comune pe care le-au primit in decursul veacurilor-ca cele scitice, anatolice, grecesti, celtice, romane - s-au concretizat in orientari cu efecte divergente. Pe cand Tracia de Sud avea sa devina, pana la urma, din punct de vedere cultural un focar de elenism, continuandu-si dezvoltarea in aceasta directie chiar in indelungata ei situatie de provincie romana, regiunile geto-dacice de la nord de Balcani, formand provinciile Moesia si Dacia, vor sfarsi prin a fi cu desavarsire romanizate, cu toate ca si in cuprinsul lor influentele civilizatiei elene se manifestasera din vechi timpuri si cu o intensitate neintrerupta.
Primul dintre conducatorii cunoscuti ai unei populatii din Dacia antica este Spargapeithes, pe care Herodot il pomeneste pe la inceputul sec.V i.e.n., ca rege al agatirsilor "Parintele istoriei" ne lasa a intelege ca acest personaj a fost oarecum inrudit cu regii sciti, ceea ce, de altfel, se confirma si prin aspectul iranian al numelui sau. Se stie ca scitii, ca toate popoarele nomade din nordul Marii Negre si de dincolo de Caspica si ca medo-persii si partii, faceau parte din marele grup lingvistic al popoarelor numite conventional "iraniei". Dar, pe agatirisi (Agathyrsoi), pe care ii localizeaza pe raul Maris (Mures), deci in Dacia, istoricul grec ii distinge de sciti, caracterizandu-i ca apropiati de traci si aratandu-i ca "foarte ferchesi, gatiti cu podoabe de aur", ceea ce corespunde renumelui de tara aurifera al Daciei. Aceasta diferentiere reiese si din atitudinea ostila a agatirsilor fata de sciti, ca a unui popor sedentar de munte fata de incursiunile unui popor nomad stepa. Herodot ne mai informeaza ca Spargapeithes, regele agatirs, l-a ucis pe regele scit Ariapeithes, intinzandu-i o cursa probabil cu prilejul unui razboi. Si tot de la istoricul grec aflam ca, putin mai inainte, pe vremea marii expeditii persane a lui Darius I impotriva scitilor, de prin anul 512 i.e.n., agatisii au refuzat sa le dea ajutor acestora, mentinandu-se neutri. Iar cand, in retragerea lor strategica, scitii au cautat sa se apropie de Carpati pentru a-i atrage pe persi intr-acolo si a-i pune in conflict cu agatirsii, acestia s-au aratat gata de a-i respinge cu armele si pe unii si pe ceilalti.
Din stirile pe care ni le ofera Herodot reiese ca agatirsii trebuie sa fi fost la origine o populatie iraniana, diferita intrucatva de sciti, care, invadand in scole mai vechi interiorul Transilvaniei, s-a statornicit acolo ca o clasa dominanta peste tracii nordici locali si a sfarsit prin a fi asimilata de catre acestia. Mai este, insa, foarte probabil ca numele de agatirsi, pe care numai Herodot il pomeneste (caci autorii ulteriori nu fac decat sa-l imprumute de la el), sa reprezinte doar o porecla data de sciti tracilor carpatici, care pe limba lor se vor fi chemat totdeauna daci. Fapt este ca istoricul grec si-a procurat informatiile despre regiunile noastre din mediul scitic de la Ilbia si ca, dupa el, nimeni nu-i mai atesta, pe agatirsi in Dacia. Arheologia, dupa cum a aratat Vasile Parvan in Getica si dupa cum s-a precizat prin intinsele cercetari mai recente. (Al. Vulpe in Memoria antiquitatis, II, 1970), l-a confirmat pe Herodot dovedind existenta in acea vreme a unei asociatii de forme iraniene si trace in cultura locuitorilor din mijlocul Transilvaniei. In lumina acestor fapte, personalitatea lui Spargapeithes apare ca a unui dac localnic, a carui obarsie scito-iraniana, deja indepartata nu l-a impiedicat sa-si apere cu darzenie patria traca impotriva scitilor.
Au existat si alti conducatori ai getilor care s-au distins in luptele pentru apararea pamantului lor, dar al caror nume, din pacate, nu este cunoscut. Nu s-a pastrat numele personalitatilor care a condus viteaza rezistenta a getilor impotriva lui Darius in Dobrogra, singurii locuitori de la sud de Dunare care s-au incumetat sa-l infrunte pe puternicul cuceritor persan, meritand caracterizarea admirabila a lui Herodot, de cei mai viteji si cei mai drepti dintre traci. De asemenea, nu stim cum se va fi numit acel, "rege al dunarenilor" (Histrianorum rex) care, aproape doua secole mai tarziu, s-a opus cu eficacitate patrunderii scitilor lui Atheas in tarile din dreapta Dunarii si care, indicat de izvorul respectiv (Trogus-Iustinus) numai prin titlul mentionat, a fost un conducator al getilor de pe Istros (Dunare). Tot, astfel, nu stim cine ii va fi condus pe getii din partile Teleormanului de azi care, ajutandu-i pe tribalii regelui Syrmos, impotriva lui Alexandru Macedon, l-au silit pe ilustrul cuceritor sa-i ameninte trecand Dunarea demonstrativ, fara a indrazni, totusi - dupa cum relateaza istoricul Arrianus- sa-i urmareasca in stepel