Poporul roman din Transilvania a trait o lunga perioada de timp in care el n-a avut conditiile necesare spre a-si putea forma o patura intelectuala. La acest nivel s-au ridicat doar indivizi izolati care odata ajunsi pe treapta afirmarii, in numeroase cazuri s-au asimilat cu etniile dominante din punct de vedere politic. l9x6xz
Aproape singura treapta intelectuala, pana la care romanii ardeleni au putut inalta pe unii dintre ei a fost cea preoteasca. Faptul in sine, considerat dintr-o perspectiva istorica generala, n-ar fi ceva deosebit, intrucat se cunoaste proportia coplesitoare in care, in toata Europa medievala, biserica si cultura teologica au reprezentat cultura, au contribuit la pastrarea si transmiterea ei peste generatii, ori au intermediat dezvoltarea altor variate domenii de cunoastere, avand ca baza de plecare teologia si credinta, sau, in unele cazuri, distantandu-se de ele, dar si atunci obligate fiind a-si determina relatia cu aceasta matrice fundamentala a gandirii vremii.
Ceea ce insa constituie la romanii ardeleni un caz particular al problemei schitate este numarul foarte redus al celor ce aveau acces chiar si numai la modesta conditie a preotiei, iar pregatirea teologiei era si ea cat se poate de sumara, astfel incat cu greu am putea vorbi de formarea, in cadrul acestui proces, a unei paturi care sa se poata numi „intelectualitate”. Cei care ar fi putut aspira la includerea in cadrul ei erau prea putin la numar, prea slab si unilateral pregatiti.
Cu toate acestea, in preotimea si in invatatura teologica, atata si asa cum au fost ele, au incoltit germenii viitoarei ridicari a poporului roman prin cultura.

Situatia descrisa a cunoscut o schimbare incepand cu secolul al XVIII-lea.
S-a dezvoltat mult, in istoria culturii noastre, tema sansei pe care unirea religioasa cu biserica romana a unei parti din romanii ardeleni a oferit-o unui numar tot mai mare dintre acestia de a-si apropria nu numai o formatie teologica temeinica, la nivelul exigentelor vremii, dar si acele cunostinte intinse de istorie si filologie care au constituit argumente ale originii si ale continuitatii poporului roman, ale dezvoltarii constiintei sale nationale moderne, si ale luptei sale sistematice, programatice pentru drepturi sociale, politice si nationale.
Subscriind la aceasta realitate a istoriei noastre, e necesara insa o completare, aratand ca secolul al XVIII-lea s-a remarcat printr-o propensiune generala a societatii europene in favoarea factorului cultural si al instructiunii largite. Ca in acelasi secol, autoritatile Imperiului habsburgic, pana la tronul imperial, au fost castigate pentru idei de reforme partiale, intre care intrau si cele din domeniul culturii.
Prin urmare, indiferent de favorizarea temporara de care unitii au beneficiat, pe acest plan, si de decalajul, tot temporar, pe care aceasta favorizare l-a conditionat, romanii ardeleni au fost capabili, incepand din a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, sa depaseasca atat inapoierea lor culturala in general, cat si decalajul introdus pentru o vreme de sciziunea confesionala aparuta in interiorul lor.

Generatia „Scolii Ardelene”, pe care o putem aseza, cronologic, in functie de perioada de activitate publicistica intensa a reprezentantilor ei, intre anii 1780-1820 a constituit, cel putin prin calitate, daca nu si prin cantitate, intaia veritabila intelectualitate romaneasca din Transilvania. Ea a fost urmata, tot ca un corp profesional relativ bine conturat, de generatia premergatoare revolutiei de la 1848, care a avut apoi si rolul de capetenie in conducerea miscarii.
In cazul amandurora, biconfesionalitatea s-a estompat treptat si intelectualitatea ardeleana a anului de cumpana 1848 a fost una nationala, supraconfesionala.
In etapa Scolii Ardelene rolul pregatirii teologice in formarea intelectualilor romani a fost cvasitotal. Cu exceptia lui Ioan Piuariu-Molnar, nu vedem sa fi fost vreunul din oamenii de mare cultura ai perioadei care, in intregime sau in parte, sa nu fi avut aceasta pregatire de baza, indiferent careia din cele doua confesiuni a apartinut.
Generatia pre-pasoptista incepe a numara in randurila sale cativa juristi si profesori, dar acestia din urma au de obicei la baza tot studiile teologice, carora la adauga preocuparile filosofice, pe care tot teologia li le-a mediat.
Sa amintim astfel pe Timotei Cipariu, Simion Barnutiu, George Baritiu, Andrei si Iacob Muresianu, Al. Papiu-Ilarian, Ioan cavaler de Puscariu si nenumarati altii, indaratul activitatii publice a carora -; exceptandu-l pe Cipariu -; nu s-ar banui, la prima impresie, trecerea lor prin invatamantul teologic, care -; asadar pana la mijlocul secolului trecut a ramas piatra de temelie a formarii si ascensiunii intelectualitatii romanesti.
In legatura cu aceasta mai semnalam un fapt prin care procesul respectiv dobandeste o alta perspectiva si dimensiune.
Teologia a fost, pentru mii de tineri proveniti din straturile taranesti, sansa ascensiunii lor sociale. Infiintarea preparandilor a adaugat acesteia si pregatirea pentru cariera de invatator.
Ambele sunt, in prima jumatate a veacului trecut, la un nivel calitativ in general corespunzator timpului, astfel ca, desi inspectiile scolare si vizitatiile canonice mai semnaleaza cazuri de dascali si de preoti necorespunzator pregatiti, situatia de ansamblu este incomparabil schimbata in bine, fata de cea de cu un secol inainte.
Ajungem acum la fenomenul social pe care ni-l propusesem a-l semnala. Dupa ce multi tineri se ridicasera de la conditia rurala la cea intelectual-preoteasca, un timp ascensiunea sociala spre noi trepte, sau indreptarea spre alte profesiuni a ramas stationara, in absenta mai ales a conditiilor materiale. Una din consecintele situatiei acesteia a fost fenomenul casatoriilor in foarte mare numar in interiorul corpului social al preotimii. Preotii si fiii lor se casatoreau frecvent cu fiice de preoti, fiicele sunt maritate de preferinta cu preoti.
Inseamna ca aceasta perioada pe care, dintr-un punct de vedere, am numit-o mai sus „stationara”, a cunoscut totusi un progres in sensul consolidarii sociale, materiale si numerice a categoriei intelectuale preotesti. Alegem un singur exemplu care nu vedem ca ar putea fi contrazis prin invocarea de numeroase altele contrare, in cuprinsul societatii romanesti ardelene. Fratele lui George Baritiu, Alexandru, el insusi preot*, si-a maritat cu preoti 5 din cele 6 fete ale sale. Tot astfel nu mai e necesar sa recurgem la exemple pentru a demonstra faptul atat de bine cunoscut al indreptarii preferentiale a fiilor de preoti catre teologie, de multe ori cu intentia de a urma tatalui ca titulari in parohie.
Cam din jurul anului 1860 teologia si tagma preoteasca vor vedea insa diminuandu-se rolul lor precumpanitor de pana atunci. Ele vor imparti si cu alte profesiuni cu studii superioare compunerea intelectualitatii ardelene; s-ar putea chiar vorbi, dupa 1880, de o retransare a lor pe un plan secund ca pondere social-politica si culturala, in favoarea juristilor, a altor profesiuni libere din sectorul economico-financiar, a profesorilor, a medicilor.
La fel ca in secolul al XVIII-lea, pentru care am subliniat interventia mai multor factori care au concurat la ascensiunea intelectualitatii romanesti pe baza ecleziastica, si in a doua jumatate a secolului al XIX-lea au intervenit mai ales factori obiectivi si extrinseci care au reasezat proportiile intre felurite categorii profesionale ale intelectualitatii, facand sa inceteze preeminenta elementului clerical.
Acesti factori au fost mai numerosi, astfel ca punerea lor completa in evidenta ar necesita un mic studiu sociologic, aparte. Ne oprim asupra unuia, care ni se pare deopotriva important si explicit: evolutia sistemului politic al fostei monarhii habsburgice de la absolutism la constitutionalism. In prima faza, biserica si membrii ei au avut in mod firesc un rol fruntas in lupta politica si in promovarea culturii, deoarece clerului superior ii erau acordate unele prerogative de exceptie, si membrii sai, chiar atunci cand se expuneau mai cu indrazneala pentru cauza poporului, erau mai feriti de rigorile legii si ale arbitrariului puterii.
In faza a doua, conditiile vietii politice se schimba: politica depinde mult acum de disputele in jurul proprietatii funciare si de circulatia proprietatilor mobiliare. Se instituie, desi cu numeroase lipsuri, un sistem electoral, cu mecanisme de desfasurare in care clerul nu se mai poate implica direct. Programele politice se sustin in adunari electorale, in parlament, in presa -; forme de activitate ce reclamau o alta pregatire si profesiune, in special pe cea juridica.
Constiinta nationala si revolutia de la 1848 au fost pregatite in principal de preotime (a se rememora cunoscutul vers al lui Andrei Muresanu „Preoti cu crucea-n frunte”), pe cand Partidul National, miscarea memorandista si Unirea din 1918 au fost in primul rand opera juristilor secondati eficient de elemente bancare, si de alte categorii, printre care si de preotime.
Cand Saguna a rostit cuvintele: „Flere possum sed juvare non”, marele prelat n-a exprimat o incapacitate personala, ci a intuit modificarea conditiilor obiective ale luptei politice, care nu mai permiteau clerului aceleasi forme de militantism, nici in politica, nici in cultura, domenii in care se forma o categorie profesionista, o jurnalistica si o tagma scriitoriceasca noua, cu o tenta pronuntat laica, abordand alte teme si innoindu-si mijloacele de expresie artistica.
In incheiere, incercam a trasa o subliniere menita a reliefa cel mai mult tema pe care pe scurt, totusi poate cu prea multe digresiuni istorice si sociologice, ne-am propus sa o tratam. O subliniere intemeiata - o recunoastem cu precautia cuvenita - pe unele ipoteze si impresii ce ar putea fi judecate drept subiective, ca provenite din atractia sentimentala a ardeleanului pentru aceasta parte a romanimii, pe care o simte cu deosebire apropiata sufletului sau.

Sa rostim deci inca odata titlul nostru, dar sub forma de intrebare: „Ce a dat intelectualitatii romanesti transilvane pregatirea teologica, atat de intinsa in cadrul formarii ei?”
In primul rand, i-a pus baza unui prim strat de cunostinte de nivel superior, apropiate de cele oferite de o cultura avansata. Aceasta, fireste, in campul teologiei propriu-zise, apoi al filosofiei, al istoriei, al lingvisticii.
A asezat in intelectualitatea ardeleana o disponibilitate majora pentru ceea ce curent sunt numite stiintele umaniste. Prestigiul acestora si al celor ce le cultivau a predominat de departe alte ocupatii. In fond, chiar dreptul, cu osatura lui romana si cu abundenta de texte latinesti, era tot un fel de „umanioara” in maniera de atunci.
A trebuit sa treaca mai multa vreme decat dincolo de Carpati, pentru ca ardelenii sa paseasca spre a-si forma si ceea ce se cheama o „intelectualitate tehnica”.
A dat acestei intelectualitati a noastre un anume stil de gandire, caracterizat prin rigoare logica, prin retinerile in fata efuziunilor imaginative. Ardelenii n-au fost mari romantici, si pana in anii ’80 ai veacului trecut n-au dat, cu exceptia lui Budai-Deleanu si a lui Andrei Muresanu, - autori ai cate o sigura reusita literara -; mari poeti. Pana la Cosbuc, si nici chiar in opera acestuia nu prea mult, lirismul nu i-a caracterizat, universul lor sentimental fiind disputat de o gandire ordonata, in care, spre pilda subiectivul credintei era integrat intr-un sistem interpretativ al existentei lumesti si al celei transcendente.
Rigorii logice si propensiunii spre obiectiv, formatia teologica i-a pus inainte rigoarea morala. Evident, multa lume ar putea zambi cu talc si a declara ca e vorba de o lauda de sine. Credem insa ca e o realitate faptul ca ardeleanul are o tendinta, ce duce uneori pana la rigiditate incomoda, inspre respectul legilor, civile cat si morale. Ceea ce inaintea unora il face usor respectat, dar si usor nesuferit.
Am conchide ca abundenta sorbirii din sursa teologica a facut din intelectualitatea ardeleana un grup uman cu anumite trasaturi specifice, nu neaparat superioare altora, ci doar intrucatva altfel, si care nu il diferentiaza si nu-l opun tipului national roman, ci ii completeaza imaginea de ansamblu.

* si casatorit cu o fiica de preot.