e8k24ki
Viata
Datorita lui Amian sau Ammianus Marcellinus, gandirea istoriografica latina accede la unul dintre piscurile ei. Literatura latina tarzie nu cunoaste decat doua genii, unul pagan si celalalt crestin: Amian si Augustin. Amian este atat de important nu numai datorita capacitatii sale de a amalgama tipare istoriografice relevante, datorate res gestelor, analisticii, memoriilor si preromanului, ci si unei inzestrari intelectuale care i-a ingaduit sa reflecteze profund, sa ofere o marturie nepretuita asupra Imperiului tarziu, asupra crizei lui si asupra sperantei de a o transcende, asupra mentalitatii amurgului unei civilizatii. Marturia lui Amian se intemeia de altfel pe o bogata experienta personala a realitatilor si oamenilor1.
Manuscrisele nu-l numesc decat Ammianus Marcellinus, iar Libanios nu inregistreaza decat Markellinos (Ep., 392). Caci toate informatiile referitoare la biografia lui Amian provin fie din opera lui, fie din scrisoarea lui Libanios, mai sus mentionata, fie dintr-o mentiune a gramaticului Prisclanus, din secolul al Vl-lea d.C. Amian s-a nascut in Siria, adica la Antiochia, importanta cetate cosmopolita, pe la 330-335 d.C. Apartinea unei familii din aristocratia municipala a curialilor si a primit o educatie ingrijita. Nu a fost, probabil, de la inceput supus unor frustrari semnificative si a realizat o lina cariera militara. Trebuie sa fi facut parte dintr-un detasament de elita al cavaleriei romane. Prin 350 d.C, a fost admis in corpul garzii imperiale, constituit de protectores domestici (AM. MARC, 15, 5, 22; 18, 8, 11). incepand din 353 d.C, Amian a fost atasat statului major al lui Ursicinus, care comanda cavaleria romana din Orient impotriva persilor. Amian l-a insotit pe Ursicinus in diverse misiuni delicate, care au implicat si lichidarea fizica a uzurpatorului Silvanus in Gallia (AM. MARC, 14, 11, 2; 16, 2, 8). in Gallia, Ursicinus si Amian l-au asistat, in 356-357 d.C, pe tanarul cezar Iulian, in razboiul purtat impotriva alamanilor, pentru a se intoarce apoi in Orient. in 359 d.C., Ursicinus pierde comanda sa orientala si intra in dizgratie, spre marele regret al lui Amian (20, 2, 5). Esecul lui Ursicinus a avut un efect cu atat mai frustrant asupra lui Amian cu cat el nu era obisnuit cu accidentele traumatizante. Ulterior, Amian se raliaza noului imparat august care era Iulian: participa la campania lui impotriva persilor (23, 5, 7), ca ofiter de stat major, insarcinat uneori si cu misiuni de recunoastere. Dupa moartea tragica a lui Iulian, Amian se retrage din armata, ca sa traiasca la Antiochia (AM. MARC, 25, 10, 1). Amian a fost astfel din nou - si mult mai intens -traumatizat. Calatoreste insa in Imperiu, prin Grecia, Egipt si Tracia, iar prin 383 se stabileste la Roma. Incidentelor traumatizante din existenta sa, Amian Ie-a raspuns cu o prudenta politica abila, „compensata" insa de angoase interioare teribile, pe care le va comporta opera sa. Scrisoarea lui Libanios releva ca, in 392 d.C, Amian isi alcatuise partial opera, care inregistra deosebite succese de public, cu prilejul recitatiilor. Data este semnificativa deoarece coincide cu accesul la puterea imperiala al lui Eugenius si cu ecloziunea cercului Nicomachilor. Amian, care i-a cunoscut pe protagonistii acestui cerc - Symmachus, Nicomachii, Praetextatus (27, 7-9) - si-a conceput opera ca expresie mental-ideologica, alaturi de alte marturii, a demersului lor. A ramas la Roma si dupa victoria lui Theodosius I. Trebuie sa fi murit prin 400 d.C, dupa ce devenise, probabil, senator roman2. Dar esecul politic catastrofal ai Nicomachilor si al imparatului Eugenius trebuie sa-l fi supus pe Amian la un al treilea traumatism moral. De unde prudenta ilustrata de opera sa fata de Theodosius I si de urmasii lui.
Opera
Din opera lui Amian ni s-a conservat numai o parte dintr-o scriere istorica ampla, intitulata „Carti de Amian ale faptelor savarsite", Ammiani Marcellini rerum gestarum libri sau, mai pe scurt, „Res Geste". Din aceste Res Geste s-au conservat numai optsprezece carti, numerotate de ia cartea a paisprezecea la cartea treizeci si una si purtand asupra evenimentelor petrecute intre 354 si 378 d.C. Chiar la sfarsitul Res Gestelor, Amian precizeaza limitele cronologice si geneza discursului sau: „dupa masura puterilor mele, ca fost ostas si grec de neam (ut miles quondam et Graecus), am povestit faptele petrecute de la principatul lui Caesar Nerva si pana la moartea lui Valens" (31,16, 9, trad. de David Popescu). Adica, in forma sa completa, opera amianeica se intindea intre 96 si 378 d.C. Oricum, inceputul originar al Res Gestelorin 96 d.C. evidentiaza intentia lui Amian de a continua- operele lui Tacit.
Cum cifra de treizeci si una de carti pare bizara, nu cumva urmarise Amian sa scrie treizeci si sase de carti, avansand pana la moartea lui Theodosius? O boala sau alt eveniment l-au obligat oare sa se opreasca dupa infatisarea dezastrului suferit de romani la Adrianopol? Aproape imediat dupa enuntul-cheie, mai sus citat, Amian insusi pare a marturisi ca a fost obligat sa-si incheie rapid opera: „mai departe sa scpe aJtii, mai in stare decat mine prin floarea varstei si prin cultura lor" (31,16, 9, trad. de David Popescu). Dezechilibrul evidentiat de ritmul narativ deconcerteaza cercetatorii moderni, care nu inteleg de ce Amian infatiseaza doua secole si jumatate in treisprezece carti, pnru a consacra apoi optsprezece carti numai unei secvente de douazeci si cinci de ani! UnJrair pteaupws chiar ca Amian ar fi scris doua opere istorice: prima s-ar fi intins intre 96 si 337 dC. (moartea lui Constantin), iar a douaaf fi purtat asupra perioadei 337-378 d.C. Nimic no indreptateste insa o asemenea ipoteza. De altfel res gesteie au comportat intotdeauna o cronica a evenimentelor apropiate de momentul redactarii lor, precedate de o relativ scurta „arheologie", adicade nararea faptelor mai vechi. Chiar daca ele erau mai putin centrate pe contemporaneitate decat specia asa-numitei historia (in intelesul restrans al termenului). Prin urmare Amian a relatat rapid evenimentele secolelor al ll-lea si al lll-lea-ftiCv pentru a incetini ritmul discursiv dupa moarta lui Constantin si a prezenta detaliat tot ce s-a petrecut dupa 353 d.C. De fapt a insirat fapte la care asistase el insusi, petrecute sub domniile lui Constantiu II (337-361), Iulian (36l-363), lovianus (363-364), Vatentinian I (364-375) si Valens, fratele acestuia (364-378), ca si inceputurile domniilor lui Gratian (367-383) si Valentinian II (375-392). Amian a inteles sa aplice discursului sau, astfel articulat, o metodologie analistica. El insusi reliefeaza ca utilizeaza o relatare riguros cronologica a evenimentelor (15, 1, 1; 16, 1, 2). li repugna tratarea parcelara a materiei, care este structurata in functie de schimbarea anilor. In ultimele carti, tiparul analistic este aplicat mult mai liber decat in prima parte a discursului istoric conservat: Amian insusi recunoaste ca trebuie uneori sa-si ordoneze expunerea in functie de simultaneitatea unor evenimente survenite in diverse regiuni ale Imperiului, foarte indepartate unele de altele (26, 5, 15). in definitiv, in sectiunea conservata a operei sale, Amian amalgama tiparelor res gestelor - sa nu uitam ca el nu continua Analele, d Istoriile lui Tacit - si analisticii, structurile memoriilor, asa-numitilor commentarii. Amian incredinta cititorului propria experienta, faptul trait de el insusi si utiliza in acest scop note luate anterior, ca schitele unor veritabile memorii. De asemenea, diversitatea reperelor cronologice, practicata de istoric, ca sa desemneze schimbarea anilor, se ajusta foarte bine exigentelor memorialisticii. in ultima instanta, amalgamul de tipare si specii i-a ingaduit lui Amian sa tina sub control o materie foarte variata, foarte stufoasa. Pare constient ca realizeaza o historia, intr-un inteles larg al termenului (26, 1, 1)3.
Documentarea istoricului s-a realizat deosebit de scrupulos. Este probabil ca a utilizat ca surse literar-istorice directe autori ca Marius Maximus, Ignotus, biograful Istoriei imperiale a lui Enmann, Eutropiu - in pofida sfidarilor proferate impotriva lor -, Analele lui Nicomachus Flavianus, Panegiricile Imperiului tarziu, Symmachus. Amian a recurs si la izvoare grecesti, precum cele oferite de Cassius Dio, Herodian, Dexippus, Magnus din Carrhae, memoriile lui Oreibasios din Pergam, medicul personal al lui Iulian, chiar scrierile acestui imparat, prima varianta a istoriei Imperiului datorata lui Eunap. Marele istoric a utilizat pe scara larga documentele, caci a consultat arhivele publice si ale palatului imperial, rapoartele guvernatorilor de provincie, alte izvoare directe. Fara indoiala, si-a consemnat experienta personala a faptelor mentionate, notele luate cu diverse prilejuri, relatarile orale ale diversilor informatori. S-a demonstrat relativ recent ca documentatia lui Amian a fost foarte meticuloasa. El insusi atrage atentia asupra utilizarii datelor oferite de feluritele izvoare (15,1,1). S-a slujit de rapoartele trimise de cercetasi si de unii ofiteri, de zvonurile care circulau in armata, de informatiile pe care le furnizau privilegiatii curtii imperiale. Pe de alta parte, Amian cunostea temeinic scrierile marilor autori greci si romani, adesea citati, indeosebi in digresiuni: Homer si Vergiliu, Platon, Aristotel si Cicero, Titus Livius, Cornelius Nepos si Valerius Maximus, Pliniu cel Batran si Aulus Gellius. Totodata, Amian I-a admirat fervent si pe Velleius Paterculus, soldat si istoric subtil, ca si el insusi. Dar, cum am aratat, marele sau model a fost Tacit, de care-iotusi s-a distantat in multe privinte. Iar Titus Livius i-a servit de asemenea ca arhetip4. in retorta sa fermecatoare, Amian a prelucrat, topit si restructurat toate elementele provenite din izvoarele si modelele sale.
Cand a fost publicata opera istorica a lui Amian? Am aratat ca scriitorul a alcatuit-o intr-o lunga perioada de timp. Publicarea s-a realizat de asemenea pe transe, aparute in etape diferite. Partea pierduta trebuie sa fi fost publicata intre 379 si 384 d.C. Iar sectiunile conservate trebuie sa fi aparut pe triade, grupuri de trei carti, intre 385 si 398 d.C*. De altfel opera lui Amian comporta prefete interioare, ca si monumentala fresca liviana. Reiteram constatarea ca, inainte de publicare, Amian recita in public fragmente din ceea ce alcatuise. O anumita fractura intervine intre cartile a douazeci si cincea si a douazeci si sasea5.
Poetica si critica istoriografiei
Metodologia scrupuloasa, care debuseaza insa spre o autentica creativitate in raport cu izvoarele utilizate, tendinta de a se plasa in contextul istoriei universale, dar si de a figura fenomenele ca fapt trait, sunt legitimate de o adevarata poetica a istoriei, care purcede insa, ca la Titus Livius, de la critica
Cartea paisprezece a aparut dupa 383 d.C, data expulzarii strainilor din Roma (AM. MARC, 14,6, 19). Cartea a douazeci si una a fost editata dupa ce Philargus a devenit „comite", comes, al Orientului, in 382 d.C, si Aurelius Victor, in 388-389 d.C, prefect al Orasului Roma (AM. MARC, 21, 4, 2). Pe cand cartea a douazeci si doua a aparut inainte de distrugerea Serapeum-ului din Alexandria, din 391 d.C. (AM. MARC, 22, 16,12). Primele douazeci si cinci de carti au aparut deci inaintea esecului Nicomachilor si lui Eugenius, din 394 d.C. predecesorilor. in prefetele interioare si secundare ale operei sale, Amian infiltreaza numeroase observatii de poetica istorica. Am mentionat si fagaduielile de a infatisa evenimentele in ordine cronologica, pe temeiul propriei experiente sau al amintirilor altora, marturisirile de a abandona stricta cronologie. insa mai ales Amian critica procedura altor istoriografi, ca in randurile urmatoare:
.....socotim nepotrivite criticile pe care ni le fac cei ce murmura, ca si cum ar fi fost personal lezati, daca bunaoara n-am aratat tot ce a spus imparatul la masa, daca am omis sa indicam motivul chemarii soldatilor la o adunare, ca nu se cuvenea ca in descrierea amanuntita a regiunilor sa trecem sub tacere niste mici fortarete, ori ca n-am dat numele tuturor celor care au fost prezenti la instalarea unui pretor urban. Acestea si altele ca acestea sunt in dezacord cu disciplina istoriei, care este deprinsa sa se ocupe cu faptele mai de seama si nu sa inregistreze toate amanuntele" (26, 1,1, trad. de David Popescu). Este evident ca Amian reproba metodele biografilor, obsedati de figurarea vietii private a imparatilor, ca si scrupulele epitomatorilor in vesnica vanatoare de cifre „exacte", adesea dovedite ca iluzorii. Astfel sunt aspru si acid reprobati Marius Maximus si alti biografi, ca sa nu mai vorbim de Eutropiu ori chiar de Aurelius Victor. Amian nazuieste spre o istoriografie majora, care sa deambuleze intre culmile evenimentelor.
Din aceasta pricina, Amian revalorizeaza tiparele res gestelor, de multa vreme devenite desuete, si ale analelor utilizate numai de Nicomachus Flavianus, mentorul sau spiritual. in timp ce aceasta istorie majora, numita de el historia, prin folosirea in sens mai larg a termenului, Amian o vrea fidela adevarului sau macar veracitatii. Caci discursul sau va poetiza materialul atat de scupulos colectat, insa in virtutea decelarii cauzalitatii fenomenelor si a unui adevar, de care nu se desprinde decat obligat, pentru ca „adevarul isi are adesea primejdiile lui" (AM. MARC, 26, 1, 1, trad. de David Popescu). incat Amian investeste, ca un concept-cheie, termenul de fides cu sensul de veracitate istorica, dar fara a elucta total vechiul inteles de „loialitate". La aceasta loialitate a istoricului, Amian se refera in finalul discursului sau, insa si in alte pasaje (31, 5-l6 si 15, 5, 13; 26, 6, 28; 29, 1, 28 si 5, 19). El ii reproseaza lui Herodot lipsa de fides (18, 6, 23), in schimb atribuie istoriografilor greci in general si lui Timagene in special un corolar al veracitatii sau o cauza a ei, adica „sarguinta", diligentia (15, 9, 2)6. Astfel Amian legitimeaza documentarea sa foarte solida, ca un nou Polibiu. Pentru ca, de fapt cum am vazut, Amian nu vizeaza adevarul pur, greu de atins. Reia in acest fel reflectiile lui Tacit, care marturisise ca se afla la stramtoare, in arto, si ca efectua „o munca fara glorie", inglorius labor. Amian considera ca trebuie sa tina seama de exigentele puterii statale, de publicul sau, deoarece ar fi incheiat un adevarat contract cu acesta.
Devenea, prin urmare, inevitabila o arta a deformarii istoriei. Profundul cunoscator al antichitatii tarzii si al literaturii lui care este Jacques Fontaine a pus in lumina o anumita subiectivitate a viziunii amianeice, tensiunea dramatica a discursului istoricului, normala in clipe cand Imperiul era asaltat de germani si de persi. Ceea ce impunea elogierea Romei7. indeobste Amian distribuie generos laude si blamuri, in functie de interesele Romei si ale Imperiului, de normele mentalitatii romane, care reclamau un discurs nobil si demn. El nu relateaza nimic despre administrarea Romei in vremea prefectului Artemius, fiindca nu comportase nimic „vrednic de amintit", memorabile, „care sa fie demn de a fi povestit", quod narrari sit dignum (17, 11, 5). Demnitatea scrierii sale il preocupa obsedant (27, 2,11; 28,1, 2; 12; 15). De aceea expune numai ceea ce ilustreaza marile linii ale dezvoltarii istoriei (29, 1, 1; 31, 5, 10). Elogiaza concizia (15,1,1), insa reproba pe cei ce o cauta cu vadita exagerare (23, 6, 1). in acest fel isi propune, parca in functie de exortatiile lui Cicero si de idealurile lui Tacit, sa dobandeasca accesul la un adevar subiectiv, interior, dar profund si mai important decat cel exterior.
Prin urmare in ochii lui Amian numai o istorie majora afla gratie. Desigur este vorba de o istorie pe care o calauzeste o fides concomitent romana si elevata, de o deformare utila, salutara, a unor fapte. Aceasta istorie blameaza sau elogiaza, deoarece Amian, precum Tacit candva, se erijeaza nu numai in postura de martor meticulos al fenomenelor, ci si in cea de judecator al lor si al oamenilor.
Mesajul istoricului
intr-adevar, ca si Tacit, Amian judeca cu deosebita severitate viciile si glorifica virtutile. Ori, altfel spus, identifica permanent tot ce era „bolnav", aegrum, sau „sanatos", ualidum, in lume. Declara ca stralucirea Romei a fost erodata de slabiciunile celor ce s-au lasat prada viciilor si libertinajului (14, 6, 7). Urmeaza o fresca incriminatorie a viciilor si viciosilor Romei, proveniti din cele mai diverse categorii sociale. Sunt reprobati aristocrati, oameni instariti, femei elegante, insa si plebea (AM. MARC, 14, 6, 7-26). Amian se dezlantuie impotriva adulatiei exagerate, pasiunii pentru circ, captarii testamentelor. in alta secventa a discursului sau, blameaza, cu o verva satirica pregnanta, viciile avocatilor (30, 4, 3-22). Mentalitatea Nicomachilor, care refuza sa abandoneze vechiul mos maiorum, patrunde cu putere in discursul amianeic. Istoriografia lui Amian se constituie ca pregnant moralizatoare: de aceea s-a decelat in tesatura sa idealul omului sobru8.
Cu toate acestea, Amian ilustreaza noul utilaj mental al epocii, cand trebuie sa decida care sunt factorii prioritari in cauzalitatea istoriei. in functie de traditiile istoriografiei romane, istoricul ii identifica in conjunctia dintre „virtute", uirtus, si „soarta", fortuna (14, 6, 3). Amian acorda un loc mai semnificativ initiativei umane decat autorul Istoriei Auguste. Totusi el nu poate recupera integral vechiul antropocentrism al istoriografiei romane anterioare. O „ordine fatala", fatalis ordo, statornica pentru eternitate, biruie, in ultima instanta, forta umana si virtutea (AM. MARC, 23, 5, 5). De altfel Amian confera o pondere deosebita tuturor manifestarilor divinului: oracole, sacrificii, visuri premonitorii, presagii. El reactioneaza cu o vadita angoasa fata de mesajele emise de transcendent9. Ceea ce nu-l impiedica sa confere demersului uman o foarte larga marja de manevra. A rezultat din cele aratate mai sus ca universul amianeic a fost marcat cu pregnanta de optiuni politice si culturale clar decantate. Am vazut ca Amian insusi defineste statutul acestor optiuni in pasajul mai sus citat, unde afirma ca isi articuleaza discursul ca fost soldat - miles quondam - si grec, Graecus. Aluzia la experienta sa militara pare limpede. Patriotismul ardent, glorificarea Romei, pe care o apara armata, dar si a juramantului militar, ca si dispretuirea uzurpatorilor releva optica unui fost ostas. Ca si atentia harazita fenomenului militar in cursul enuntarii. Mai complex trebuie talmacita referinta la grecitate. S-a opinat ca ea ar conota optiunea pentru elenism, inchipuit ca notiune cultural-religioasa si pagana, insa in functie de interesele si ideologia curialilor provinciali, din randurile carora provenea Amian. Dupa parerea noastra, in primul rand Amian semnalizeaza faptul ca limba lui natala era greaca si scuza eventuale greseli de latina. in al doilea rand, istoricul nu se refera la curiali, desi, cu siguranta, impartaseste ideile celor ce erau puternic atasati Imperiului. El are mai degraba in vedere unitatea greco-romana, axata pe traditii. Pentru Iulian, grecul, ho Hellen, semnifica tocmai exponentul traditiilor cultural-religioase ale lumii greco-romane. „Grecul" devenise „omul roman", homo Romanus, de multa vreme propagat, insa acum circumscris de practica vechilor religii. Astfel Amian proclama cu o anumita prudenta - normala dupa esecul politico-religios al Nicomachilor - adeziunea la idealurile lui Iulian si ale lui Praetextatus. in al treilea rand, daca „soldat" revela componenta pragmatica si limitata in timp a discursului amianeic - deoarece autorul fusese militar „candva", quondam - „grecul" reliefa o componenta intelectuala si permanenta, eruditia fidela stiintei elenistico-romane, care depasea domeniul ostasesc. „Soldatul" este mai putin important decat „grecul". Amian conoteaza faptul ca el isi scrie opera ca fost soldat, dar mai cu seama ca exponent al structurilor mentale traditionale, asumate de cercul Nicomachilor. Si desigur ca un cercetator pasionat al documentelor, ca narator integru, chiar daca nu-si face iluzii in privinta obiectivitatii absolute10. Istoricii greci fusesera mai scrupulosi decat cei romani.
Fidelitatea fata de senat interfereaza cu loialitatea vadita absolutismului imperial. Desi Amian reproba aristocratii viciosi si tarele administratiei Dominatului, indeosebi mercenarii barbari infideli juramantului lor militar. Totodata Amian adera la un paganism tolerant. Istoricul recunoaste crestinilor anumite merite (15, 7, 8; 22, 10-l1), pe cand, in ultimele carti, posterioare caderii Nicomachilor si lui Eugenius, Amian, precaut, evita utilizarea pluralului cuvantului „zeu", deus. Personal pare a privilegia un neoplatonism tributar mithraismului si isianismului. Crede intr-un monoteism filosofic. O forta divina superioara ar guverna lumea si s-ar manifesta prin capacitatile zeilor traditionali (AM. MARC, 14, 11, 24; 15, 8, 9; 19, 1, 4; 29, 5, 40 etc). Amian isi iubea Antiochia natala, insa mai ales Roma. Considera ca valorile lor fuzionasera de multa vreme. Exaltarea Romei si a lui Iulian, articulat ca mandatar al destinului cetatii eterne, constituie invarianta gandirii politico-istorice a lui Amian. El imprumuta lui Florus si altor scriitori antici teoria celor patru varste ale Romei; totusi considera ca, la batranete, cetatea eterna s-a retras pentru a duce o viata mai linistita si venerabila. Victoriile i le-ar aduce doar numele ei (AM. MARC, 14, 6, 4-5). Spre deosebire de Salustiu si de Tacit, Amian se invedereaza optimist atat in privinta oamenilor - ale caror vicii pot fi combatute si inlaturate -, cat si a viitorului Romei. Ca si Nicomachii, ca si Claudian si Rutilius, marele istoric crede in eternitatea si in vigoarea perpetua a Romei, „care va trai cat timp vor exista oameni pe pamant", uictura dum erunt homines Roma (14, 6, 3, trad. de David Popescu). Roma a dat popoarelor legi care le va chezasui siguranta, incat o recunosc „ca stapana si regina" (14, 6, 6). Topos-ul eternitatii Romei implica, in vremea cand prevala ca metavaloare sanctitudo, sanctificarea capitalei Imperiului (AM. MARC, 16, 10, 13 si 20; 17, 4, 13; 27, 3, 3). Descrierea intrarii lui Constantiu II in Roma prilejuieste o ditirambica evocare a monumentelor venerabile ale cetatii eterne (AM. MARC, 16, 10, 13-l7). De aceea Amian regreta ca mormantul lui Iulian nu se afla la Roma (AM. MARC, 25, 10, 5). Adept al idealurilor patriotice dezvoltate in cercul Nicomachilor, Amian nu este favorabil Barbarilor, indeosebi celor din exteriorul Imperiului, dar exagereaza simtitor exegetii care il considera exponent al factiunii antibarbare intransigente. Caci, in acea vreme, se estompa, in utilajul mental roman, opozitia intre roman si Barbar. Si aceasta estompare se manifesta chiar printre necrestini! in pofida iluziilor sale traditionaliste, respectului vadit fata de senat (AM. MARC, 14, 6, 5-6), Amian sprijina fervent potentarea absolutismului imperial. Deoarece Roma, „dupa ce a pus sub genunchi grumazul trufas al neamurilor inapoiate si Ie-a dat legi care sunt fundamentale si pastratoare ale unei libertati eterne, ca un parinte hranitor, intelept si bogat, a lasat mostenitori pentru conducere pe cezari, ca pe niste copii ai sai" (AM. MARC, 14, 6, 5, trad. de David Popescu).
Amian sustine Dominatul, caruia ii cere sa duca o politica externa dinamica, sa respecte senatul si traditiile, sa redreseze administratia si armata, sa guverneze, ca Antoninii candva, cu demnitate si temperanta. in vremea respectului ierarhiilor si sanctitudinii, Amian crede in harismul imparatilor: totusi ii condamna pe cei nevrednici de puterea lor, precum Constantiu II11. Marele istoric structureaza o imagine encomiastica a lui Ursicinus, fostul sau comandant, trece sub tacere defectele - reale - ale acestuia, insa mai ales isi angajeaza discursul in glorificarea lui Iulian. Pe un imparat ca luiian ar fi trebuit sa-l slujeasca Ursicinus. Numai Iulian a fost cu adevarat „in stare sa domneasca", capax imperii. Sa domneasca si sa asigure gloria Romei. Iulian emerge ca un nou Germanicus. Dar ca un Germanicus care sa chezasuiasca increderea optimista in viitorul Romei.
Gesta lui Iulian constituie centrul autentic al discursului istoriografie rostit de Amian, piesa lui de rezistenta. Iulian incarnase modelul bunului monarh, imparatului ideal, menit sa redea vigoare stravechilor virtuti romane. Iulian se asemuise cu Titus, in ce priveste intelepciunea, cu Traian, prin gloria militara, cu Antoninus Pius, datorita clementei sale, cu Marcus Aurelius, gratie eruditiei filosofice (AM. MARC, 16,1, 4). Iulian i-a zdrobit pe aiamanl, in pofida educatiei sale deloc militare, „fiindca din primii ani ai tineretii a crescut ca Erechteus, hranit la sanul Minervei, si din umbra linistita a Academiei, nu din cortul militar, a fost adus pe campul de lupta, unde a culcat la pamant pe germani" (AM. MARC, 16. 1, 5, trad. de David Popescu). Iar pentru a-i figura campania orientala, Amian utilizeaza un timbru foarte liric. inca mai patetic, istoricul descrie moartea lui Iulian, intr-un text demn de cele mai exaltante infatisari de „sfarsituri'1, exitus, candva structurate de Titus Livius si de Tacit. Grav ranit, imparatul si-a convocat prietenii, i-a consolat si Ie-a amintit de nemurirea sufletului. Deoarece nu avea decat 32 de ani (AM. MARC, 25, 3, 15-23). Amian nu pare a observa ca moartea lui Iulian echivala cu esecul total al experimentului politico-religios lansat de tanarul imparat-filosof. Portretul encomiastic ai lui Iulian succede descrierii mortii Itii. Calitatile primordiale ale iui Iulian coincideau, in mod semnificativ, cu virtutile cardinale, odinioara inscrise pe scutul lui August: virtutea, clementa, justitia, pietatea. Ca sa ordoneze materia portretului sau, Amian recurge la rubricile suetoniene. Marele istoric ii alcatuieste chiar si un portret fizic, intemeiat pe normele fiziognomoniei: imparatul nu fusese inalt, dar ochii ii straluceau de inteligenta, chipul ii era placut si trupul vanjos (AM. MARC, 25, 4, 22). Gesta iui iulian se transforma intr-un adevarat preroman, in timp ce imparatul devine nu numai un alt Germanicus, ci si un alt Alexandru. S-ar spune ca Amian ajunge sa se identifice el insusi cu Iulian. Ca adept al opticii suetoniene, Amian recunoaste totusi ca Iulian avusese si defecte: o anumita frivolitate intelectuala greceasca, mai ales tendinta de a practica intoleranta fata de crestini (AM. MARC, 25, 4, 20). Semnalul trimis lui Theodosius I pare clar si comporta apelul la toleranta religioasa. Mesajul amianeic consista prin excelenta in p.econizarea unei politici imperiale masiv inspirate de comportamentul monarhic al lui Iulian. Cu singura deosebire ca se recomanda evitarea intolerantei religioase. Statul ideal era cel al lui Iulian, insa corectat si ameliorat12.

Arta informarii cititorului
Nu este asadar deformarea istoriei mai discreta, mai limitata in Res Gestae ale lui Amian decat in operele altor istoriografi romani? in orice caz, arta deformarii istoriei nu stinghereste o cuprinzatoare arta a informarii cititorului, ca s-o caracterizam astfel.
Discursul amianeic ilustreaza nu numai o excelenta documentare istorico-politico-militara, desi s-a aratat ca Amian n-a fost un desavarsit expert in materie de tactica de lupta, intrucat era ofiter de stat major, preocupat mai cu seama de strategia generala13. Caci Amian atesta o pasiune de tip elenistic pentru eruditie, pentru tehnica, pentru documentarea migaloasa. in acest scop, recurge la numeroase stiinte auxiliare ca geografia, balistica, astronomia, fizica, medicina, etnografia. Digresiunile de toate felurile insumeaza 1/6 din totalitatea textului. Aceste digresiuni nu sunt de regula extrinseci, desprinse de semnificatiile cardinale ale discursului istoric, ci dimpotriva, functionale, sortite sa expiiciteze mersul si sensul evenimentelor istorice, intr-o vreme cand multi scriitori alcatuiau digresiuni numai pentru a se referi la curiozitati pitoresti, Amian isi incorporeaza organic excursurile intr-un univers autentic literar, concomitent istoric si fictional. Ceea ce nu inseamna ca informatiile furnizate de el nu veneau in intampinarea orizontului de asteptare prielnic eruditiei, umanismului doct, noutatilor „stiintifice". Astfel istoricul prezinta in textul sau cutremurele si varietatile lor (17, 7, 4-l4), ciuma si manifestarile ei (19, 4, 1), eclipsele de soare si de luna (20, 3, l-2), cometele (25, 10, 2-3), perlele si formarea lor (23, 6, 8-5). Dar Amian dovedeste si o buna cunoastere a armelor de asediu, „artileria" timpului (23, 4) si a interpretarii viselor. Mai mult decat atat, istoriograful se comporta ca un arheolog cand descrie, intr-o celebra digresiune, obeliscurile, prin excelenta ce! adus de la Teba din ordinul lui Constantiu II. Amian furnizeaza chiar traducerea inscriptiilor de pe obelisc (17. 4, 2-23). S-ar fi realizat, cu multa vreme inaintea lui Champolion, descifrarea hieroglifelor, daca talmacirea oferita de Amian a unor texte egiptene ar fi fost luata in serios de savanti.
Deosebit de relevante sunt digresiunile si observatiile enuntate asupra diverselor provincii ale imperiului ori locuitorilor acestora, ca si in legatura cu modul de viata al unor popoare exterioare teritoriilor romane. Cea mai lunga digresiune este consacrata persilor si zonelor locuite de ei, obiceiurilor dezvoltate acolo (AM. MARC, 23, 6). Era normal ca istoricul sa procedeze astfel, dat fiind ca pentru romani tocmai persii reprezentau principalii rivali si inamici ai imperiului. Pentru ca hunii paseau pe scena istoriei romane, Amian le consacra o digresiune celebra prin pregnanta ei, prin consemnarea unor detalii foarte revelatoare (31, 2). Diverselor provincii ale Imperiului le sunt consacrati cate un excursus, unde abunda datele geografice, istorice si etnografice, descrierile cutumelor si chiar trasaturilor fizice ale locuitorilor. Astfel, in spatiul scriiturii, al cititorului defileaza Egiptul, chiar credintele legate de boul Apis (AM. MARC, 22, 14-l6), Tracia (22, 8; 27, 4) si, anterior, intr-o lunga digresiune, Gallia (15, 12). Remarcabil de pertinent sunt enuntate observatiile asupra marcilor psihice ale diverselor semintii: galii sunt zgomotosi si vesnic contestatari, persii efeminati, tracii cumpatati, hunii razboinici, cruzi, iuti la manie si schimbatori. Amian acorda importanta spatiului pontico-danubian, descrie litoralul Marii Negre (AM.
MARC, 22, 8, 43-48). in sectiunea pierduta a operei sale, marele istoric s-a referit, probabil, la Dacia romana. Oricum, el ii mentioneaza pe costoboci si carpi, daci liberi (22, 8, 42 si 27, 5, 5), si se refera, in mai multe randuri, la sarmati (16, 10, 20; 17, 2, 6; 12; 19, 11; 26, 6; 29. 6; 31, 4 etc), la taifali, care locuiau pe teritoriul tarii noastre (17, 13, 19-20; 31, 3, 7; 9, 4-5). De asemenea, Amian reliefeaza mentinerea interesului Imperiului pentru zonele de la nordul Dunarii, cand informeaza asupra expeditiilor intreprinse peste fluviu, in 367-369 d.C, de imparatul Valens (27, 5, 2-l0)14.
Desigur Amian nu a inteles ca Roma se confrunta cu o criza globala si ca sfarsitul Imperiului se apropia cu pasi accelerati. Totusi, in multe privinte, el isi informeaza cu sagacitate cititorii, intrucat da seama de o perspicacitate, de o luciditate notabila, de o observatie pragmatica a fenomenelor istorice. Nu numai ca pune in evidenta criza moravurilor si mentalitatilor romane - chiar daca crede ferm in depasirea ei -, insa reliefeaza tendintele centrifuge care subminau Imperiul (31, 6) si sesizeaza efectele catastrofale ale infrangerii suferite de romani in batalia de la Adrianopol, pe care o compara cu dezastrul de la Cannae (31, 12-l6). Nu este o simpla intamplare faptul ca el s-a straduit sa-si conduca discursul pana la figurarea acestei batalii, care ii incheie opera. Oricum Amian. daca asuma unele valente traditionale ale poeticii romane a istoriei si practica moderat, in scopuri politico-moralizatoare, deformarea acesteia, intelege sa informeze scrupulos, intocmai ca vechii istoriografi greci. Ceea ce nu exclude o fascinanta construire artistica a discursului sau.
Strategia literara
S-a aratat cu judiciozitate ca, in textul lui Amian, rigoarea informatiei si metodologiei „conspira" cu talentul, cu instinctul artistic in vederea fauririi unui discurs istoric absolut original15. Am observat de altfel abilitatea deosebit de performanta, pe care o atesta Amian, in stapanirea materiei sale, in manevrarea amalgamului de tipare si de informatii, provenite din surse atat de variate si de eterogene.
Am aratat ca Amian nu respecta cu scrupuiozitate maxima fagaduiala de a structura, in maniera analistica, discursul sau. Spre a asigura coeziunea expunerii si raporturile logice dintre evenimente, marele istoric si scriitor uziteaza regresiuni si anticipatii ale evenimentelor, ca si jocul contrastelor. Cartea a saisprezecea se incheie prin contrastul intre glorioasa izbanda repurtata de Iulian asupra alamanilor la Argentoratus (azi Strasbourg) si calomniile meschine, intretinute de Constantiu II, pe seama tanarului cezar. Astfel Amian elaboreaza un pregnant efect de uvertura a cartii urmatoare. Fiecare carte este echilibrat structurata in scopul ordonarii simetrice a materiei, configurarii unei unitati bine articulate16. Amian manevreaza cu iscusinta palierele pe care se desfasoara evenimentele, caci cititorul este plimbat cand in Occident, cand in Orient. Spatiul si timpul enuntului autorului sunt de asemenea abil manuite. Dar structura de adancime a discursului amianeic reliefeaza preocuparea de a „fictionaliza" nararea evenimentelor, de a converti ordonarea detaliilor intr-un univers imaginar vibrant, bogat in conotatii emotionale, in arabescuri artistice. Gesta lui Iulian, preromanul lui Iulian, grupeaza in jurul lor toate desfasurarile narative. Ori, altfel spus, dupa nararea rapida a evenimentelor anterioare, eforturile istoriografului vizeaza relevarea performantelor tanarului imparat, ca si a consecintelor nefericite ale disparitiei lui premature. S-a constatat ca Amian imprumuta romancierilor, lui Petroniu si lui Apuleius, procedura nararii aventurilor la prima persoana: romancierilor, insa si memorialistilor. Implicatiile romanesti sunt totusi chiar mai complexe. Pasiunea - deoarece universul amianeic este cel al pasiunii - pentru pitoresc, pentru substanta narativa densa, pentru „capa si spada" a fost comparata cu vocatiile romanelor lui Alexandre Dumas. Pitorescul si emotionalul sunt intrinseci discursului, esentiale pentru constructiile narative ale lui Amian, pentru numeroasele scenarii atent structurate de el.
Jacques Fontaine a decelat chiar un anumit romantism in imagistica amianeica, pe care l-ar reliefa anxietatea autorului, exotismul si patetismul lui, lirismul si subiectivismul, gustul visului si chiar al cosmarului. S-au propus analogii cu Lucan si chiar cu Chateaubriand sau Alfred de Vigny, s-au detectat si valente barochizante17. Noi insa am spune ca arta lui Amian rezida mai ales in revalorizarea filoanelor vechiului expresionism roman, in ciuda obarsiei greco-siriene a autorului. Aceasta se desprinde din intensitatea expresiei si a sentimentelor, din desfasurarea scenariilor, unde sangele curge in valuri si cadavrele se ingramadesc, precum intr-un film tehnicolor. Duetul liniar al faptelor si personajelor rezulta intens ingrosat, alura „epica", aproape homerica, populeaza scenariile, deosebit de performant zamislite. S-a constatat, pe de alta parte, ca, in ciuda experientei sale militare, Amian este avar in indicatii topografice precise, ca nu consemneaza pierderile suferite de armate pe campul de lupta, ca desfasurarea bataliilor nu este prea clar prezentata. Precizia tehnica nu-l intereseaza, cand descrie batalii, in pofida documentarii sale migaloase. Spectacolul multiplicat in imagini pregnante, iata ce prevaleaza in expunerea amianeica. De aceea s-a afirmat ca un „flou" artistic, o labilitate a imagisticii imbiba aceasta expunere, adesea convertita in drama si poate tributara valentelor nuvelisticii antice ori basmelor vremii18.
Naratiile si descriptiile alterneaza in compunerea textului. O naratie ni-l infatiseaza pe Iulian infruntand cu 13.000 de osteni coalitia Barbarilor si aruncand-o in Rin (AM. MARC, 16, 12). Miscarea vie, intens dramatizata, a acestei naratii contrasteaza cu senina descriptie a intrarii lui Constantiu II in Roma. in aceasta descriptie, mai sus mentionata, imparatul dobandeste imobilitatea unei statui. Descriptiile de batalie se pot descompune in succesiuni de tablouri, care au determinat pe cercetatori sa evoce pictura militara a lui
Gericault. Noi am propune pe Nicolae Grigorescu drept termen de comparatie. Plasticizarea imagisticii, vizualizarea necontenita se pot lesne degaja din arta descriptiilor lui Amian, unde utilizarea verbelor la imperfect potenteaza efectul pictural. Instantaneele patetice, detaliile incarcate de violenta, chiar de stridenta, transmit emotii dense, viguroase. Crochiuri care abunda in horific, in teratologic demonstreaza ca acest dramaturg abil, acest poet expresionist numit Amian constituie si un pictor de mare talent. Cateodata ironia caustica se infiltreaza intr-o asemenea sintaxa compozitionala picturala. Excelenta ni se pare descriptia snobului elegant, impatimit de o tinuta vestimentara cocheta. Snobul transpira sub povara vesmintelor inchise pana ia gat, ca sa le desfasoare, la cea mai slaba miscare a mainii, sa le infioare si mai ales sa arate ostentativ broderiile multicolore, ce figureaza tot felul de animale (AM. MARC, 14, 6, 9). Picturalitatea imagisticii este evidentiata si de arta portretului amianeic. in general, personajele sunt infatisate indirect, prin acumularea secventelor narative, insa nu lipsesc portretele directe. Se evidentiaza nu numai portretul lui Iulian, ci si cele ale lui Constantiu II (AM. MARC, 21, 16, 19), Valentinian (30, 8-9), Valens (31, 14). Discursurile personajelor sunt destul de rare: Constantiu vorbeste de patru ori, Iulian de sapte ori, Valentinian de doua ori. Totusi si cuvantarile personajelor exprima emotii pregnante, intense, chiar violente. Deosebit de impresionant se reliefeaza discursul mentionat mai sus, pe care il rosteste Iulian pe patul de moarte (AM. MARC, 25, 3, 15-20). Ultimele ganduri ale tanarului erou sunt pentru succesorul sau, pe care nu-l numeste, insa ii vrea demn de misiunea lui. in realitate, se pare ca Iulian il desemnase ca urmas pe Procopius: ofiterii crestini l-au impus insa pe lovianus. Cuvantarea personajelor, ca si la alti istorici romani, slujeste la ilustrarea rapida, dramatica a unei situatii istorice, insa si la caracterizarea celui ce o rosteste. Am semnalat utilizarea altor procedee compozitionale, ca lungile digresiuni. Este suficient sa mai amintim folosirea epistulelor, pe care le-ar fi schimbat personajele intre ele.
„Fictionalizarea" demersului intreprins de Amian, transmiterea fiorului unor emotii intensive se realizeaza nu numai printr-o pertinenta structurare a detaliilor,' a faptelor relatate. Pentru ca Amian recurge cu generozitate la amplificarea retorica. Autorul celei mai bune monografii candva scrise despre arta si metodologia lui Amian, adica Guy Sabbah, a reliefat ca discursul istoricului este subordonat intentiei demonstrative, tehnicilor argumentarii insistente. Prolifereaza tiradele retorice si glosele declamatorii. Modelul este Tacit, insa Amian nu izbuteste sa egaleze densitatea si condensarea semnificatiilor, atat de performante in scrierile marelui sau precursor. Cu toate acestea, efectul pregnant, relieful, acuzat cu stralucire, emerg si din amplificarile oratorice ale lui Amian. Descriptia bataliei de la Adrianopol este impregnata de retorica si transformata intr-o evocare mitica. Uzitand un cliseu clasic, Amian insera in desfasurarea luptei chiar actiunea zeitei Bellona (31, 13, 1). Cu indrituire, s-a remarcat ca aceasta descriptie constituie acordul muzical suprem al discursului amianeic, ca ea desavarseste armonia compozitiei lui. Pretutindeni insa Amian infiltreaza glose, adesea transformate in lungi tirade retorice19. Oricum, sintaxa textului atesta in general virtuozitate notabila, uneori orientata spre o magie a imagisticii expresioniste.
Scriitura
Este ciudat ca literatura latina cunoaste aproape la inceputurile ei o scriitura laborioasa, o limba manuita cu efort sustinut, precum in marele poem al lui Lucretiu, ca aproape sa sfarseasca printr-un alt stil trudit, sinuos, dificil de receptat, cum este cel al lui Amian. Dar de ce a scris istoricul in latina, si nu in greceste, limba sa materna? Prestigiul deosebit al literelor latine la sfarsitul secolului al IV-lea nu explica suficient optiunea pentru latina, pe care Amian o invatase in scoala si in armata. Apartenenta la fortele armate si relatiile mediului sau formativ din Antiochia cu administratia romana trebuie sa fi cantarit greu. Decisiva a fost insa, dupa parerea noastra, frecventarea cercului si miscarii literare a Nicomachilor, care, spre deosebire de antecesoarele lor, dezvoltate in jurul lui Iulian, privilegiau limba latina. Exponentii Nicomachilor se exprimau aproape exclusiv latineste.
S-a exagerat considerabil stangacia exprimarii lui Amian. Desigur, am aratat mai sus ca Amian insusi se scuza ca se exprima ca un grec. in mai multe randuri pare a se indoi de un talent literar, de care, fireste, nu ducea deloc lipsa. in realitate marele istoric se exprima in latina, intocmai ca multi dintre cei ce scriu si acum intr-o limba cunoscuta temeinic de ei, dar care nu constituie idiomul lor matern. Adica incercand si reusind uneori sa fie corecti, chiar mai corecti decat vorbitorii limbii respective, insa fara a sesiza unele nuante si asumand in orice caz o anumita pretiozitate. Pe de alta parte, desi fost soldat, Amian era un stilist rafinat, constient de autonomia stilistica a istoriografiei romane, organic inclinat spre expresionism si in nici un fel admirativ fata de cel de-al treilea clasicism. in schimb, el il admira pe Tacit. Istoricul artist stia ca Tacit fortase limba pana la limitele latinitatii, in cautarea metasemenelor si imaginilor insolite. El a practicat o intertextualitate complexa cu stilul lui Tacit, transgresand insa in mai mare masura bornele asa-numitei Latinitas. Amian a fortat, a violentat vocabularul roman si a practicat retorica si la nivelul frazei, unde abunda nu numai lexeme si conotatii rare, ci si bizare elipse, disimetrii, improprietati clare, aliante surprinzatoare intre cuvinte. Totusi, astfel Amian voia sa picteze mai expresiv detaliile, sa obtina rezonante pregnante, sa fie mai convingator. Jacques Fontaine a demonstrat ca se manifesta o unitate profunda intre universul interior al lui Amian si expresia stilistica. De aceea scriitura istoricului nu putea fi decat tensionata, angoasanta, dominata de teme obsesionale, de o aventura metaforica bizara. Sa nu uitam ca esecul lui Iulian traumatizase cumplit pe Amian, ca el fusese supus adesea unor puternice frustrari in timpul lungului stagiu militar si chiar in perioada definitivarii operei sale, inclusiv a stilului. incat Guy Sabbah a intrevazut in limbajul tortuos, foarte alambicat, aproape ermetic al lui Amian virtuozitate, capacitate de a manevra cu iscusinta clavirul limbii20. Oricum, in scriitura istoricului abunda comparatiile si metaforele, mai ales metonimiile, sensurile figurate in general. Ca sa arate „cum zice Cicero", Amian nu spune direct ut ait Cicero, ci „cum ne invata autoritatea Tulliana", ut Tulliana docet auctohtas (16, 1, 5). Constructiile insolite slujesc adesea cautarii imagisticii simbolice, a conotatiei lirice, a vocatiilor declamatorii si dramatice, a picturalitatii. Rezulta o scriitura deconcertanta, chiar socanta, care constrange imaginatia cititorului la eforturi considerabile, chiar daca este organic captivanta. Amian este prozatorul latin cel mai greu de inteles si de tradus. Iar acel „flou" artistic, mentionat mai sus, nu s-ar fi putut pune in pagina decat printr-un astfel de limbaj.
Cercetatorii moderni au decelat in vocabularul lui Amian reminiscente livresti, incat au presupus ca istoricul dispunea de un fisier in care figurau toate citatele sau turnurile de fraza pe care voia sa le uziteze. Totusi, pe langa arliaisme si elenisme, in lexicul amianeic figureaza numeroase vocabule si conotatii poetice, care traduc in principal intertextualitati cu poezia vergiliana. Prolifereaza mai ales neologismele, lexemele noi, care desemneaza noile institutii si functiuni administrative, dar adesea se substituie vocabularului traditional, ca sa indice realitati mai vechi sau in orice caz banale. Unele cuvinte ilustreaza exprimarea colocviala a epocii, constituind adevarate vulgarisme. De asemenea, tot in functie de expansiunea limbajului abstract in latina epocii imperiale, abunda termenii abstracti. Lexicul istoricului este ostentativ neclasic, chiar anticlasic, insa adaptat tehnicilor de argumentare, pe care el le privilegiaza21. Orice cititor al Res Gestelor poate observa lungimea exceptionala a unor fraze. Interfereaza, in privilegierea lungului enunt, reziduurile formatiei livresti a scriitorului si aspiratia de a fi" cat mai convingator. Sunt foarte numeroase perifrazele, pentru a traduce gandirea sinuoasa si anxioasa a istoricului, ca si dificultatile in manuirea limbii .latine. Dar, pe de o parte, frazele lungi, usor de secttO'nat in segmente autonome, nu echivaleaza cu perioadele matematizante ale autorilor clasici, deci riguros ierarhizate, pe de alta, scriitorul comprima uneori enunturile, dupa pilda lui Tacit.
Anumite constructii, ca si diverse inovatii lexicale reflecta IUI numai intertextualitati cu Vergiliu si Tacit, ci si cu Aulus Geliius. Oricum, in" interiorul frazelor se stabilesc raporturi gramaticale stranii, care indeobste simt straine tiparelor sintaxei lafih£ clasice, implicand ignorafea corespondentei timpurilor, asocierea unui ablativ absolut cu un participiu coniunct, utilizarea completivei introduse prin „ca", quod, si construite cu indicativul in locul propozitiei infinitivale. Desigur, o asemenea constructie anunta limbile romanice.
Trebuie sa reiteram ca nu este usor de inteles fondul gandirii lui Amian. Limbajul sau bizar, sinuos, insolit, de fapt anxios si indeobste fascinant, adera insa cu stralucire la universul interior nelinistit, crispat, al scriitorului, ca si la structurile mentale, pe care le asuma.
* Ca sa evidentieze ca Iulian a ucis regi cruzi si barbari, Amian exclama: „Aici a raspandit sangele unor regi care nu respirau decat cele crude" (16,1,5). Sinonimia expresiva il obsedeaza adesea. Ca atunci cand utilizeaza „ale celor inarmati", armatorum, in loc de „ale soldatilor", militum, „zbura", inuolabat, in loc de „alerga", currebat, „ungher", angulus, in loc de „exil", exsilium.
Receptarea si concluzii
Epigonul Sulpicius Alexander a continuat Res Gestae si a condus figurarea evenimentelor pana in 392 d.C. intre Amian si autorul Istoriei Auguste au existat relatii stranse, pe care le ilustreaza chiar unele coincidente de formulare (Quadr. Tyran., 4, 8, 10 fata de AM. MARC, 15, 3, 7). Poetul Claudian, nutrit tot de ideologia Nicomachilor, a utilizat Res Gestae, cunoscute si de autori crestini. Pentru ca in secolul al Vl-lea Res Gestae au fost copiate integral de Cassiodorus, care Ie-a imitat si stilul. Traditia manuscrisa a operei lui Amian depinde de un codice din secolul al X-lea d.C, aflat in manastirea de la Hersfeld. Este revelator faptul ca acolo se copiase si opera lui Tacit. incat umanistii au considerat aceasta coincidenta ca semnificativa. Astazi, codicele de la Hersfeld, descoperit in secolul al XV-lea de Poggio Bracciolini, este aproape integral pierdut. Editiile moderne au la baza alte manuscrise. Secolul nostru a inregistrat o sporire considerabila a interesului pentru Res Gestae, care au prilejuit editii, traduceri si studii savante.
in tara noastra, Amian a fost talmacit fragmentar de G. Popa-Lisseanu, Haralamb Mihaiescu si altii, pana cand, in 1982 si la Bucuresti, David Popescu a oferit publicului nostru prima traducere integrala. Dar acest public asteapta si prima monografie romaneasca asupra marturiei lui Amian22.
Este oare cu adevarat Amian cel mai valoros scriitor al literaturii universale, intre Tacit si Dante, cum s-a afirmat?23 Noi am spune ca Amian a fost cel mai insemnat artist al literaturii mondiale intre Apuleius si Dante. Fiindca nici chiar Augustin nu-i poate rapi acest titlu. Istoric care s-a documentat minutios, in virtutea unei forma mentis elenistice, Amian a fost si un artist de mare talent. El este; probabil, al treilea mare istoric roman',- am spune la egalitate cu Salustiu. Acesta din urma a fost, poate, un stilist mai valoros, dar n-a dat seama de o gandire istorica atat de profunda ca Amian. Materialul documentar furnizat de Res Gestae a fost convertit de scriitorul din Antiochia intr-o fictiune captivanta in multe privinte. Amian a fost un anxios, un mare nelinistit. Angoasele, ilustrate de Res Gatae, sunt consecutive cetor trei traumatisme psihice suferite, Ste autorul lor: irTurma dizgratierii lui Ursicinus, mai ales dupa moartea, daca nu asasinarea lui Iulian - ceea ce a generat retragerea din armata si alcatuirea discursului istoric -, din pricina esecului politic al reactiei traditionaliste aNicomachilor. Fapt care a survenit tocmai in vremea definitivarii operei istorice. Desi angoasat, cum demonstreaza si scriitura sa, Amian a fost un optimist, mai cu seama in privinta" Romei, careia ii harazea o "soarta eterna. Dar Res Gestae dau seama in special de fervoarea, de cultul lui Iulian, adevaratul etimon spriritual al lor. Gesta lui Iulian constituie centrul de greutate al discursului istoric „rostit" de Amian. Totodata, istoricul a zamislit totusi un discurs nou in multe privinte, intemeiat pe o imagistica de o plasticitate remarcabila, care traduce optiunea pentru un expresionism de cea mai buna calitate. incercand sa-l continue si, desigur, sa-l adapteze pe Tacit la un context istoric innoit in atatea privinte, Amian a practicat o scriitura alambicata, chiar laborioasa, congruenta atat contradictiilor interioare care ii agitau psihicul, cat si dificultatilor sale in manuirea limbii latine. Marturia lui Amian este pretioasa sub numeroase aspecte. Ea ofera cititorului vremii noastre o delectare incantatoare si foarte utila.