s2d6ds
Structura autonoma in sinul sistemului iulio-claudian. neronismul este rezultanta mai multor forte. Una dintit ele e chiar personalitatea imparatului — ea insasi suma a unor vectori psihici si individuali, dar in egala masura con¬textuali A dar un rol bine determinat in acest proces isto¬ric l-au avut fortele materiale si umane, ideile si necesita¬tile sociale. Diferite forte s-au infruntat cu o intensitate de multe ori dramatica, determinind, la rindu-le,- transfor¬mari profunde care au afectat sistemul in intregul lui, dat si sub-sistemele. Nero insusi a evoluat pe parcursul celoi paisprezece ani de domnie, conservind in acelasi timp anumite optiuni fundamentale. Ca sa dea raspuns unei situatii complexe, el a fost nevoit sa-si schimbe din cinci in cind strategia si sa multiplice tacticile. in jurul lui. realitatile au suferit transformari. Ca si oamenii, de altfel
MORALA SI POLITICA LA ROMA
Se impune, inainte de toate, o constatare : in acest prirn secol al erei noastre, realitatea realitatilor este Imperiul Romanii, mai ales dupa tentativele nereusite de restaurare a Republicii din 41 si 42, isi dau seama ca o intoarcere iin¬trecut este de acum inainte imposibila. O imposibilitate pe care chiar vocabularul politic o subliniaza : termenii care fac distinctie intre Imperiu si Republica abunda. Veileius Paterculus exalta in August acel conditor — „fondator" — al unei noi structuri politice, iar Tacit opune „vechilor stari de lucruri ale poporului roman" sau „vechiului stat"" (Ann., 4, 32, 1 : neleres populi Romani res si ibid., 6, 57, 4 : uetus res publica), adica ;,statului liber" (libera res publica), „dominarea realitatii romane" (ibid. 6, 57, 4 : rei publicae arbitriuvi), principat us sau imperium — „principatul" sau „imperiul-'.
Desi mostenirea ei morala dainuie inca, traditia repu¬blicana se stinge incet si irevocabil. Cei mai traditionalisti dintre senatorii romani se marginesc la critici partiale, individualizate, vizindu-1 pe cutare sau cutare imparat, fara a contesta insa sistemul in sine, noua ordine. O or¬dine care, incetul cu incetul, se fixeaza solid '. Roma e din ce in ce mai mult privita ca o cetate aleasa de zei, invin¬cibila si eterna, desemnata sa asigure popoarelor pacea si dreptatea. Cu alte cuvinte, statul roman isi descopera vocatia imperiala, adica ecumenica : el este statul universal. Regatul partilor, monarhie „civilizata" pe care romanii n-au cucerit-o inca, e singurul care se impotriveste acestei ambitii. Trebuie sa precizam totusi ca, la epoca de care vorbim, aceste teme nu sint chiar atit de aprins discu¬tate, cum se va intimpla mai tirziu, sub Antonini si catre sfirsitul lumii romane2. Ceea ce intereseaza in primul rind este personalitatea conducatorilor. intrucit totul, pare ca atirna de puterea lor, politologii si intelectualii le ana¬lizeaza faptele si gesturile, cuvintele, obiceiurile, carac¬terul, spre a zugravi portretul monarhului ideal. Sigur ca acest lucru obliga uneori la prudenta.
Iata, prin urmare, rolul important pe care incepe sa-1 joace de acum inainte morala. In spatiul ei, se formuleaza critici si aspiratii. Iar in numele ei, sint discutate calitatile Si defectele principilor, viciile si virtutile lor. Astfel, pe nesimtite, se produce opozitia intre cei „buni" si cei „rai". Aceasta bipolarizare nu este noua, dar ea capata propor¬tii si isi va gasi expresia desavirsita sub pana lui Tacit.
Cel bun, bonus, este un introvertit, o fiinta austera, Moderata si virtuoasa. Cel rau, malus, este un extravertit, un frivol si un extravagant dedat viciilor. Cei buni. bont, s«rsesc intotdeauna prin a cadea victime celor rai. La Tacit, Aceste trasaturi se formalizeaza. Pe cei buni. boni, ii carac¬terizeaza circumspectia (prudentia), fidelitatea neconditionata (obsequium), pudoarea. Infamia (rubor, dedecus) ii ocoleste. Credinciosi vechilor obiceiuri (ueteres mores). ei dau dovada de severitate, de lealitate, de temperanta (seue-ritas, fides, temperanlia) : intr-un cuvint, simbolizeaza vir¬tutea. Cei rai, mali, cumuleaza trasaturile contrare : agre¬sivitate, perfidie, ambitie neinfrinata, rapacitate, desfriu, dispret fata de opiniile societatii, pofta de razvratire. Pe deasupra, ei se vadesc a fi, in epoca lui Nero — conform opiniilor lui Persius, Lucan, Thrasea si chiar Seneca — oportunisti si tiranici 3.
REGELE SI TIRANUL
Dihotomia aceasta domina gindirea morala a primului secol. Ea este in acelasi timp temelia si rezultatul, infra¬structura si suprastructura unui alt cuplu, de data aceasta politic — rege (rex) si tiran (tyrannus) —, cuplu pe care ea il va asimila si transforma, moralizindu-1. E de la sine inteles ca „regele" apare intotdeauna ca un bonus, in timp ce „tiranul" este, fara exceptie, un malus. Trasaturile spe¬cifice celor mali le regasim la Caligula si mai ales la Nero.
Situatia nu s-a prezentat insa intotdeauna in acest fel. Pe vremea Republicii, tyrannus era sinonim cu rex. in tim¬pul Imperiului, rex isi pierde orice tenta negativa. in ochii senatorilor, ca si ai oamenilor de litere, regele apare de acum inainte ca opusul tiranului.
Sub Iulio-Claudieni, in practica, „principele aestei sta-pin absolut : imperium ail inaltai deasupra legilor" 4. im¬paratul reprezinta legea ca atare si face figura de interme¬diar, ba chiar de chezas al gratiei divine : iata o trasatura caracteristica acestui secol de renastere. Toti cezarii au cautat, cum e si firesc, sa intareasca aceasta putere aproape nelimitata. De la un imparat la altul, diferentele sint minime. Si totusi politologii le retin, ele oferindu-le posibilitatea sa menajeze anumite sensibilitati, care erau mostenite de la vechea mentalitate. Astfel se explica dis¬tanta care-i separa pe un August si un Tiberiu de un Cali¬gula si un Nero.
Cei dintii — cel putin la inceputul domniei lor — au respectat traditia, au militat pentru o constitutie aparent mixta, amestec de monarhie, aristocratie si democratie, si nu s-au atins de privilegiile aristocratiei. in schimb, ceilalti au incercat sa elimine tcate vestigiile regimu!::i repu¬blican si sa instaureze rapid o monarhie teocratica^ de tip greco-oriental, fundamentata pe principiile antoniene ale „democratiei regale". Scriitorii care propovaduiesc acest model sint greci. Pentru ei, nu Roma cea de ne¬invins reprezinta centrul Imperiului, ci -insusi principele. Lumea este un cosmos guvernat de providenta divina, iar imparatul, simbolul unitatii acestuia. El este intermediarul intre lumea celesta si omenire.
Iata, asadar, deosebiri care par sa legitimeze opozitia dintre rege si tiran. Oficial, distinctia aceasta nu se aplica Iulio-Claudienilor. Dar ea va deveni destul de repede o tema de meditatie in scolile retorice si un loc comun al literaturii. epocii. inca din primele lectii, copilul invata sa-i urasca pe tirani si sa-i admire pe tiranicizi. Dascalii le arata ca regele este bun si clement, ca respecta drepta¬tea, ca tine seama' de opiniile celor mai buni cetateni, ca se comporta, de fapt, ca un parinte fata de supusii sai, care sint oameni liberi, si nu sclavi. Tinarul discipol in¬vata, de asemenea, ca tiranul este egoist, capricios, dispre¬tuitor in fata dreptatii, ca este asemanator unui animal salbatic. De fapt, prin idealizarea portretului unui rex sau, invers, prin ingrosarea imaginii blestemate a unui tyran-nus, se incearca o inriurire asupra conditiei moi'ale si po¬litice a principelui.
Toate aceste dezbateri nu afecteaza, de altminteri, in acelasi mod, diversele paturi ale societatii. Pentru aristo¬cratie, imparatul care practica o politica contrara intere¬selor ei este „rau", in timp ce „bun" este acela care-o protejeaza si ii menajeaza susceptibilitatile de clasa domi¬nanta. Plebea Romei, fara a fi inzestrata cu o adevarata ideologie, asteapta totusi ca cezarii sa vina in intimpina-rea nevoilor ei, sa se intereseze de popor si de soarta capi¬talei. Prea putin interesati de opozitia rex I tyrannus, plebeii, dincolo de diviziunile lor interne, sint in mod special atasati casei lui Germanicus "'. Cit despre locuitorii provinciilor si militari, ei se arata prea putin preocupati de felul in care principele este privit la Roma ; important e c el sa dea dovada de calitati administrative si sa nu le interesele.
in schimb, intelectualii si filosofii sint profund intere i de dezbaterile ideologice, chiar daca, adesea, proxin n medii sociale umile : conceptiile lor politice coincid de obicei cu vederile aristocratiei senatoriale. Pentru stoici, regele, sau mai degraba ..regele drept" (rex iustus). trebuie sa se comporte cu demnitate ; sa fie capabil sa guverneze — capa.v imperii — spre binele societatii. Ei incearca sa actioneze asupra spiritului principelui, pentru ca ,,puterea teribila pe care acesta o detine sa fie dominata de ratiune si nu de capriciile sale" (;. In cazul in care eforturile lor sint zadarnice, stoicii se refugiaza intr-o atitudine de pasi¬vitate ursuza sau se retrag din viata politica.
ISTORIA UNUI MODEL : MONARHIA ANTONIANA
Modelul monarhic conceput de Marcus Antonius se baza pe ideea conform careia conducatorul de stat era un om investit cu gratie divina si. ca atare, se bucura de o re¬latie privilegiata cu zeii. Intocmai ca regii elenistici, el tindea spre universalitate. Aceasta teologie a puterii a constituit, de altfel, o sursa de' inspiratie si pentru alte proiecte monarhice, mai putin orientalizante decit al sau. Sub Marcus Antonius, cultul conducatorului s-a dezvoltat neincetat, ajungindu-se chiar, in anumite parti ale Impc riului, la a-1 identifica pe suveran cu divinitatile localt. Sub masca unei doctrine compozite de inspiratie monar¬hica, aristocratica si ..democratica" totodata, August disi mulase de fapt un absolutism in toata regula. Marcu: Antonius isi revendicase acest absolutism, imbinind < teocratie de tip elenistic cu o democratie regala, aceea a suveranului clement, virtuos, pios si drept, care cobora in mijlocul multimii7.
Casa lui Germanicus s-a dovedit fidela acestui model. Antonia, mama lui .Germanicus, a incercat sa duca mai departe mostenirea tatalui sau, pastrind permanente lega¬turi cu micii monarhi orientali, cum a fost, de exemplu, Herodes din Iudeea. Fiul ei, Germanicus, si-a cistigat o imensa popularitate, atit in rindul plebei romane, cit si printre senatori. Un puternic curent hagiografic a facut din el, daca nu chiar restauratorul Republicii, cel putin un ;,print" liberal. In realitate, Germanicus a fost precurso¬rul, mai abil si mai prudent, al fiului sau, Gaius-Caligula si, fara indoiala, a vrut si el sa-si intareasca puterea, ur-mind modelul antonian. Extrem de elenizat, el a vizitat in mai multe rinduri lumea in a carei limba scria ; purta in mod curent vesminte grecesti si nu-si ascundea respectul pentru institutiile elenistice sau admitatia po-ni.ru antichi¬tatile egiptene.
Dar abia sub domnia fiului sau. Gaius-Caligula, ideile antoniene vor prinde in mod concret forma. Crescut in casa bunicii sale, mare admiratoare a valorilor elenistice,
Gaius-Caligula a invatat din frageda pruncie sa-1 admire pe strabunicul sau Antonius, sa respecte regalitatea orien¬ tala, pe care acesta o instaurase, si, in egala masura, valorile grecesti. Chiar daca uneori isi proclama doctrina ca fiind de inspiratie augusteica, ii iubea mult mai mult pe Hercule si pe Dionysos — acesta din urma identificat cu zeul egiptean Serapis — decit pe Apollo, divinitatea fondatorului Imperiului. Gaius Caligula se considera pe sine ca un „nou soare" (Inscriptiones Graecae ad Res RoI manas Pertinentes, IV, 145). El a impins despotismul teocratic si exaltarea virtutilor divine ale imparatului dincolo-de limitele acceptate de romani ca normale. In timp ce alti cezari refuzau anumite onoruri divine, el, cel putin
in scrisoarea adresata locuitorilor din Alexandria, accepta aceste onoruri si se multumeste doar sa limiteze numarul
Statuilor pe care acestia intentionau sa i le ridice (Inscrip¬ tiones Graecae, VII, 2711 : ILS, 8792). Suetoniu rezuma astfel aceste ambitii : „Putin a lipsit sa nu ia de indata diadema si sa substituie regalitatea fictiunii principatului.
Din momentul in care insa anturajul lui 1-a facut sa creada ca s-a ridicat deasupra principilor si regilor, si-a asumat
in intregime maretia zeilor'- (SUET., Cal."22. 2—3) s. ;
CLAUDIU AUGUSTEICUL
Urmasul sau, Claudiu, pune capat tentativei de orien-talizare a Imperiului. Arta triumfala revine la temele cu mare trecere in epoca lui August. Claudiu insusi se com¬para cu August si promite sa repuna in vigoare programul alcatuit de fondatorul principatului (TAC, Ann., 12."ll. 1 ; SUET., CI., 11, 2). Claudiu arboreaza o moderatie eu totul traditionalista, incearca sa stimuleze activitatea senatului 51 sa frineze progresul cultelor orientale. Legendele de pe Monede dovedesc importanta pe care o aveau in ochii lui 0 Justitie si o Providenta puse in slujba Imperiului : uneori aceste legende monetare ii asociaza pe Claudiu si August, ^prezentati impreuna. Unele monumente triumfale cele¬breaza principiile si simbolurile augusteice. Scrisoarea lui Claudiu catre locuitorii Alexandriei se refera, de altfel, la August 9.
Cu toate acestea, tendintele antoniene si idealul monar¬hiei teocratice isi pastreaza prestigiul in anumite medii. La curte, Messalina, fiica Domitiei Lepida, nepoata An¬toniei — ea insasi fiica lui Antoniu si a Octaviei —, se dovedeste a fi o inflacarata partizana a acestei tendinte.
0 camee, pastrata la muzeul din Haga, il arata pe Claudiu, sub infatisarea regelui zeilor, intr-un car tras de doi cen¬ tauri. Messalina, Britannicus si Octavia il insotesc. Unul din centauri calca in picioare dpi barbari — aici e o aluzie la victoria repurtata de Claudiu in Britannia. imparatul poarta insemnele ornamentale ale lui Iupiter Capitolinul, dar'cortegiul sau adopta un evident caracter bacchie, carul centaurilor fiind, prin traditie, apanajul lui Dionysos.
Aceasta traditie, de origine alexandrina, se inspira din misticismul bacchie al vechilor regi ai Egiptului elenistic.
Exista si alte marturii care tradeaza acest atasament per¬ sistent al Orientului fata de doctrinele" antoniene, ca si eforturile de a include politica lui Claudiu intr-o perspec¬ tiva elenizanta si teocratica.
De altminteri, in ciuda principiilor sale augusteice, afi¬sate in mod oficial, Claudiu a incercat, la rindul sau, sa intareasca orientarea absolutista, adica bazele autocra¬tice ale sistemului Iulio-Claudienilor l0. A consolidat struc¬turile statului, a accentuat centralizarea, a dezvoltat biro¬cratia, a creat cabinetul si birourile imperiale, alcatuite din liber ti si insarcinate sa controleze administratia statului pina la hotarele Imperiului. Tot sub domnia lui, a crescut rolul cassei centrale imperiale, fiscul (fiscus Caesaris), in detrimentul trezoreriei senatoriale (aerarium). Functio¬narii sai au desfasurat o activitate intensa, dovedita de numeroasele edicte ale principelui si de bogata corespon¬denta administrativa. Activ pe plan legislativ si juridic, Claudiu a fost in egala masura si un neobosit constructor : a marit citeva porturi, a deschis drumuri noi, creind echi¬pamentele necesare, a construit temple, antrepozite si apeducte ; intr-un cuvint, a favorizat urbanismul. Tot lui
1 se datoreaza largirea incintei sacre a Romei, asa-numitul pomerium. Si-a exercitat puterea de cenzor, a acordat cit usurinta cetatenia romana provincialilor si a facilitat ac¬ cesul acestora in senat. Fidel politicii externe defensive si pacifice inaugurate de August, i-a conferit o mai mare suplete. in 43, Claudiu a cucerit Britannia iar, mai apoi, in Orient, a transformat statele clientelare in provincii romane, anexind oficial Tracia, Lycia si Iudeea. in vest, Mauretania a cunoscut aceeasi soarta, in timp ce prezenta militara romana pe tarmul septentrional al Marii Negre a fost consolidata.
Cercurile oamenilor de afaceri, alcatuite in special din liberti si cavaleri, au incurajat aceasta expansiune, chiar limitata. in schimb, Claudiu, dimpreuna cu birocratia sa centralizatoare si anexionista, s-au ciocnit de o puternica opozitie din partea fortelor senatoriale traditionaliste. Ci teva agitatii si comploturi au reusit sa configureze o veri¬ tabila opozitie impotriva regimului sau, opozitie pe care
imparatul, evident, s-a straduit sa o anihileze. Prin ur¬ mare, asistam la o crestere considerabila a numarului de procese intentate senatorilor si chiar cavalerilor, desi administratia favoriza ordinul ecvestru, pe care, de altfel, se baza, tot asa cum un real sprijin gasea politica lui Clau¬ diu in armata, si in special in cohortele pretoriene. >
Totusi, sarcina de a deslusi in complexul demers politic si administrativ al epocii rolul personal al lui Claudiu ramine dificila. in aceasta privinta, izvoarele antice sint extrem de contradictorii. Multe dintre ele insista asupra defectelor fizice : intr-adevar, imparatul, pe linga faptul ca era bilbiit, mai si schiopata. Mai aproape de realitate pare a fi Tacit,, care il prezinta ca pe un savant de cabinet, pre-gatindu-si indelung discursurile, nelipsite, de altfel, de o oarecare eleganta (TAC, Ann., 13, 3, 6). Claudiu era timid si ii placeau mincarurile alese. in anumite situatii, putea fi brutal si crud. Neputincios, se pare, in fata unor pro¬bleme ridicate de viata de curte sau de familie — inclusiv in problema succesiunii sale — el lua totusi de unul sin¬gur deciziile politice cele mai importante. Nu e mai putin adevarat ca se lasa influentat de anturajul sau, in care pre¬zenta unor senatori — Lucius Vitellius, spre exemplu — Si cavaleri era foarte activa. Un rol politic important^ au avut si libertii casei sale, in special aceia care conduceau tarile birouri administrative. Sa-i citam in acest sens pe Lallistus, a libellis, responsabil cu cererile si sesizarile adresate cezarului, pe Narcissus, ab epistulis, insarcinat eu corespondenta imperiala, pe Pallas, a rationibus, seful "nantelor, pe Polybius etc. . Sotiile lui Claudiu n-au sovait, nici ele, sa se amestece mtrigile de la curte. A fost cazul Messalinei, apoi al
* ' pe care, la insistentele lui Pallas, Claudiu a luat-o de nevasta la ineeputul anului 49, dupa ce o trimi¬sese la moarte pe Messalina, care il insela si intentiona sa-i rastoarne. Agrippina ii era nepoata de frate, fiind fiica lui Germanicus. Spre sfii situl anului 49, ea fusese investita cu titlul de Auguxta, ti ii u pe care, ele pe vremea domniei lui August, nici o imparateasa nu-1 mai dobindise. Stau mar¬turie in acest sens monedele batute in jumatatea orientala a Imperiului, pe care ea apare fie singura, fie impreuna cu Claudiu (M. Fraailwood, nr. 502). Cei doi soti sint uneori zeificati si asociati cu zeita Artemis (M. Smallwood, nr. 139). In Egipt, unele monede o identifica pe Agrippina cu zeita protectoare a Nilului si a recoltelor, Euthenia. Nici un suveran roman nu acordase pina atunci atitea onoruri sotiei sale in viata ". Ambitioasa si vicleana, desi cu o fire colerica si vindicativa, Agrippina a exercitat o influenta politica mult mai profunda decit Messalina. Inca de prin 50—51, se profileaza, datorita acestei femei, principalele elemente ale acelui dispozitiv istoric pe care l-am, numit „epoca lui Nero'". Distanta si severa cu fiul ei Lucius, Agrippina a inlesnit ascensiunea acestuia spre tron, fara indoiala pentru ca il iubea, dar si pentru ca spera sa-si exercite puterea in numele lui.
IVIREA UNUI MOSTENITOR
Nero isi incepe ..cariera politica" inca pe vremea Mes-salinei, cind, cu prilejul jocurilor seculare organizate de Claudiu, cistiga bunavointa spectatorilor, incepind astfel sa se bucure de o larga popularitate. La putina vreme dupa casatoria mamei sale cu Claudiu, deci in cursul anului 49, Seneca, dupa cum am vazut, este angajat ca preceptor al lui Lucius. Spre si'irsitul aceluiasi an, Agrip¬pina, impreuna cu Seneca. organizeaza logodna lui Lucius cu Octavia (TAC. Ann., 12, 9 ; DIO, 60, 5, 7). Evenimen¬tele se succed de acum cu rapiditate ; la inceputul anului 50, Agrippina il convinge pe Claudiu sa-1 adopte pe Lucius, invocind, fara indoiala, batrinetea imparatului si virsta frageda a lui Britannicus, care abia implinise opt ani. Nero, avind doisprezece, avea sa-i fie protector. Nu este exclus ca imparateasa sa fi invocat si faptul ca fiulei era extrem de popular, ca se tragea din neamul lui Germani¬eus si ca prin vinele lui curgea singele lui August. De alt-minteri, precedentele nu lipseau : si Tiberiu il adoptas" candva pe Gerrnanieus, desi avea un fiu. in plus, aceasta adoptiune nu-1 indeparta pe Britannicus de la succesiune.
Dupa documentele Fratilor Arvali. ceremonia a avut loc exact in 25 februarie' 50 (CIL, VI, 2040, 2045 ; M. Smalhvood, nr. 20—21). Baiatul si-a schimbat deci nu¬mele din Lucius Domitius Ahenobarbus, mai intii in Ti-berius CJaudius Nero (ILS, 224 : M. Smallwood, nr. 103), apoi, dupa putin timp, in Nero Claudius Caesar Drusus Gerrnanieus (M. Smallwood, nr. 100 si 104), revendiein-du-se astfel din Claudienii cei mai importanti si din Iu-lius Caesar, cel mai ilustru dintre Iulieni : se profilau astfel primele pretentii la tron.
in 4 martie 51, Nero imbraca toga virila (TAC, Ann., 12, 41, 1 ; DIO, 60, 33, 2 c) ; copilaria sa luase sfirsit. Mo¬nedele de aur batute la Roma il proslavesc ca membru al marilor colegii sacerdotale si print al tineretului (Coins of the Roman Empire in the British Museum, I. p. 176, nr. 90 : M. Smallwood, nr. 104, ratificat de TAC, Ann., 12, 41, 2), Fratii Arvali il considera mostenitorul autentic al Impe¬riului (M. Smallwood, nr. 15—W). Functiile si demnitatile pe care Nero le cumuleaza m aceasta perioada il desem¬neaza pe fata ca urmas al lui Claudiu. Cu prilejul aceleiasi ceremonii — imbracarea togii virile —• Claudiu isi multi¬plica darurile catre soldati si plebe, iar lui Nero i se pro¬mite consulatul la implinirea virstei de douazeci de ani si i. se acorda o putere proconsulara in exteriorul Romei (TAC, Ann., 12, 41, 2—3). Fiind plecat pentru citva timp din capitala, ca sa asiste la serbarile latine ale lui Iupiter, ce se desfasurau de obicei pe colina albana, imparatul il insarcineaza pe Nero, in absenta sa, cu controlul adminis¬tratiei Romei, con£erindu-i, cu aceasta ocazie, responsabili¬tatea de prefect. in 53, poate chiar mai devreme, are loc casatoria cu Octavia (TAC, Ann,, 12, 58. 1 ; SUET., Ner., 7, 9). incetul cu incetul, Nero incepe sa se impuna ; in discursuri abil alcatuite, datorita sfaturilor lui Seneca, pledeaza pentru cauza citorva orase : Bononia (Bologna), Hion, Rodos si Apameea din Siria, tesind astfel in jurul numelui sau o intreaga retea de simpatii.
_ Nici un alt mostenitor nu se bucurase vreodata de atitea onoruri ca Nero '-. Totusi, drumul care duce spre nu e lipsit de obstacole. Partizanii lui Britannicus nu cu miinile in sin ; ba dimpotriva, isi maresc efortu-e pentru a-1 impiedica pe Nero sa-si atinga telul. In culisele puterii, lupta pentru Imperiu incepe sa fie dura.
Britannicus isi dispretuieste fratele vitreg. intilnindu-1 intimplator, simuleaza neatentia si il saluta numindu-1 Domitius. in rindul garzii pretoriene, destul de multi ofi¬teri sprijina cauza lui Britannicus (TAC, Ann., 12, 41, 5—6 ; SUET., Ner., 7, 1). Daca, in general, monedele tra¬deaza preferinta contemporanilor pentru Nero, cele din Asia Mica si Africa pun pe acelasi plan cele doua vlastare ale casei imperiale. Acelasi lucru se intimpla si cu unele inscriptii (M. Smallwood, nr. 105 si 108 : CIL, VI, 922). Un sestertiu din aceasta vreme il reprezinta chiar, singur, pe Tiberius Claudius Caesar Britannicus (BMC, Imp., 1, p. 196, nr. 226 : M. Smallwood, nr. 105 b). Moneda dateaza de prin 53—54 e.n. Data semnificativa, intrucit, in 54, Claudiu pare sa-si modifice inte'ntiile in legatura cu Nero. il imbrati¬seaza acum cu caldura pe Britannicus, declarindu-i ca ar vrea sa-1 vada imbracind toga virila. E posibil sa se fi gindit chiar la o modificare a testamentului (TAC, Ann., 12, 65 ; SUET., Ner., 43, 1, 2 ; 44, 1).
Anumiti partizani ai lui Britannicus incep sa intre in alerta : a sosit clipa ca fiul autentic al imparatului sa ras¬toarne situatia si sa-1 infringa pe Nero. Printre acestia se afla si libertul Narcisius. Dar moartea lui Claudiu, natu¬rala sau provocata, le va taia elanul si sperantele : Nero devine imparat al Romei pe cind avea saptesprezece ani.
INCEPUTUL DOMNIEI
Tinarul Nero reuseste sa acapareze domnia printr-un „golpe", printr-un „putsch", pus la cale in cele mai mici amanunte de mama sa, care nu a actionat in nici un mo¬ment la intimplare. Sa nu uitam ca Nero devenise fiul cel mare al lui Claudiu, ca descindea din Germanicus si din August. Iata tot atitea motive care legitimeaza, in ochii Agrippinei si ai multor altora, masurile pe care ea le ia pentru a-1 indeparta definitiv pe Britannicus de la tron : nu planuia insusi Claudiu sa desemneze doi succesori, in loc de unul ?
Sa-si fi otravit Agrippina sotul ? E dificil sa raspundem categoric la o asemenea intrebare. Tacit si Suetoniu o acuza fara ocoluri. imparateasa ar fi pregatit, cu ajutorul Locustei, o otrava, pe care — conform celor relatate de Cluvius Rufus — Halotus, degustatorul bucatelor impara¬testi, i-ar fi administrat-o lui Claudiu. intrucit acesta din urma intirzia sa moara, Agrippina l-ar fi convins pe medi¬cul Xenofon sa utilizeze o a doua otrava, care ar fi pus capat zilelor imparatului (TAC, Ann., 12, 66—67 ; SUET., CI-, 44, 3—7). Si alte izvoare confirma versiunea otravirii. Dar, in afara de Seneca — bineinteles ca acesta nu se putea ralia unei asemenea versiuni a mortii lui Claudiu — foarte multi ezita — e cazul lui Flavius Iosephus — sau evita pur si simplu sa adopte o pozitie clara — precum Philostrat sau Orosius 13.
Credem ca, intr-adevar, trebuie sa avem indoieli, mult mai multe decit in cazul lui Britannicus. Un argument in acest sens este, in primul rind, virsta imparatului. Se adauga si lacomia lui : a fost, poate, victima unei indiges¬tii sau a unei maladii intestinale ? ! sau poate, cine stie, a unei simple apendicite ? ! La fel de posibil e sa se fi produs, de fapt, o otravire cu totul accidentala, intrucit, in acea zi, imparatul mincase ciuperci. Dar toate acestea ramin sim¬ple ipoteze. Un lucru insa pare ciudat si tulburator : e vorba de o circulara, trimisa in Egipt de administratia imperiala la scurt timp dupa urcarea pe tron a lui Nero, in care noul cezar este laudat cu emfaza : in schimb, despre moartea lui Claudiu se vorbeste putin, poate mult prea putin Ai. Putem asadar sa credem ca imparatul Claudiu a fost in mod deliberat otravit, la ordinul sotiei sale.
Venirea la domnie a lui Nero a fost minutios pregatita. Claudiu moare in cursul noptii, daca nu chiar mai ina¬inte. Suetoniu afirma ca decesul imparatului a fost tinut secret, pentru ca totul sa poata fi aranjat in liniste (CI., 45, 1). Tinindu-se seama de sfaturile astrologilor, totul incepe in 13 octombrie, catre orele unsprezece ale zilei. Atunci sint deschise larg usile palatului imperial. Nero inainteaza catre cohorta pretoriana de serviciu in acea zi, insotit de Burrus si, probabil, de libertii imperiali cei mai impor¬tanti, in ciuda sovaielilor citorva soldati, care il cauta cu privirea pe Britannicus, retinut in interiorul palatului de Agrippina, cohorta il proclama pe Nero imparat al Romei salutindu-1 ea imperator. Cu abilitate, Burrus a reusit sa-i convinga pe pretorieni. Din acest moment, lucrurile se desfasoara cu rapiditate. Soldatii din garda il urca pe Nero intr-o lectica si il transporta in tabara lor, unde se afla grosul trupelor. Aici, adresindu-se ostenilor, Nero le Promite un substantial donatiuum, egal cu cel oferit cindva de Claudiu : cincisprezece mii de sesterti pentru fiecare pretorian. Soldatii ratifica hotarirea tovarasilor lor si astfel ia sfirsit intronarea militara a lui Nero. Urineaza intronarea senatoriala, simpla confirmare a celei prece¬dente, care are prioritate. Cu aceeasi rapiditate, spre a nu lasa timp partizanilor lui Britannicus sa actioneze in vreun fel, Nero se indreapta spre senat. Dezbaterile incep pe la orele paisprezece, printr-un discurs al lui Nero pregatit de Seneca, si se siir-sesc o data cu caderea serii, in jurul orelor optsprezece. in intervalul citorva ceasuri, Nero a devenit imparat (TAC, Ann., 12, 69 ; SUET.. Ner., 3 ; DIO, 61, 3).
Vestea ajunge rapid in provincii, care se inclina fara urma de ezitare. Guvernatorii au stiut sa stirneasca en¬tuziasmul, uneori sincer, al acelora pe care tineretea lui Nero ii seduce si care se simt apasati de birocratia clau-diana. In Egipt, la 175 de kilometri la sud de Memphis, soseste circulara de care pomeneam mai inainte. E vorba, de fapt, de un papirus al carui text, redactat pentru func¬tionarii subalterni de unul dintre superiorii lor, este o varianta a unei alte circulare, de data aceasta adresata de administratia imperiala prefectului din Egipt si principa¬lilor sai adjuncti. Sint indicate aici diversele ceremonii care vor celebra venirea la domnie a lui Nero : multumiri inal¬tate zeilor, sacrificii etc.
Egiptenii l-au salutat pe imparat asa cum odinioara obisnuiau sa-si salute faraonul. Venirea lui Nero la putere, spune circulara, este purtatoarea unei sperante univer¬sale. Se afla inscrise in acelasi text o sumedenie de titluri pompoase, inspirate de obiceiurile locale, imparatul fiind numit, rind pe rind, ..izvor al tuturor bunurilor'' si. geniu bun al universului. Dupa cum arata aceasta terminologie, ne aflam de acum inainte in plina doctrina antoniana.
VIRTUTE REGALA Sl ELENISTICA
in timpul domniei sale, Nero a practicat doua strategii diferite, desi s-a lasat calauzit numai de doctrina anto¬niana si cultul acesteia pentru virtutea regala si elenistica. Aceasta doctrina a impus celor doua strategii un tel co¬mun : organizarea Imperiului potrivit modelului elenistic, si obiective specifice : unitatea romanilor in spiritul res¬pectului pentru traditiile italice, in primul caz, crearea unui nou. cod' socio-cultural si rasturnarea vechilor insti¬tutii, in cel de-al doilea.
Arhe panton agathan, spunea deci circulara catre egip¬teni din 17 noiembrie : Nero, ,.izvor al tuturor bunurilor". Se manifesta asti'el recunostinta unei tari intregi pentru un suveran care oferea supusilor sai tot ce le era necesar, in special in momentele revarsarii Nilului. Aceeasi fervoare se regaseste chiar si in numele triburilor alexandrine sau in unele documente care fac din Nero „salvatorul si bine¬facatorul umanitaVii" 15. Vocabularul este semnificativ in aceasta privinta : cuvintul charis — „gratia" — revine deseori, ca si verbele care tin de acelasi cimp semantic. Acest „charism" imperial este cu atit mai semnificativ, cu cit Nero, la inceputul domniei sale — adica in epoca marturiilor egiptene consemnate mai sus — dorea sa apara, chiar si in ochii egiptenilor, ca moderat. intr-o scrisoare redactata de cabinetul imperial si adresata unor greci din Egipt, el lauda bunele intentii pe care supusii din aceasta parte a Imperiului le-au manifestat cu prilejul venirii sale la domnie, accepta unele omagii — statui si tronuri purtate in timpul procesiunilor, felurite imagini ale imparatului etc. —, dar refuza altele : cutare templu sau cutare sanc¬tuar, manifestari prea explicite ale divinizarii sale.
' Desi imparatul este considerat reprezentant al zeilor, divinizarea nu este totala. il mai caracterizeaza si o alta trasatura, de data aceasta una umana, mostenita de la regii elenistici : virtutea. in Egipt, principatul se indreapta, intr-adevar, catre o autocratie de tip oi'iental, potrivit mo¬delului faraonic si lagid. De-a lungul intregii sale domnii, Nero va tinde catre acest ideal al basileului elenistic. in sfera conceptului de virtute regala — arete, idrtus — el da prioritate dimensiunii de „magnific", adoptind anumite elemente ale liturghiei aulice elenistice, expresie concreta a doctrinei teocratice Iy.
Nero acorda o atentie cu totul speciala Egiptului si politicii egiptene. Sa nu uitam ca era cel mai tinar im¬parat pe care romanii il avusesera vreodata ;I la fel de tinar ca unii dintre faraonii sau suveranii elenistici. Ceea ce i-a atras dintru inceput simpatia egiptenilor. Si iarasi sa ne aducem aminte ca Nero i-a avut ca dascali pe Seneca — filosoful care petrecuse mult timp pe pamintul faraonilor — si pe Chaeremon, stoicul egiptean.
Aceasta mistica a virtutii regale si elenistice nu s-a li¬mitat, de altfel, la teritoriul egiptean. Ea s-a propagat si in provinciile septentrionale, asa cum dovedeste coloana din Mainz. Celebrind supYmerea lui Tiridate din Armenia, trofeul proslaveste triumful acelei avele regale. Acest lucru constituie, de fapt, o premiera in arta romana occidentala. Pina atuftci; artistii atribuiau victorii'e soartei, norocului si divinitatilor. Dimpotriva, Nero afirma ca succesele sale pe plan politic sau militar se datoreaza in exclusivitate virtutii sale. El se afla undeva deasupra legilor, si chiar a destinului, datorita calitatilor exceptionale cu care l-au in¬zestrat zeii, dar si datorita propriei lui forte. Omul acesta care n-a mers niciodata pe un cimp de lupta a fost de douasprezece ori aclamat ca imperator, titlu pe care sol¬datii il acordau de obicei generalilor ce dobindisera mari victorii sau, incepind cu domnia lui Tiberiu, imparatilor Romei, pe care comandantii ii reprezentau 17. Sa nu uitam Grecia, unde Nero va fi numit cosmocratov : „stapinul lumii" (Orientis Gvaeci Inscriptiones Selectae, 668).
Nero se complacea in aceasta postura, care-1 arata fie ca zeu in carne si oase, fie asociat unei divinitati care ii ceda o parte din forta sa : in aceasta particica zeiasca isi afla obirsia stralucirea virtutii sale regale. Ioan Chrysosto-mul va spune mai tirziu ca Nero voia sa fie numit zeu si „stapin al pamintului si al marii" (Omilia IV despre Timo-theu II, 3). S-a vazut aici o exagerare si s-a pretins ca im- -paratii romani nu fusesera niciodata numiti stapini ai marii ; avem totusi un exemplu contrar chiar sub domnia lui Nero : unul din triburile alexandrine si-a luat numele de „pazitor al marii" (phylaxithalaseios), inspirindu-se evident din pretentiile cezarului 18. Decretul votat de ceta¬tea Akraiphie cu prilejul eliberarii Greciei il proclama pe Nero „zeu eliberator", trecind-o si pe sotia sa in rindul divinitatilor (M. • Smallwood, nr. 64, citat anterior). Un numar insemnat de monede, batute in partea de est a Imperiului, demonstreaza acelasi lucru, Nero fiind celebrat si aici ca „zeu" (theos). Desi acest zeu nu era, de cele mai multe ori, decit un mesager al divinitatii — dupa cum am aratat mai inainte-—, nici un alt cezar, in afara de Gaius-Caligula, nu se bucurase pina atunci de o asemenea cin¬stire. Iar Nero, viclean, profita de aceasta divinizare, care nu facea decit sa-i sporeasca aura virtutii regale.
La Roma si in partile de vest ale Imperiului, lucrurile s-au petrecut altfel. Desigur, Fratii Arvali sarbatoreau in fiecare an ziua de nastere a imparatului — 15 decembrie — si data adoptiunii sa7e — 25 februarie (M. Smallwood, nr. 19—22). Dar, dupa descoperirea conspiratiei lui Piso,
Nero s-a opus initiativei de a i se inalta un templu la Roma (TAC, Ann., 15, 74, 3—4), invociixi un pretext care, de fapt, ascundea teama de a nu stirni susceptibilitatile ro¬manilor. Se stie ca vechile obiceiuri romane refuzau divi¬nizarea imparatilor. Cu toate acestea, incepind chiar din anul 65, monede occidentale il reprezinta citeodata pe Nero in chip de zeu, identificindu-1 cu Apollo citaredul. inca din 55, in urma retragerii partilor din Armenia, senatul hotarise instalarea unei statui a imparatului in templul lui Marte Razbunatorul (ultor), zeul razboiului. Aceasta statuie de dimensiuni de-a dreptul divine urma sa fie obiectul unui cult. Nero, pus alaturi de Marte, devenea synnaos-ul sau 19. Noul cod socio-cultural cistiga, incetul cu incetul, tot mai mult teren.
Administratia imperiala incuraja, desigur, aceste apro¬pieri de zei, aceste amalgame. Sa nu uitam ca Nero era, inainte de toate, prezentat ca mesager al zeilor. Virtutea si geniul sau erau calitati divine ; nu mai putin divine erau Prosperitatea, Pacea si Salvarea universala aduse de el. Si in aceasta privinta stau marturie denumirile tribu¬rilor alexandrine. Dupa eliminarea conjuratilor pisonieni, monedele de aur il reprezinta pe imparat asociat concepte¬lor divinizate de Salus si Securitas.
Nu de putine ori ni se infatiseaza un Nero alaturat zeului suprem, adica lui Iupiter, si in special lui Iupiter Eliberatorul : Iuppiter Liberator, Zeus Eleutherios. Men¬tionam, in acest sens, decretul din Akraiphie, o moneda din Corint si un vers al poetului Calpurnius Siculus da-4;ind de la inceputul domniei neroniene (Ecl, 4, 142). Tot dupa 65 e.n., supusii il vor asocia pe Nero cu Iupiter Pa-^ zitorul (Iuppiter Custos) si chiar cu Iupiter cel mai Bun si cel mai Mare (Iuppiter Optimus Maximus, BMC, Imp., 1, p. 209, nr. 67 ; M. Smallwood, nr. 59 si ILS, 9235 : M. Smallwood, nr. 160).
Faptul ca Nero a fost asociat si cu Apollo nu e un lucru de mirare : acesta era zeul fondatorului Imperiului si patronul suprem al citarezilor. inca din primele luni ale domniei, se va impune — propaganda oficiala sau venera¬tie spontana ? — imaginea unui Nero alter Apollo : prin¬cipele, un alt Apollo. Imediat dupa triumful din 68, impa¬ratul isi instaleaza in palat statui car.e-1 infatiseaza cu atributele zeului-citared. De asemenea, sint batute monede cu efigia lui Nero-Phoebus. Altele, batute in bronz, ne ofera, pe o fata, portretul lui Apollo, insotit de titlurile imperiale, iar pe cealalta, chipul lui Nero, cu diversele sale denumiri in legenda. Numeroase asemenea monede au fost emise la Lyon, numit pe atunci Lugdunum, si la Roma (BMC, Imp., p. 245—274, nr. 218 ; 237 etc). Putem desprinde acest apollinism si din sursele literare care ne stau la dispozitie (TAC, Ann., 14, 14, 2 ; SUET., Ner., 25, 2—4 ; 53, 3 ; PS-LUG., Nero, 2 si 10 ; DIO, 61, 21 ; 63, 14 si 20). Nu in mica masura au contribuit la aceasta ima¬gine despre Nero si scriitorii epocii : Seneca (Apoc, 4, 1, 22—24), Calpurnius Siculus (Ecl, 4, 87, 91 ; 153—159 ; 7, ' P3 si urm.). Lucan (Phars., 1, 45—62 ; Carm. Eins., 2, 38 ; Anth. Gr., 9, 178) etc. in sfirsit, exista numeroase inscrip¬tii care — precum cea de la Atena — fac din imparat un nou Apollo (neos Apollon, 1G, III'-, 3278 : M. Smallwood, nr. 145; ca si M.'Smallwood, nr. 161; 162: IGRR, I, 1034 si SEG„ IX, 75).
Acest apollinism, in afara de faptul ca are o legatura cu vocatia artistica a lui Nero, implica in egala masura si o functie politica : proslaveste virtutea regala si teocratia solara. Pe buna dreptate, istoricii au deslusit aici prezenta lui Helios, zeul-soare, intr-un cuvint, ,.o heliolatrie de tip egiptean". Mai mult decit un nou Apollo, Nero ar fi, asa¬dar, inainte de toate, noul Soare, stralucind deasupra lu¬mii romane si elenistice (IGRR, III, 345 : M. Smallwood, nr. 146). Cel putin, astfel suna textul unei inscriptii din Asia Mica. Seneca insusi nu e prea departe de asemenea formulari, atunci cind scrie : „valuri de lumina te incon¬joara si atrag privirile tuturor inspre tine. Te vezi str.alu-cind in afara ; esti un astru care se inalta .!" (De ci., 3, 6, 4 ; vezi, de asemenea, Apoc, 4, 1, 25, 31). Aceasta identi¬ficare cu soarele care rasare deasupra lumii (oreris), Seneca o imprumuta, desigur, de la egipteni, care isi desemnau in acest fel faraonii si, fara indoiala, pe Nero insusi. Se pare ca si in Italia artele figurative au preluat aceasta metafora solara.
-Dai- Apollo al lui Nero este cu totul altul decit cel ai lui August. El nu are nici puritatea, nici calmul, nici se¬ninatatea acestuia din urma. Nero este megaloman, pati¬mas, iar soarele lui dogoreste si pirjoleste. De fapt, Nero este deopotriva — si va fi exaltat ca atare — „noul Dionysos".
in ceea ce-1 priveste pe Nero ca sportiv, imparatul as¬pira la o egalitate cu Hercule — precum o dovedesc tex¬tele si monedele (SUET., Ner., 53, 2 ; DIO, 63, 20, 5 ; E.
Sydenbam. The Coinage of Nero, London, 1920, p. 32), Cu un ilercuie atlet, dar si cu un Hercule justitiar si salvator. Nero va fi asociat si cu Asclepios, zeul tamaduitor si pa¬tron al raedicinei, uneori chiar identificat cu acesta — cum o atesta o inscriptie din insulele grecesti (IGRR, IV, 10a3 : M. Smallwood, nr. 147)' — si, bineinteles, cu multe alte divinitati locale, precum Geniul din Patrae. in Grecia (II. Smallwood, nr. 23)2l).
GENIUL CEL BUN
Agathos daimon ies oikoumenes : regasim si aceasta formula in circulara redactata de functionarii imperiali din Egipt : Nero e numit aici „geniul cel bun" sau ...spiritul bun al universului". O inscriptie din insula Cos ii-prezinta, si ea, ca pe un „zeu bun", a.gallias theos. Formula nu este, deci, rara. Ea mai apare pe o stela din Busiris, inaltata in onoarea prefectului Balbillus, ca si in legendele de pe monedele alexandrine, care celebreaza, in persoana Iui. Nero, pe neos agathos daimon (Corpus Inscriptionum Graecarum. 3, 4699 : IGRR, 1, 1100 : OG1S, 666 : M. Small¬wood, nr. 413 si Poole, Greek Coins in the British Museum, 171).
Figura geniului protector dateaza din timpuri stra¬vechi la Alexandria. Legenda spune ca acest asa-zis „duh bun" s-ar fi manifestat odata cu intemeierea cetatii, sub forma unui dragon care ar fi fost mai apoi omorit. Alexan¬dru i-a inalta* un templu, sanctuarul lui agathos daimon, ce a dainuit pina in sec. IV al erei noastre. Originea lui este, fara indoiala, straveche. Unii vad in el o reminiscenta, a divinitatii indigene Shai : obirsie egipteana, deci, dar mai ales pre-elenistica. Formula se inspira la vremea aceea din titlul cu care era desemnat in mod traditional faraonul primei dinastii, adica ntr njr, „zeul perfect1' 3!.
Nero a fost singurul imparat roman care a beneficiat de acest titlu. in plus, el i-a dat o dimensiune universala pe care traditia egipteana nu i-o conferise nicieind. Nero, noul geniu, nu protejeaza numai cetatea Alexandriei, por¬tul ei si tara Nilului, careia ii asigura fecunditatea ; ocroti¬rea lui se intinde asupra lumii intregi, incepind, bineinteles, din Egipt, teritoriu prin excelenta al teologiei solare si cen¬tru al universului, in ochii locuitorilor sai. imparatul este
„zeul binefacator al universului" si, in acelasi timp, rege absolut.
Formula agathos dairaon s-a raspindit oare si in restul Imperiului ? Nu este imposibil. Sa nu uitam ca egipteanul Chaeremon era in masura s-o popularizeze, la curte si la Roma, iar Balbillus, ceva mai tirziu, a fost cel care s-a straduit sa propage doctrina egipteana. Fiecare locuitor al Imperiului putea, de altminteri, sa aprecieze in felul lui aceasta protectie imperiala. Daca pentru grecii din Ale¬xandria si pentru partizanii absolutismului, aceasta pro¬tectie era sinonima cu despotismul teocratic, altfel stateau lucrurile cu traditionalistii, pentru care un „geniu bun" — admitind ca ar fi cunoscut aceasta formula — nu putea exista daca nu pazea cu sfintenie traditiile italice si privi¬legiile senatoriale ; actionind altcumva, acesta devenea pe data un kakos daimon, un „geniu al raului", nefast si rau¬facator. De altfel, chiar asa va fi judecat si considerat Nero de catre posteritate.
Dupa cum vom vedea, Nero a crutat totusi aceste tra¬ditii, cel putin pina la un anumit punct. Trebuie sa sem¬nalam, in acest sens, faptul ca imparatul a fost asociat si cu zeita romana Vesta, pazitoarea caminului domestic. Sta marturie in acest sens o moneda romana batuta catre sfirsitul domniei neroniene, cu efigia imparatului si cu legenda NERO CAESAR AUGUSTUS pe avers, care repre¬zinta pe reversul ei un templu circular cu coloane, statuia zeitei in centru si, ca legenda, cuvintul VESTA (BMC, Imp., I, p. 213, nr. 101 : M. Smallwood, nr. 58).
PRIMII CINCI ANI DE DOMNIE
Asa cum in cultul al carui obiect a fost Nero desco¬perim elemente de inspiratie romana, tot astfel vom intiini componente augusteice in felul in care im¬paratul si-a exercitat puterea. Aceste componente, se¬cundare, desigur, pot fi deslusite, extrem de clar, in chiar discursui-program pe care principele il pronunta in fata senatului cu prilejul venirii sale la domnie, discurs pe care Suetoniu il comenteaza astfel : „Pentru a dovedi si mai mult bunele sentimente de care este insufletit, el declara ca va guverna urmind principiile lui August si ca va profita de orice ocazie ivita pentru a-si manifesta generozitatea si clementa, ba chiar bunavointa". (Ner.,
10,1 ; de asemenea, DIO, 61, 3,1). Tacit se dovedeste a fi si mai explicit in aceasta privinta. Nero promite ca exer¬citarea dreptatii nu se va mai desfasura doar in interiorul casei imperiale, ca puterea libertilor se va concentra pe domeniile personale ale imparatului, ca va fi combatuta cu tarie venalitatea din administratie, ca se va limita autoritatea cezarului, in sfirsit, ca senatorii si magis¬tratii vor redobindi vechile prerogative referitoare la controlul Italiei si al provinciilor senatoriale.
in acelasi' discurs, alcatuit — sa ne amintim — de Seneca, Nero, desi pretinde ca vrea sa se inspire din stralucitele exemple de guvernare pe care i le furnizeaza August, pune accentul pe atmosfera de seninatate ce caracterizeaza inceputul propriei sale domnii : nu raz¬boaie civile, nu certuri familiale, nu ura si nici invidie (Ann., 13, 4, 1—4). Aceste racile ale vietii publice sint de domeniul trecutului : iata-1, asadar, distantindu-se si de Claudiu si de August. Ceea ce inseamna ca modelul au-gusteic nu va fi singurul sau punct de referinta. Se pro¬fileaza deja o alta figura, aceea a lui Antoniu, rivalul declarat al intemeietorului principatului. Concesiile acor¬date senatului nu vor slabi in nici un fel absolutismul imperial, iar principele va pastra mereu controlul asupra domeniilor curiei, inclusiv asupra Italiei si provinciilor senatoriale'—.
Prestigiul lui August era totusi atit de mare, incit era nevoie de multa dibacie in argumentare. Nero lasa sa se inteleaga ca nu dispretuia nicidecum exemplul fon¬datorului monarhiei romane, ba chiar sugera un regim politic mai bun decit acela al Iui August — in realitate mai absolutist. Nero a incercat sa-si lege numele de me¬moria ilustrului sau stramos prin mijloace suficient de abile : i-a venerat statuile si a participat de fiecare data la jocurile care sarbatoreau victoria lui August repur¬tata la Actium asupra lui Antoniu insusi.
Fratii Arvali, care-1 considerau pe August simbol al Imperiului (M. Smallwood, nr. 20—26), se" refera uneori la „noul Iupiter" — zeul favorit al lui August era insa Apollo —, dar si la „noul August". Fara indoiala ca aici e vorba de Nero insusi. Unele monede din Africa, din Asia Mica si din Egipt ii prezinta, de. altminteri, pe cei dpi barbati impreuna si uneori chiar insotiti de Germa-nicus. Iar unul din triburile alexandrine si-a luat chiar numele de propapposebasteios — de la propappos, .,slramos"1 — facindu-se astfel aluzie la strabunul Iul Nero. August. in aceeasi ordine de idei, vom semnala aaptul ca Nero, intocmai ca marele sau stramos, a refuzat, la inceputul domniei, coroana de aur, pe care i-o ofereau grecii egipteni si pe care Claudiu o acceptase cindva.
Aceasta adeziune partiala, de fapt aparenta, la prin¬cipiile augusteice, s-a manifestat mai ales in primii ani ai domniei lui Nero, dupa care a devenit mult mai dis¬creta, desi nu a disparut niciodata cu totul. in fapt» acesti dintii ani sint considerati, in general, anii cei mai buni ai domniei. Fapt subliniat, de altminteri, si de iz¬voarele tardive de care dispunem : „Desi a ocupat de foarte tinar un tron pe care 1-a pastrat tot atita timp cit tatal sau vitreg,... cinci ani ai domniei sale au fost atit de gloriosi, in special pentru inflorirea orasului, incit Traian avea, dreptate sa spuna ca toate celelalte domnit erau departe de a valora cit cei cinci (...) ani ai lui Nero" (AUR. VICT., Caes., 5, 2 ; vezi, de asemenea, PS-AUR.. V1CT., Epit., 5, 2). in orice caz, un lucru pare evident : faptul ca Aurelius Victor se refera aici la primii ani a! domniei; matricidul a pus capat acestei perioade, acestui quinquennium Neronis, pentru a relua o formula care-i imparte pe istoricii moderni in mai multe tabere. Aceasta formula o datoram, fara indoiala, cercurilor stoice, care, sub Flavieni, se opuneau lui Domitian si ii reprosau — ca. de altfel mai tuturor Flavienilor — de a nu fi colaborat suficient cu ele si cu senatul, asa cum procedase odinioara,; Nero, la indemnurile lui Seneca. Nu e imposibil ca Aure- ' iius Victor sa fie inventatorul acestei formule. Oricare ar ii situatia, sintagma reflecta o opinie frecventa in izvoa--rele. lui Aurelius Victor : si anume, convingerea ca dom¬nia lui Nero si-a avut perioada ei pozitiva.
Din pricina aluziei la activitatea edilitara din Roma, unii savanti moderni au incercat sa deplaseze acest quinquennium si sa-1 situeze la sfirsitul domniei, intre anii 60—65 e.n. Dar aceasta nu e decit o pura speculatie 'i'i.
„LIBERALISM" INSELATOR
Sa consideram oare acesti cinci ani mai putin an-tonieni si mai mult augusteici, intr-un cuvint, mai „li¬berali" ? Evident, nu s-a pus niciodata problema restau¬rarii „diarhiei" lui August, cu atit mai mult cu cit aceasta n-a fost. la vremea ei, altceva decit o fictiune destinata sa. camufleze o monarhie absoluta. Cu toate acestea, noul regim a fost intimpinat cu un entuziasm fara seaman : poetii, si impreuna cu ei Seneca in Apocolocyntosis, au cintat reintoarcerea la virsta de aur ; iar pastorii lui Calpurnius Siculus au proslavit restabilirea concordiei si a respectului fata de puterea magistratilor (Ecl., 1, 42—83). Denumirile triburilor alexandrine — auxisporeios in special — au celebrat, si ele, aceasta ..renastere" : odata cu Nero salvatorul, pamintul avea sa dea recolte bune si orice speranta le era ingaduita oamenilor. Speranta de prosperitate, dar si de impacare generala. Nu-si incepuse oare Nero discursul-program prin „citeva cuvinte* care invocau autoritatea senatorilor si asentimentul armatei" (TAC, Ann., 12, 4, 1) ? Venirea sa la domnie fusese doar opera soldatilor ; numai ca proaspatul imparat voia sa-i maguleasca pe senatori si sa dea dovada de ,,liberalism", acordindu-le prioritate : e adevarat, soldatii isi dadusera consimtamintul — consensus —, dar senatorii erau cei care posedau adevarata auctoritas.
Nero s-a straduit sa intretina raporturi cordiale cu senatul si, drept dovada, a refuzat onorurile pe care acesta avea intentia sa i le acorde, sub pretext ca sint excesive. Tot asa a procedat si cu insusirea prerogativelor imperiale, pe care nu le-a valorificat decit in mod pro¬gresiv, in chiar setora venirii sale la domnie, Nero na a acceptat decit imperium proconsulare maius, care-i asi¬gura controlul militar si autoritatea suprema in afara Romei si. poate, chiar in capitala. Senatul n-a mai avut ragazul sa-i acorde si alte puteri. Poate fi vorba aici si de o confirmare simbolica pe care o astepta din partea comit.iilor. in orice caz, abia la 4 decembrie 57 — daca e sa dam crezare actelor Fratilor Arvali, — i se atribuie lui Nero puterea tribuniciana (M. Smallwood, nr. 19). in virtutea aceleiasi strategii, noul imparat, sub pretextul virstei sale mult prea fragede, a refuzat titlul de „pa¬rinte al patriei" — pater palriae —, titlu pe care il va adopta. insa, mai tirziu. Marturii ale acestei politici de destindere sint si monedele epocii, care reprezinta un Nero neincununat de lauri, avind, ca legenda, formula S(enatus) C(onsulto) (BMC, Imp., I, p. 201, nr. 9 : M. Smallvvood. nr. 109 : The Roman Imperial Coinage, I, P- 145, nr. 9 si urm. ; p. 146, nr. 27).
La drept vorbind, de pe urma bunavointei lui Nero na profitat mai alas procedurile judiciare si administra¬tive. Tncit afirma, de' exemplu, ca imparatul si-a tinut fagaduielile si ca un numar insemnat de probleme acministrativ-judiciare au fost rezolvate de catre senat (Ann., 13, 5, i). Exemplele pe care el le furnizeaza sint, insa, putin probante : se pare ca s-a interzis plata unui salariu avocatilor pledanti, iar quaestorii au fost scutiti de obligatia de a organiza jocuri de gladiatori. Suetoniu adauga alte citeva masuri menite sa aureoleze chipul lui Nero din asa-zisa perioada „liberala'" : o limitare a cistigurilor incasate de delatori, sprijinul acordat sena¬torilor saraci si o sporire a congiariilor, darurile peri¬odice catre populatia civila (TAC, Ann, 13, 5, 1 ; SUET.. Ner., 10, 1—4). in sfirsit, in numeroase cazuri, s-a facut apel la senat, in calitate de instanta judecatoreasca, iar, in perioada 54—57, au fost intentate mai multe procese unor guvernatori si functionari corupti. Toate aceste concesii nu au stirbit insa cu nimic pu¬terea lui Nero. Controlul'imperial asupra alegerilor pentru magistraturile senatoriale nu a scazut in nici un fel. Dimpotriva : in 56, administratia imperiala ia trezoreria senatului din gestiunea demnitarilor traditionali, care erau quaestorii, pentru a o pune sub autoritatea unor prefecti, senatori si ei, dar numiti de imparat (TAC, Ann., 13, 28, 5—7 ; DIO, 60T 24, 1—2). Cu prilejul jmor dezbateri privind soarta libertilor — au patronii dreptul sa anu¬leze un act de punere in libertate sau nu ? — decizia finala ii va reveni, si de aceasta data, lui Nero (TAC, Ann., 13, 26—27). Ca urmare a unui scandal provocat in jurul unui tribun al plebei, Antistius Sosianus, sena¬tul, incurajat si indemnat de imparat, reduce drepturile de care se bucurau acesti tribuni : prilej pe care Nero il va folosi, o data in plus, in folosul lui, deoarece. in acest fel, tribunii isi vad periclitata nu numai puterea juridica, ci poate chiar dreptul de veto (TAC, Ann., 13, 23, 2—4). Iata, asadar, tot atitea manevre care dovedesc cu priso¬sinta ca absolutismul prinde radacini puternice si ca, in mod discret, doctrina antoniana inregistreaza tot atitea puncte victorioase pe tabla de joc 2''.
S-a spus de multe ori ca acest Nero al primilor ani de domnie se ingrijea prea putin de politica, ca era in¬dolent si lasa pe seama consilierilor rezolvarea treburilor de stat (DIO, 61, 4, 1). Desigur-, influenta consilierilor a fost considerabila : la urma urmei, imparatul era inca un adolescent. Dar sa nu ne lasam inselati de aparente : in ciuda extravagantelor si fanteziilor sale, tinarul cezar se intereseaza asiduu de treburile de stat. E adevarat, Seneca ii redacteaza discursurile, insa i le prezinta inainte de a fi citite in public. II vedem deseori pe imparat in-tretinindu-se cu senatorii si consilierii sai. Se intere¬seaza de problemele juridice, uneori intervine chiar in procese de mica amploare, ca, de exemplu, procesul celor doi tilhari condamnati la moarte. Numeste functionarii din administratia de stat, urmareste corespondenta im¬periala cu provinciile, isi consulta prietenii si intotdea¬una isi rezerva hotarirea finala. E constient de puterea inalienabila pe care o are asupra orientarii generale a regimului si, ori de cite ori i se pare ca momentul e pri¬elnic, actioneaza aproape de unul singur. Afabilitatea sa — acea comitas — nu e decit o masca ; nu-i scapa nimic din ceea ce se urzeste impotriva persoanei sale : nici chiar manevrele Agrippinei (TAC, Ann., 13, 8, 4). Sa nu uitam ca, in ciuda inclinatiei spre boemie, Nero primise o educatie complexa, politica in primul rind. Niciodata n-a fost o fantosa in manile consilierilor sai. Megaloman in fond, nu era omul care sa se lase manipu¬lat cu prea multa usurinta.
IMPOTRIVA AGRIPPINEI
Exista cineva la curte care se indirjeste sa-si dispute intiietatea cu Nero : Agrippina. O Agrippina a carei in¬fluenta politica nu poate fi deloc trecuta cu vederea si pe care Nero o va face cu greu sa dea inapoi. Caci aceasta femeie pe care, din prima zi a domniei, imparatul o va califica, prin intermediul ofiterului de garda, drept „cea mai buna dintre mame" (SUET., Ner., 9, 3 ; TAC, Ann., 13, 2, 4), aceasta femeie pe care o copleseste cu onoruri, aceasta femeie pe care o face preoteasa a lui Claudiu si careia ii pune la dispozitie doi lictori insarcinati sa o insoteasca pretutindeni, aceasta femeie, dupa cum bine se Stie, se amesteca in toate. Ea va merge pina acolo, ineit Va determina convocarea senatului la palat, pentru a putea asista, ascunsa in spatele unei usi, la deliberari (TAC, n n7 S3, 5, 2). Perioada de care ne ocupam a fost uneori ^urnita „guvernarea Agrippinei". Denumirile pe care le Poarta doua triburi alexandrine sint elocvente in aceasta privinta : Nero apare aici ca un fiu venerind o mama care, in mod evident, isi merita gloria.
Elocvente, in egala masura, sint si monedele : aversul uneia dintre ele, emise in Orient, este batut cu efigia unui Nero incoronat, a unui „Nero zeu", spune legenda, in timp ce pe revers figureaza imparateasa si inscriptia-: „zeita Agrippina" (ihean Agrippinan, BMC, Traas, p. 118, nr. 130 : M. Smallwood, nr. 130). Uneori, monedele orien¬tale ii reprezinta impreuna pe cei doi : Nero si mama sa (M. Smallwood, nr. 238 si 266). Chiar si monedele batute la Roma, de obicei mai conservatoare, stau marturie des¬pre acelasi cult : o piesa de aur, de exemplu, poarta gra¬vate, fata in fata, busturile Agrippinei si al fiulvii ei. Dar, in timp ce titlurile imparatului apar doar pe revers, care e, in principiu, fata mai putin importanta a unei piese, acelea ale Agrippinei, ,,mama a lui Nero", sint inscrise pe avers (BMC, Imp., I, p. 200, nr. 1 : M. Smallwood, nr. 107). De altfel, Agrippina nu va pastra multa vreme acest privilegiu : o moneda din anul urmator (din 55, asa¬dar) inverseaza locul titlurilor, reliefind astfel o mutatie extrem de semnificativa (BMC, Imp., 1, p. 201, nr. 7).
Dominatia Agrippinei va fi, intr-adevar, 'de scurta durata. Pentru a lupta impotriva mamei sale, Nero se sprijina pe doi aliati : Seneca si Burrus ; in acest scop, face unele concesii si cocheteaza, moderat, desigur, cu „liberalismul". La urma urmei, stie prea bine ca cei doi consilieri sint mai vulnerabili decit imparateasa si ca, la momentul oportun, ii va putea inlatura cu mai multa usu¬rinta. De altfel, Nero crede inca, la inceputul domniei, in strategia pe care o preconizeaza Seneca si Burrus. As;i stind lucrurile, cei trei oameni se pun de acord spre a „mistui'' progresiv puterea Agrippinei. Nu e insa deloc usor ; protejatii imparatesei detin posturi-cheie in admi¬nistratia imperiala : Pallas, principalul ei sprijin, r amine adevaratul ministru al finantelor ; fratele acestuia, Anto-nius Felix. ocupa importanta functie de procurator al ludeei ; Gaius Ummidius Quadratus, alt „agrippinian", este legat al Siriei si, deci, comandantul uneia din prin¬cipalele armate ale Imperiului. In anul 55, Agrippina ob¬tine prefectura annonei, adica a aprovizionarii Romei, pentru Faenius Rufus, postul de supraveghetor al jocu¬rilor consacrate imparatului pentru Arruntius Stella 'i functia de guvernator al Egiptului pentru Tiberius Claudius Balbillus, fost preceptor al lui Nero, care beneficiaza, de asemenea, si de simpatia lui Seneca (TAC, Ann., 13, 22, 1).
Unul din obiectivele Agrippinei este, bineinteles, acela de a continua politica lui Claudiu. Revendicind pentru fiul ei si pentru ea insasi mostenirea — in sensul cel mai larg al termenului — a imparatului defunct, ea intentioneaza sa impuna autoritatea lui Nero si, in acelasi timp, autori¬tatea ei. Este si motivul pentru care intretine cu mult zel cultul Iui Claudiu, in numele caruia se opune deciziei de a-i scuti pe" quaestori de organizarea jocurilor traditionale. Tot ea este aceea care-1 obliga pe Nero sa pronunte elo¬giul funebru al imparatului defunct si sa organizeze, urbi et orbi, ceremonii in amintirea acestuia. La dorinta impa¬ratesei, se creeaza la Alexandria un trib claudian, se emite o moneda cu prilejul apoteozei imparatului defunct (BMC, Imp., p. 200. nr. 4), in timp ce citeva inscriptii il prezinta pe Nero ca fiu al „divinului Claudiu"- (ILS, 225—229 etc). De altfel, Fratii Arvali ii vor aduce sacrificii pe toata pe¬rioada domniei lui Nero (M. Smallwood, nr. 22—26). Impa¬rateasa a folosit orice mijloc pentru 'a-si apara opiniile politice : chiar si cuvintul asternut pe hirtie. Memoriile Agrippinei, acei Commentarii citati de Tacit (Ann., 4, 53, 3), sint. dupa parerea noastra,, alcatuiti in ianuarie 55. In aceasta lucrare, actualmente pierduta, Agrippina pro¬clama, probabil, drepturile fiului ei la tron, dar in acelasi timp, apara memoria si politica lui Claudiu, neuitind sa-i blameze, pe fata sau prin cuvinte mestesugit alcatuite, pe Seneca si Burrus 2fi.
Precautiile ei nu sint, de altminteri, inutile. Caci Nero nu vrea sa continue politica lui Claudiu. Altele sint scopu¬rile lui. Deocamdata insa, nu indrazneste sa mearga pe urmele lui Gaius-Caligula, unchiul sau si fratele Agrip-pinei. la al carui model politic se gindeste si impara¬teasa — nu foloseste oare Tacit acelasi cuvint, dominatio, in sensul de tiranie, pentru a caracteriza domnia lui C?li-' gula si ambitiile sorei sale (TAC, Ann., 13, 1, 1, si 13, 2, 3) ? in punctul in care se afla, Nero a optat intr-adevar pentru politica de concordie politica propovaduita de ba-trinii sai prieteni, o politica ce lasa neatinse principiile de baza ale absolutismului. Sfatuit de Seneca, Nero o impie¬dica pe Agrippina sa stea alaturi de el pe estrada impe¬riala cu ocazia primirii ambasadorilor din Armenia (TAC. A.nn., 13. 5. 3, 4). incetul cu incetul, puterea imparatesei incepe sa se destrame in cursul acestui an 55. In prunul rind, este indepartat Pallas, principalul sprijin al Agrip¬pinei (TAC, Ann.. i3, 14, 2—3). Urmeaza, tot in 55, uci¬derea lui Britanrucus, pe care imparateasa mizeaza gin-dind ca, de acum, isi poate manevra fiul prin santaj. Desarte iluzii .' Ea insasi va fi relegata, la