n6v3vg
Lucretiu. Viata
Lucretiu inaugureaza !a Roma poezia didactica. De fapt am constatat, in introducerea cartii, preocuparea anticilor de a prezenta tratate stiintifice si filosofice in versuri, in forma metrica, intr-o limba si un stil diferite de cele ale prozei.
Viata lui Titus Lucretius Carus este cunoscuta. Chronicon-u\ lui Hieronymus indica 96 sau 94 i.e.n. ca data a nasterii poetului, insa din alte informatii furnizate de autori antici; rezulta ca Lucretiu trebuie sa se fi nascut in 99 sau in 98 i.e.n. in februarie 54 i.e.n., Cicero emitea anumite judecati de valoare asupra operei lui Lucretiu AAd. Quint, 2,9), incat autorul acesteia trebuie sa fi murit in 55 i.e.n., daca nu cumva si-a prelungit existenta pana in 53 sau 52 i.e.n. Si-a dedicat poemul unui anume Memmius, probabil personajul politic insotit in provincia Bithynia de catre Catul.
Lucretiu trebuie sa fi apartinut unei familii aristocratice, ginta Lucretia, partial chiar plebeiana 1. S-ar putea sa fi fost unul dintre putinii scriitori romani nascuti la Roma, daca nu cumva vazuse lumina zilei in arta parte, poate la Pompei. Oricum si-a petrecut cea mai mare parte din existenta in Capitala si a primit o educatie aleasa, intemeiata pe o cunoastere profunda a limbii, culturii si filosofiei grecesti. Este posibil sa fi calatorit in Grecia. Nu a avut o activitate politica importanta si cunoscuta in antichitate, insa a asistat dezolat la convulsiile politice ale secolului I i.e.n. si si-a lucrat intens, cu multa sarguinta opera, cum marturiseste el insusi (3, w. 419-420). Aceasta n-a putut fi probabil incheiata si finisata de catre autorul sau; a fost publicata postum de Cicero, ostil filosofiei lucretiene, dar admirator al talentului poetului.
Opera lui Lucretiu
Opera lui Lucretiu rezida intr-un poem didactic sau didascalic, o epopee in sase carti, scrisa in hexametri dactilici si adresata lui Memmius. La Roma se formase un orizont de asteptare prielnic aparitiei unei epopei didascaiice de proportii importante. Vechii romani se multumisera cu maximele patriarhale, insa noul climat mental, creat in secolele ll-l i.e.n, reclama dezbaterea marilor probleme ale lumii si ale omului intr-o limba clara si expresiva 2. Titlul poemului lucretian este "Despre natura lucrurilor" sau chiar "Despre natura", in latina De natura rerum. Totusi care este vocatia esentiala a acestei epopei? Ceea ce nu implica titlul, dar releva continutul poemului rezida intr-o arta militanta, angajata in profesarea filosofiei lui Epicur. S-a subliniat ca un termen ca epopee este perfect adecvat marcilor fundamentale ale poemului. Dar de ce? Quintilian, in antichitate, consemna pe Lucretiu printre poetii epici (Inst. Or., 10,1,87). De altfel, ca si Homer si Vergiliu, Lucretiu canta un erou ale carui performante depasisera masura umana. Or acest erou este Epicur, care infruntase superstitiile, iar temele epice cardinale - cea a luptei si cea a calatoriei intreprinse de filosoful grec pe un plan imaginar - se regasesc in textura cea mai intima a poemului. De asemenea Venus, zeita glorificata de Lucretiu, era mama lui Enea, eroul epic prin excelenta al poporului roman. Totusi Despre natura, ca si Georgicele lui Vergiliu si opera lui Hesiod, constituia un poem consacrat pamantului, naturii, in care nu prevaleaza timbrul epic, faldurile desfasurate ale unei arte narative, ci demonstrarea didas-calica a unor idei teoretice .
Pe de alta parte, daca este adevarat ca imnul adresat zeitei Venus a reprezentat unul dintre ultimele texte alcatuite de Lucretiu, imn in care adeziunea la epicureism se imbina cu o limpede aspirase spre pacea cetateneasca, spre terminarea conflictelor interne, se poate afirma ca Lucratii), ca si altii de altfel, vedea in Caesar, care era descendentul Venerei, un salvator, saluator, al Romei 4. Cum de fapt am semnalat in capitolul anterior, relatiile dintre epicureism si cezarism erau stranse si complexe. Oricum Lucretiu cere Venerei sa aduca romanilor pacea. El deplora timpurile vitrege, care il stingheresc, cand isi alcatuieste versurile, si obliga oamenii, inclusiv cei din ginta lui Memmius, sa se consacre "salvarii comune" (1, w. 40-43). Participarea la viata politica se realiza, in randurile epicureicilor, numai sub efectul constrangerilor. Lucretiu insusi contempla, din citadela retragerii intelepte, "marile infruntari ale razboiului" belii certamina magna (2, w. 5-6). fn realitate, Lucretiu isi limiteaza optiunile politice la condamnarea apriga a razboaielor civile si a confruntarilor cetatenesti, pe care spera ca le va lichida Caesar. Deci la sprijinirea discreta a eforturilor iui Caesar, aflat inca in Gallia, insa sustinut de oameni care credeau ca, in viitor, numai el va putea curma tribulatiile suportate anevoios de institutiile republicane.
Epicureismul
intr-adevar Lucretiu se declara ostentativ si se manifesta limpede ca un militant al epicureismului. Chiar in prologul poemului si al cartii intai, el structureaza un vibrant elogiu al lui Epicur (1, w. 62-79), "omul grec", Graius homo, care ridicase ochi muritori impotriva "religiei", fiind de altfel primul ce i s-a impotrivit total acesteia (1, w. 66-67). in cele din urma, Epicur a calcat in picioare superstitia (1, w. 78-79), dupa ce s-a intors din calatoria sa imaginara prin tot universul. in alte carti ale poemului, indeosebi in prologuri, Lucretiu realizeaza alte elogii ale lui Epicur. Astfel in cartea a treia, Lucretiu incepe prin a se adresa direct lui Epicur: "tu care, - intaiul, din adancul noptii // Ai inaltat faclia lucitoare // Si-ai luminat cararea fericirii, // O, tu, cununa graiului elenic, // Pe tine te urmez; pe-a tale urme // Pasesc si eu" (3, w. l-4, trad. de Theodor Naum).
Epicur crease, la Atena, la sfarsitul secolului al IV-lea si la inceputul secolului al lll-lea i.e.n., o scoala filosofica intr-o "gradina". Aceasta va ramane sediul epicureismului, care pana tarziu, spre sfarsitul Imperiului roman, va constitui o scoala de gandire, dirijata de un scolarh, adica de un sef de scoala. De aceea aceasta scoala se va numi "gradina", ho kapos, a lui Epicur, sau, cum zic francezii, "le jardin d'Epicure". in aceasta scoala, s-a profesat o doctrina conservatoare fata de doctrina fondatorului, pastrata cu grija. Epicureicii sarbatoreau anual, in cadrul kepos-ului, ziua de nastere a lui Epicur, inchipuit ca un Mesia laic. Epicur predase discipolilor sai si discutase cu ei o doctrina consecvent materialista, fundata pe fizica, adica pe conceptia atomista despre natura Ahe physis, in greata) a lui Democrit, care respinsese in secolul al V-lea i.e.n. orice interventie divina si orice finalism, in evolutia universului. Lumea nu ar avea un sens precis: tot ce contine ea, aer, pamant, animale, plante, oameni, zei, constituie rezultatul unei mecanici inflexibile, intemeiate pe doua date elementare. Care sunt aceste date fundamentale? Materia, formata din atomi invizibili, particule elementare, si vidul, ce nu este nimic altceva decat locul unde actioneaza lucrurile. Existenta vidului ingaduie miscarea, conditie indispensabila pentru combinarea atomilor. intr-adevar, elementele invizibile, care sunt atomii, se unesc si se desfac pentru a forma lucrurile. Viata omului formeaza si ea un conglomerat de atomi, un scurt intermediu intre doua neanturi absolute, cel ce precede nasterii si cel ce succede mortii, care este totala, deoarece implica desfacerea atomilor corporali. Iar zeii vietuiesc undeva, departe de oameni, intr-o beatitudine absoluta, straina de orice imixtiune in mecanica universala 5.
Din aceasta fizica, Epicur dedusese premisele si chiar intreg ansamblul eticii sale, unde el situa esentialul invataturii, pe care o faurise. Cum rezulta din scrisorile lui Epicur, epistule absolut artificiale, Epicur combatea cu darzenie fantasmele, care populeaza universul si mai ales viata umana. El milita impotriva angoaselor, prilejuite de zei, de pedepsele atribuite lor, impotriva spaimei de moarte si impotriva superstitiilor. Unicul tel al vietii trebuie sa-l formeze placerea, in greceste he hedone, petrecerea existentei in calm si fara tulburari. Placerea, echivalata cu absenta tulburarilor, ar constitui supremul bun, chiar supremul bine. Antimorala epicureica definea asadar placerea in sens negativ, ca sa ne exprimam astfel. Epicur nu avea in vedere placerea in miscare, senzatia agreabila pentru spirit si pentru corp, ci placerea in repaus, absenta suferintei, angoaselor si lipsa de durere, alypla, cum spuneau grecii. Trebuie evitata durerea, he lype, si obtinuta pacea simturilor. Ori, altfel formulat, lantul celor trei filosofeme epicureice permutabile, placerea (he hedone'), lipsa de tulburare (/ie ataraxia), lipsa de durere Ahe alypla) presupune limitarea dorintelor, eliminarea a tot ceea ce nu corespunde necesitatilor vitale, stapanirea sufleteasca, dominarea pasiunilor, in ultima instanta o existenta simpla, naturala, fondata pe lucrurile cele mai accesibile. La un asemenea nivel, epicureismul se apropia de stoicism, postula un anumit ascetism aproape monahal, o traire fara pasiuni si ambitii a conditiei umane, in mici comunitati, unde se medita asupra doctrinei fondatorului. Prietenia, hephilfa (sau amicitia in latineste), devenea pivotul intregului sistem etic epicureic. Participarea la viata politica nu era recomandata, cum am mai aratat, fiind dimpotriva vehiculat sloganul "traieste ascuns", de fapt "ascunde-te traind", lithe biosas in greceste 8.
Doctrina lucretiana
Ca toti epicureicii, Lucretiu isi propune sa trateze fidel doctrina fondatorului k6pos-u\u\. Poetul isi centreaza invatatura insa nu pe teoria placerii, ci pe fizica, istorie naturala, antropologie. Dar pe de o parte implicatiile morale sfarsesc prin a se degaja foarte frecvent din expunerea fizicii, iar pe de alta superstitiile sunt clar combatute. S-a sustinut ca de fapt cartile intai, a doua si a sasea, care incadreaza centrul poemului despre natura ar fi consacrate prin excelenta fizicii, studiului universului, in vreme ce nucleul operei, cartile a treia, a patra si a cincea, fara a abandona fizica, ramasa fundatia sistemului, ar fi axate pe antropologie.
De fapt primele doua carti schiteaza bazele universului, in congruenta cu ideile fizicii atomiste democrito-epicureice. Atomii, corpuscule materiale invizibile, de forme diverse, sunt eterni si in numar infinit, cazand fara incetare in vid (2, w. 80-85). Dar se pot ciocni intre ei si da astfel nastere la noi corpuri (2, w. 85-l13). in cadearea lor, atomii "declina* putin, adica se indeparteaza intrucatva de la verticala, producand tocmai coliziunile generatoare de noi substante (2, w. 216-250). Lucrejiu asuma astfel doctrina inclinatiei atomilor, clinamen. in univers, care este marginit de o zona de eter si de flacari, de unde astrele isi iau lumina (1, w. 72-73), nimic nu se naste din nimic (1, w. 46-l73), sau mai precis "nici un lucru nu s-a mai produs din nimic, ca urmare a unei interventii divine" (1, v. 150). De aceea nici nu apar in realitate fiinte fantastice si lucrurile nu se formeaza decat pe baza unei "mame singure", mater certa (1, v. 168). Nimic nu se pierde sau nu se intoarce in neant (1, w. 215-264). Natura dizolva fiecare corp in elementele lui, dar nu-l distruge complet (1. w. 215-216). intre corpuri au loc schimburi permanente, incat ansamblul material ramane constant, in cadrul miscarii necontenite si reinnoirii statornice a vietii (2, w. 7-69). Pe scurt, nimic nu se creaza din neant, totul se transforma, pe baza combinarii reinnoite a atomilor, care cad in clinamen. Desigur Lucretiu ataca frecvent mitologia.
Cartea a treia incorporeaza demonstratia ideii ca sufletul omenesc este muritor. Care este scopul acestei demonstratii? Eliberarea omului de angoasa, de teama de moarte, pricina profunda a mizeriei morale umane, Teama de moarte genereaza pasiuni condamnabile, ca dorinta de inavutire, stratagema prin care se incearca evitarea ideilor funebre. insa nici bogatul si nici saracul nu se afla la adapost de nenorociri. Cartea a patra se refera mai ales la gnoseologia epicureica. Trateaza despre senzatii si despre modul in care simturile reflecta realitatea. Obiectele exterioare emana simulacre, simulacra, imagini ale lor, compuse dintr-o foarte subtire pelicula materiala. Simulacrele pastreaza forma si marimea lucrurilor (4, w. 46-53). Ele patrund in ochi si ajung in suflet, de asemenea compus din atomi usori, pe care ii pun in miscare. Dar vederea se poate insela, intrucat este supusa iluziilor, caci simulacrele intalnesc obstacole si sufera deformari, inainte de a ajunge la simturile noastre. Originea pasiunilor il preocupa de asemenea pe poet in aceasta carte.
Cartile a cincea si a sasea trateaza despre formarea si istoria lumii, in care traim. Lumea noastra este una dintre cele formate in cursul duratei eterne a atomilor si in infinitul vidului. Ea se prezinta ca o vasta sfera inchisa, in exteriorul careia se desfasoara "interlumile", populate de zei, fericiti, nemuritori, dar tot materiali. Ei sunt nemuritori deoarece pierderile lor de substanta sunt inlocuite de aportul altor atomi. Dimpotriva lumea noastra este muritoare si supusa pieirii finale. Lucretiu descrie inceputurile acestei lumi, formarea cerului si a pamantului, nasterea astrelor, ca si a anotimpurilor. Pamantul a produs plantele si formele rudimentare de animale, pentru ca apoi, in virtutea miscarii necontenite a atomilor, sa emearga speciile cunoscute de fiinte vii si altele, care au disparut Lucretiu descrie amanuntit viata primilor oameni. Poetul afirma ca pamantul este batran: moartea lui nu ar fi prea indepartata. Cartea a sasea revine la fizica, explica diverse fenomene naturale, mai ales meteorologice si, in forma actuala, se incheie prin tabloul ciumei din Atena, calamitate inspaimantatoare, care pustiise marele oras grecesc, in secolul al V-leai.e.n., la inceputul razboiului peloponeziac. in structurarea descrierii acestei catastrofe, Lucretiu s-a inspirat din Tucidide, pentru a exemplifica efectele nocive, pe care un cataclism le poate avea asupra sufletului omenesc si asupra vietii sociale. Poetul a trebuit sa-si intrerupa opera, inainte de a descrie in detaliu viata fericita a zeilor, pe care lasase sa se inteleaga, de mai multe ori in cursul poemului, ca avea intentia s-o zugraveasca.
Asadar Despre natura dezvaluie felul in care obiectele lumii au acces la existenta si care sunt legile acestei existente. Titlul poemului proclama de altfel prioritatea naturii. Natura constituie idealul lucretian primordial: natura pe care poetul o evoca in simfonia ei de sunete si de culori, de amanunte, ce implica chiar raza de soare patrunsa intr-o incapere intunecata sau zgomotul rotilor unei carute 7. Poetul insusi subliniaza ca obiectivul sau rezida in dezvaluirea esentei cerului si a zeilor, in principiile lucrurilor, rerum primordia (1, w. 54-55), in elementele folosite de natura pentru creatie, crestere si apoi moarte ori disolutie (1, w. 56-61), adica in analiza structurii si functiilor atomilor. insa omul, unde se afla omul in aceasta imensa masina dezvoltata gratie automiscarii atomilor (2, w. 62-66), totusi mecanicist inchipuita? Omul este regele naturii lucretiene si numai in folosul sau, pentru luminarea si fericirea sa, poetul dezvaluie mecanica universala. Nu natura pentru natura, ci natura pentru combaterea ignorantei articuleaza discursul poetic intreprins de Lucretiu (1, w. 62-l01). De aceea poetul reproba insistent, totdeauna pasionat, tenebrele in care superstitiile arunca oamenii: "Sarmane minti, o! inimi orbite // in ce intunerice, in ce primejdii // Se scurge-aceasta viata-asa de scurta!" (2, w. 14-l6, trad. de Theodor Naum). Superstitiile care nu pot impiedica razboaiele, desi nu se tem de ele (2, v. 44). Batalia impotriva superstitiilor inzestreaza poetul cu substanta vie a poeziei lui (4, w. l-25), am spune cu aripile unor stihuri eterne. Cercetatorii s-au referit adesea la pesimismul lui Lucretiu 8, dar Pierre Grimal a subliniat ca Despre natura a reprezentat de fapt un poem lucid: Lucretiu n-a disimulat suferintele si imperfectiunile lumii, ci a emis un mesaj imbibat de speranta, care oferea omului posibilitatea de a-si depasi infirmitatea fireasca de a accede, datorita fortei ratiunii, la seninatate si la fericire 9.
Foarte revelator ni se pare inceputul cartii a doua. Aici se regasesc, in cadrul elogiului inchinat filosofiei (2, w. l-61), marile teme ale eticii epicureice: exortarea la o existenta neangajata, chiar umbratila; echivalenta intre placere, ataraxie si lipsa de durere si de ambitii; elogierea vietii simple, desfasurate in cercurile restranse si inchise ale epicureicilor; apologia prieteniei sincere; indemnul spre cunoasterea adevaratei intelepciuni. Deosebit de semnificative apar chiar primele stihuri: "e dulce de pe mal sa vezi pe altul // Cum se trudeste cand noianul marii // E rascolit de vanturi. Nu fiindca // Te-ar desfata pe tine chinul altuia, // Ci pentru cai placut sa vezi cu ochii // De cate rele esti scutit tu insuti" (2, w. 1 -4, trad. de Theodor Naum). Astfel, intr-o maniera foarte condensata, poetul asociaza prima si a doua tema a eticii sale, prioritatea acordata unei vieti contemplative si impletirea stransa intre placere (hedona), ataraxie si absenta durerii. Lucretiu precizeaza in continuare ca este placut sa privesti cum ambitiile ii chinuiesc pe oameni, din spatii senine si bine fortificate (2, w. 7-l3). Sunt astfel evocate cea de a doua si cea de a cincea tema a acestui prolog. Natura nu reclama, de altfel insistent - poetul zice nu 'latra" (latrare) - decat ca trupul sa fie lipsit de durere, incat tot ce inlatura suferinta procura placere (2, w. 17-23). Primele doua teme morale epicureice sunt astfel din nou vehiculate, pentru ca, in continuare, poetul sa apeleze la preconizarea vietii simple in grupuri inchise si a prieteniei leale, cand afirma ca nu ne sunt necesare locuinte luxoase, ci numai ce astampara foamea stand pe iarba moale printre prieteni (2, w. 23-36). Nu bogatiile, ci doar practica filosofiei si studierea naturii pot elucta terorile, care coplesesc sufletul uman (2, w. 57-61). in acest mod, Lucretiu isi incheie prologul prin elaborarea ultimei teme a meditatiei sale, adica prin recomandarea intelepciunii. Interesant este de asememea ca, in aceeasi carte, Lucretiu deduce din teoria c//namen-ului liberul arbitru, ideea ca spiritul uman nu actioneaza neaparat in virtutea unei necesitati launtrice. Organismul uman poate fi constrans la miscare, dar el reactioneaza si o opreste (2, w. 25l-293). Astfel Lucretiu contesta deosebit de limpede doctrina fatalismului stoic.
Rezulta asadar fidelitatea clara a lui Lucretiu fata de invatatura lui Epicur. Am semnalat-o de altfel mai sus. Nu este insa Lucretiu deloc original, nu se distanteaza el niciodata si in nici o privinta de doctrina maestrului sau? Cercetatorii si-au pus adesea aceasta problema si-au dat indeobste raspunsuri diferite la intrebarea noastra. S-a observat astfel ca Epicur condamnase placerea estetica, socotita de el neautentica, contrara naturii. Fondatorul Gradinii considerase poezia ca generatoare de pasiuni si de superstitii. Philodem adoptase o atitudine mai toleranta fata de poezie, insa el insusi nu alcatuise decat epigrame lascive, straine de placerea elevata, austera, pe care o preconizase Epicur. in schimb, Lucretiu a scris un poem de larga respiratie si de o forta remarcabila, pentru a expune o doctrina care condamnase poezia. Despre natura se prezinta ca o opera in versuri analoga poemelor presocratice si celui al lui Empedocle. Lucretiu crede ferm in capacitatea poeziei de a propaga dreapta intelepciune, filosofia lui Epicur. Astfel Lucretiu se raliaza esteticii mai recente a epicureismului, care acorda o importanta majora formei literare.
Pe de alta parte s-a remarcat ca in vreme ce Epicur aparuse ca deosebit de senin, Lucretiu adera la invatatura maestrului cu pasiunea arzatoare, cu un militantism aprig, tensionat, cu o veritabila intropatie, participare integrala la substanta ideilor expuse, care, printre altele, ii prilejuieste si foarte originale digresiuni. Pe cand Epicur practicase o existenta umbratila, chiar anonima, Lucretiu a cautat glorie pentru doctrina maestrului sau si pentru sine insusi. Albert Camus a intrevazut in Lucretiu prototipul omului revoltat si cel dintai filosof modern, iar altii l-au considerat un Pascal ateu si materialist10. De altfel Ettore Paratore a aratat ca Lucretiu introduce in poem si in doctrina epicureica o conceptie foarte romana, cea a vietii petrecute ca un adevarat serviciu militar, ca o militia 11.
Pe de alta parte Rene Pichon noteaza ca, in vreme ce Epicur punea categoric accentul pe etica si dispretuia speculatiile dezinteresate, incat recomanda evitarea stiintei pentru a obtine fericirea, Lucretiu acorda spatiul poetic cel mai larg fizicii si preocuparilor teoretice, chiar daca scopul lui suprem il constituia asigurarea echilibrului moral al oamenilor12. Dar numai la atat se limita originalitatea lui Lucretiu? in ce ne priveste, noi credem ca ar putea fi originala si conceptia lucretiana despre istoria omenirii, despre formarea umanitatii si a limbajului, a institutiilor, despre progres. Desigur noi nu cunoastem tratatul lui Epicur Despre natura si nu stim cum si daca rezolvase creatorul Gradinii problemele aparitiei vietii pe pamant. Dar este probabil ca cel putin unele dintre consideratiile lu-cretiene in aceasta privinta sa fi fost originale. De altfel Epicur situa fericirea in trecut. in orice caz Lucretiu crede ferm in evolutia formelor de viata. intai ar fi aparut vegetalele, ierburile si arborii, iar ulterior au emers vietuitoarele (5, w. 783-793). Animalele, afirma poetul, au evoluat pe baza selectiei naturale, pierind cele mai slabe si dezvoltandu-se cele puternice si adaptate la mediu (5, w.87l-877). Omul ar fi fost ultima vietuitoare aparuta. Instinctul, nevoia, experienta au scos omenirea din stadiul ei primitiv. Descoperirea focului si constituirea familiei au jucat un rol esential in evolutia umanitatii (5, w. 101l-l018; 109l-l104). Spaimele omului primitiv au generat superstitiile, care vor dezbina pe oameni, insa un proces natural a dat nastere la diversele mestesuguri si la marile institutii sociale. Acestea din urma n-ar fi fost statuate pe o baza naturala, cum afirmau stoicii, ci in virtutea intelegerii, conventiei, intre oameni (5, w. 1450-l456). Aceasta teza epicureica mai veche precede teoria contractului social. De asemenea s-a reliefat ca Lucretiu considera ca gandirea umana si literatura comporta un progres manifest fata de "natura lucrurilor". De aceea recunoaste merite unor poeti arhaici si anumitor vechi filosofi greci (1, w. 120-l21; 73l-741; 830-920).
Fara indoiala, anumite contradictii se ivesc in conceptia lucretiana despre progres. Civilizatia ar fi adus ororile sale si viata plugarului primitiv ar fi fost mai echilibrata (5, w. 1392-l400). Totusi Lucretiu crede in binefacerile civilizatiei, progresului, dezvoltarii institutiilor. Poetul a considerat limbajul ca unul dintre cei mai importanti factori civilizatorii, ca sursa importanta de progres. De altfel, spre deosebire de alti scriitori antici, care sustineau ca un om genial invatase candva semenii lui sa vorbeasca, Lucretiu apreciaza ca limbile au emers pe o baza colectiva si in procesul formarii societatii: "natura l-a impins pe om sa scoata // Si variile sunete-ale limbii. // Nevoia dete lucrurilor nume // Cam tot asa cum neputinta vorbei // indeamna pe copii sa faca semne // Si lucrurile sa le-arate numai // Cu degetul" (5, w. 1028-l032, trad. de Theodor Naum). De altminteri poetul adauga, in alte stihuri: "... este-o nebunie-a crede // Ca cineva a dat la lucruri nume // Si ca de la ceilalti oameni // Au invatat putinele cuvinte" (5, w. 104l-l043, trad. de Theodor Naum)13. Aceasta este deci strategie adoptata de poet pentru expunerea ideilor epicureice, pentru realizarea obiectivelor lui didas-calice, aceasta este doctrina profesata de Lucretiu.
Poetica lui Lucretiu
in definitiv originalitatea lui Lucretiu rezida mai ales in transpunerea in context roman a unui epicureism destul de ortodox. El tine seama de traditiile poeziei latine, mai bogate decat cele ale prozei, si pare a crede ca, datorita versurilor, publicul sau va intelege mai bine articulatiile doctrinei epicureice. Reflectiile sale asupra literaturii, de fapt asupra poeziei, adica poetica lucretiana explicita exprima destul de limpede aceasta nadejde, ca si limitele ei.
in pofida experientei sale, vechi de doua secole, poezia latina, dezvoltata sub semnul unui expresionism inca "zgrunturos", nu-si aflase un limbaj rafinat si mai cu seama capabil sa redea idei abstracte, o gandire foarte teoretica. insusi poetul atrage atentia asupra dificultatii pe care o intampina in ilustrarea artistica a paradigmei sale grecesti: "eu foarte bine stiu ca toate-aceste // Descoperiri obscure ale grecilor // E greu sa fie lamurite-n versuri // Latine, mai ales ca multe lucruri // Se cer a fi cu vorbe noua spuse // Din cauza saraciei limbii noastre // S-a noutatii lucrului" (1, w. 136-l39, trad. de Theodor Naum). Dar, insufletit de fervoarea sa, epicureismul poate prilejui o adevarata arta!
Ulterior Lucretiu schiteaza o adevarata apologie si concomitent o justificare a eforturilor sale. Ne referim la preambulul cartii a patra (4, w. l-25). Poetul declara ca a strabatut areale ale Pieridelor, adica ale muzelor, inca neatinse de piciorul vreunui artist, caci ii place sa soarba apa unor izvoare inca intacte, sa culeaga flori necunoscute, sa-si incinga fruntea cu o cununa, pe care muzele nu o mai pusesera pe crestetul nimanui (4, w. l-5). Desigur pentru ca ofera lectii importante publicului si ii elibereaza de constrangerile superstitiilor, insa si deoarece alcatuieste versuri stralucitoare si fascinante despre o materie obscura (4, w. 6-l0). Dar in acest fel invatatura sa va deveni mai accesibila: "fara temei nu pare-a fi aceasta // Caci tot asa cum medicii, cand cearca // Sa dea absintul cel gretos copiilor // Ung inainte buzele paharului // Cu-a mierii dulci licoare aurie // Pentru ca ei, nebagatori de seama si de dulceata amagiti, sa-nghita // Pana la fund amara bautura, // Si, inselati fiind, nu prinsi in cursa, // Ei mai curand sa se-ntre-meze iara, // Si eu acum, deoarece aceasta // invatatura li se pare-amara // Acelora care n-o cunosc, si vulgul // Si-ntoarce capul de la ea cu groaza, // Si eu am vrut sa ti-o dezvalui tie // in graiul dulce-al Muzelor si, astfel, // S-o indulcesc cu mierea poeziei" (4, w. 10-22, trad. de Theodor Naum). De fapt aceste versuri reproduc aproape cu exactitate stihuri dintr-un lung pasaj din cartea intai, consacrat poeticii lucretiene explicite (1, w. 92l-950). Si acolo poetul operase cu antiteza intre stralucirea poeziei si obscuritatea materiei tratate, in cadrul unei autentice apologii a artei versurilor, corelate in chip manifest temei "voluptatii", placerii epicureice, pe care o glorifica atat de frecvent. Totodata Lucretiu se inversunase impotriva ereziei daunatoare, pe care ar fi preconizat-o Heraclit, intr-un limbaj confuz, in van admirat de anumiti greci (1, w.635-644).
Retinem nu numai pledoaria pentru poezie, care sa sporeasca accesibilitatea filosofiei lui Epicur si mandria ca inclestarea poetului cu dificultatile limbii latine fusese incununata de succes, ci si clamarea caracterului novator, inedit, al poeziei lucretiene, contrapus oroarei inspirate de superstitiile trecutului. Astfel Lucretiu legitimeaza un tip nou de poezie, care va deveni clasic. El pare a fi constient ca faureste temeliile armonioase - am vazut ca foloseste un epitet relevant, suauiloquens, 'placut la vorbire" - ale clasicismului poeziei latine. Lu-cretiu considera ca farmecul poeziei se inrudeste cu cel al muzicii si al dansului (5, w. 1380-l381; 1397-l403). Concomitent, poetul se reclama totusi si de la antecesorii sai arhaici si expresionisti. S-a sustinut ca Lucretiu s-ar inrudi cu Plaut14, dar poetul totusi se refera la Ennius ca ia marele sau inaintas, al carui elogiu vibrant il propune (1, w. 118-l23), cum am aratat in randurile pe care le-am consacrat mai sus autorului Analelor. Umbra lui Homer i-ar fi aparut lui Ennius si i-ar fi revelat legile naturii (1, w. 123-l26). Prin urmare, dupa parerea noastra, poetica explicita a lui Lucretiu incorporeaza evidentierea jonctiunii intre un clasicism incipient si expresionismul moderat al lui Ennius, ca substanta vie a artei poemului despre natura si a imagisticii lui prodigioase.
Imagistica lucretiana
Desavarsirea formala nu a fost niciodata luata in consideratie de catre Lucretiu. Mesajul redat cu o precizare de geometru, iata ceea ce il preocupa cu prioritate pe poet, strain de interesul pentru cizelarea rafinata a versurilor. S-a aratat ca numeroase pasaje din poem sunt aride, ca multe fraze sunt prozaice, greoaie, solid, prea solid cladite. Un cercertator al secolului al XlX-lea a sustinut ca din 7400 de stihuri, cat cuprinde poemul lucretian, doar 1800 constituie poezie autentica! Si recent truda laborioasa de pionier a lui Lucretiu a fost asemuita cu munca plugarului, care isi ara icnind propriul ogor15.
Si totusi a trebuit sa i se recunoasca lui Lucretiu simtul prodigios al imaginii. Poetul gandeste in imagini, care ajung sa ilumineze expunerile cele mai aride, vadeste un gust uimitor al concretetei, care devine repede la el schita, tablou sau fresca. Lucretiu preconizeaza reprezentarea vizuala, generatoare de lume policroma, de simfonie a tuturor sunetelor naturii. S-a sustinut ca poemul sau ar putea prilejui un film grandios16. Fantezia lui pasionata, trairea inaripata, generatoare de lirism vibrant, traduc cele mai diferite sentimente. Combustia interioara constrasteaza in universul imaginar al lui Lucretiu cu predica in favoarea ata-raxiei! Poetul nu descompune obiectele materiale doar in atomi puri si invizibili, ci si in imagini suculente, incarcate de culoare si de tensiune patetica. Ironia coroziva, pe care o indreapta impotriva superstitiilor, dar si a luxului sau a dezmatului risipitorilor si desfranatilor alterneaza cu sensibilitatea vie, chiar tandra, fata de suferintele umane.
Lucretiu recurge la cele mai diverse procedee compozitionale; descriptia, insa si imnul vibrant, confesiunea lirica, ca si dialogul, expunerea sobra, precum si apostrofa virulenta. Cand vrea sa demonstreze ca generatiile alterneaza, se inlocuiesc intr-un spatiu restrans, Lucretiu recurge la o comparatie pregnanta, la o imagine fascinanta. Ele, generatiile, se inlocuiesc una pe alta si "ca alergatorii isi trec din mana in mana facliile vietii" (2, v. 79). Iar anterior poetul evocase "stralucitoarele sulite ale zilei" (2, v. 60). Sunt celebre tablourile lucretiene ale vietii primilor oameni ori ale ravagiilor pricinuite de ciuma la Atena. Poetul zamisleste astfel o magie stranie. Savantul olandez P.H. Schrijvers a evidentiat utilizarea abila, in Despre natura, a compozitiei ciclice a argumentarii, a anticiparii ideilor (intrucat cititorul este informat cu anticipatie ce teze vor fi infatisate) si a efectului cinematografic. Pentru ca descrierea unui proces vizibil apare convertita intr-o singura imagine, pe care Lucretiu o insera armonios in argumentatie. Poetul crede ca numai o arta mirifica trebuie sa slujeasca propagarii ideilor sale.
Deosebit de semnificativ pentru poezia lucretiana prin excelenta conotativa, bogata in imagini reverberate, prilejuitoare de incantatie fascinanta, este desigur inceputul poemului, imnul inchinat zeitei Venus, generatoare a naturii si a placerii pacificatoare, strabuna nu numai a lui Caesar, dar si a intregului popor roman. De aceea Lucretiu isi incepe astfel poemul: tu nascatoarea gintii lui Enea, // Tu, zeilor s-al oamenilor farmec, // O, Venus, rod de viata, care pururi, // Sub bolta cea de stele calatoare, // impoporezi campiile manoase, // Si marea purtatoare de corabii; // Prin tine doar tot neamul de fiinte // incepe-se si, scos din intuneric, // Prin tine vede-a soarelui lumina" (1, w. 1 -5, trad. de Theodor Naum). inca de doua ori, in versuri urmatoare (1, w. 6-l6), sunt evocate cele trei mari zone ale universului: cerul, pamantul si marea. Alegoria se desfasoara in cadente investite cu iradieri multiple. Imaginile sunt precise, dar in tot acest imn polifonic, multiva-lent, intens vibrat (1, w. 1 -43), prolifereaza cuvintele si conotatiile poetice. Aproape fiecare substantiv este insotit de un epitet plasticizam, deosebit de pregnant, iar numeroasele metonimii confera de asemenea textului o considerabila incarcatura imagistica *. Totusi si cand trece la expunerile teoretice mai aride, Lucretiu se straduieste de multe ori sa concretizeze doctrina, sa plasticizeze teoria. Brusc se ivesc un cuvant sau o sintagma, care fauresc imagini de o pregnanta stupefianta si totodata incantatorie. Ideile sunt adesea repetate, chiar cuvintele care le redau apar reiterate 17. Precizia detaliilor vizualizante il obsedeaza pe poet. Aurul si purpura emerg ca simboluri ale civilizatiei umane, desi sunt reprobate. Jocul cu realitatile apare maiestrit construit. in preambulul cartii a doua, ca si in apologia poeziei mai sus mentionata, numeroase cuvinte ilustreaza culori stralucitoare, opuse intunericului. Dar ele sunt inselatoare, intrucat cu adevarat straluceste doar Epicur!
Scriitura lui Lucretiu
De fapt am evocat mai sus principalele dimensiuni ale scriiturii lucretiene. Lucretiu se manifesta, cum am relevat deja, ca un adevarat maestru al epitetelor. Imnul initial adresat zeitei Venus abunda in epitete pregnante; de altfel intregul poem consista intr-o complexa tesatura de epitete, care ii confera acea minunata paleta multicolora, mai sus evocata. Totodata poetul utilizeaza frecvent comparatii si metasemene, adica metonimii si metafore. in loc de "pasari" Lucretiu zice "zburatoare", uolucres (1, v. 12), in loc de "lumina" a soarelui, foloseste pluralul, adica "lumini": lumina (1, v. 5). Concretul este adesea utilizat in locul abstractului si abstractul in locul concretului. Verbele apar adesea intrebuintate metaforic. Am observat ca filosofia nu spune sau nu striga, ci "latra". Imaginile devin astfel foarte concrete si foarte intense. Epicur nu a explicat lumea, ci "s-a aruncat", "a inaintat" in spatiu si "l-a strabatut" cu mintea. Am vazut, pe de alta parte, cum imaginea poate sa se dezvolte, sa se amplifice. Alegoriile lui Marte si Venus, a lui Epicur, ridicat impotriva superstitiei, care calca in picioare omenirea, evocarea armatei ce formeaza pe campul de lupta o pata stralucitoare au fost citate de cercetatori ca exemple elocvente ale amplificarii imagistice. Cuvantul rar de sorginte poetica, ori investit cu anumite conotatii surprinzatoare, este de asemenea destinat potentarii expresivitatii enunturilor. Ca si legaturile sintactice inedite.
Poetilor arhaici, mai ales lui Ennius, Lucretiu le datoreaza predilectia pentru aliteratie. in plus, Despre natura abunda in cuvinte arhaice sau in forme vechi ale
* Cum am mai aratat, Lucretiu isi ingaduie sa opereze chiar cu o mitologie pur conventionala, manifest emblematica. El evoca relatiile dintre Venus si zeul Marte (1, w. 29-39). Poetul crede in virtutile "psihagogice" (calauzitoare se suflete) ale mitului. unor vocabule, in special de genitive arhaice. Toate aceste arhaisme sunt solid ancorate in traditia latina si italica. Ardenta pasionata a mesajului, insa si a imagisticii sale, intensitatea expresiei, cautarea febrila a expresivitatii apar deosebit de elocvente pentru privilegierea f iloanelor expresioniste. Dar atunci in ce mod pregateste Lucretiu clasicismul augusteic? Nu numai respiratia ampla, polifonica a artei sale sau vigoarea organica, intrinseca, vor hrani experienta poetilor clasici, ci si gustul simetriilor, frecvent practicate, privilegierea armoniei desavarsite a culorilor si sunetelor, a accentelor lirice ca si a expunerilor vibrante de idei. Caci armonia e reface la capatul demersului laborios al poetului. Asadar poetica lucretiana implicita, practica artei, confirma programul poeticii explicite de imbinare a expresionismului traditional cu suflul artei innoite, care va deveni clasica. Arta lucretiana purcede de la registrele expresionismului pentru a pregati pe cele ale clasicismului.
Osteneala poetului de a fauri un vocabular latin teoretic a fost foarte reala. Absenta totala a unui metalimbaj abstract i-a creat probleme deosebit de complicate. De altfel Lucretiu nu vrea sa latinizeze cuvintul grec atomos. Pentru a exprima notiune de atom, Lucretiu ezita intre numeroase cuvinte, care insemnau de fapt "seminte", "inceputuri", "elemente primordiale", semina, principia, primor-dia rerum etc. Interesanta este utilizarea cuvantului ratio. Cicero inca nu folosise procedeul calculului lingvistic, spre a conferi acestui termen sensul de "ratiune", pe langa cel de "socoteala", dupa modelul substantivului grecesc Idgos. De aceea la Lucretiu ratio nu inseamna niciodata "ratiune", ci "esenta" (1, v. 54), "fel" sau "modalitate" (1, v. 77), "metoda" (1, v. 130), "cunoastere" (adevarata, 2, v. 229) si mai ales "doctrina" (1, v. 59; 4, w. 18 si 20) etc. In incercarea de a depasi constructia sincopata a frazei autorilor preclasici, Lucretiu recurge la enunturi lungi, uneori greoaie, in care propozitiile subordonate sunt introduse prin conjunctii rar utilizate de alti scriitori. Totusi a fost semnalata iscusinta poetului in construirea propozitiilor cauzale. Hexametrul dactilic, versul folosit de Lucretiu, nu curge usor, ca la Vergiliu mai tarziu: abunda eliziunile si picioarele spon-daice . Dar trairea viguroasa a sentimentelor deliberat, intens si voit expresiva, caracterizeaza poezia lucretiana si la nivelul limbii si al versificatiei.
Receptarea
Cicero a admirat cu unele rezerve arta viguroasa, ardenta a lui Lucretiu. Poetii epocii lui August indeobste nu-l mentioneaza. Aulus Gellius va spune totusi ulterior ca Vergiliu a imprumutat lui Lucrejiu nu numai anumite cuvinte, ci si versuri si pasaje intregi (1, 21, 7). Arta vergiliana nu poate fi separata de precedentul, de pregatirea sa lucretiana. Autorul poemului Despre natura a fost cu adevarat unul dintre marile modele ale generatiei poetilor augusteici. De fapt Ovidiu isi exprima, pe un timbru entuziast, admiratia netarmurita fata de poezia lui Lucretiu (fim., 1,15, v. 23). Totusi ateismul lucretian contrasta prea mult cu efortul de a resuscita valorile stravechi si religia traditionala, pe care il intreprindea epoca lui August. La aceasta s-a adaugat stralucirea poeziei acestei epoci pentru a obnubila gloria lui Lucretiu. insa ulterior Manilius ii va da replica, iar Valerius Probus ii va edita textul poemului. Desigur Evul Mediu va asterne o tacere profunda asupra poemului lucretian.
Pentru Renastere, mesajul lucretian a constituit o autentica revelatie si a contribuit la propagarea anumitor conceptii realiste, ancorate in cultul naturii. Astfel filosofia lui Giordano Bruno s-a nutrit substantial din poezia lui Lucretiu. Montaigne l-a citat, Moliere l-a tradus, iar La Fontaine l-a considerat parintele poeziei filosofice. Materialist» secolului al XVIII-lea l-au admirat cu un entuziasm lesne de inteles. Ulterior a fost studiat cu deosebita acuratete.
in tara noastra opera si gandirea lui Lucretiu au constituit obiectul a numeroase investigatii. Pasaje alese au fost talmacite de mai multi traducatori. Dumitru Murarasu, in 1947, in hexametri, Theodor Naum, in 1965 (reeditare in 1981), in versuri albe, au alcatuit traduceri integrale.
Poetii "noi" si callimahismul roman
Simultan cu stradania solitara a lui Lucretiu de a transmite un mesaj didasca-lic, absolut prioritar din punctul lui de vedere, intr-o arta expresiva, intoarsa atat spre traditia expresionista, cat si spre construirea unui viitor clasic, viguros si armonios, al poeziei latine, emergea un tip de discurs liric, un demers artistic foarte diferit de clasicism, ca si, partial, de expresionism. Ne referim la arta practicata de asa numitii poeti "noi', adeptii callimahismului sau alexandrismului roman.
intr-adevar, in secolul I i.e.n., se manifesta la Roma o importanta miscare poetica, nutrita si dezvoltata intr-un cerc cultural-politic specific, care se reclama de la traditiile lirismului roman si mai ales de la o anumita orientare a artei elenistice. Totodata aceasta miscare n-a putut lua nastere decat in conditiile unui orizont de asteptare favorabil gustului unei parti importante din public, tineri aristocrati rafinati, femei mondene si semimondene, pentru un tip nou de poezie. Mutatiile profunde ale climatului mental, criza vechilor mentalitati implicau nu numai nazuinta spre o poezie atent cizelata, ci si spre un mesaj subiectivist, care sa raspunda modificarilor intervenite in utilajul mental, diminuarii sentimentelor corelate stravechii solidaritati civice. O adevarata boema artistica se nascuse, pasionata de hedonism, de cautarea noului cu orice pret. S-a considerat semni ficativ faptul ca o serie de nobili romani, de oameni de stat importanti, au alcatuit ei insisi poeme erotice. Desi cei mai multi poeti, care au apartinut acestei miscari au fost animati de sentimente republicane, arta lor se inscria mai degraba in noile orientari ale Cetatii, care tindeau sa asigure triumful cezarizmului. De altfel exponentii acestei miscari nu s-au constituit intr-o scoala literara rigid structurata, ci intr-un curent artistic liber zamislit, deschis fata de diverse sugestii si populat de tineri entuziasti si generosi.
Aceasta miscare a fost calificata de Cicero, de altfel pe un ton aproape dispretuitor, drept curentul "poetilor noi", poetae noui (Orator, 48,161; siAdAtt., 7,2,1; Tuse. disput, 3,15), sau "mai noi", in greceste neateroi. De aceea s-a vorbit de neoterismul roman ori, in legatura cu obarsiile lui grecesti, de callimahismul latin. Totusi, in pofida caracterului ei novator, programatic innoitor, miscarea neoterica nu poate fi izolata de anumite traditii italice, valorificate in literatura latina anterioara. Am aratat cat de pregnant se manifestase gustul pentru cantec, pentru expresia lirica, la autorii secolelor anterioare, mai cu seama la Plaut. De fapt Plaut a fost primul liric roman. Dar acest lirism impregnase in chip difuz poezia latina preclasica, pana cand a putut sa se manifeste, in poeme specializate si in modalitati autonome, spre sfarsitul secolului al ll-lea i.e.n. De altfel un anumit tip de lirism, sub forma unor poeme cantate, uneori mimate, s-a dezvoltat si in lumea elenistica, indeosebi in Siria, unde se pare ca de fapt continua structuri poetice anterioare influentei grecesti. in timpul celui de al doilea razboi punic, cantarete siriene aparusera pe scene romane, inlesnind amplificarea unui lirism, care avea adanci radacini italice. Intensificarea contactelor cu Orientul, la sfarsitul secolului al ll-lea i.e.n., n-a putut decat sa faciliteze expansiunea lirismului.
Totusi chiar daca neotericii romani au valorizat anumite traditii lirice, precedentele de la care se reclamau se aflau in alta parte. Nu numai ca ei se opuneau deliberat vechii poezii, lui Ennius prin excelenta, dar nu elementul liric, ci modalitatile unei poezii epigramatice constituiau, din punctul lor de vedere esentialul artei, pe care o practicau. Asemenea epigrame nu aveau neaparat un continut satiric, persiflant, ca omoloagele lor medievale sau moderne, ci erau poeme scurte, de circumstanta, adesea adevarate madrigale, redactate in distih elegiac. Modalitati epigramatice aparusera in lumea elenistica, mai ales in Alexandria Egiptului. O mare parte dintre poetii greci din Egipt, dintre alexandrini, faurisera o noua orientare in poezie, definita de cercetatori ca alexandrinism sau mai degraba callimahism, dupa numele corifeului ei, Callimah. intr-adevar acest poet elenistic si arji confrati ai sai, ca Euphorion din Chalcis, autor de poezie aproape ermetica, lansasera sloganul 'o carte mare este o nenorocire mare", mega biblfon, mega kakdn in greceste. Ei reprobau epopeea, teatrul, genurile si speciile traditionale, bazate pe texte de intindere considerabila. Se prefera poezia scurta, condensata, adica epigramele, textele in versuri cu un caracter semi-narativ si semi-liric, imnurile adresate zeilor, poemele sentimentale si pastorale, un univers imaginar populat de simboluri, de legende despre divinitati, de o mitologie artificioasa, de episoade pitoresti. Adeptii caliimahismului practicau un stil factice, chiar sofisticat, si acordau o importanta deosebita tehnicii poetice, mai ales metricii. Ei au inovat in aceasta privinta, si au realizat performante remarcabile, noi modalitati de versificare. Lipsita de acompaniament muzical, metrica lor reda totusi impresia de muzica prin reiterarea, la intervale scurte, a aceluiasi metru. Astfel au aparut strofele.
Adesea bibliotecari ai Lagizilor, regii elenistici ai Egiptului, calfimahienii scriau pentru curte, pentru un public monden, care va gusta si romanul. Poezia lor erudita, de factura parnasiana, desi respingea traditia homerica, nu refuza total o anumita patina arhaizanta. Concomitent callimahienii imbratisau cultul informatiei stiintifice si filosofice, narajiilor mitologice savante, cataloagelor ingenioase, etiologiilor. Specia literara cea mai caracteristica pentru oallimahism a fost poemul epic si mitologic de mici dimensiuni, epylHon sau epiliu. Callimahienii au creat de fapt acest tip de poem scurt, care exploata detalii mai putin cunoscute ale miturilor grecesti. Paradigmatic a fost epiliul lui Callimah intitulat Hecale. in acest poem, Callimah evocase mitul capturarii taurului de la Maraton de catre Teseu, dar staruise in chip deosebit asupra ospitalitatii acordate eroului mitologic de batrana Hecale.
Neotericii, adeptii callimahismului roman sau neocallimahismului, au privilegiat si ei o poezie scurta, erudita si rafinata, chiar pedanta. Ei au accentuat, dupa parerea noatra, factura epigramatica, tendinta spre condensarea imagistica a discursului poetic in generai, pe care le promovasera antecesorii lor elenistici. De altfel miscarea poetilor "noi" a fost in mare masura impulsionata de doi poeti greci, aflati in Italia in secolul I i.e.n. Acestia au slujit ca intermediari intre neotericii romani si Callimah, relativ inca putin cunoscut romanilor pana atunci, desi En-nius, Lucilius si Lucretiu trebuie sa fi citit unele dintre poemele corifeului scolii literare din Alexandria. Acesti doi poeti greci sunt Philodem din Gadara - mentionat mai sus ca filosof epicureu si ca autor de epigrame erotice - si Parthenios din Niceea, care a jucat un rol determinant in formarea lui Catul. intr-adevar callimahienii romani au asumat mai ales conceptii epicureice si au adoptat indeobste aticismul. intre eforturile lor spre rafinarea scriiturii poetice, spre discursul concentrat si arta sobra, limbajul purificat, pe care le preconizau aticistii si anaiogistii, existau evidente afinitati. Este interesant de semnalat ca cei mai multi neoterici erau totusi provinciali, originari din Gallia Cisalpina, de fapt meniti a adapta mai rapid noile structuri mentale, care emergeau la Roma.
Rene Pichon a considerat ca cele trei marci fundamentale ale neoterismului roman au constat in eruditie, cultul formei si in galanterie, toate mostenite de la callimahienii elenistici. Vocabularul critic roman a definit discursul poetic neoteric prin termeni ca "delicat", gracilis, "neted", leuis, si "slefuit", teres, dar si ca "erudit", doctus, deoarece le atribuia poetilor "noi" o remarcabila "eruditie", doctrina. intr-adevar neotericii au rafinat scriitura pana la pedanterie, au cautat eruditia si imagistica pitoresca, au practicat adesea o limba sofisticata. Totusi, de multe ori, sub impactul traditiilor lirismului roman si ai noului climat mental instaurat la Roma, neotericii au diminuat ponderea elementelor legendare, mitologiei savante, mostenite de la precursorii lor greci, ca sa dezvolte exprimarea sentimentelor personale, poezia erotica si subiectivismul programatic. De aceea, in anumite poeme personale, indeobste galante - pe care ei insisi le numeau, cu o bravada ostentativa, parca in spiritul modernismului secolelor noastre, "bagatele", nugae, - neotericii au privilegiat o limba apropiata de cea vorbita, simpla si directa. Totodata unii neoterici romani au recuperat epopeea, tradusa intr-un registru doct, imbibat de eruditie mitologica. in definitiv gratia suava si directetea sentimentelor, expresia lirica proaspata, captivanta, au asigurat peste veacuri succesul unor neoterici, precum Catul, modernitatea autentica a artei lor. O lume a visului se desprinde din anumite productii literare ale poetilor "noi".
Oe fapt neotericii si-au avut precursorii lor, care au reprezentat in acelasi timp creatorii lirismului, ca discurs poetic autonom. Propensiunea pentru erotism apare manifesta la acesti inaintasi ai poetilor 'noi*. Ea emerge la creatorul epigramei erotice, Porcius Licinius, poet de la sfarsitul secolului al ll-lea i.e.n., primul liric roman autentic. Un alt precursor al neoterismului a fost Quintus Lutatius Catulus, general roman si istoriograf, de altfel mentionat intr-un capitol anterior, dar si autor de epigrame galante. in jurul anului 80 i.e.n. si-a desfasurat activitatea Laevius, autor al unei culegeri de "fantezii erotice', Erotopagnlon, din care s-au pastrat cam saizeci de versuri. Este greu de spus daca Laevius a fost un precursor al neoterismului sau chiar intemeietorul lui.
Oricum miscarea neoterica s-a dezvoltat mai cu seama intre 80 si 40 i.e.n., in plina criza a institutiilor republicane si in focul expansiunii veleitatilor individualiste. Aceasta miscare a fost ilustrata indeosebi de Valerius Cato, ideologul principal al neoterismului, autor de epilii si promotor al unei arte erudite. Ca si alti poeti "noi" era originar din Qallia Cisalpina. Furius Bibaculus si Helvius Cinna scriau in aceasta vreme epigrame, epilii, chiar poeme epice erudite, iar Ticidas elegii erotice. La randul sau, oratorul aticist Qaius Licinius Calvus, pe langa elegii, poeme didactice, epigrame persiflante si epitalamuri, sau cantece de nunta, a alcatuit un epiliu doct sau chiar o epopee, intitulata Io; excela printr-o poezie erudita, insa vibrata, din care nu s-a pastrat decat douazeci si doua de versuri. Cateodata anticii il preferau lui Catul. Publius Terentius Varro, din Atax, care nu trebuie confundat cu marele erudit cu acelasi nume gentilic si acelasi supranume, a desfasurat o activitate complexa, care a comportat scrierea unor epopei, pe langa elegii, satire si poeme didactice, dintre care s-au pastrat mai putin de cincizeci de versuri. A imbinat o inspiratie relativ traditionala cu factura callimahiana, vehiculata in cercul neotericilor. Dar, fara indoiala, cel mai stralucit exponent al neoterismului a fost Catul19.
Catul. Viata si opera
Catul a transformat poezia neoterica intr-o arta de remarcabila valoare literara, in acelasi timp foarte rafinata si foarte emotionanta, simpla, "moderna", plina de gratie si de prospetime. El a potentat considerabil expresia subiectiva, directa a sentimentelor, a creat o poezie plina de spontaneitate, concentrata, dar si de tensiune autentica a discursului literar, energica, uneori chiar vehementa. Ardenta sincera, nemijlocit confesata, constituie probabil etimonul sau in orice caz invarianta poeziei catuliene. Opera lui Catul constituie unul dintre cele mai relevante testimonii ale literaturii universale,
Datele nasterii si mortii poetului au constituit obiect de controverse savante, inca din antichitate. Se pare insa ca Gaius Valerius Catullus a trait intre 84 si 54 sau mai degraba 53 i.e.n. S-a nascut la Verona, in Gallia Cisalpina, care a oferit in secolul I i.e.n., Romei nu numai cei mai multi poeti "noi" ci si alti scriitori de remarcabila valoare, ca Vergiliu, Cornelius Nepos si Titus Livius. Apartinea unei familii de notabili locali foarte instariti, care i-au asigurat o copilarie si o adolescenta indestulata si solid educata. Catul n-a fost frustrat in copilarie si nu si-a cenzurat cu exigenta impulsurile. Ceea ce explica disponibilitatea sa pentru existenta frivola si individualista, pe care a dus-o la Roma, ca si fragilitatea sa sentimentala, incapacitatea de a reactiona la frustrarile la care a fost supus in timpul tribulatiilor sentimentale intampinate in Capitala. intr-adevar, in jurul anului 66 i.e.n., Catul a sosit la Roma unde a frecventat cercul poetilor neoterici, acesti dadaisti si "hippies avant la lettre", dar si mari personalitati, precum Hortensius, Cicero insusi si Mommius, dedicatorul poemului lucretian. Dupa 62 i.e.n., incepe pentru Catul evenimentul cardinal al existentei lui: "romanul" de dragoste cu o frumoasa matroana romana, numita Lesbia in poemele lui. Dupa toate probabilitatile, acest pseudonim ascunde numele Clodiei, sau, mai bine spus, Claudiei, sora celebrului tribun al plebei, din punct de vedere metric corespunzator pseudonimului. A urmat o dragoste furtunoasa, abundenta in mutatii neasteptate, pasiune arzatoare, gelozii, infidelitati, reconcilieri efemere. Claudia, care exercita o influenta fascinanta in cercul neotericilor, era de altfel cu zece ani mai varstnica decat poetul, iar legatura sa cu Catul nu putea fi decat efemera si bizara. Cum se putea intampla altfel intre un literat provincial si o aristocrata mondena? De altfel, Claudia era maritata, insa sotul sau, Quintus Metellus Celer, a decedat in 59 i.e.n. Ceea ce n-a facut decat sa stimuleze gustul Claudiei pentru o existenta cat mai frivola. in 58 i.e.n., Catul isi pierde fratele. Moartea acestuia va marca profund viata si opera poetului. Mahnit, dezamagit de evolutia legaturilor sale cu Claudia-Lesbia, Catul va pleca in Bithynia in 57 i.e.n , ca membru al anturajului guvernatorului acestei provincii, care nu era altul decat Memmius. Dar poetul nu s-a imbogatit in Bithynia, cum sperase, si s-a intors la Roma, in 56 i.e.n., unde il va chinui din nou pasiunea pentru frumoasa sa iubita, pana in momentul mortii.
Este probabil ca poetul insusi si-a publicat o parte din opera in timpul vietii. Aceasta opera constituie, cum era si firesc dat fiind varsta poetului in clipa mortii, un volum subtire, o 'carticica", libellus, plina de farmec, atent slefuita si dedicata in principiu lui Cornelius Nepos (1, w. 1 -4). Dar ansamblul operei, probabil integral conservate, a fost editat dupa moartea lui Catul, de prietenii poetului, care au incorporat in varianta finala si poeme anterior nepublicate de poet. Editia finala nu respecta ordinea cronologica a redactarii poemelor si cuprinde 116 piese, de felurite dimensiuni, care penduleaza intre o poezie de doua versuri (105) si alta de patru sute opt hexametri dactilici (64, Nunta zeitei Thotis cu Peleu). Prevaleaza insa poemele scurte. Ordinea alcatuirii editiei antice definitive pare sa fi tinut seama mai ales de versificatia poemelor. Textul poate fi divizat in trei parti: a) primele saizeci de poeme, de mici dimensiuni si in diferiti metri; b) poemele 61 -68, de extindere mai mare; c) poemele 69-l16, de fapt epigrame in distih elegiac. S-a remarcat ca, in ultima instanta, epigramelor "elegiace", din partea a treia a poemelor catulliene, le corespund, in mare parte, primele saizeci piese lirice, de intindere modesta, adesea scrise in metri iambici 20. Prin urmare centrul culegerii, care comporta poeme ostentativ callimahiene, de dimensiuni mai mari, este flancat de epigrame cu o tematica foarte variata.
Diversitatea tematica si artistica
Ceea ce caracterizeaza prevalent poemele catulliene este o strategie nuantata, o extraordinara diversitate a motivelor, in manifesta congruenta cu diversitatea modalitatilor de a versifica cele mai variate continuturi. S-a incercat sa se unifice, sa se subsumeze aceasta varietate gustului poetului pentru provocare 21. Tendinta spre a provoca un public inca adesea traditional, de a-l provoca in stilul boemei neoterice, nu poate fi contestata. Totul il indemna pe Catul spre o ase menea reactie: erosul sau format in medii cisalpine, mai putin marcate de traditionalism decat cele din Italia *, contactul brutal cu morga aristocratica romana si cu austeritatea afisata de unii dintre exponentii Capitalei, vicisitudinile dragostei sale pasionate, dar nefericite, dezinvoltura afisata de prietenii sai neoterici fata de vechile moravuri, criza manifesta a mentalitatilor traditionale. Si totusi poemele caiuliene comporta atatea versuri impregnate de sinceritate genuina, de prospetime a sentimentelor sau dimpotriva tributarea unei constructii docte, artificioase a universului imaginar! Diversitatea substantei poeziei catulliene ni se pare asadar ireductibila.
Centrul real de greutate al operei catuliene /7 formeaza poemele care se refera la dragostea nutrita pentru Lesbia, desi aceasta este tratata numai in douazeci din cele o suta saisprezece poeme ale lui Catul. De fapt, cum demonstreaza si pseudonimul acordat iubitei poetului, Catul situeaza poemele sale erotice sub semnul unei referinte culturale, in speta la Safo, poeta insulei Lesbos. De altfel se pare ca cel dintai poem consacrat Lesbiei (51), poemul seducerii, cum l-a numit Pierre Qrimal, comporta in principal o traducere fidela a unui poem al lui Safo: "Mi se pare deopotriva unui zeu cel care, daca este ingaduit, poate sa intreaca zeitatile, cel care sezand in fata ta te priveste si te asculta fara incetare" (51, w. l-4). Totusi, in ultima strofa, Catul intervine direct, renunta la talmacire si isi exprima aprehensiunile, generate de o dragoste, care lui insusi nu-i putea aparea decat ca insolita, chiar bizara. El deplange tihna, otium, aflat la baza pasiunii sale: "tihna, Catul, iti este daunatoare; tihna ti-a prilejuit prea multa tulburare si prea mult avant; in trecut tihna a facut sa piara regi si orase fericite" (51, w. 13-l6). S-ar spune ca poetul regreta de a nu fi asumat civismul activ al vechilor romani! Nu era, desigur, usor nici pentru un cisalpin romanizat sa conteste modul de viata al stramosilor, mos maiorum.
Dupa ce canta in versuri frivole vrabiuta Lesbiei (2), vrabiuta a carei moarte apoi o deplora (3), adresandu-se direct pasarii ("o, nenorocire! o sarmana vrabie!", o, factum male! o miselle passer! (3, v. 16), poetul isi exprima satisfactia fata de cucerirea Lesbiei, pasiunea sa neostoita, hedonismul sau individualist, care sfideaza normele romane de viata ale traditionalistilor, intr-un poem celebru, pe care il reproduceam integral: 'sa traim, Lesbia mea, si sa ne iubim: sa pretuim toate murmurele batranilor, prea severe, cat face un singur banut. Soarele poate sa se stinga si sa renasca, pentru noi, cand se stinge odata scurta lumina a vietii, trebuie sa dormim o singura noapte vesnica. Da-mi o mie de sarutari, apoi o suta, apoi alte mii, apoi o a doua suta, apoi inca alte mii, apoi sute. Cand vom fi facut multe mii, le vom invalmasi, ca sa nu le mai stim socoteala, ca nici un rau sa nu
* Pamilia lui Catul pare sa fi fost interesata mai ales de tranzactii financiare de tip nou, adica orientate spre expansiunea indrazneata a puterii romane si deci straine de traditionalismul agrar al vechilor italici poata sa ne deoache, cand va sti cate sarutari au fost' (5) *. Simplitatea exprimarii sentimentelor, directetea si concretetea imaginilor sunt cu adevarat impresionante!
Ulterior legatura bizara dintre Catul si Lesbia evolueaza foarte sinuos. Accente sfasietoare, trairea intensiva a emotiilor sunt pricinuite de deziluziile incercate de poet, caci nobila sa amanta parea plictisita de insistentele si perseverenta lui Catul. O vreme Lesbia a continuat sa-l iubeasca pasionat (70), dar, mai tarziu, devenita vaduva, si-a luat alt iubit (68). Catul a afisat initial indiferenta, insa ulterior si-a exprimat amaraciunea (72), chiar ura inversunata, care insa nu putuse stinge dragostea sa ferventa (85). Invectivele impotriva Lesbiei au inceput sa se acumuleze (37 si 42). intors din Bithynia, Catul isi ia de la Lesbia un adio, care nu putea fi sincer; ii ureaza sa traiasca fericita, strangand concomitent in brate trei sute de ibovnici, fara a iubi cu adevarat pe nici unul dintre ei, dar epuizandu-i pe toti (11). in asemenea poeme, Catul se distanteaza sensibil de orice model si vehiculeaza tonul unei poezii foarte personale.
De fapt epigramele dau seama si de alte legaturi sentimentale ale poetului, fara indoiala trecatoare, cum a fost cea cu foarte frivola Ipsithilla (12), ori cu tinere romane, care cereau bani iubitilor, ca Ameana, fata impatimita de dragoste", puella defutata (41, v. 1). Zona expresiei literare a poetului, materia universului imaginar, schitat mai degraba decat solid .structurat de el, sunt insa foarte diversificate. Catul descopera timbrul elegiac cel mai emotionant pentru a deplora moartea fratelui sau (65; 68 si 101). in alte epigrame, defileaza Verona natala, prietenii poetului, preocuparile lor, modul lor de viata. in asemenea epigrame, boema epocii se regaseste ilustrata in versuri simple, usor frivole. Lirismul cel mai delicat, miniatural, se impleteste abil cu dezinvoltura putin vicioasa a unui tanar malitios. Rene Pichon il compara pe Catul cu Alfred de Musset si sustine ca poetul veronez a fost cel dintai scriitor, care a introdus in literatura latina arta ingenioasa a exprimarii relativ discrete de emotii usoare, unde umorul si galanteria, dragostea si jocurile spiritului se imbinau fericit22. De fapt Catul ne-a oferit doar prima marturie conservata pana astazi a unui asemenea lirism relativ frivol si totodata foarte personal, caci, asa cum am aratat, cei dintai exponenti ai" lirismului autonom utilizeaza registre artistice similare. Cand elogiaza poemele unor prieteni, Catul pledeaza explicit pentru o poezie concentrata, straina de incarcarea imaginii, si orientata spre erotism (16, w. 1 -l1; 95, w. 1 -6; 10). in orice caz lirismul catulian asuma structurile cele mai diverse si mai originale. Sa aratat ca unele dintre epigramele veronezului (11 si 51; 34 si 61) sunt in acelasi timp
* Oamenii fericiti trebuiau sa se apere de invidiosii care i-arfi deochiat. Daca Lesbia si Catul ar fi cunoscut cu exactitate numarul sarutarilor, ar fi sporit primejdia. Aveau mai multe sanse sa scape de pericol, daca nu precizau numarul sarutarilor. Este ciudat ca poetul nu ne ofera nici o descriere amanuntita a fizicului Lesbiei, al carui chip este doar vag evocat (86). autentice ode 23. Poezia catuliana este de fapt foarte citadina. Natura nu l-a impresionat niciodata pe poetul din Verona.
Catul a fost cumva numai un liric chiar complex, cateodata elegiac, altadata usuratec, totdeauna direct si spontan? Fara indoiala ca nu se poate da decat un raspuns negativ. Din 108 poeme cu vocatie epigramatica, aproximativ 60 au un caracter satiric, deoarece practica armele - din nou cele mai directe - ale deriziunii. Sarcasmul, tonul caustic caracterizeaza numeroasele invective ale poetului si utilizeaza substanta vechiu