r1o8ok
Gramatici si filologi
Cercetarile de gramatica si filologie cunosc in secolul I d.C. o amploare deosebita. Exponentii lor predau de fapt elevilor grammatica in sens antic, adica interpretarea plurivalenta a textelor scriitorilor. Ei participa ia eiaDorarea poeticelor vremii, la polemicile angajate intre clasicisme si nonclasicisme, intre analogism si anomalism. Din lucrarile lor s-au pastrat numai fragmente, la care se adauga referirile altor autori la operele lor, incat se pot reconstitui preocuparile cardinale ale gramaticilor si filologilor.
Dintre gramaticii secolului, trebuie mentionat initial Marcus Pomponius Marcellus, erudit prestigios, analogist fanatic si partizan al aticismului. El il blama chiar pe imparatul Tiberiu, deoarece utilizase un neologism, si afirma ca imparatul putea acorda cetatenia romana unui peregrin, dar nu si unui cuvant strain (SUET., De gram., 22, 1). Dar cel mai cunoscut exponent al analogismului si al aticismului arhaizant a fost un sirian, Marcus Valerius Probus Berytius, care, sub Nero, a condus o scoala si un cerc cultural aticist arhaizant, a alcatuit un tratat de gramatica, dedicat promovarii analogiei, a comentat si editat pe Naevius, Plaut, Terentiu, Lucilius, Lucretiu, Vergiliu si a redactat probabil biografia lui Persius, ce ni s-a conservat. El este primul editor important de texte latine.
Dimpotriva, Quintus Remmius Palaemon a codificat principiile stilului nou, tot in epoca lui Nero'. Libert, devenit profesor celebru si foarte bogat, Palaemon l-a criticat violent pe Varro, pentru analogismul lui, calificandu-l drept „porc" (SUET., De gram., 23,10) si a introdus in scolile de gramatica interpretarea operei lui Vergiliu, in locul autorilor din vremea lui Ennius. in lucrarea sa, „Arta gramatica", Ars grammatica, Palaemon a preconizat un anomalism clar, cand a afirmat ca „este ridicol sa propui o lege impotriva uzului curent, care domina exprimarea noastra" (H. KEIL, Grammatici latini, ed. noua, Hildesheim, 1961, I, p. 183).
Quintus Asconius Pedianus a fost cel mai insemnat filolog al epocii Flavienilor. El a militat, ca si Quintilian, pentru restaurarea traditiei ciceroniene si a legitimat cel de-al doilea clasicism. A comentat unele discursuri ale lui Cicero si a aparat cu pasiune memoria lui Vergiliu1.
* Se poate afirma deci ca Seneca a fost seful si filosoful noii miscari literare, Lucan poetul ei epic, Caesius Bassus, poetul liric, Cornutus tragediograful acestei orientari estetice (mai ales daca el a scris Octavia), iar Palaemon filologul ei.
Celsus, Pomponius Mela si Scribonius Largui
in timpul lui Tiberiu, Aulus Cornelius Celsus a alcatuit o enciclopedie in cei putin douazeci di carti, intitulata .Artele", Artes. in aceasta lucrare, Celsus aborda problemele artelor militara jurisprudentei, retoricii, filosofiei, agriculturii si medicinei. De fapt, nu ni s-au conservat decat celt opt carti referitoare la medicina. Numarul relativ mare de carti privind medicina atesta, dups parerea noastra, o preocupare specifica pentru aceasta stiinta. Caci oare numai hazardii conservarii textelor antice a pastrat tocmai centrul de greutate al preocuparilor lui Celsus? Oricum, trebuie remarcat ca enciclopedismul lui Celsus se delimita de precedentul oferit de Varro. in materie de filosofie s-a manifestat ca un adept al Sextiilor. in cartile referitoare la medicina, Celsus reia ideile lui Hipocrate cu privire la profilaxie, dietetica, farmacologie si chirurgie. in orice caz, Celsus pledeaza pentru o medicina umanista. Se exprima clar, sobru, intr-un stil clasicizant. De aceea, acest tratat complet de medicina i-a prilejuit lui Celsus reputatia de Cicero al medicinei. Se pare ca ar mai fi scris si alte lucrari.
La randul sau, Pomponius Mela Adeci numele acestui autor s-a conservat incomplet), originar din orasul Tingeniera, din sudul Hispaniei, probabil inrudit cu Seneca, alcatuieste un tratat de geografie, in trei carti, intitulat „Despre starea lumii", De situ orbis, sau „Despre topografie", De chorographia. Acest prim tratat de geografie scris in latineste, care purcede de la nevoia cunoasterii Imperiului, a granitelor lui, a fost redactat probabil dupa 40 sau 44 d.C, intrucat mentioneaza un triumf roman asupra britannilor. Pomponius Mela a utilizat diferite izvoare ca Hiparh, Hanno, Eratosthene, Cornelius Nepos si, probabil, desi nu va consemna printre surse, opera geografica a lui Strabon. De fapt, Mela urmareste zonele limitrofe Mediteranei, „marea interioara", mare internum, cum o numeau romanii. Totusi, Pomponius Mela este primul geograf antic care include in textul sau evocarea Marii Baltice. El investigheaza moravurile populatiilor care locuiau in tinuturile descrise: intre altele lauda pe sciti pentru puritatea lor morala. De fapt, Pomponius Mela face opera de retor mai degraba decat de savant si staruie asupra concluziilor moralizatoare. Dar etica sa este mai ales extrinseca, subordonata cautarii pitorescului si efectelor declamatorii. Strategia sa apartine stilului nou si aminteste, in unele privinte, de Valerius Maximus, care va fi prezentat mai jos.
De asemenea, in vremea imparatului Claudiu, Scribonius Largus Designatianus alcatuieste o culegere de retete medicale, al carei text s-a pastrat, chiar daca intr-o forma corupta. Autorul pare a fi fost un medic reputat, care, in textul sau, si-a dispus remediile sugerate dupa bolile diverselor parti ale corpului omenesc, incepand de la cap2.
Columella
Originar tot din Hispania, de fapt din Gades (azi Cadix) si admirator al filosofului Seneca, Lucius lunius Moderatus Columella s-a stabilit in Italia, unde a posedat sau a administrat mosii. Aici, in epoca lui Nero, a scris un mic tratat „Despre cultura viilor si a arborilor", De cultura uinearum et arborum, si o opera mai intinsa „Despre agricultura", De agricultura sau De re rustica, in douasprezece carti. Din primul tratat ni s-a pastrat doar cartea a doua, consacrata mai ales arborilor, care se pare ca, intr-o prima editie, ar fi facut parte din De agricultura, ca o a treisprezecea carte.
Marele tratat despre agricultura este redactat in proza, cu exceptia cartii a zecea, scrisa in hexametri dactilici si dedicata gradinaritului, pe care Vergiiiu il lasase pentru a fi prezentat de alti autori (Georg., 4, v. 148). Columeiia abordeaza, in Despre agricultura, toate problemele importante ale economiei agrare a secolului I d.C, privitoare la semnificatia muncii campului si la organizarea gospodariei, la recolte si la varietatile de sol agricol, la cultivarea vitei de vie si a livezilor, la septel si la pasarile de curte, la gradini si la albine etc. Columeiia este un adevarat specialist in rusticatio, termen care desemna in latina economia rurala. El a utilizat invataturile cartaginezului Mago, completate insa cu numeroase alte lecturi si cu roadele experientei proprii.
Columeiia asuma un militantism foarte pregnant in materie de agronomie. Despre agricultura se deschide cu o ampla prefata, care contine motivarea discursului scriitorului. Columeiia se pronunta pentru o agricultura intensiva si chiar pentru dezvoltarea unor scoli de agronomie. Columeiia, care asuma filosofia stoica a prietenului si contemporanului sau Seneca, denunta ceea ce considera a fi o corupere a moravurilor, de pilda dezvoltarea cametei, si preconizeaza recuperarea moralitatii desavarsite a stramosilor. Columeiia nu se pronunta impotriva utilizarii sclavilor, dar propovaduieste ameliorarea conditiei lor (De re rust, 1, 8; 12, 3). Columeiia a fost singurul economist antic care a inteles importanta notiunii de investitie si nu a ezitat sa recomande o agricultura costisitoare, care putea insa deveni foarte rentabila. Columeiia constata aparitia colonatului, a muncii unor mici arendasi liberi. Preconizeaza incurajarea acestui sistem de munca si atasarea coloniior de pamant. Schimbarea colonilor nu este deloc rentabila, afirma scriitorul (De re rust, 1, 7).
Acest precursor al fiziocratilor secolului al XVIII-lea era un adept al primului clasicism, in pofida relatiilor sale personale cu Seneca. Se exprima de altfel clar, elegant, chiar prea elegant pentru un discurs stiintific. Versurile sale traduc propensiunea pentru descriptia suava si o sensibilitate autentica fata de natura, mai ales fata de frumusetea florilor. Anumite fragmente din Despre agricultura figureaza in antologii romanesti de traduceri, cum ar fi cea intocmita de G. Popa-Lisseanu3.
Pliniu cel Batran
Principalul exponent al tendintelor didascalice si enciclopediste ale secolului I d.C. a fost un scriitor cunoscut sub numele de Pliniu cel Batran, in opozitie cu nepotul sau, Pliniu cel Tanar. Gaius Plinius Secundus, cum se numea in realitate, s-a nascut la Navocomum, in 23 d.C. si intr-o familie de cavaleri. De altfel, Pliniu cel Batran a realizat o cariera ecvestra tipica, de militar si administrator in serviciul Principatului, mai ales sub Flavieni. Om de actiune, Pliniu cel Batran a fost si un savant, inzestrat cu o curiozitate netarmurita: citea si studia enorm. Punea sa i se citeasca sau dicta texte chiar si in baie. Victima a curiozitatii sale neostoite el a pierit, in 79 d.C, sufocat de vaporii degajati de eruptia Vezuviului.
Pliniu cel Batran a alcatuit o opera foarte ampla, in majoritate pierduta. Importanta trebuie sa fi fost „De la sfarsitul lui Aufidius Bassus", A fine Aufidii Bassi, treizeci de carti de istorie romana, care continuau opera unui istoric anterior. Acesta historia, cronica a evenimentelor secolului, nara incepand din 31 sau chiar 54 d.C. A constituit unul dintre cele mai importante izvoare ale lui Tacit*. Ni s-a pastrat, in schimb, vasta enciclopedie, numita „Istoria naturala", Naturalis Historia, in treizeci si sapte de carti. Aceasta enciclopedie, terminata in 77 d.C, a fost editata de Pliniu cel Tanar, care a redactat de altfel ultima carte.
Sumarul acestei enciclopedii este urmatorul: probleme generale si izvoare (c. 1), cosmografie si astronomie (c. 2), geografie si etnografie (c. 3-6), antropologie si zoologie (c. 7-l1), botanica (c. 12-l7), agricultura si medicina (c. 18-32), mineralogie si arte plastice (c. 33-37). Lucrarea debuteaza cu o prefata, dedicata lui Titus, fiul imparatului Vespasian, pentru a sublinia dificultatile misiunii asumate de autorul sau, si se incheie cu un elogiu al Italiei. Fiecare carte incepe cu o scurta introducere si se termina cu lista autorilor folositi ca izvoare.
De altfel, in prefata generala, Pliniu cel Batran noteaza ca a consemnat 20.000 de fapte, rod al lecturii a 2.000 de volume, alcatuite de catre 100 de autori, la care ar fi adaugat propriile cunostinte (Nat. Hist, praef., 13). De fapt, Pliniu realizeaza o compilatie livresca, tributara unui enciclopedism practic; ii lipsesc metodologia coerenta si, de foarte multe ori, spiritul critic4. Este adevarat ca Pliniu insusi se considera investit cu o misiune civica si afirma ca el scrie pentru nespecialisti, pentru marele public. (Nat. Hist, praef., 6). Dar daca el se invedereaza foarte sceptic fata de magie si de superstitie, in schimb accepta cu o naivitate stupefianta informatii funambulesti despre populatiile Indiei. De fapt, Pliniu cel Batran si-a transformat opera intr-o colectie de fise puse cap la cap si foarte putin prelucrate. Pare adeptul unui adevarat eclectism filosofic, incat sovaie intre concluzii stoice si epicureice, asupra aspectelor morale si moralizatoare ale fenomenelor. Totodata, in aceeasi prefata programatica, Pliniu cel Batran schiteaza un fel de poetica a istoriei. El arata ca, in pofida titlului, Istoria naturala nu comporta ornamentele unei lucrari istoriografice obisnuite, de fapt tot ce constituie farmecul acesteia din urma: digresiuni, cuvantari si conversatii, evenimente extraordinare si diferite aventuri (Nat. Hist, praef., 13).
Autodidact confuz, dar profund rationalist, Pliniu isi supune scriitura stilului folosit de sursele consultate: incat se exprima foarte variat. Nu apartine in nici un caz clasicismelor latine si utilizeaza un vocabular foarte bogat, care contrasteaza cu lexicul relativ sarac al prozei latine traditionale. Discursul plinian comporta mai ales o foarte importanta mina de informatii. Acest discurs ilustreaza nivelul cunostintelor epocii in diverse domenii, modul cum isi reprezentau romanii lumea si ne ofera numeroase date interesante. Printre altele, Pliniu trece in
' Pliniu cel Tanar (Ep., 3, 5, 3-5) consemneaza sl alte lucrari pierdute ale unchiului sau. Adica „Despre aruncarea sulitei de pe cal", De iaculatione equestri, .Despre viata lui Pomponius Secundus", De uita Pomponii Secundi (biografie a fostului comandant al autorului), „Razboaiele Germaniei", Bella Germaniae, in 20 de carti, si doua lucrari filologice: Studiosus, in 3 carti, si Dubius sermo, in 8 carti (consacrate controverselor, deci discutiei contradictorii, intre anomalisti si analogisti, de fapt, problemelor de limba in general). revista artistii plastici ai antichitatii. Abunda notatiile pitoresti, care implica un anumit exotism, chiar un suprarealism involuntar. Opera lui Pliniu a fost intens consultata in antichitate, iar in cursul evului mediu a constituit o autoritate recunoscuta in materie de stiinta, incat a oferit un model fundamental pentru diverse lucrari enciclopedice. La noi in tara, fragmente din opera pliniana au fost traduse si incluse in diferite antologii, indeosebi in cea dedicata de Alexandru Nicolae Cizek artelor plastice5.
Frontinus si alti eruditi
Sextus lulius Frontinus a ilustrat literatura tehnica, dezvoltata la sfarsitul secolului I d.C. S-a nascut in jurul anului 35 C, a parcurs o stralucita cariera senatoriala, marcata de trei consulate, si a murit in 104 d.C. Ni s-au pastrat doua opere, inspirate de misiunile indeplinite ca functionar important si ca militar al Imperiului. „Stratagemele" Stratagemata, in patru carti, clasifica in mod sistematic tactici militare, folosite de comandanti celebri romani si straini, sub forma unor mici povestiri. inceputa in 97 d.C. si terminata sub Traian, lucrarea „Despre apele orasului Roma", De aquis urbis Romae sau De aquae ductu urbis Romae, informeaza asupra tehnicii apeductelor Romei, pe baza functiei de supraveghetor al lor, asumata de Frontinus. In doua carti, Frontinus ofera un „jurnal" al gestiunii sale, unde abunda detaliile tehnice. Totodata, Frontinus admira cu mandrie calitatile poporului roman si, ca si in Strategemata, elogiaza virtutile romane. S-au conservat numai fragmente dintr-un tratat de geometrie cadastrala, alcatuit in doua carti.
Lucrarile lui Frontinus reprezinta modele de rapoarte administrative precise. Sunt redactate intr-o scriitura foarte ilustrativa pentru cel de-al doilea clasicism.
La sfarsitul secolului I d.C, literatura didascalica se afla oarecum in retragere. Se mentioneaza insa numele inginerului Hyginus, geometrului Balbus, agrimensorului Siculus Flaccus. Tot in secolul I d.C. sau, poate, la sfarsitul veacului anterior, un celebru gastronom roman, Marcus Gavius Apicius, a alcatuit un celebru tratat de bucatarie romana, ulterior reeditat si remaniat. Aceasta lucrare contine cinci sute de retete culinare, bazate indeobste pe sosuri picante si pe utilizarea rrtierei. Printre ele, se distinge faimosul garum, sos preparat din intestine de peste, macerate in sare si condimentate cu piper. Tratatul lui Apicius este lipsit de orice elaborare stilistica, de orice pretentie literara. Ceea ce nu-l impiedica sa fie amuzant6.
Dezvoltarea istoriografiei
Cum am remarcat in alt capitol, istoriografia cunoaste in secolul I d.C. maxima ei expandare ca federatie de specii literare, o inflorire si o efervescenta stupefianta.
Foarte numerosii istorici din aceasta vreme au profitat de experienta acumulata de precursori ai lor, precum Caesar, Salustiu si Titus Livius. Preocuparile lor se axeaza mai ales pe dezvoltarea unor tipare, corelate personalizarii vietii politice, consecinta a instaurarii Imperiului. De aceea se dezvolta indeosebi biografiile si memoriile. Apare totodata ca subspecie noua, in cadrul biografiei, „sfarsitul", exitus, consacrat nararii mortilor exemplare ale anumitor personalitati celebre.
Tacit va utiliza abundent acesti exitus. Totodata, sporeste interesul pentru cronica unor evenimente recente, in vreme ce „arheologiile", care purtau asupra anumitor fapte istorice foarte vechi, se afla intr-o oarecare retragere. Pe de alta parte, s-a scris mai ales o istorie partizana, in functie de gruparile politice si cercurile cultural-politice carora apartineau scriitorii. Unii istorici au sprijinit, cu un zel deosebit, Principatul si politica imparatilor, adesea ei insisi istoriografi. Dar cei mai multi istoriografi au privilegiat cultul libertatii: intr-o prima etapa republicani, ei au militat ulterior pentru un Principat traditionalist, ostil modelelor greco-orientale si ereditatii dinastice. Multi istorici deplangeau obligatia morala de a elogia imparatul pe tron si de a denigra predecesorii acestuia. incat losephus Flavius, in greceste, se arata surprins ca unii istorici blamau chiar imparati morti, pe care n-aveau motive personale sa-i deteste: partialitatea caracteriza asemenea autori (Ant. lud, 20, 8, 3).
Desigur, orizontul de asteptare al secolului, prielnic cultivarii eruditiei, detaliilor exotice, „curiozitatilor", curiositates, moralizarii, a marcat intreaga istoriografie. Pasiunea pentru fenomenele pitoresti, ca si reconstituirea mortilor celebre traduc, de altfel, o anumita frustrare intelectuala. Concomitent, istoriografia tinde sa se converteasca intr-o ampla rezerva de portrete vii ale viciului si ale virtutii. Totodata, autonomia stilistica a istoriografiei se mentine, desi numerosi istorici tind sa adopte structurile stilului nou. De fapt, unii dintre istoricii secolului I d.C, ca si urmasii lor se divid in „salustieni", Sallustiani, si Jivieni", Liuiani, dupa cum incearca sa imite fie stilul lui Salustiu, fie maniera lui Titus Livius. Ambii istoriografi consacrati beneficiaza de un adevarat cult intretinut de imitatorii lor. De pilda, istoriografi ca Servilius Nonianus si Curtius Rufus sunt livieni7. ,
Pe de alta parte, istoricii acorda o importanta majora figurii lui Cicero si mai ales discursului referitor la moartea lui, pe urmele necrologiei exaltante a marelui orator si om politic, pe care o faurise Titus Livius (SEN., Suas., 6,17-22=LIV., 120). Noile necrologii sunt articulate in functie de optica politica a istoriografilor respectivi. Daca pentru Titus Livius marele arpinat era simbolul cetateanului in general, unii istorici ai secolului I d.C. il reprezinta ca emblema libertatii si a republicii, ucise de marsavi asasini, iar altii, atasati Principatului, il inchipuie ca victima lui Antonius, victima razbunata de August, sau ca figura alegorica a oratorului umilit si omorat. Locul comun, relativ la moartea lui Cicero, va inrauri literatura asa-numitilor exitus.
Istoriografii „pierduti"
Sunt considerati istorici minori anumiti scriitori, ale caror opere nu ni s-au pastrat. in realitate, noi nu avem posibilitatea de a judeca in mod adecvat valoarea scrierilor acestor istorici, care, de altfel, au constituit izvoarele lui Tacit.
Dintre acesti istorici, mai degraba pierduti decat minori, desprindem in primul rand numele lui Aulus Cremutius Cordus. Republican convins, acestui istoric i s-a intentat un proces, tocmai din cauza mesajului operei sale, incat, in anul 25 d.C., a trebuit sa se sinucida pentru a evita condamnarea capitala. Ceea ce a prilejuit unele dintre cele mai frumoase pagini ale lui Tacit (Ann., 4, 34-35). De fapt, Cremutius Cordus alcatuise niste anale, Annales, care, dupa o scurta istorie a Republicii, staruiau, in spirit republican, asupra razboaielor civile si domniei lui August. Cremutius Cordus exalta memoria lui Brutus si il numea pe Cassius, celalalt cezaricid principal, ultimul dintre romani (TAC, Ann., 4, 34, 1). Se exprima, de altfel, intr-un stil patetic.
imparatul Claudiu s-a manifestat ca un erudit si ca un istoriograf relativ prolific. intre altele, sub Tiberiu, el a scris o historia, o cronica a evenimentelor recente. A trebuit sa renunte, la insistentele mamei si bunicii sale, a nara evenimentele subsecvente uciderii lui Caesar. incat Ciaudiu a redactat o historia in patruzeci si una de carti, care infatisau cei 41 de ani ai domniei lui August, an de an (27 i.C. -l4 d.C: SUET., CI., 41,4). Claudiu nutrea pasiunea detaliului exact si a stilului livian.
Mai important pare sa fi fost Aufidius Bassus, autor de lucrari istoriografice, dintre care se detaseaza jstorii", Historiae, pe langa o monografie consacrata razboaielor purtate impotriva germanilor, sub domnia lui August. Historiae era o cronica a evenimentelor petrecute intre moartea lui Caesar si 31 sau chiar 53 d.C. Ni s-a conservat doar un fragment harazit mortii lui Cicero, elogiat ca victima a tiraniei (SEN., Suas., 6, 18 si 23). Desi raliat Principatului, acest istoric intretinea foarte probabil cultul libertatii si reproba sever pe Tiberiu si pe Seian. Pare sa fi fost, de asemenea, un salustian, receptiv la inovatiile stilului nou.
Mai tanar decat Aufidius Bassus, Marcus Servilius Nonianus, consul in 35 d.C, a compus, de asemenea, o historia, cronica a evenimentelor recente, adica petrecute sub domniile imparatului Tiberiu si ale urmasilor lui, mai ales a lui Claudiu. A pendulat probabil intre salustianism si livianism, in materie de scriitura. Tot „Istorii", Historiae, a scris si Cluvius Rufus, om politic si senator oportunist, fost partizan activ al lui Nero, raliat ulterior Flavienilor, in timpul carora si-a redactat opera. Acest istoric a prezentat faptele survenite sub domniile lui Gaius-Caligula, Claudiu, Nero si ale imparatilor anilor 68-69 d.C.
O alta historia a compus Fabius Rusticus. Adept fervent al lui Seneca si al Annaeilor in general (TAC, Ann., 13,20, 2; 14, 2, 2), Fabius Rusticus a infatisat, in lumina glorificarii idolilor sai politici, faptele survenite sub Nero si succesorii lui imediati, adica pana in 70 d.C. Nu numai Tacit, ci si alti scriitori, mai ales Quintilian (Inst. Or., 10, 1, 104), il considerau ca un istoriograf de mare valoare si foarte talentat. Fabius Rusticus a contribuit substantial la faurirea unei adevarate hagiografii a Annaeilor. Dintre autorii de exitus, putem desprinde numele lui Gaius Fannius si al lui Titinius Capito8. Totodata, au proliferat memoriile si biografiile*.
Ni s-a conservat mare parte din opera lui Velleius Paterculus, cel mai important dintre discursurile istoriografice ale secolului I d.C, conservate pana astazi. in general, din operele istoricilor secolului I d.C. ni s-au pastrat numai marturiile celor care sustineau activ cezarismul Principatului si ripostau impotriva sfidarii schitate de istoriografii libertatii. Acest fapt este cel putin ciudat.
. * Astfel, si-au scris memoriile celebrul general al lui Nero, Gnaeus Domitius Cobulo, dar si imparateasa Agrippina. De asemenea, au alcatuit memorii imparati ca Vespasian si Traian, autor al unor comentarii harazite razboaielor dacice (Dacica). in timpul lui Nero, senatorul Publius Clodius Paetus Thrasea si-a infatisat discursul politic, stoic si antidespotic, intr-o biografie a lui Cato din Uticu. Acelasi spirit traditionalist, profund antiautoritar, a insufletit si alte biografii, alcatuite sub Flavieni, precum cea a lui Thrasea insusi, datorata lui Arulenus Rusticus, sau cea a fui Helvidius Priscus, ginerele lui Thrasea, redactata de Herennius Senecio.
Viata si opera Iui Velfeius Paterculus
Marcus (dar acest prenume nu este sigur) Velleius Paterculus s-a nascut probabil in 20-l9 I.C., intr-o familie campaniana, care intrase in ordinul ecvestru, dupa ce slujise Roma totdeauna cu fidelitate. Iar tatal lui Velleius servise ca ofiter superior in randurile armatei lui August. Astfel, Velleius apartinea acelei parti din elitele municipale ale Italiei ce sprijinea activ Principatul, datorita caruia a putut patrunde in randurile senatului.
Velleius Paterculus insusi realizase o cariera militara stralucita, in subordinea lui Publius Vinicius (tatal celui caruia ii va dedica opera) si lui Tiberiu, viitorul imparat, in Pannonia si in Germania. El devine quaestor si apoi praetor, accedand in acest mod in randurile senatorilor. Face parte din anturajul lui Seian, puternicul prefect al pretorienilor, sub Tiberiu. ii pierdem urma dupa 31 d.C, caci a pierit probabil impreuna cu Seian, dupa caderea acestuia in dizgratie.
Dintre scrierile lui Velleius Paterculus ni s-a pastrat o epitoma, un rezumat de istorie a Romei, dedicat lui Marcus Vinicius, consul in 30 d.C, si publicat, dupa o redactare rapida, chiar in anul mandatului consular al protectorului autorului. Aceasta epitoma purta titlul de „Doua carti ale lui Velleius Paterculus adrsate lui Marcus Vinicius", Vellei Paterculi adMarcum Vinicium libri duo. in chip nejustificat s-a statuat ulterior, in mod conventional, un alt titlu, cel de „Istorie romana". De fapt, Velleius aduce o inovatie fundamentala in structura epitomei jucand rolul de al doilea inuentor al compendiului istoric. intr-adevar, daca incepand cu rezumatele istorice ale lui Brutus, din secolul I I.C., epitoma nu constituia decat o abreviere a unei opere istoriografice anterioare, de dimensiuni mai intinse, Velleius epitomeaza, rezuma, nu o anumita lucrare istoriografica, ci istoria insasi a Romei si altor popoare. Astfel incat alaturi de o epitoma „tehnica", datorata lui Brutus si urmasilor acestuia, prin Velleius se dezvolta un fel de „digest" antic.
in cartea intai, din care s-au pierdut prooemiul, adica prefata, si alte sectiuni, autorul „galopeaza" in optsprezece capitole prin istoria romana si universala, pana in 146 I.C., data caderii Cartaginei, considerata de Velleius, precum si de Salustiu, ca un moment de cotitura fundamentala. Cartea a doua, mult mai ampla (131 de capitole), in cadrul unei viziuni dezechilibrate asupra evenimentelor istorice, in favoarea unor fapte mai recente, figureaza contingentele istorice intre 146 I.C. si data consulatului asumat de Marcus Vinicius. Ca izvoare, Velleius a utilizat operele istorice ale lui Cato cel Batran, Atticus, Cornelius, Nepos, Salustiu, ca si tratatele de filosofie si retorica ale lui Cicero9.
De fapt, Velleius Paterculus structureaza istoricul Romei ca un episod al istoriei universale. in primele capitole ale cartii intai, epitomatorul articuleaza sincronisme, urmareste mai multe tipuri de civilizatie, italica, germanica, punica. El asuma teoria celor patru imperii, care au detinut succesiv conducerea lumii: asirian, med, persan, macedonean. Dupa aceasta, puterea universala a fost preluata de romani (1, 6, 6). Pentru ca istoria Romei nu constituie, in conceptia lui Velleius Paterculus, o sectiune oarecare a diacroniei, ci episodul cel mai important al istoriei universale. Sensibil mai romanocentrist decat Trogus Pompeius, epitomatorul crede in misiunea providentialista a Romei. De unde si preponderenta, dobandita in opera sa, de politica externa romana si de aspectele militare fata de politica interna a cetatii de pe malurile Tibrului. Patriotismul roman velleian este insa indeobste convertit in patriotism italic. Astfel, istoricul considera cauza aliatilor, socii, care luptasera pentru egalitatea dintre Roma si restul Italiei, ca „foarte dreapta", iustissima (2, 15, 1).
Totodata, Velleius asuma o abordare antropocentrista a istoriei. Nu numai ca Velleius acorda, in epitoma sa, un spatiu larg personalitatilor care au animat istoria, aspectului biografic. Ceea ce constituia, desigur, un semn al epocii. Dar istoricul, desi se refera frecvent la „destin", fatum sau fortuna (2, 75; 79; 110; 116 etc), considera ca actiunea sortii nu se exercita decat prin medierea demersului uman. Rivalitatea dintre Roma si Cartagina este reprezentata ca efectul vointei fiecarei dintre aceste doua mari puteri de a-si impune dominatia (1,12; 2,1 si 4). Cu toate ca beneficiaza, in conceptia lui Velleius, de o anumita autonomie, soarta cetatilor se schimba in functie de moravuri, de starea morala, care, la randul lor, determina structurilejsolitice. Progresul tehnic poate fi adesea anihilat de o acuta decadenta morala. Insa evolutia istorica atinge culmile cand se realizeaza o conjunctie fericita intre virtute, uirtus, si soarta, fortuna. Care ar fi totusi etapa istorica a infaptuirii unei asemenea impletiri? Desigur, vremea Principatului, a lui August si mai cu seama a lui Tiberiu (2, 97, 4; 121, 1).
Caci Velleius Paterculus se manifesta ca un partizan sincer al Principatului. El nu este numai un „curtean propagandist", cum s-a afirmat10, ci un convins sustinator al regimului monarhic recent instaurat. Astfel, istoricul adera la politica de restaurare a vechilor moravuri si de schitare a idealului mental de cetatean activ si increzator in destinul Romei si al Principatului. Ceea ce nu exclude adularea, uneori aproape deliranta, a lui Tiberiu, proclamat „cel mai bun principe", optimus princeps (2, 126, 5 si, in general, 2, 94-l26) si a lui Seian, „ajutorul", adiutor, al acestui imparat, inzestrat cu multiple calitati (2, 127, 3-4). De altfel, Velleius crede sincer in capacitatile politice ale lui Seian, pe cand elogiul .pamenilor noi", homines npui, carora apartinea istoricul, succede glorificarii prefectului pretorienilor, ca piesa esentiala a optiunilor politice promovate de grupurile politice ale noilor forte, atasate Principatului11.
indeobste discursul istoric al lui Velleius constituie un izvor de importanta primordiala pentru cunoasterea inceputurilor Principatului. El ne ofera o imagine total diferits de cea structurata de ferventii libertatii asupra domniilor lui August si Tiberiu. In acelasi timp, el da seama de etapele „cuceririi romane". in pofida patriotismului sau roman, Velleius se straduieste uneori sa inteleaga motivatiile vrajmasilor Romei.
Digresiunile lui Velleius si implicatiile lor
Deosebit de relevante sunt digresiunile, excursus, ale lui Velleius Paterculus, care privesc cultura si literatura (1, 5 si 7; 16-l8; 2, 9; 36; 66). Militar si functionar al Imperiului, Velleius atesta interes si respect fata de cultura. intr-un fel, el da seama de eforturile imparatilor si sustinatorilor lor de a transforma literatura intr-un eficace instrument propagandistic. Oricum, Velleius este primul istoric roman, dintre cei ale caror opere ni s-au conservat, ce include in discursul sau tratarea problemelor literaturii.
Velleius se refera atat la literatura greaca, cat si la cea romana. il admira pe Homer, drept cel mai valoros poet antic (1, 5, 1), insa enunta si observatii pertinente asupra altor autori greci, precum Hesiod (1, 7), Platon, Aristotel (1, 16, 3-5 etc). Dar judecatile sale subtile asupra literaturii nu se marginesc numai la spatiul elenic. Velleius reia necrologia relativa la Cicero, considerat ca victima a lui Marcus Antonius, emblematica nu pentru Republica, ci pentru concordia civica si cultura umanistica (2, 66, 3-5). Pertinente se dovedesc a fi si aprecierile velleiene asupra poetilor latini: Vergiliu este prezentat ca .principe al poemelor", princeps carminum, iar Catul este sincer admirat de istoric (2, 36, 2-3). Totusi, Velleius se refera si la alti autori, arhaici sau mai recenti: Salustiu si Titus Livius sunt socotiti egali ca valoare (2, 36, 3). insa Velleius prefera contemporanii sai si se pronunta clar asupra cuplului imitatie-emulatie, mult discutat in secolul I d.C. El considera ca un „gen", genus, ajuns la apogeu este condamnat la un declin ireversibil. Solutia rezida in trecerea la alt gen, in abandonarea imitatiei si in practicarea emulatiei (1,17, 3-4). Rezulta, prin urmare, limpede ca Velleius intelege prin „gen" un anumit stil si ca el se pronunta pentru practicarea stilului nou. El zaboveste asupra „genurilor", in pofida modului sau concentrat de a-si structura discursul istoriografie.
Totusi, uneori, in discursul velleian, „gen" desemneaza si o specie literara. Evolutia fiecarei specii se desfasoara sub semnul unei trihotomii biologice, care implica tinerete, maturitate si batranete. Fiecare genus ar constitui o structura inchisa, bine delimitata, care si-ar atinge culmea dezvoltarii intr-o perioada scurta de timp si intr-un spatiu geografic strict limitat. Ca, de pilda, tragedia greaca, infloritoare doar la Atena si in vremea lui Eshil, Sofocle si Euripide (1, 16, 3). Similar s-ar fi dezvoltat comedia, filosofia, chiar istoriografia, dupa parerea istoricului. Trihotomia biologica actiona insa si in cazul cetatilor: al Cartaginei, insa si al Romei. Dupa parerea noastra, Velleius concepea istoria Romei in functie de doua genuri diferite, cel al Republicii si cel al Imperiului. Republica romana ar fi evoluat de la tinerete, incheiata in secolul al lll-lea i.C, spre maturitate, pana la caderea Cartaginei, si spre batranete, consecutiva celui de-al treilea razboi punic. Ideile salustiene si polibiene despre dezvoltarea cetatilor interfereaza cu doctrina stoica relativa la palingeneza fenomenelor, indeosebi profesata de Posidonius, in constituirea acestei optici velleiene. Oricum, in interpretarea velleiana a evolutiei cetatilor pot fi detectate si anumite accente neopitagoreice, pendinte de teoria dezvoltarii ciclice a vietii politice. Decadenta moravurilor detine un loc important in viziunea lui Velleius asupra evolutiei structurilor politice. in orice caz, Velleius pare a ezita intre identificarea decadentei si cea a progresului in reconstituirea istoriei, pe care o propune. Imperiul este reprezentat de Velleius ca un genus diferit, care se supune unor tipare specifice. Daca adesea Velleius aplica istoriei Republicii o abordare traditionalista, altfel sunt judecate fenomenele petrecute sub Imperiu. Pe cand Pompei, ca si exponentii optimatilor in general sunt elogiati de Velleius, Brutus si Cassius nu apar ca ultimii dintre romani, ci sunt blamati pentru asasinarea lui Caesar (2, 72,1). insa mai semnificativa emerge aprecierea velleiana asupra evolutiei biologice a Principatului. Miscarea istoriei romane s-ar opri in vremea lui Tiberiu; datorita virtutilor imparatului, apogeul Imperiului ar deveni permanent. Istoria nu se va mai innoi12.
Stilul lui Velleius
Am semnalat mai sus optiunea teoretica a istoricului in sprijinul stilului nou, care tocmai emergea si, totodata, admirarea lui Salustiu, de altfel proclamat emul al lui Tucidide (2, 36, 2). Conjugarea salustianismului si a stilului nou determina gustul lui Velleius pentru condensarea faptelor si pentru fraza scurta, abrupta, animata de reflectii moralizatoare. Discursul velleian privilegiaza racursiul pregnant, insa nu recuza total fraza ampla, care sa contrasteze cu cea condensata. De asemenea, Velleius Paterculus recurge uneori la anecdote savuroase; el utilizeaza investigatia psihologica si configureaza excelente portrete ale personajelor, pe care le mentioneaza. Concomitent, Velleius privilegiaza imagistica policroma si parataxa expresiva.
Velleius Paterculus plateste un important si uneori greu tribut retoricii. El cauta cu febrilitate tiradele si antitezele, prosopopeele si apostrofele, hiperbolele, interogatiile si exclamatiile retorice. Discursul velleian asupra performantelor militare ale lui Tiberiu echivaleaza cu o lunga suita de strigate de entuziasm, de exclamatii (2,129). Totusi, retorica velleiana nu apare totdeauna ca extrinseca. Expitomatorul se straduieste sa expuna clar faptele si ideile. S-a remarcat, de altfel, preferinta sa pentru formulele stereotipizate de legatura intre fraze si idei, care sunt convertite in clisee caracteristice13.
Velleius Paterculus asteapta inca traducatorul roman al intregii sale opere. Publicul larg ar trebui sa poata consulta, chiar in versiune romaneasca, marturia insemnata a acestui istoric. Confera o valoare deosebita testimoniului velleian unele informatii istorice, ca si viziunea originala asupra „genurilor" si evolutiei fenomenelor. Din pacate, nu se poate aprecia la acelasi nivel discursul istoriografie al lui Valerius Maximus.
Valerius Maximus

Datele privitoare la viata lui Valerius Maximus sunt foarte sarace. Se pare ca s-a nascut intr-o familie modesta pe la 27 I.C. De asemenea, a fost protejat de anumiti senatori care sustineau inconditional pe August si pe Tiberiu. Si-a publicat opera, inceputa anterior, dupa moartea lui Seian, probabil In 32 d.C.
Aceasta opera constituie o monografie istorica de tip specific, deoarece se situeaza la limitele extreme ale speciei literare respective si chiar ale istoriografiei, in general. Valerius Maximus nu este decat pe jumatate istoric, desi practica tehnica monografica a selectiei faptelor. Scrierea sa, intitulata „Carti de fapte si vorbe memorabile", Factorum etdictorum memorabilium libri, constituie in fond mai ales o enciclopedie de fapte atractive si instructive, investite cu un caracter istoric, in prezent, materia acestui catalog de.„exemple", exempla, celebre, este grupata in noua carti si in 95 de rubrici, in interiorul carora pildelor romane le succed altele, culese din viata popoarelor straine, tocmai pentru a evidentia superioritatea celor dintai. Rubricile sunt intitulate dupa o forma de viata sociala sau dupa o virtute. Lipsesc criteriile riguroase si ierarhizarile, iar Valerius Maximus se refera dezordonat la religie, auspicii, visuri, casatorie, disciplina militara etc.
Care sunt insa obiectivele fundamentale urmarite de Valerius Maximus? Scriitorul insusi le defineste in prefata discursului sau enciclopedico-istoric: alca¬tuirea unei culegeri de fapte si anecdote celebre, domestice, adica romane, si „externe", in privinta institutiilor, moravurilor si virtutilor, situate sub egida imparatului Tiberiu (praef., 1). De fapt, Valerius Maximus urmareste ilustrarea istorica a eticii romane oficiale. El se pune in slujba restaurarii metavalorilor de .pietate", pietas, si de „lealitate", fides, a exaltarii ostenelii, parcimoniei si austeritatii vechilor romani. Valerius Maximus exprima dispret fata de morala atenienilor si altor greci (2, 6). Ideile politice ale lui Valerius Maximus coincid in mare masura cu cele ale lui Velleius Paterculus. El sprijina Principatul, exalta pe Caesar, August si Tiberiu (prefetele cartilor: 1, 6, 13; 7, l-2; 6, 2, 11 etc), reproba pe Brutus pentru „ticalosia" uciderii lui Caesar (1, 5, 7), valorizeaza disciplina militara, insa nu-l elogiaza pe Seian, recent lichidat, ci il anatemizeaza pe un ton violent (9, 11, 4).
Valerius Maximus nu este insa nici pe departe inzestrat cu discernamantul istoric adesea vizibil la Velleius Paterculus. Nu sesizeaza intelesurile mai profunde ale institutiilor si moravurilor, pentru ca acorda prioritate absoluta aspectului senzational, curiozitatii bizare si unei moralizari aferente, care ramane insa de regula extrinseca. Retorica stilului nou devine, in discursul lui Valerius Maximus, sufocanta, utilizata pana la saturatie, in masura mult mai ampla decat in epitoma velleiana. Acumuleaza masiv efectele patetice si emfatice, personificarile, antitezele, interogatiile retorice. Valerius Maximus apostrofeaza pe toata lumea: generali si ofiteri, obiectele materiale si focul, chiar manii, zeii mortilor celebri. Sententele abunda pretutindeni. Valerius Maximus ofera, de fapt, un exemplu graitor al exagerarilor si al prostului gust la care puteau ajunge exponentii netalentati ai stilului nou. Totusi, materialul utilizat de el a circulat intens in antichitate si ulterior. Elemente din culegerile rezumative, intocmite pe baza operei lui Valerius Maximus, s-au infiltrat in scrieri de ampla circulatie populara si de vocatie moralizatoare, care s-au impus in diverse culturi postantice14.
Curtius Rufus
Nu dispunem de nici un fel de date privitoare la viata acestui istoriograf. De aceea, Ouintus Curtius Rufus a fost „plimbat" de cercetatori prin toate secolele Imperiului. Se pare insa ca acest scriitor poate fi identificat in retorul cu acelasi nume, pe care il mentioneaza Suetoniu (De gram., 33). Curtius Rufus a scris „Zece carti despre faptele lui Alexandru Macedon", De rebus gestis Alexandri Macedonis libri decern, in vremea imparatului Claudiu. Exegetii moderni s-au inversunat asupra unui pasaj din aceasta opera, care mentioneaza un imparat stralucitor ca un nou astru: el ar fi dat lumina unei lumi coplesite de intuneric, intr-o noapte ce ar fi putut sa fie ultima pentru Imperiu (10, 9,3-4)*. Dar acest salvator a fost probabil Claudiu, venit la putere dupa noaptea din 24-25 ianuarie 41 d.C, cand fusese asasinat Caligula15.
Discursul acestui autor constituie o foarte ampla biografie, in parte tributara structurilor monografiei istoriografice si altor specii istorice. Din acest bios, adica „viata" de tip elenistic, nu
in text apar cuvintele „a redat lumina lumii, care se intuneca", lucem caliganti reddidit mundo. Verbul caligare, „a se intuneca", a fost apropiat de numele imparatului Gaius - Caligula. ni s-au conservat primele doua carti, desi lacune apar si in cartile urmatoare. in forma actuala, biografia lui Curtius Rufus nareaza viata lui Alexandru intre 333 i.C, dupa lupta de la Granic, si moartea marelui erou, care a fost urmata de impartirea imperiului macedonean, intre generalii acestuia. Biograful s-a documentat destul de amplu: dintre numeroasele lucrari consacrate lui Alexandru cel Mare, Curtius Rufus a a utilizat mai ales marturiile oferite de Clitarh, cunoscut direct sau indirect, prin intermediul lui Diodor, Ptolemeu, generalul cuceritorului, si Timagene (8, 15; 9, 5, 21). A acceptat, fara spirit critic, informatiile izvoarelor, cum precizeaza el insusi: „eu mai mult transcriu decat cred, fiindca nu pot afirma lucruri de care ma indoiesc, nici nu pot sa omit ceea ce am aflat" (9, 1, 34).
Biografia alcatuita de Curtius Rufus constituie una dintre Alexandriile culte cele mai importante ale antichitatii, chiar daca atesta naivitati suparatoare. Alegerea subiectului se reliefeaza ca semnificativa, deoarece imparatii secolului I d.C. se reclamau adesea de la Alexandru, pe care adversarii consolidarii absolutismului il reprobau cu asprime. intr-adevar, discursul biografic al lui Curtius Rufus evidentiaza o orientare in acelasi timp cezariana (favorabila potentarii absolutismului, dupa model greco-oriental), moralizatoare si retorica. De altfel, chiar inaintea aluziei la Claudiu, biograful noteaza ca dezmembrarea imperiului macedonean s-a produs sub impactul divizarii puterii supreme, care nu se poate imparti intre mai multi", insociabile est (10, 9).
Performantele lui Alexandru sunt infatisate in optica creata de orizontul de asteptare al secolului I d.C. Curtius Rufus celebreaza virtutile eroului, adesea supranaturale, situate intr-o zariste romanesca, curajul, tenacitatea, vitejia personajului. Totusi, Curtius Rufus ii recunoaste si anumite defecte - impulsivitate, abuz de putere - si comenteaza dispretuitor casatoria lui Alexandru cu Roxana, o asiatica (8, 4, 24-26). Totusi, un adevarat preroman, in sens structural, se constituie in jurul gestei lui Alexandru. «Prolifereaza bataliile si faptele de arme glorioase si totodata cavaleresti, conspiratiile spectaculoase, episoadele dramatice. Intr-adevar, Curtius Rufus atesta un anumit simt al punerii in scena, o anumita capacitate de a analiza psihologia personajelor sale, mai cu seama un talent pictural notabil, tradus in descrierile unor meleaguri exotice, in figurarea taramurilor fabuloase. Biograful descrie rauri, munti, animale, miracole de toate felurile. Curtius Rufus infatiseaza scitii, dar si Mesopotamia (5, 1), Persia (5, 4), mai ales India si moravurile ei (8, 9-l4). Din asemenea descriptii, Curtius Rufus extrage concluzii moralizatoare. Astfel subliniaza ca in India viciile abunda, insa ca traieste aici si o secta de intelepti. Se refera desigur la gymnosofisti si exclama retoric: „Cine ar crede ca intre aceste cusururi se ingrijeste cineva de intelepciune?" (8, 9). Pentru Curtius Rufus, istoria constituie nu numai ilustratia eroilor exceptionali, ci si un document moral si etnografic, impregnat de retorica.
De altfel, amplificatia retorica nu se reduce la comentariile pregnante ale biografului. in stil direct, personajele, indeosebi comandantii militari, rostesc lungi cuvantari fastidioase, in fata soldatilor sau solilor trimisi de alte popoare. Totodata, Curtius Rufus isi presara propriul discurs cu anecdote pitoresti, incarcate de conotatii senzationale ori macar bizare. Precum cele referitoare la nodul gordian (3, 1, 14 si urm.), visul lui Darius (3, 3, 2 si urm.) etc. De altminteri se schiteaza in Faptele lui Alexandru Macedon o adevarata saga a lui Darius, incheiata prin moartea tragica a ultimului rege medo-persan. Iar, in anumite cazuri, anecdota dobandeste cadentele basmului, ca atunci cand autorul evoca virtutile mirifice ale calului Bucefal (6, 5). Curtius Rufus recurge, asadar, la strategia stilului nou si a noii retorici spre a-si emotiona si impulsiona cititorii. Totusi el exagereaza, supraliciteaza, cand vehiculeaza toate „floricelele", flosculi, ale retoricii. Abunda, pana la saturarea lectorului, sententele, care traduc interventiile directe ale biografului, apostrofele, antitezele, hiperbolele, exclamatiile si interogatiile retorice. Lexicul si fraza sunt marcate de tendintele epocii imperiale. Curtius Rufus nu refuza totusi consecvent structurile clasice. Pe urmele lui Titus Livius, el recurge adesea ia termeni si conotatii poetice. Fiindca, desi tributar mai cu seama stilului nou, el nu este un salustian, ca Velleius Paterculus, ci un livian.
Dar ce judecata de valoare generala putem enunta asupra straniei biografii scrise de Curtius Rufus? Jean Bayet considera ca eforturile biografului au fost incununate de o reusita incontestabila, in ciuda indulgentei suparatoare atestate fata de retorica16. Si, am adauga noi, de asemenea, fata de platitudinile unui adevarat „stil biografic", care prinsese contur in literatura latina, pe urmele lui Cornelius Nepos. Oricum, nu poate fi considerat, credem noi, ca un mare talent, insa cateodata discursul lui Curtius Rufus nu este lipsit de farmec.
Receptarea lui Curtius Rufus
in evul mediu, Alexandria lui Curtius Rufus s-a bucurat de o popularitate remarcabila si a inspirat pe autorii care s-au indeletnicit cu istoria lui Alexandru cel Mare. in tara noastra, inca in secolul al XVI-lea circula o Alexandrie populara, alcatuita dupa o versiune sarbeasca. Miron Costin si Dimitrie Cantemir au consultat si citat opera lui Curtius Rufus, din care cel dintai a si tradus unele pasaje. in secolul al XlX-lea, unul dintre ultimii cronicari, Nicolae Stoica din Hateg, a tradus in romaneste biografia lui Curtius Rufus, sub titlul de Viata lui Alexandru cel Mare. Ulterior, talmacirile anumitor fragmente au fost incluse in diverse antologii de literatura latina, pe care le-au alcatuit G. Popa Lisseanu, Radu Albala, Nicolae Lascu, I. Teodorescu si altii. O traducere integrala, datorata lui Constantin Gerota si revazuta de Paul H. Popescu-Galasanu, a aparut la Bucuresti, in 1970.
Este incontestabil ca biografia lui Curtius Rufus reprezinta una dintre piesele cele mai relevante ale voluminosului dosar literar consacrat marelui razboinic si om de stat macedonean. Toti cei ce se intereseaza de acest dosar trebuie s-o cunoasca.