l8p23pq
Renasterea urbana si nasterea intelectualului
in secolul al XII-lea
La inceput au fost orasele. O data cu ele se naste, in Occident, si intelectualul Evului Me¬diu. El apare o data cu avintul lor legat de functia comerciala si industriala — mai modest spus, mestesugareasca — ca oricare din acei numerosi oameni de meserie care vin sa se ase¬ze la oras unde se afirma diviziunea muncii.
inainte vreme, de abia daca exista vreo corespondenta intre adevarata specializare a oamenilor si clasele sociale pe care le deose¬beste Adalbert de Laon: cea care se roaga — clericii, cea care apara — nobilii, cea care mun¬ceste —. iobagii. Iobagul, chiar daca munceste pe ogor, este totodata si meserias. Nobilul, chiar daca este soldat, este si proprietar, jude¬cator, administrator. Iar clericul, mai ales ca¬lugarul, este adesea toate acestea la un loc. in cazul clericilor, lucrarea mintii nu era decit una din activitatile lor. Ea nu reprezenta un scop in sine ci se subordona restului vietii lor, fiind orientata prin insasi Regula manastireasca spre Dumnezeu. E drept ca intimplator in cursul existentei lor monahale ei pot sa apara, pentru un timp, drept profesori, savanti sau scriitori, dar este un aspect cu totul fugitiv, totdeauna secundar in personalitatea lor. Chiar si acei clerici care prefigureaza intelectualii
secolelor viitoare, nu sint inca intelectuali. Al-cuin, de pilda, este intii de toate un inalt func¬tionar, altul, ca Loup de Ferrieres este in pri¬mul rind un abate manifestind interes pentru carte si placindu-i sa citeze pe Cicero in scri¬sorile sale.
Dar omul a carui meserie este sa scrie sau sa predea — si mai degraba ambele la un loc —, omul care, profesional vorbind, are o acti¬vitate de profesor si de savant, pe scurt un intelectual, acest om nu apare decit o data cu orasele.
Abia in secolul al XH-lea il descoperim cu adevarat. Desigur, orasul medieval nu se iveste in Occident la acea epoca dintr-o data, ca o ciuperca spontana. Unii istorici chiar il consi¬dera gata constituit inca din veacul al Xl-lea sau al X-lea si fiecare revista de specialitate recenta aduce cu ea o noua renastere urbana — tot mai indepartata in timp.
Fara indoiala ca dintotdeauna au existat orase in Occident, dar „cadavrele" oraselor ro¬mane din epoca imperiala tirzie nu mai cuprin¬deau in zidurile lor decit o mina de locuitori in jurul unui conducator militar, administra¬tiv sau religios. Fiind mai ales cetati episco¬pale, acele orase reuneau un laicat foarte re¬dus in jurul unui cler putin mai numeros, fara alta viata economica decit o mica piata de marfuri locala destinata nevoilor zilnice.
Fara indoiala, de asemenea, ca, probabil la indemnul cererii manifestate de lumea musul¬mana care reclama pentru imensele sale clien¬tele urbane — din Damasc, Tunis, Bagdad, Cordoba — materiile prime ale Occidentului barbar — lemn, sabii, blanuri, sclavi —, s-au dezvoltat orase embrionare — cu denumirea lor latina de portus —, fie autonome, fie ala¬turate cetatilor episcopale sau „burgurilor" militare inca din secolul al X-lea, poate al IX-lea. Dar fenomenul nu capata o amploare

suficienta decat in secolul al XH-lea. Atunci abia el a modificat profund structurile econo¬mice si sociale ale Occidentului si incepe a zdruncina si structurile politice prin miscarea comunala.
Acestor revolutii li se mai adauga una: cea culturala. Acestor deschideri sau acestor renas¬teri, se alatura si alta, cea intelectuala. Toata istoria protagonistilor acesteia, toate avataru¬rile traversate de urmasii lor pina la finele a ceea ce indeobste numim Evul Mediu — pina la o alta „Renastere" — iata ce-si propune car¬tea de fata sa schiteze.

A existat o renastere carolingiana?
Daca ideea unei adevarate, suficient de vigu¬roase renasteri urbane e greu de acceptat inain¬te de secolul al Xll-lea, s-ar putea oare, in schimb, trece cu vederea, in domeniul civili¬zatiei, epoca sfirsitului de secol VIII si a pri¬mei jumatati de secol IX, traditional denumita renasterea carolingiana?
Fara sa ajung a o nega, considerind-o doar o pretinsa renastere — asa cum au facut-o unii istorici —, as vrea totusi sa-i precizez limitele.
Din ceea ce se numeste renastere, ea nu are nici una din trasaturile cantitative pe care no¬tiunea aceasta pare ca le implica. Chiar daca imbunatateste cultura fiilor de nobili crescuti la scoala Palatului si a viitorilor clerici educati in citeva mari centre manastiresti sau episco¬pale, ea pune aproape total capat invataman¬tului rudimentar pe care manastirile din epoca merovingiana il propagau printre copiii din zo¬nele rurale invecinate. Cindr in anul , s-a produs marea reforma a ordinului benedictin —¦ inspirata de sfintul Benedict de Aniana im¬paratului Ludovic cel Pios — care a consfintit replierea monahismului benedictin timpuriu prin inchiderea in sine, scolile „externe" ale
manastirilor au fost inchise. Renastere a fost deci numai pentru o elita ermetica — numeric foarte restrinsa —¦ destinata a conferi monar¬hiei clericale carolingiene o mica pepiniera de administratori si oameni politici. Mi se pare ca s-au inselat profund manualele republicane franceze de istorie popularizind figura unui Carol cel Mare, de fapt analfabet, in chip de protector al tineretului scolar si de precursor al lui Jules Ferry.
in afara acestei recrutari vizind conducerea monarhiei si a Bisericii, miscarea intelectuala din perioada carolingiana n-a manifestat in plus vreun aspect de apostolat dezinteresat, nici prin instrumentele folosite, nici prin as¬ pecte de ordin spiritual. :
Astfel, magnificele manuscrise din acea epoca sint lucrari de lux. Timpul petrecut a le scrie, intr-o frumoasa scriere — caligrafia, mai mult inca decit ortografia -gresita, este semnul unei epoci inculte in care cererea de carte este foarte redusa —¦, pentru a le impodobi splen¬did in intentia Palatului sau a unor mari per¬sonaje laice sau ecleziastice, este dovada.unei infime viteze de circulatie a cartilor.
Mai mult chiar, ele nu sint facute pentru a . fi citite. Ele nu fac decit sa se adauge tezaure¬lor bisericilor si ale unor particulari bogati. Sint un bun economic mai degraba decit spi¬ritual. Unii dintre autorii lor, transcriind fra¬zele anticilor sau ale Parintilor Bisericii, afirma intr-adevar superioritatea valorii continutului lor spiritual. Dar sint crezuti pe cuvint. Iar acest lucru le mareste pretul material. Carol cel Mare isi vinde o parte din frumoasele sale manuscrise ca sa imparta banii saracilor. Car¬tile sint considerate intocmai ca niste vase pre¬tioase.
Calugarii care ostenesc scriind manuscrisele in scriptoriile manastirilor nu sint interesati decit prea putin de continutul lor —, esentiale pentru ei sint harnicia cu care le scriu, timpul pe eare- consuma, oboseala resimtita. Pentru ei, aceasta sarcina reprezinta un act de pocain¬ta prin care vor merita viata vesnica in cer. De altfel, conformindu-se tendintei — pe gustul epocii — de evaluare tarifara a meritelor si penitentelor, imprumutata de Biserica Evului Mediu timpuriu de la legislatiile barbare, ca¬lugarii isi numara anii de purgatoriu rascum¬parati dupa numarul de pagini, de rinduri, .de litere scrise sau, dimpotriva, se tinguie de fie¬care lipsa de atentie care, facindu-i sa sara vreo litera, le lungeste sederea in purgatoriu. Ei lasa mostenire urmasilor lor numele dracu-sorului care se incapatineaza a-i necaji, acel faimos demon Titivillus al copistilor ce il vom reintilni la Anatole France.
Pentru acesti crestini in care inca somno¬leaza un barbar, stiinta este un tezaur. Ea tre¬buie conservata cu grija. Avem de-a face cu o cultura inchisa, alaturi de o economie inchisa. Renasterea carolingiana, in loc sa insaminteze, tezaurizeaza. Poate fi vorba de o-, renastere zgircita?
Totusi, numai printr-un fel de generozitate involuntara, epoca carolingiana isi poate pastra titlul de renastere. Sigur ca cel mai original si mai viguros dintre ginditorii ei, Jean Scot Erigene a trait fara sa aiba nici o audienta pe vremea lui si ca nu va fi cunoscut, inteles, fo¬losit decit in secolul al Xll-lea. Dar atunci cind se va petrece aceasta, manuscrisele copiate in scriptoriile carolingiene, conceptia despre cele sapte arte liberale pe care Alcuin o va relua, imprumutind-o de la retorul Martianus Cap-pella din secolul al V-lea, ideea emisa de el a unei translatio studii — preluarea de catre Occident, mai exact de catre Galia, a rolului Atenei si Romei ca focare de civilizatie —, toate^ comorile adunate vor fi repuse in circu¬latie, turnate in creuzetul scolilor urbane, ab¬sorbite ca un ultim strat de aport antic de re¬nasterea din secolul al Xll-lea.

suine si stralucirea elocintei, imita luciul ar¬gintului. Matematica, antrenata de rotile cva-drigei sale, calca pe urmele lasate de celelalte arte, imprimindu-si culorile si frumusetile in¬tr-o infinita varietate. Fizica, sondind tainele naturii, aduce contributia farmecului multiplu al nuantelor sale. in fine, cea mai eminenta din toate ramurile Filozofiei, Etica, fara de care, nici cu numele nu exista filozof, le depaseste pe toate celelalte prin demnitatea ce o confera operei. "De vei purica pe Virgiliu sau pe Lucan, vei gasi, oricare filozofie ai profesa, cum sa-i folosesti mai potrivit. intr-asta, in functie de capacitatea dascalului si de zelul elevului, consta profitul lecturii prealabile a autorilor antici. Aceasta este metoda urmarita de Ber-nara de ChaPtres, cel mai bogat izvor al bele¬tristicii in Galia timpurilor moderne ... rt.
Dar nu e, oare, servilitate, aceasta imitatie? Vom vedea mai departe piedicile pe care le-a generat admiterea in cultura apuseana a unor preluari din Antichitate rau mistuite, rau adap¬tate, insa, atunci, in secolul al Xll-lea, cit de nou parea totul!
Daca acei dascali —• care erau clerici si buni crestini — preferau ca text-book pe Virgiliu Ecleziastului si pe Platon sfintului Augustin, nu e numai pentru ca erau convinsi ca Virgi¬liu si Platon abunda in invataminte morale si ca indaratul scoartei se afla maduva (nu e oare mai multa maduva in Scripturi si in textele patristice?), ci pentru ca Eneida si Timaios re¬prezentau in ochii lor lucrari in primul rind stiintifice — scrise de savanti si apte a fi obi¬ectul unui invatamint de specialitate, tehnic, in vreme ce Scriptura si textele Parintilor Bi¬sericii care, si ele, pot fi bogate in substanta stiintifica (Cartea Facerii, de pilda, nu e oare o lucrare de stiinte naturale si de cosmologie?), nu erau decit in al doilea rind considerate ca atare. Specialistii sint anticii, ce-si gasesc mai bine locul intr-un invatamint specializat — cel
al artelor liberale, al disciplinelor scolare — decit Parintii Bisericii saU Scriptura care tre¬buie mai degraba rezervate Teologiei. Intelec¬tualul secolului al Xll-lea este un profesionist cu ale sale materiale de lucru — scriitorii an¬tici — si cu ale sale tehnici dintre care prima este imitarea acestora din urma.
Utilizati insa pentru a merge mai departe, tot astfel cum navele italiene folosesc marea pentru a merge catre izvoarele de bogatie ra¬saritene.
Acesta este sensul faimoasei fraze a lui Ber-nard de Chartres, cu un atit de vast rasunet in Evul Mediu: „Noi sintem niste pitici catarati pe umeri de uriasi. Vedem deci mai bine si mai departe decit ei, nu pentru ca vederea noastra ar fi mai agera sau am fi mai inalti, ci pentru Oa ei ne inalta in aer si ne poarta pe inaltimea lor gigantica ... ".
Sensul progresului in cultura, iata ce ex¬prima celebra imagine. Pe scurt: sensul progre¬sului istoriei. in Evul Mediu timpuriu, istoria se oprise, fusese implinita de Biserica devenita triumfatoare in Apus. Othon de Freysing, re-luind conceptia augustiniana a celor doua ce¬tati, declara: „dupa momentul in care nu nu¬mai toti oamenii, dar chiar si imparatii, cu ci-teva exceptii, devenira catolici, am impresia ca am scris istoria nu a doua cetati ci a uneia sin¬gure pe care o denumesc Biserica".
S-a vorbit de vointa de a ignora timpul a feudalilor si, o data cu ei, a calugarilor inte¬grati in structurile feudale. De asemenea si Guizot — o data ce va fi parvenit la triumful politic al burgheziei — va crede ca a atins ca¬patul istoriei. Intelectualii secolului al Xll-lea, prinsi in acel cadru urban care abia se edifica, unde totul circula si se modifica, repun in mis¬care masina istoriei si, in primul rind isi de¬finesc propria misiune de-a lungul timpului: „Verltas, filia temporisa — cum a spus tot Ber-nard de Chartres.


Aportul greco-arab
Copil al timpului, adevarul a fost si copilul spatiului geografic. Orasele au fost placile tur¬nante ale circulatiei oamenilor incarcati de idei si marfuri, au fost locurile de schimb, pietele si rascrucile comertului intelectual. in acest al XH-lea veac in care Occidentul nu avea inca de exportat decit materiile sale prime — chiar daca se ivea un avint al textilelor —, produ¬sele rare, obiectele de pret au venit din Orient, din Bizant, Damasc, Bagdad, Cordoba. O data cu mirodeniile si cu matasea, manuscrisele au adus Occidentului crestin cultura greco-araba.
Limba araba a fost intr-adevar, la inceput, un intermediar. Operele lui Aristotel, Euclid, Ptolemeu, Hipocrat, Galenus insotisera in Ori¬ent pe crestinii eretici — monofiziti si nesto-rianisti — si pe evreii persecutati de Bizant, fiind lasate apoi mostenire bibliotecilor si sco¬lilor musulmane care le primira cu generozi¬tate. Acum, aceste opere, pe un drum de in¬toarcere, acosteaza pe tarmurile crestinatatii occidentale. Foarte secundar a fost rolul state¬lor latine crestine din Orient: ele au reprezen¬tat intr-adevar o zona de contact intre Occi¬dent si Islam, dar au fost, inainte de- toate, un front militar, de opozitie armata — frontul Cruciadelor. S-au produs schimburi, dar au fost schimburi de lovituri, nu de idei si de carti. Rare au fost operele care s-au strecurat prin acea frontiera razboinica. Doua au fost princi¬palele zone de contact care au intampinat ma¬nuscrisele rasaritene: Italia si, cu deosebire, Spania. Aici, nici vremelnicele asezari musul¬mane din Sicilia si Calabria, nici valurile ace¬lei Reconquista crestine n-au impiedicat vre¬odata schimburile pasnice.
Vinatorii crestini de manuscrise grecesti si arabe se napustesc pina la Palermo unde regii normanzi ai Siciliei si, ulterior, Frederic al II-lea, in cadrul cancelariei lor trilingve ce fo¬loseste greaca, latina si araba, dau viata primei
curti italiene renascentiste, pina la Toledo —¦ recucerit de la necredinciosi in — unde sub protectia arhiepiscopului Raymond (— ) traducatorii crestini lucreaza fara ince¬tare.
Traducatorii
Ei sint pionierii acestei Renasteri.
Occidentul nu mai cunostea limba greaca, fapt pe care Abelard il deplinge si in privinta caruia indeamna pe calugaritele de la manasti¬rea Paraclet sa umple aceasta lacuna", ele ajun-gind astfel sa depaseasca pe barbati in dome¬niul culturii. Limba stiintifica este latina. Ori¬ginalele arabe, versiunile arabe ale textelor grecesti ca si originalele grecesti sint prin ur¬mare traduse, fie de traducatori izolati, fie, cel mai adesea, de echipe. Crestinii occidentali re¬curg pentru aceasta la asistenta crestinilor spa¬nioli, asa-numitii mozarabi, care traisera sub stapinirea musulmana, dar si la evrei, ba chiar si la musulmani. In felul acesta sint reunite toate competentele. Una din echipele timpului este celebra: cea formata de ilustrul abate de Cluny, Petru cel Venerabil, pentnr a traduce Coranul. Plecat in Spania pentru o inspectie a manastirilor dependente de Cluny — care se infiintasera pe rind, pe masura avansului rea¬lizat de Reconqinsta — abatele Petru concepe cel dintii ideea de a combate pe musulmani nu pe terenul militar, ci pe cel intelectual. Ca sa poata fi respinsa temeinic doctrina lor, ea tre¬buie sa fie cunoscuta — o cugetare ca aceasta, de o evidenta atit de naiva, este totusi temerara in vremea aceea de Cruciada:
„Fie ca dam erorii mahomedane rusinosul nume de erezie, fie cel, infam, de paginism, ori' cum trebuie actionat impotriva ei, adica treI buie sa scriem. Dar, cultura antica pierind, dupa cum spun evreii care, odinioara, admirau
pe apostolii poligloti, latinii si mai ales moder¬nii nu mai stiu alta limba decit pe cea a tarii lor natale. De aceea, ei n-au fost in stare nici sa-si dea seama de enormitatea acestei erori, nici sa-i bareze calea. Asa fiind, inima mea s-a aprins si un foc ma arse in meditatia mea. M-am indignat vazind cum latinii nu cunosc cauza unei atari pierzanii si cum necunoasterea lor ii lipseste de puterea de a-i rezista; caci ni¬meni nu i-a raspuns, fiindca nimeni n-a stiut. M-am dus deci sa gasesc specialisti ai limbii arabe ce a permis acestei otravi mortale sa in¬festeze mai mult de jumAtate din glob. Cu pre^ tul rugamintilor mele si al banilor i-am con¬vins sa traduca din araba in latina istoria si doctrina acelui nenorocit ca si legea sa care se cheama Coranul. Si pentru ca fidelitatea tradu¬cerii sa fie completa si nici o eroare sa nu de¬natureze deplina noastra intelegere, am adau¬gat un sarazin traducatorilor crestini. Iata nu¬mele crestinilor: Robert din Ketten, Hermann Dalmatul, Petru din Toledo; sarazinul se nu¬mea Mohamed. Aceasta echipa, dupa ce a ex¬plorat temeinic bibliotecile acestui popor bar¬bar, a ajuns sa intocmeasca o carte volumi¬noasa pe care a publicat-o pentru cititorii la¬tini. Toata aceasta lucrare s-a facut in anul cind m-am dus in Spania si cind am avut o in¬trevedere cu seniorul Alfons, victoriosul impa¬rat al Spaniilor, adica in anul de la Hristos ".
Aratata aici cu titlu de exemplu, actiunea intreprinsa de abatele de la Cluny se situeaza totusi in marginea curentului de traduceri care ne intereseaza. Caci nu Islamul il cautau in primul rind traducatorii crestini din Spania, ci tratatele stiintifice grecesti si arabe. Abatele o si subliniaza: numai oferind o retributie gene¬roasa a putut sa-si asigure serviciile unor spe¬cialisti. A trebuit sa le plateasca foarte scump abandonarea vremelnica a muncii lor profe¬sionale.


Ce aduce Occidentului acest prim tip de cercetatori, de intelectuali specializati pe care- constituie traducatorii secolului al XH-lea, de felul unui Iacob din Venetia, unui Burgundio din Pisa, unui Moise din Bergamo, sau Leon Tuscus la Bizant si in Italia de nord, Aristippo din Palermo in Sicilia, Adelard din Bath, Pla-ton din Tivoli, Hermann Dalmatul, Robert din Ketten, Hugo din Santalla, Gondisalvi, Girardo din Cremona in Spania?
Ei vin sa umple golurile ramase de pe urma mostenirii latine in cultura apuseana: filozofia si cu precadere stiintele. Matematieile cu Eu-clid, astronomia cu Ptolemeu, medicina cu Hi-pocrat si Galenus, fizica, logica si etica cu Aris¬totel — iata imensul aport al acestor lucratori. Poate chiar mai mult decit materia, ei introduc metoda. Curiozitatea, rationamentul si intreaga Logica Nova a lui Aristotel; cea din ambele Analitici (priora si posteriora), din Topice, din Elenchi (Sophistici Elenchi), care se adauga astfel Vechii Logici (Logica Vetus) cunoscuta prin Boethius care, si el acum, se bucura de o noua favoare. Acesta este impactul, stimulan¬tul, lectia pe care elenismul antic le transmite Occidentului la capatul unui lung periplu prin Orient si Africa.
Se cuvine a le adauga aportul propriu-zis arab: aritmetica cu algebra lui Al-Kharizmi, in asteptarea lui Leonardo din Pisa care in primii ani ai secolului al XlII-lea va face cunoscute cifrele denumite arabe, in realitate hinduse, dar venite prin arabi din India; medicina cu Rhazi, pe care crestinii il numesc Rhazes, dar mai ales cu Ibn Sina sau Avicenna a carui enciclo¬pedie medicala, sau Canon, urma sa devina cartea de capatii a medicilor occidentali, dupa cum astronomii, botanistii, agronomii si — mai ales — alchimistii transmit latinilor cercetarea febrila a elixirului; filozofia in sfirsit care, in-cepind cu Aristotel, cladeste solide sinteze prin Al Farabi si Avicenna. Dar arabii nu daruiesc crestinilor numai operele lor ci insesi cuvintele
de cifra, zero, algebra, o data cu o serie de ter¬meni din vocabularul comercial; bazar, gabelle (gabela), frantuzescul -douane (vama), fondouk sau fondacco (magazin, antrepozit) etc. . . .
Acestea si explica plecarea in Italia, in Spa¬nia mai ales a atitor insetati de cunostinte, ca de pilda englezul Daniel din Morley care po¬vesteste episcopului din Norwich care a fost itinerarul sau intelectual:
„Pasiunea pentru studiu ma alungase din Anglia. Statui o vreme la Paris. Acolo n-am vazut decit niste salbatici instalati cu un aer de grava autoritate in jeturile lor scolare, avind doua sau trei scaunele fara speteaza in fata lor, incarcate cu enorme tomuri ce reproduceau in litere aurite lectiile lui Ulpian si tinind in mina penite de plumb cu care trasau, plini de gravitate, pe cartile lor asteriscuri si obele. Nestiinta ii constringea la aceasta tinuta de statuie, dar ei, prin insasi tacerea lor, voiau sa-si arate intelepciunea. Cum deschideau gu¬ra, nu auzeam decit bolboroseli de copil. inte-legind situatia, am reflectat atunci la mijloa¬cele de a scapa de aceste riscuri, imbratisind acele «arte» care lumineaza Scripturile altfel decit numai omagiindu-le in treacat sau evi-tindu-le prin prescurtari. Astfel, cum in zilele noastre la Toledo se impartaseste multimilor invatamintul arabilor care, aproape in totali¬tate, consta din cele patrw arte, m-am grabit sa ajung acolo ca sa ascult lectiile celor mai savanti filozofi ce sint pe lume. Dar, rechemat fiind de niste prieteni si indemnat sa ma intorc din Spania, am revenit in Anglia cu o pretioa¬sa cantitate de carti. Mi s-a spus insa ca pe aceste meleaguri invatamintul artelor liberale era necunoscut si ca Aristotel si Platon erau sortiti celei mai adinei uitari in favoarea lui Ti-tus si Seius. Mare imi fu durerea si, ca sa nu fiu

Semne transversale prin care se marcau gre¬ selile.
Adica stiintele. (N.a.)
chiorul printre orbi,* am plecat din nou ca sa gasesc un loc unde sa fac sa infloreasca acest gen de studii... Asadar, nimeni $a nu se tul-bure daca tratind despre facerea lumii eu invoc, nu marturia Parintilor Bisericii, ci a filozofilor pagini, caci in ciuda faptului ca acestia nu fi¬gureaza printre credinciosi, anumite vorbe de-ale lor trebuie sa fie incorporate in invata-mintul nostru din moment ce sint pline de credinta. De altfel, noi insine, care am fost eli¬berati mistic din Egipt, am primit porunca de la Domnul sa preluam de la egipteni comorile lor ca sa imbogatim cu ele pe vechii evrei. Sa preluam deci, asa cum ne porunceste Domnul si cu ajutorul Sau, de la filozofii pagini inte¬lepciunea si elocinta lor, sa-i cercetam pe acesti necredinciosi, astfel incit sa imbogatim credinta noastra cu ramasitele lora.
Daniel de Morley a fost deci la Paris, dar el n-a vazut aici decit aspectul traditional, de¬cadent, depasit. in Parisul veacului al Xll-lea se gasea insa si altceva.
Spania si Italia n-au cunoscut decit o prima tratare a materiei greco-arabe, si anume mun¬ca de traducator care va ingadui asimilarea ei de catre intelectualii din Occident.
Dar centrele incorporarii aportului oriental in cultura crestina se situeaza altundeva. Cele mai importante: Chartres si Paris, inconjurate de mai traditionalele Laon, Reims, Orleans, se gasesc in acea zona de schimb si de elaborare a unor produse finite de asta data — unde se intilneste lumea nordului cu lumea meridio¬nala. Aici, intre Loara si Rin, in chiar regiunea unde s-au localizat la bilciurile din tinutul Champagne marele negot si banca, se alcatu¬ieste acea cultura care va face din Franta cea
* In textul francez este spus: „seul Grec parmi Ies Romains", o expresie tipic franceza corespunzind cu „chiorul printre orbi", pentru a da sensul de izo¬lare intelectuala, (n. trad.)
dintii mostenitoare a Greciei si Romei, dupa cum o prezisese Alcuin si dupa cum o cinta in versurile sale Chretien de Troyes.
Paris: Babilon sau Ierusalim?
Din toate aceste centre, Parisul — favorizat de prestigiul in crestere al monarhiei Capetienilor
— este cel mai stralucitor. Dascali si elevi se
imbulzesc in Cite si la scoala episcopala, sau
— din ce in ce mai numerosi — pe malul sting al Senei unde se bucura de o mai mare inde¬ pendenta. Astfel ii gasim in jurul bisericii
Saint-Julien-le-Pauvre, intre strada Boucherie si strada Garlande; mai la rasarit, in jurul sco¬ lii canonicilor de la Saint-Victor; la sud, esca ladind asa-numitul Munte incununat de ma¬ nastirea Sainte-Genevieve si de marea sa scoala. Alaturi de profesorii Capitolului de la
Notre-Dame, de canonicii ordinului Sfintul
Victor ca si al ordinului Sfinta Genoveva, de unii dascali mai independenti, profesorii agre¬ gati care obtinusera de la ecolatre* in numele episcopului, licentia docendi — dreptul de a preda — atrag in numar tot mai mare elevi si studenti, fie in casele lor particulare, fie in manastirile Saint-Victor sau Sainte-Genevieve care-si deschid portile pentru ei. Parisul isi da¬ toreaza renumele in primul rind stralucitului sau invatamint teologic care se situeaza la vir ful disciplinelor scolare, dar curind, mai mult
inca acelei ramuri a filozofiei care, folosindu-se din plin de aportul aristotelic si recurgind la rationament, asigura triumful demersurilor ra¬ tionale ale spiritului: dialectica.
Astfel Parisul, atit in realitate cit si simbo¬lic, este pentru unii orasul-far, izvorui tuturor bucuriilor intelectuale, pentru altii salasul dia * ecolatre — cleric ce dirija scoala dependenta de biserica catedrala si, in alte cazuri, cleric cu functia de inspector al scolilor dioceziene. (n. trad.)
voiului unde stau la un loc perversitatea min¬tilor sedase de depravarea filozofica si turpitudi¬nile unei vieti dedate jocului, vinului si femei¬lor. Un oras mare este un loc de pierzanie, Parisul este asadar Babilonul modern. Sfintul Bernard se adreseaza dascalilor si studentilor, strigindu-le: „Fugiti din mijlocul Babilonului, fugiti si salvati-va sufletele. Zburati cu totii catre orasele refugiului unde veti putea sa va caiti de trecutul vostru, unde veti putea trai in har prezentul si astepta cu incredere viitorul (cu alte cuvinte in manastiri). Veti gasi cu mult mai mult in paduri decit in carti. Codrii si pie¬trele va vor invata mai mult decit oricare ma¬gistru".
Iar un alt cistercian, Pierre de Celles, ex¬clama si el: „O, Parisule, cit de bine te pricepi sa furi si sa dezamagesti sufletele! in tine, la¬turile viciilor, capcanele tuturor relelor, sage¬tile infernului sint pierzania inimilor curate ... Fericita este, dimpotriva, acea scoala in care inimile noastre invata de la Hristos cuvintul intelepciunii Sale, in care fara lucru si fara cursuri invatam metoda vietii vesnicei Acolo nu trebuie cumparate carti, nu trebuie platit un profesor de scriere, acolo nici un fel de bucluc din motive de cearta, nici o amesteca¬tura de sofisme, solutia tuturor problemelor este simpla, acolo se invata ratiunea a tot si toate".
In felul acesta, partizanii sfintei ignorante opun scoala solitudinii scolii zgomotului, scoala manastireasca scolii urbane, scoala lui Hristos celei a lui Aristotel si Hipocrat.
Opozitia fundamentala dintre noii invatacei din orase pe de o parte si mediile monastice pe de alta parte — innoirea acestora din urma re-ducindu-le in secolul al XH-lea, dincolo de evolutia miscarii benedictine, la tendintele ex¬treme ale monahismului primitiv —, izbucnes¬te in vorbele calugarului cistercian Guillaume de Saint-Thierry, prietenul intim al sfintului Bernard: „Calugarii de la Mont-Dieu! Ei aduc


in beznele Occidentului lumina Orientului iar in gerul Galiilor fervoarea religioasa a anticu¬lui Egipt, si anume viata singuratica, oglinda modului de viata din cer".
Astfel, printr-un ciudat paradox, in mo¬mentul cind intelectualii de la oras extrag din cultura greco-araba fermentul spiritului si al metodelor de gindire care vor caracteriza Occi¬dentul si-i vor conferi forta intelectuala: lim¬pezimea rationamentului, preocuparea pentru exactitudinea stiintifica, credinta si inteligenta sprijinindu-se una pe alta, spiritualismul mo¬nastic reclama — in inima Occidentului — re¬intoarcerea la misticismul Orientului. Momentul este capital: intelectualii din orase vor inde¬parta Occidentul de mirajul unei alte Asii si unei alte Africi: cele ale pustniciei mistice a padurii si desertului.
Dar insusi curentul de retragere a monahi¬lor netezeste calea pentru avintul noilor scoli. Sinodul de la Reims din interzice calu¬garilor studiul medicinei in afara manastirilor: iata deci deschisa calea lui Hipocrat!
Clericii parizieni nu dau ascultare sfintului Bernard. De pilda, Jean de Salisbury ii scrie lui Thomas Becket in : „Am facut un ocol pe la Paris. Cind am vazut acolo abundenta de merinde, voiosia oamenilor, consideratia de care se bucura clericii, majestatea si gloria in¬tregii Biserici, diversele activitati ale filozofi¬lor, mi s-a parut ca vad, plin de admiratie, sca¬ra lui lacob, cu virful proptit pe cer si cu o sumedenie de ingeri urcind si coborind. Entu¬ziasmat de acest fericit pelerinaj, nu m-am pu¬tut impiedica sa marturisesc: iata, Dumnezeu este aici, iar eu nu stiam. Si mi-a venit in minte cuvintul poetului: fericit exilul care in¬tr-un asemenea lacas se petrece!". La fel scrie unui tinar discipol si abatele Philippe de Har-venght, constient de imbogatirea adusa de in-vatamintul urban: „impins de dragostea ta pentru stiinta, te afli acum la Paris unde ai gasit Ierusalimul pe care atitia si-l doresc. Este
casa lui David ... si a inteleptului Solamon. O atare colaborare, o atare multime de clerici es¬te adunata acolo incit acestia sint pe cale sa depaseasca marele numar de laici. Fericita ce¬tatea unde cartile sfinte sint citite cu otita zel, unde tainele lor complicate sint deslusite dato¬rita darurilor Sfintului Duh, unde se afla atitia profesori eminenti, unde este atita stiinta teo¬logica incit ar putea fi numita cetatea litere¬lor^.
Goliarzii
Dar in acest concert de laude, o voce se ridica la Paris, viguroasa intre toate: este vocea unui straniu'" grup de intelectuali — goliarzii. Pen¬tru acestia, Parisul este „Paradisius mundi Pa-risius, mundi rosa, balsamum orbisu.
Asadar „paradisul pe pamint, trandafirul lumii, balsamul universului". .. Gine sint go¬liarzii? Totul se asociaza ca sa ne ascunda adevarata lor identitate: anonimatul care s-a asternut peste cei mai multi dintre ei, si legen¬dele pe care ei insisi s-au complacut sa le lase sa circule pe seama lor, ca si cele pe care — printre multele calomnii si vorbe rau-voitoare — le-au propagat dusmanii lor, sau cele faurite de eruditii si istoricii moderni indusi in eroare de false asemanari ori orbiti de anumite preju¬decati. Unii preiau cu privire la ei condamna¬rile lansate de concilii, sinoduri si anumiti scriitori bisericesti din veacul al Xll-lea si al XlII-lea. Acei clerici goliarzi sau ratacitori sint tratati drept niste vagabonzi, niste desfri-nati, niste menestreli, niste mascarici. S-a spus despre ei ca erau boemi, pseudp-studenti, erau priviti cind cu induiosare — fireste ca petre-ceau, doar erau tineri —, cind cu teama sau dispret — agitatori, denigratori ai ordinului preotesc, nu erau oare periculosi? Dimpotriva, altii vad in goliarzi un fel de intelectualitate
urbana, un mediu revolutionar deschis tuturor formelor de opozitie declarata fata de feudali¬tate. Care si unde este adevarul?
Originea termenului insusi de „goliard" ne-a ramas necunoscuta. Dar, odata indepartate eti¬mologiile fanteziste dupa care ar fi derivat din Goliat — intruchiparea diavolului, dusmanul lui Dumnezeu — sau din gula — gura, devenita in franceza populara gueule — de unde au si fost uneori denumiti goinfres, sau jorts en gueule (lacomi, si respectiv gura-mare), precum si odata admisa imposibilitatea de a identifica vreun Golias, fondator al unui ordin monahal din care ar fi facut parte goliarzii, ceea ce ne-a ramas de la ei sint citeva detalii biografice ale unora dintre ei, culegeri de poezii compuse de ei fie individual, fie colectiv, cunoscute sub numele de carmina burana si textele din epo¬ca lor care ii condamna sau ii denigreaza.
Vagabondajul intelectual
Fara indoiala ca goliarzii au alcatuit un mediu aparte care cultiva sistematic si cu placere cri¬tica societatii constituite. De obirsie orase¬neasca, taraneasca' sau uneori nobila, goliarzii au fost in primul rind niste ratacitori, exponenti tipici ai unei vremi in care progresul demo¬grafic, desteptarea comertului si intemeierea oraselor au destramat structurile feudale, arun-cind pe drumuri si adunind la portile oraselor o multime de declasati, de nenorociti, dar si de temerari. Goliarzii sint produsul acelei mobi¬litati sociale caracteristice secolului al XH-lea. Scapati din strinsoarea structurilor constituite, ei au reprezentat un prim scandal in ochii ce¬lor traditionalisti. Evul Mediu timpuriu se silise sa lege pe fiecare de locul sau, de sarcina sa, de categoria sa, de starea sa. Acum, goliarzii evadeaza. Niste evadati, fara mijloace, de trai, care in scolile urbane formeaza bande de stu¬denti saraci traind din expediente, devenind
slugile colegilor mai bogati, cersind, caci — asa cum spune Evrard Germanul — „daca Parisul este un Paradis pentru bogatasi, pentru saraci fi nu este decit o balta lacoma de prada, tot Evrard fiind acela care deplinge „Parisiana fa-mes" adica foametea studentilor parizieni sa¬raci.
Uneori, pentru a-si cistiga existenta, go-liarzii devin menestreli sau mascarici, de unde si numele ce desetfri li se da in epoca. Dar sa nu uitam ca termenul de joculator, de jongler, era la vremea aceea epitetul aplicat tuturor celor considerati periculosi si buni de scos din societate. . . Un joculator era pe atunci un „ro¬su", un rebel...
Acesti studenti saraci pe care nu-i leaga nici un domiciliu stabil, nici un venit bisericesc si nici un beneficiu, iau calea aventurii inte¬lectuale urmind pe invatatorul care le-a placut mai mult, alergind dupa cel despre care lumea vorbeste, culegind din oras in oras invatatura ce se preda. Ei sint aceia care au constituit acel vagabondaj scolar atit de caracteristic si el se¬colului al XH-lea. Ei, goliarzii, contribuie ca sa-i dea acestuia aspectul sau aventuros, spon¬tan, indraznet. Dar nu alcatuiesc o clasa. De origini diferite, ei au si ambitii diferite. Sigur ca au optat pentru studiu mai degraba decit pentru razboi. Dar fratii lor ingrosau rindurile armatelor, ale trupelor ce plecau in Cruciada, jefuiau strabatind drumurile din Europa si Asia, vor prada Constantinopolul. . . Daca toti critica, unii — poate multi — viseaza sa devina aido¬ma celor pe care-i critica. Daca Hugues din Orleans, zis Primatul, profesorul care preda cu atit succes la Orleans si Paris si ca,re a dobin-dit o mare reputatie de mucalit — cel ce a dat nastere faimosului Primasso din Decameron — pare sa fi dus mereu o viata modesta, pastrin-du-si insa agerimea de spirit, in schimb Arhi-poetul din Koln traieste pe seama lui Reginald d\n Dassel, prelat german care a fost arhicance larul lui Frederic Barba-Rosie si pe care- co¬pleseste cu magulirile sale. Iar Serlon din Wilton se alatura partizanilor reginei Matilda a Angliei, dupa care, pocaindu-se, se calugareste la Citeaux. Gautier din Lille traieste la curtea lui Henric al II-lea Plantagenetul, dupa care se duce linga arhiepiscopul din Reims si moare canonic. Toti viseaza la cite un mecena gene¬ros, la un venit gras de consilier episcopal, la o viata imbelsugata si fericita. S-ar zice ca mai degraba rivnesc sa devina noii beneficiari ai orinduirii sociale decit sa o modifice.
Imoralismul
Cu toate acestea, temele poeziilor lor ataca aspru societatea. in multe din ele s-a intreva¬zut un caracter revolutionar pe care e greu sa nu- acceptam. Jocul, vinul si amorul consti¬tuie trilogia cintata in primul rind de goliarzi, Ceea ce a si stirnit indignarea sufletelor cucer¬nice din epoca, dar a predispus la indulgenta pe istoricii moderni.
„Eu sint un biet nimic
Precum frunza batuta de vint..."
„Ca si luntrea plutind in voie fara cirmaci, Ca si pasarea ratacitoare pe caile vazduhului, Nici pe mine nimic nu ma tine in loc, nici ancora, nici funia ..."
„Fetele frumoase mi-au sagetat pieptul, Pe cele pe care nu le pot atinge, le posed cu inima ..."
„Sunt dojenit apoi ca joc ... Dar, obosit de joc, Cu trupul gol si inghetat, mintea mi se aprinde. Atunci muza mea imi cinta cel mai frumos. In sfirsit, sa vorbim de circiuma ..."
„Vreau sa mor intr-o taverna
Acolo unde vinul ramine linga gura celui ce moare,


Iar cohortele de ingeri cobori-vor din ceruri, ciritind: Betivului acestuia sa-i fie Domnul milostiv ..." Versuri ce par anodine, dar care il vestesc pe Villon, mai putin geniul acestuia. De altfel poe¬mul contine si altele, mai patrunzatoare: „Mai lacom de voluptate decit de mintuire vesnica. Cu sufletu-mi mort, nu-mi pasa decit de trup.
Ce greu e sa-ti stapinesti firea!
Sa ramai curat in duh cind vezi pe cite-o dragalasa. Cum sa urmeze tinerii o lege atit de aspra Si sa nu le pese de pofta trupului lor?!" Ar ii oare temerar sa recunoastem in aceasta imoralitate provocatoare, in acest elogiu adus erotismului — si care, la goliarzi, aiunge pina la obscenitate — schita unei morale firesti, negarea poruncilor Bisericii si a moralei tradi¬tionale? in definitiv, goliardul nu apartine si el marii familii a libertinilor care, dincolo de libertatea moravurilor si a limbajului, tinteste libertatea spiritului?
in imaginea Rotii Norocului care revine mereu in poezia acestor tineri clerici ratacitori, se afla mai mult decit o simpla tema poetica si desigur mai mult decit intrevedeau in ea contemporanii goliarzilor, reproducind-o fara gind rau si ascuns in catedralele vremii. Totusi, Roata Norocului care se tot i-nvirte si vegheaza la o vesnica intoarcere, Hazardul orb care da peste cap orice reusita, nu constituie in esenta teme revolutionare: ambele doar neaga progre¬sul si refuza istoriei o anumita directie. Poate ca ele cheama la o. rasturnare a societatii, dar numai in masura in care implica un dezinteres pentru zilele ce vor urma. De aici si rezulta gustul ce par a- fi avut goliarzii pentru aceste teme — de revolta, daca nu chiar revolutionare —, cintindu-le in poemele lor si reprezentin-du-le in miniaturile lor.


Critica societatii
Este semnificativ faptul ca, mult inainte sa devina un loc comun al literaturii burgheze, poezia goliardica ia eu asalt pe exponentii orinduirii medievale timpurii: clericul, nobi¬lul, chiar si taranul.
in Biserica, goliarzii tintesc cu deosebire pe cei care in plan social, politic, ideologic sint legati indeaproape de structurile societatii: Papa, episcopul, calugarul.
Inspiratia antipontificala si antiromana a goliarzilor se amesteca, fara insa a se con¬funda, cu alte doua curente: cel al ghibelinilor care ataca in special ambitiile pamintesti ale papalitatii si sustine Imperiul impotriva Sa¬cerdotiului si cel moralizator care blameaza pe papa si curtea sa romana deoarece cad la invoiala cu lumescul, cu luxul si cu pofta de bani. Fireste, au existat goliarzi in partida imperiala — de pilda Arhipoetul din Koln — iar poezia goliardica este deseori la originea satirelor antipontificale, chiar si atunci cind acestea se vor multumi sa reia o tema devenita traditionala si de multe ori golita de duritate. Dar, prin tonul folosit si prin spiritul lor, goliarzii se deosebesc in mod foarte precis de ghibelini. in pontif si in an¬turajul sau de la Roma ei tintesc pe conduca-torulsi pe chezasii unei orinduiri: sociale, po¬litice, ideologice, ba chiar ai oricarei ordini sociale ierarhizate caci, mai mult decit niste revolutionari, ei sint niste anarhisti. Astfel, in momentul in care papalitatea — ulterior reformei gregoriene — cauta sa se desprinda de structurile feudale pentru a se sprijini pe noua putere, a banului, alaturi de cea veche, a pamintului, goliarzii denunta si aceasta noua orientare continuind insa sa atace si ve¬chea traditie.
Grigore al VII-lea spusese: „Domnul nu a spus: numele meu e Datina". Pe succesorii
lui, goliarzii ii acuza ca se comporta ca si cum Domnul ar fi spus: „Numele meu e Banul".
Ne-o arata textul de mai jos:
„INCEPUTUL SFINTEI EVANGHELII DUPA MARCU AL BANULUI. in vremea aceea, Papa zise Romanilor: «Cind Fiul Omu-lui va veni la Scaunul Majestatii noastre, sa-i spuneti mai intii: «Prietene! de ce ai venit?» Iar daca el va continua sa bata fara sa va dea nimic, sa fie aruncat in intunecimile exte¬rioare». Se intimpla sa vina la Curtea Domnu¬lui Papa un biet cleric si care, implorind, spuse: «Fie-va mila de mine, portari ai Papei, pentru ca mina saraciei m-a atins. Sint sarac si nevoias. De aceea va rog, veniti in ajuto¬rul disperarii si mizeriei mele». Aceia insa, auzindu-l, fura cuprinsi de indignare si-i spu¬sera: «Prietene! Fie saracia ta cu tine, pen¬tru pierzania ta! Piei, Satano, tu nu cunosti puterea banului. Amin, Amin! Spun tie: Tu nu vei intra in bucuria Domnului tau inainte de a-ti fi dat ultimul tau banut». Si saracul se duse, isi vindu mantaua, tunica si tot ce avea, si dadu banii cardinalilor, usierilor si came¬rierilor. Dar acestia zisera: «Ce inseamna asta pentru atita lume?». Si-l alungara. Iar el, dat afara, plinse cu amar, fara de mingiiere.
Dupa aceea, veni la Curte un cleric bogat, umflat si gras, impaunindu-se, care ucisese un om in timpul unei razvratiri. Acesta dadu tot ce avea mai intii portarului, in al doilea rind camerierului si in al treilea rind cardi¬nalilor. Iar acestia dezbatura intre ei cum sa scoata mai mult de la el.
Domnul Papa, aflind cum cardinalii si slu¬jitorii sai primisera de la acel cleric numeroase daruri, cazu la pat greii, bolnav. Dar bogatanul ii trimise un leae tot din aur si argint iar Papa pe loc se insanatosi. Atunci Domnul Papa isi chema slujitorii si zise lor: «Fratilor, vegheati ca nimeni sa nu va seduca cu vorbe desarte. Luati pilda dupa mine. Asa cum apuc eu, tot asa sa apucati si voi».


Dupa ce se compromisese cu nobilimea, clerul se compromite acum cu speculantii. Bi¬serica ce uriase cu feudalii, latra acum cu negustorii. Goliarzii, dind glas acelui grup de intelectuali care incearca sa promoveze o cul¬tura laica in cadrul urban, stigmatizeaza aceasta evolutie:
„Ordinul clerical Cade acum in dispretul laicului; Logodnica lui Hristos devine venala, Din doamna, prostituata."
(Sponsa Christi fit mercalis, generosa gene ralis) ,
Modestul rol al banului in cursul Evului Me¬diu timpuriu limita simonia. Importanta tot mai mare a banului atrage dupa ea generali¬zarea acestei practici.
Bestiarul satiric al goliarzilor, alcatuit in spiritul grotesc romanic, desfasoara o friza de clerici metamorfozati in animale, asaza o lume intreaga de gargui „clericale" pe frontonul societatii. Papa-leu devoreaza totul, episeo-pul-vitel, pastor lacom, tunde iarba .mai inainte ca oitele sale sa o pasca; arhidiaconul episco¬pului este un ris care-si descopera prada, de¬canul sau — un ciine de vinatoare care, aju¬tat de judecatorii bisericesti, vinatorii epis¬copului, intinde laturile si haituieste prada. Aceasta este „Regula jocului" in acceptia lite¬raturii goliarzilor.
Daca, dintre clerici, parohul este in gene¬ral crutat de goliarzi care- considera si pe el victima ierarhiei si confrate in mizerie si exploatare, calugarul in schimb este violent atacat. In criticile ce i se aduc avem de-a face cu ceva ce depaseste traditionalele zeflemeli pe socoteala moravurilor lui: lacomie la min-care, lene, destrabalare; si anume cu acel spi¬rit lumesc — intrucitva asemanator spiritu¬lui laic — care ii denunta pe calugari ca fiind
concurentii' hrapareti ai .bietilor parohi, ra-pindu-le functiile manoase, pocaitii si credin¬ciosii. In secolul urmator vom regasi disputa aceasta, devenita acuta, in Universitati. Dar mai este ceva in atacurile goliarzilor, ceva si mai semnificativ: este refuzul lor de a accepta o anumita fateta a crestinismului, cea care se rupe de lume, care respinge pamintescul, care imbratiseaza singuratatea, ascetismul, saracia, abstinenta, pina si nestiinta considerata drept renuntarea la valorile spiritului. Ne gasim in fata a doua tipuri de viata; infruntarea dusa la extrem intre viata activa si viata contem¬plativa, raiul pe pamint de o parte si, de alta parte, mintuirea cautata cu pasiune in afara lumii. Iata ce se afla la baza antagonismului intre calugar si goliard si care face din acesta un precursor al umanistului din Renastere. Poetul acelui Deus pater, adiuva — care- abate pe un tihar cleric de la viata monahala — vesteste atacurile unui Valla impotriva neamului cu gluga — gens cucullata.
Ca om al urbei, goliardul isi manifesta si dispretul fata de lumea rurala, detesta pe ta¬ranul grosolan care o intruchipeaza si pe care il stigmatizeaza in celebra Declinaison du rustre (Declinarea badaranului): acest taranoi acest mojic acest drac acest hot o, banditule! prin acest jefuitor v acesti blestemati acesti mizerabili acesti mincinosi acesti derbedei o, cit de nesuferiti! prin acesti necredinciosi.


Nobilul, in fine, este cea din urma tinta a goliardului. ii refuza privilegiul nasterii:
Nobil este cel pe care virtutea l-a innobilat; * Degenerat este cel pe care nici o virtute nu l-a imbogatit.
Fostei orinduiri, el ii opune una noua, inte¬meiata pe merit:
Nobletea omului este spiritul, oglinda divinitatii, Nobletea omului este ilustra stirpe a virtutilor, Nobletea omului este stapinirea de sine, Nobletea omului este promovarea celor smeriti, Nobletea omului sint drepturile daruite de fire, Nobletea omului este de a nu se teme decit de josnicie.
In nobil, el uraste si militarul, soldatul. Pen¬tru intelectualul de la oras, disputele spiritu¬lui, intrecerile dialectice sint mai demne de¬cit faptele de arme si vitejiile razboinice. Ar-hipoetul din Koln resimtea o adevarata sila fata de profesiunea de soldat; a si spus-o: me terruit labor militaris. Ca si Abelard de alt¬fel — unul din cei mai mari poeti goliardici —-in versuri care se recitau si se cintau pe Muntele Sainte-Genevieve asa cum astazi se fredoneaza cintecele la moda, versuri din pa-„ cate pierdute.
Dar antagonismul dintre nobilul-soldat si intelectualul de stil nou s-a manifestat poate cel mai pregnant intr-un domeniu de deose¬bit interes pentru sociolog: raporturile dintre sexe. La baza faimoasei dezbateri dintre In¬telectual si Cavaler care a inspirat atitea poeme se afla rivalitatea intre doua grupuri sociale cu privire la femeie. Goliarzii sint de parere ca nimic nu exprima mai bine supe¬rioritatea lor fata de feudali decit favorurile de care se bucura pe linga femei: ele ne pre¬fera pe noi, noi (invataceii) facem mai bine dragoste decit cavalerii. in aceasta afirmatie, sociologul trebuie sa vada expresia preferata
a luptei dintre grupuri sociale diferite. De pilda, in Chanson de Phyllis et de Flore — din¬tre care una iubeste un intelectual, iar cea¬lalta un cavaler (miles) — experienta eroine¬lor in dragoste le face sa traga o concluzie de felul unei sentinte copiate dupa cursurile amo¬rului de curte:
«Conform cu stiinta,
Conform cu uzantele,
Pentru amor omul cu carte se dovedeste
Mai apt decit cavalerul.»
Cu toata importanta lor in cadrul miscarii in¬telectuale, goliarzii au fost marginalizati. Fara indoiala, ei au lansat anumite teme de viitor care, de altfel, se vor atenua cu timpul; au re¬prezentat in modul cel mai viu un mediu avid de a se elibera; au oferit secolului urmator multe idei despre morala firii, libertinajul mo¬ravurilor si al spiritului, critica societatii re¬ligioase ¦— idei ce se vor regasi la unii uni¬versitari, in poezia lui Rutebeuf, in Romanul Trandafirului de Jean de Meung, ca si in unele propozitii ce vor fi condamnate la Paris in . Dar in secolul al XlII-lea, goliarzii dis¬par. Eliminati de persecutiile si cpndamna-rile indreptate impotriva lor, dar si de pro¬priile lor tendinte la o critica pur destructiva care nu le-a ingaduit sa-si gaseasca locul in mediul universitar din care uneori fugeau ca sa culeaga din zbor prilejuri de viata usoara sau pentru ca preferau vagabondajul. Fixarea miscarii intelectuale in centre organizate —¦ Universitatile —- a adus cu sine in cele din v urma disparitia acestui neam de ratacitori.
Abelard
Chiar daca si el a fost un goliard, Pierre Abelard, glorie a mediului parizian, a insem¬nat totusi si a dat cu mult mai mult. in limi tele modernitatii veacului al XH-lea, Abelard reprezinta prima mare figura de intelectual modern. Este primul profesor.
Mai intii, cariera lui este uimitoare, pe ma¬sura omului: acest breton din imprejurimile orasului Nantes, nascut la Pallet in , apar¬tine clasei micilor nobili a caror viata devine dificila o data cu inceputurile economiei mo¬netare. Abelard, lasind bucuros mestesugul armelor pe seama fratilor sai, se avinta catre invatatura.
Dar renuntarea la armele razboinice nu in¬seamna si renuntarea la alte lupte. Vesnic ba¬taios, el va deveni cavalerul dialecticii — dupa cum a spus Paul Vignaux — si, vesnic in miscare, el este prezent oriunde se afla prile¬jul unei lupte de sustinut. Desteptind necon¬tenit idei, el provoaca pretutindeni discutii patimase.
In mod fatal, aceasta cruciada intelectuala ii va calauzi pasii la Paris. Acolo, isi dezva¬luie o alta trasatura de caracter: nevoia de a narui idolii. increderea in sine, pe care o mar¬turiseste — de me presumens, vorbe spuse deseori si cu placere, dar care nu inseamna ma supraestimez ci fiind constient de valoa¬rea mea —, il face sa se lege de cel mai ilus¬tru dintre dascalii parizieni, Guillaume de Champeaux. il provoaca, il urmareste pina in pinzele albe, si cistiga auditorii de partea sa. Guillaume il alunga. Prea tirziu. Tinarul acesta plin de talent nu mai poate fi tinut sub obroc, a devenit la rindul sau un dascal. Lumea merge dupa el ca sa- auda vorbind la Melu-n, apoi la Corbeille unde preda. Curind insa, sanatatea il lasa. Omul acesta care n-a trait decit pentru inteligenta, bolnav, trebuie sa se retraga citiva ani in Bretania.
insanatosit, se intoarce la Paris unde- re¬gaseste pe vechiul sau dusman, Guillaume de Champeaux. Din nou lupte ... Tulburat, Guil¬laume isi modifica doctrina tinind seama de
criticile tinarului sau oponent. Abelard insa, departe de a se multumi cu atit, ataca si mai tare si ajunge atit de departe cu contestarile sale incit se vede obligat sa bata in retragere si pleaca din nou la Melun. Guillaume pare sa fi triumfat, dar in realitate este invins: elevii il parasesc. Dat la o parte, batrinul dascal re¬nunta la invatamint. Abelard revine victo¬rios la Paris si se stabileste chiar acolo unde fostul sau adversar abia se retrasese: pe Mun¬tele Sainte-Genevieve. Zarurile sint aruncate. Pentru totdeauna, cultura pariziana nu-si va mai avea centrul in Cite ci pe malul sting al Senei, pe Muntele Sainte-Genevieve. De asta data un om a stabilit destinul unui cartier.
Abelard sufera ca nu mai are un adversar de acelasi nivel. Ca logician, este iritat de intiietatea acordata teologilor. isi jura deci: va fi si el teolog. Redevine, ca atare, student si in mare graba pleaca la Laon sa asculte lec¬tiile lui Anselme, cel mai ilustru teolog al epo¬cii. Dar nici gloria acestuia nu rezista multa vreme in fata iconoclasmului patimas al clo¬cotitorului antitraditionalist.
„Ma apropiat prin urmare de acest batrin care-si datora reputatia mai degraba virstei sale inaintate decit talentului sau culturii. Toti cei care veneau la el ca sa-i cunoasca parerea asupra vreunui subiect de care nu erau siguri, plecau de la el inca si mai nesiguri. Daca te multumeai sa-i asculti, parea admirabil, dar daca ii puneai intrebari se dovedea nul. Ca vorbarie, admirabil, ca inteligenta, bun de dispretuit iar ca ratiune, ,pustiu. Flacara lui, in loc sa lumineze casa, o umplea de fum. Era ca acel arbore plin de frunze care, de de¬parte, atrage privirea, dar uitindu-te la el de aproape si cercetindu-l cu atentie, bagi de seama ca e cu totul lipsit de fructe. Cind m-am apropiat de el ca sa-i culeg rodul, am vazut Ca semana cu smochinul cel blestemat de Domnul
sau cu batrinul stejar cu care Lucan il com¬para pe Pompei:
Sta la umbra unui mare nume,
Asemenea unui stejar superb in mijlocul cimpului.
Ma lamurisem si n-am mai pierdut vremea la scoala lui."
Dar iata- pe Abelard pus la indoiala ca ai putea face tot atit cit facuse Anselme. Sfidat astfel, ridica manusa. I se arata ca a cunoaste profund filozofia, ca el, nu inseamna totusi a cunoaste si teologia. Replica lui e dirza: aceeasi metoda este suficienta. La care i se invoca lipsa lui de experienta. „Le raspunsei ca nu obisnuiesc sa recurg la traditie ca sa profesez ci la resursele mintii mele". Ca dovada, im¬provizeaza un comentariu asupra profetiilor lui Ezechiel care entuziasmeaza pe auditorii sai. Toata lumea se bate ca sa copieze noti¬tele luate la acea conferinta. Un public din ce in ce mai mare il constringe sa-si continue comentariul. Pentru a- duce mai departe se intoarce la Paris.
Helo'ise
Abelard e in plina glorie. Brusc, in , aven¬tura lui cu Helolse o intrerupe. O cunoastem in detaliu datorita extraordinarei sale autobio¬grafii, Historia Calamitatum — Povestea neno¬rocirilor mele —, aceste Confesiuni „avant la lettre".
Totul incepe ca in Legaturile primejdioase ale lui Cholderos de Laclos. Abelard nu e un om lipsit de scrupule. Dar ispita „demonului amiezii" il asalteaza pe acest intelectual care, la de ani, nu cunoaste dragostea decit din cartile lui Ovidiu |si cintecele compuse de el, nu din proprie experienta ci din spirit goliar-desc. Ajunsese pe culmile gloriei si ale orgo¬liului. O marturiseste: „Credeam ca alt filozof
pe lume nu mai era in afara de mine"... Apa¬re Heloise: iata o cucerire de adaugat celor ale inteligentei. A fost mai intii o poveste cere¬brala, tot atit cit si carnala. Afla de existenta nepoatei confratelui sau, canonicul Fulbert: are ani, e frumoasa si atit de cultivata fncit stiinta ei o facuse renumita in toata Franta. Este femeia care-i trebuie. Nici n-ar tolera o proasta. Ca, in plus, are un trup bine facut, nu-i displace defel. in definitiv, e vorba de gust si de prestigiu. La rece, elaboreaza un in¬treg plan care ii reuseste mai presus de orice speranta. Canonicul Fulbert ii incredinteaza pe tinara Heloise ca eleva, magulit ca-i poate oferi un dascal de talia lui Abelard. Cind vine vorba de salariul ce i s-ar cuveni, acesta il convinge lesne pe chibzuitul Fulbert sa-i acor¬de o remuneratie in natura: masa si casa. insa demonul vegheaza. intre dascal si eleva, se pro¬duce un coup de foudre. O relatie intii inte¬lectuala, curind si una trupeasca. innebunit, Abelard uita de toate, de lectii, de lucrarile sale. Aventura dureaza, se adinceste. E iubi¬re, o iubire mare care nu se va sfirsi niciodata. Va rezista la tot felul de necazuri, pina si dra¬mei ce va urma.
Primul necaz: sint surprinsi. Abelard tre¬buie sa paraseasca casa gazdei inselate. Se intal¬nesc altundeva. Din tainica, relatia lor se afisea¬za. Ei se socotesc mai presus de orice scandal.
Al doilea necaz: Heloise este insarcinata. Abelard profita de o absenta a lui Fulbert ca s-o puna sa fuga, travestita in calugarita, la sora lui in Bretania. Acolo, ea aduce pe lume un baiat caruia cuplul ii da numele, preten¬tios, de Astrolabe. Asta se intimpla cind esti copilul unei perechi de intelectuali.. .
Al treilea necaz: problema casatoriei. Cu moartea in suflet, Abelard se duce la Fulbert, oferindu-se sa repare actul comis casatorindu-se cu Heloise. Dar, in sine, ideea ii repugna. Etienne Gilson, intr-un admirabil studiu pri¬vitor la acest celebru cuplu de indragostiti, a aratat ca sila resimtita de Abelard nu prove¬nea de la starea sa de cleric, caci nu primise decit tonsura si, prin urmare, nefiind inca in¬trat in cinul preotesc prin hirotonisire, putea conform dreptului canonic sa se insoteasca cu o femeie. Dar ii era teama ca, odata insurat, cariera lui profesorala va fi obstructionata in desfasurarea ei si ca el va deveni tinta ironii¬lor lumii scolare.
Femeia si casatoria in secolul al Xfi-lea
Acest secol cunoaste cu adevarat un puternic curent antimatrimonial. Tocmai in momentul cind femeia se emancipeaza, cind nu (mai e considerata ca o proprietate a barbatului sau ca o masina de facut copii, cind nimeni nu se mai intreaba daca ea are si suflet — sintem doar in veacul in care cultul marial ia un viu avint in Occident —:, casatoria devine obiectul unei totale discreditari atit in cercurile nobi¬limii — pentru care amorul curtenitor, tru¬pesc sau platonic, nu poate exista decit in afara casniciei, Tristan si Isolda, Lancelot si Gue-nievre fiind intruchiparile sale — cit si in me¬diul scolar unde ia nastere o intreaga teorie a iubirii conforme firii, umane, cea pe care o vom regasi in secolul urmator cu Romanul Tranda¬firului al lui Jean de Meung.
Deci, femeia este prezenta in acest secol. Iar aparitia Heloisei linga Abelard este grefata pe acest curent — sprijinit de goliarzi — care revendica pentru clerici, inclusiv pentru preoti, voluptatile trupesti si, totodata, dezvaluie iz¬bitor un aspect al noului chip al intelectualu¬lui secolului al Xll-lea. Umanismul acestuia ii impune sa fie pe deplin barbat. Ca atare, el respinge tot ce i se pare ca ar insemna o di¬minuare a sa. ii trebuie femeia alaturi ca sa se implineasca. Cu libertatea care caracteri¬zeaza vocabularul lor, goliarzii subliniaza — sprijinindu-se pe citate din ambele Testamente


— ca barbatul si femeia au fost inzestrati cu anumite organe a caror folosinta nu trebuie dispretuita. Descotorosindu-ne de numeroasele glume obscene si de un gust dubios, sa cau¬tam a patrunde in climatul epocii, in psiholo¬gia ei, ca sa cuprindem mai bine amploarea dramei lui Abelard care Va izbucni si ca sa pricepem mai bine sentimentele sale.
In primul rind este Heloise care da glas sen¬timentelor sale. intr-o scrisoare uimitoare, ea il indeamna pe Abelard sa renunte la ideea ca¬satoriei, ii descrie imaginea casniciei de inte¬lectuali saraci care ar fi a lor: „N-ai putea —• ii spune — sa te ocupi cu aceeasi grija si de o sotie si de filozofie. Cum sa impaci cursu¬rile scolare cu slujnicele, bibliotecile cu leaga¬nele, cartile cu fuioarele, pana de scris cu fu¬sul? Cel care trebuie sa se adinceasca in me¬ditatii teologice sau filozofice, poate el sa su¬porte tipetele pruncilor, cintecele de leagan ale doicilor si toata multimea zgomotoasa a unei servitorimi masculine si feminine"! Cum sa poti tolera murdaria pe care neincetat o fac copi¬lasii? Da, toate acestea le pot indura cei bo¬gati care dispun de un palat sau de o casa su¬ficient de mare care sa le permita sa se izo¬leze, a caror opulenta nu se resimte de pe ur¬ma cheltuielilor si care nu sint zilnic torturati de grijile materiale. Dar nu aceasta este situa¬tia intelectualilor (philosophes), iar cei care. au a se preocupa de bani si de grijile materiale nu pot sa se dedice meseriei lor de teolog sau de filozof".
De altminteri, ii aminteste Heloise, exista si somitati in materie care sustin aceasta pozitie si condamna casatoria in cazul inteleptului. Ci¬teaza deci pe Teofrast sau 'mai degraba pe sfin-tul Ieronim care a reluat argumentele prece¬dentului in Adversus Jovinianum, atit de pre¬tuit in secolul al