j9h1he
De ce „secolul" lui August?
intr-adevar noi consideram, de altfel ca si Yves Roman, ca „secolul" lui August incepe in 27 i.C. Alti cercetatori ii situeaza debutul fie in 43, fie in 31 i.C, anul bataliei de la Actium. Se afla in discutie un segment relativ limitat ca timp din istoria Romei (27 I.C.-l4 d.C), care insa constituie unul dintre varfurile atinse de expansiunea societatii, civilizatiei si culturii romane.
Profesorul Robert Etienne arata ca, in antichitate, termenul de „secol", saeculum, asuma trei sensuri diferite. Un prim inteles desemneaza o epoca, o „varsta", aetas. O alta semnificatie echivaleaza cu o generatie, cu ansamblul oamenilor traitori impreuna in aceeasi vreme. Un al treilea sens ilustreaza o secventa istorica de o suta ori de o suta zece ani, ca limita a vietii umane, in congruenta cu numeroasele speculatii astrologice asupra succesiunilor ori intoarcerii erelor istorice, susceptibile sa inaugureze o epoca noua, eventual renasterea „varstei de aur", aurea aetas. Noi am propus insa si un al patrulea sens, adica acela de moment-cheie din istorie, cu o durata variata. Altfel enuntat, un compartiment epocal, capabil sa creeze epoca. Chiar profesorul Etienne alude la cartea lui Voltaire intitulata „Le siecle de Louis XIV". intr-adevar se poate vorbi si s-a vorbit de un „secol al lui Pericle", de un „secol al Scipionilor", de un „secol al lui Carol cel Mare" si, fireste, de „secolul lui Ludovic al XlV-lea". Iar noi am sugerat formula „secolul lui Traian". in orice caz, in epoca lui August, performantele inregistrate pe multiple planuri adopta o anvergura epocala.
in acest secol, Octavian-Augiist a instaurat la Roma un regim politic autoritar, o dictatura camuflata. A profitat de eliminarea tuturor rivalilor politici de marca si a principalilor lor sustinatori. A tras mai ales folos din oboseala care cuprinsese opinia publica romana, istovita si saturata de aproape un veac de razboaie civile si de cascada perturbarilor politice grave. S-a pus capat paienjenisului de intrigi, de rivalitati acerbe, de manevre si manipulari viclene, insidioase, de violente crude, ca si de aliante care necontenit se faceau si se desfaceau. Am constatat ca acelasi om a putut naviga succesiv in cel putin doua ori trei tabere politice adverse. in contrapartida, romanii, in acest secol, au pierdut cel mai pretios bun al speciei umane. Adica adevarata libertate. Tacit a constientizat acest fenomen. El a semnalat ca Octavian-August a implantat la Roma concomitent un „principe", princeps, si „pacea", pax. Adica „a dat masuri juridice prin care sa ne folosim de pace si de principe", deditque iura quis pace et principe uteremur (Tac, An., 3, 28, 2). Pacea interna insa in conditiile pierderii libertatii, instalarii la putere a unui principe. Princeps, insa capabil sa asigure pax. S-au infaptuit acestea „schimbandu-se starea Cetatii", uerso ciuitatis statu (Tac, An., 1, 4, 1). incat ar fi luat nastere un nou status, o noua stare de lucruri. Si alti autori antici au constientizat ca survenise o ruptura, o falie profunda, o mutate cardinala in istoria Romei antice. Tacit insista insa asupra pretului platit pentru o asemenea transformare radicala: s-a smuls romanilor egalitatea, de fapt egalitatea in fata anumitor legi, egalitatea intre senatori, si se asteptau doar „ordinele principelui", iussaprincipis AAn., 1, 4,1). De aceea, anterior, cu mahnire, cand se refera la sfarsitul lui Octavian-Augiist, Tacit se intreaba retoric: „cati mai ramasera dintre cei ce vazusera republica?", quotus quisque reliquus, qui rem publicam uidisset? (An., 1, 3,1) .

Instaurarea Principatului
Am remarcat, in capitolele anterioare, ca structurile institutionale ale Republicii nu mai puteau determina sa functioneze mecanismele imperiului teritorial al Romei. Nu s-a putut recurge la o republica federala la nivel „mondial", de altfel greu de inventat in antichitate. Nu ramanea decat statornicirea unei forme de monarhie.
Am mentionat mai sus factorii cauzali imediati sau chiar mediati ai caderii Republicii: monopolizarea consulatelor de un clan inchis al anumitor nobiles, reformele militare, mai ales cea din 107 i.C, care transformasera starea de spirit a soldatilor, ambitiile excesive ale generalilor, razboaiele civile, dictaturile lui Sulla si Iulius Caesar, triumviratele, sangeroasele agitari majore ale vietii politice, blocarea, „griparea", functionarii institutiilor traditionale, emergenta unui discurs mental prielnic potentarii puterii personale, directionate spre convertirea in monarhie, asteptarea febrila a unui „salvator" saluator, personaj harismatic, slabiciunile libertatii romane si dorinta plebei romane de a vedea statul guvernat de un suveran, „revolutia romana", generatoare de masive transferuri de proprietate, mai cu seama in Italia, transformarile profunde cunoscute de „clasa politica" romana, de alcatuirea senatului si a ordinului ecvestru.
Forma noua de stat, instaurata de Octavian-August, nu s-a definit niciodata, nici sub el si nici sub urmasii lui, pana la sfarsitul imperiului roman occidental, ca o monarhie si nici ca un altfel de formatie statala. Cum am aratat la inceputul acestei carti, din punct de vedere strict juridic, statul roman a subsistat ca republica. incat, cu sagacitate, Yves Roman constata ca regimul politic creat de August nu avea nici un nume. Desi remodelarea institutionala operata de Caesar cel Tanar, cum am relevat mai sus, a fost perceputa ca o inovatie radicala. Chiar scriitorii antici o caracterizau ca un „Principat", principatus, sau un imperium, in sens politic mai degraba decat geografic. Iar savantii moderni se refera unanim la Principatul lui August. Dar acesti termeni nu apar sau nu apar clar in „formula imperiala", in titulatura imparatilor. Numai scriitorii utilizeaza un termen cd, princeps ca sa califice pe seful statului. Din punct de vedere riguros juridic, el era un om providential caruia senatul si poporul roman ii transferau, frecvent in bloc, esentialul puterilor ce le detineau, lata pentru ce, sub August, inscriptiile latinesti nici nu inglobeaza vreodata cuvantul „principe", princeps. Abia in 4 i.C., o inscriptie, redactata in limba greaca si descoperita la Cyrene, il va desemna pe August drept „carmuitor", heghemon. De fapt, heghemon hemeteros. Va trebui sa asteptam Principatul lui Tiberiu spre a intalni o inscriptie latina (Tabula Siarensis) din Hispania, care sa defineasca seful statului ca „principele nostru", princeps noster. Este vorba de un senatusconsult, care poarta asupra onorurilor decernate lui Germanicus, decedat in 19 d.C. Cu toate acestea, princeps nu a facut niciodata parte din titulatura oficiala a suveranilor romani. Trebuie totusi sa denumim regimul instaurat de Octavian-August Principat. Cercetatorii moderni nu se pot intelege intre ei asupra caracterului real, asupra substantei acestui Principat. De altfel, ambiguitatea fusese voita, intentional construita de Caesar cel Tanar, care nu dorea sa aiba soarta tatalui lui adoptiv. Ceea ce a facut sa curga multa cerneala in vremurile noastre". In orice caz Principatul a fost zamislit din necesitatea de a reinnoi structurile de guvernare, inainte de a se schimba mentalitatile. Imperiul teritorial al Romei nu mai era o Cetate, ci o anticetate, o anticiuitas.
Caracterul Principatului
Chiar daca operele scriitorilor vremii ar fi fost angajate, eventual comandate, cum le caracterizeaza Yves Roman, destul de limpede ele il glorifica pe Octavian-August ca pe un monarh. insa savanti moderni ca G. Ferrero si Eduard Meyer au considerat ca efectiv Caesar cel Tanar a vrut sa restaureze regimul republican. Aceasta opinie a fost impartasita si de Leon Homo si, cu unele nuante, de Mason Hammond. Acesta din urma estima ca republica lui Octavian-August s-ar fi convertit in monarhie exclusiv datorita autoritatii conducatorului. Theodor Mommsen, care nu cunostea un pasaj esential din memoriile, Res Gestae, ale lui Octavian-August, aprecia ca a emers o diarhie, adica o impartire a puterilor intre principe si senat, ilustrata de divizarea provinciilor, intre imperiale si senatoriale. Senatul ar fi incarnat puterea traditionala si ar fi guvernat Orasul, Italia si anumite provincii. La randul sau, principele reprezenta populatiile Imperiului, armata. Acest punct de vedere a fost asumat si de Erich Kornemann. Totusi edictele descoperite la Cyrene, la inceputul secolului XX, demonstreaza ca principele intervenea masiv si hotarator in gestionarea provinciilor senatoriale. Iar Karl Lowenstein a sustinut ca Caesar cel Tanar ar fi instaurat la Roma o „monocratie republicana". O a treia optica a fost preconizata de alti savanti, pe urmele lui Hermann Dessau. Ne referim la Gustave Bloch, Eugene Albertini, Jerome Carcopino, Anton von Premerstein. Astfel, Gustave Bloch afirma clar ca Octavian a reluat structura monarhica a lui Iulius Caesar; insa, pe cand monarhia dictatorului fusese revolutionara, cea a lui Octavian a fost traditionalista. in acest punct de vedere se afla un sambure de adevar. De altfel am remarcat, in capitolul anterior, ca si in antichitate Suetoniu pare a data implantarea monarhiei din timpul lui Iulius Caesar. Cu toate acestea, este nevoie sa precizam ca Iulius Caesar nu facuse decat sa pregateasca, sa preconizeze instaurarea monarhiei. Nu a avut totusi timpul sa-i creeze mecanisme institutionale solid articulate. in vremea noastra, s-a ajuns aproape la o unanimitate in a constata ca, de fapt, Octavian a fost adevaratul fondator al unei noi monarhii romane, abia deghizate. H. Siber, sir Ronald Syme, Jean-Marie Andre, Robert Etienne, Marcel Le Glay si colaboratorii sai, Mano Pani, Michel Christol si Daniel Nony, Yves Roman etc. adopta aceasta optica .
in concluzie, Octavian-August a instalat efectiv la Roma o adevarata monarhie. O monarhie autoritara, desi camuflata sub absenta unei definiri juridice precise. Ori mai degraba sub definirea Republicii, al carui statut juridic a fost artificial prelungit. Caesar cel Tanar a mentinut vechile institutii republicane, dar a pus treptat in opera, alaturi de ele, un subsistem de mecanisme institutionale si un aparat functionaresc, pendinte numai de seful statului, care vor concura insidios, vor subplanta, vor supune eroziunii, golirii de continut, de substanta eficienta, subsistemele traditionale ale Republicii. Cum am mai aratat, marturiile antice sunt elocvente in aceasta privinta. Yves Roman arata ca faimoasa lege, conservata epigrafic, asupra puterilor asumate de Vespasian la inscaunare, lex curiata de imperio Vespasiani, este prea indepartata in timp de epoca lui Octavian-August si pastrata prea fragmentar pentru a elucida caracterul Principatului augusteic. Dispunem in schimb de memoriile lui Octavian-August, faimoasele Res Gestae, transmise de o inscriptie descoperita la Ancyra (azi Ankara). Este vorba de un „testament" al intemeietorului Principatului, redactat cu un an inainte de sfarsitul vietii lui si incredintat vestalelor cu scopul de a fi gravat pe bronz. De fapt, autorul propune un bilant al vietii sale politice: sunt enumerate misiunile, competentele acordate lui, ca si onorurile decernate, eforturile intreprinse in favoarea poporului roman, cuceririle externe. in realitate, ne aflam in prezenta unor memorii profund propagandistice. Pe de o parte Caesar cel „Tanar" da seama de capacitatile exorbitante, pe care le asumase, de un autoritarism orientat spre autocratie, insa in forme deghizate, dar, pe de alta, si de stradania de a nu se atinge de tabuurile republicane, de a demonstra cat de legala, traditionala, aproape republicana, fusese opera sa politica. Octavian-August se prezinta ca adevaratul campion al Italiei, om al consensului politic. Aceleasi tendinte le descoperim si la scriitorii vremii. Am constatat ca atat epicureismul campanian, inclusiv scrierile lui Philodem din Gadara, cat si cel senatorial, grupat in jurul lui Caesar, fusesera profund monarhiste. Cu o prudenta intentional similara celei a suveranului insusi, scriitorii secolului lui August valorizeaza obarsia divina si imortalitatea lui Iulius Caesar si a fiului adoptiv al acestuia, originea lor troiana, imitarea obsedanta a lui Romulus. Vergiliu, Horatiu, Propertiu si Titus Livius par a sugera ca romanii aveau nevoie de un exponent al consensului italic, de un bun monarh, si nu de un tiran regal si elenistic. Odele alcatuite de Horatiu intre 30 si 27 i.C. preconizeaza elogiul bunului „leader" si al salvatorului. Tragedia Thyestes a lui Varius, scrisa dupa Actium, incorpora un act de acuzare impotriva tiraniei practicate la curtile orientale. Titus Livius reliefeaza de asemenea antiteza intre bunii si raii suverani, cand se refera la regalitatea Romei primitive. Nu sustine nicaieri ca Caesar cel Tanar restaurase republica. Biografii lui August, adica Marathus, Gaius Drusus, Baebius Macer, Aquilius Niger si Gaius Iulius Hyginus, par constienti ca ei figureaza viata unui monarh. Iar Favonius, prietenul lui Cato cel Tanar, asuma destul de limpede idealul monarhic ca „raul cel mai mic". Numai Velleius Paterculus va atribui lui Octavian-August restaurarea republicii (2, 89, 3-4), dar va afirma staruitor ca Caesar cel Tanar si Tiberiu au faurit o noua structura politica, diferita de cea anterioara. Seneca nu se va indoi niciodata ca Principatul echivala cu o monarhie. Suetoniu va spune ca Octavian ar fi vrut de doua ori sa restaureze republica, insa ca nu dorise sa expuna statul tiraniei catorva ambitiosi. Intentionase sa fie prudent si sa fie desemnat ca „intemeietorul celui mai bun regim politic", optimi status auctor (Aug., 28, 3; si 26-28). Tacit va fi mult mai categoric. Octavian-August „a primit toate, ostenite de neintelegerile cetatenesti, sub imperiul sau, cu numele de principe", cuncta, discordiis ciuilibus fessa, nomine principis sub imperium accepit (An., 1, 1, 1). El va folosi chiar un termen cumplit in ochii romanilor: dominatio, mai degraba servitudine, sclavie, decat dominatie. incat scriitorii latini, marcati de repulsiile mentale romane si de tabuurile republicane, cad de acord ca Octavian-August instaurase monarhia, dar o altfel de monarhie decat cele precedente.
Autorii literari greci nu erau tributari carcanelor discursului mental roman. Mai mult decat atat, ei se formasera in functie de traditiile monarhiilor elenistice4. Daca
Strabo infatisa Principatul augusteic ca un inceput de monarhie (17, 3, 25), Appian va afirma ca Octavian a instaurat la Roma concordia si monarhia. imparatii romani, indiferent de denumirile acordate lor, sunt in realitate regi (App., Ciu., praef., 7). La fel de categoric se va pronunta Cassius Dio, cand va afirma ca Octavian-August instaurase la Roma o „monarhie autentica", akribes monarchi'a (DC, 53, 17,1; si 52, 1, 1; 53, 11, 5). Octavian insusi s-a considerat „de paza", in statione (Ov., Tr., 2, 219; Vell., 2, 124, 2; GelL, 15, 7, 3). in definitiv, el a implantat la Roma o monarhie de fapt, de facto, desigur precauta, cat si o monarhie partial de drept, cu toate ca ambigua si suprapusa republicii, inca valida din punct de vedere juridic. Vom constata mai jos ca Octavian, cum reliefa Marcel Le Glay, a promovat o „creatie continua" a acestei monarhii, care a inceput in 27 i.C. si s-a desfasurat pana la moartea lui August. Ea se intemeia pe o serie de parghii juridice, faurite in 27 i.C. si mai tarziu. Un termen czpotestas nu reda decat foarte partial substanta acestei monarhii. Stim ca traditia republicana o conferea autoritatii consulilor, censorilor, pretorilor, tribunilor plebei etc.
Ianuarie 27 i.C: Augustus
Octavian insusi va reliefa ca, dupa Actium, fusese investit cu puteri exceptionale. Desigur, se refera la triumvirat si la alte atributii, inclusiv la includerea numelui sau in cantul sacerdotilor salieni (Mon. Ane, 1, 10). El va atrage atentia ca „prin incuviintarea tuturor, am preluat conducerea intregului stat", per consensum uniuersorum apotitus rerujm omaniium (Mon. Ane, 34). Or, cum am remarcat in capitolul anterior, inainte de a se infatisa caprinceps, el fusese dux al romanilor.
La 13 ianuarie 27 i.C, a intervenit insa o lovitura de teatru. intr-o sedinta solemna a senatului, harazita restabilirii libertatii, libertas, invocand oboseala si starea fragila a sanatatii sale si pozitionandu-se in „razbunator", uindex, al tatalui sau adoptiv si intr-un restaurator al statului, care isi indeplinise indatoririle, Octavian proclama abdicarea din puterile sale exceptionale si reinstalarea republicii. in Res Gestae, Caesar cel Tanar va semnala el insusi esentialul acestui eveniment: „am transferat statul de sub puterea mea in mainile senatului si poporului roman", rem publicam ex mea potestate in senatfus populique Romjani aairbitrium transtuli (Mon. Ane, 34). Se pare ca Octavian considera ca incredinta legitimitatea sa, consacrata de consensul universal si de juramantul prestat lui, in 32 i.C, de intreaga Italie, imbracand deci o valoare institutionala, legitimitatii senatului si poporului. Cu siguranta, omite sa adauge ca nu abandonase imperium acordat lui si nici atributiile tribuniciene. Unii cercetatori au calificat aceasta abdicare, ce se voia asemanatoare celei a lui Sulla, ca un scenariu iscusit orchestrat, ca o comedie sinistra. Noi insine ne-am referit la o manevra sireata, inselatoare, un „marche de dupes". Cum a reliefat sir Ronald Syme, cei mai multi senatori voiau insa sa fie pacaliti. Ei voiau ca Octavian sa ramana seful statului, stapanul practic absolut. Nu puteau fi inselate decat tabuurile republicane. Si eventual urmau sa fie manipulati anumiti adversari ai regimului.
intr-adevar „restaurarea republicii" nu a durat decat trei sau patru zile. Ce s-a intamplat in 16 ori 17 ianuarie? Sa-l lasam pe insusi Octavian sa relateze ceea ce s-a petrecut intr-o noua reuniune a senatului: „pentru serviciile aduse de mine, printr-un senatusconsult am fost numit Augustus si usile locuintei mele au fost imbracate osten tativ in lauri si o coroana civica aconfectionata din frunze de stejari a fost asezata deasupra portii mele, iar un scut de aur a fost pus in Curia Iulia. Acest scut mi-a fost daruit de senatul si de poporul roman pentru virtutea, clementa, spiritul de dreptate si pietatea mea, cum arata si inscriptia de pe scut", quo pro merito meo senatufs consulto Auigustaus appejllatus sunt et laureis postes aedium mearum ufestitii publfice coronaqjue ciuica super ianuam meamfixa est aet clujpeus aaureuis in acjuria Iulia positus, quem mihi senatum popaulumqiue Romaanuim dare uirtutis clementaiaeque eit iustitiae et '• pietaatis caujsa testatufmi estpear eiius clupei ainscriptionjem (Mon. Ane, 34). Sunt consemnate prin urmare mai multe onoruri, indeosebi celebrul scut, atarnat in senat, alaturi de statuia si de altarul zeitei Victoria. O reproducere in marmora a fost descoperita la Arles. Figureaza de asemenea pe monede si pe altarul gintii Augusta de la Cartagina. Esential este faptul ca au fost gravate cele patru virtuti cardinale ale romanilor, intrunite de persoana lui Octavian: uirtus, insusire fundamentala a oricarui ' „barbat", uit; mai ales cetatean, in timp de pace si de razboi, clementia, generozitatea fata de invinsi, iustitia, justitia si echitatea in raport cu cei ce prilejuisera statului dificultati, si pietas, respectul harazit oamenilor, stramosilor si indeosebi zeilor.
Deosebit de revelator, in cuprinsul acestui senatusconsult, votat la propunerea oportunistului Lucius Munatius Plancus, este noul „supranume", cognomen, conferit lui Octavian. Adica Augustus. Se pare ca initial Octavian voise sa ia titlul de Romulus. Dar legendarul fondator al Romei fusese „rege", rex, isi omorase fratele si se spunea ca ar fi fost el insusi masacrat de senatori. Din punct de vedere lexical augustus se inrudea cu verbul „a creste", augere, cu augur, sacerdotul care enunta presagiile, cu auctor, adica „chezas, model, fondator", cu „ajutor", auxilium, cu auctoritas, termen care, astfel cum am reliefat la inceputul acestei carti, conota nu atat autoritate, cat „influenta", „prestigiu", „capacitate de a creste si de a face sa creasca". Augustus era nou si misterios la Roma. Ilustra „divinul", investit de zei si senat, chiar „sfantuF.'in orice caz desemna pe cel care face „sa creasca", cel care „reintareste" puterile altor organisme ale statului, deoarece presupunea auctoritas. Conota deci „veneratul" sau „venerabilul". Augustus putea semnifica si „maiestuos". La Titus Livius, arcadianul Evandru, antecesor mitologic al lui Enea si al lui Romulus, constata ca Hercule era „mai maiestuos" (ca sa ne exprimam astfel, gresit in romaneste) augustior (in text augustiorem: 1, 7, 9) decat un om obisnuit. Titus Livius adauga ca Evandru isi exercita puterea prin auctoritas mai mult decat datorita unui imperium. Acest apelativ de augustus pregatea titlurile monarhilor din Evul Mediu. Oricum, prin insasi structura competentelor sale, daca nu prin natura sa intrinseca, August, cum l-am numit si-l vom numi, ca de altfel orice imparat, era o fiinta exceptionala, un personaj providential.
De altminteri, senatusconsultul din 16 ori 17 ianuarie 23 nu s-a limitat la onoruri si la conferirea epitetului de Augustus. El i-a repartizat lui August gestionarea directa a doua treimi din provinciile Imperiului, poate confirmata printr-o lege, lex de imperio Augusti. Erau implicate provinciile cele mai putin pacificate, unde erau incartirute legiunile romane (cu exceptia celor din Africa si din Macedonia) si, fara indoiala, un imperium proconsular, proconsulare, pe zece ani. Cu exceptia dictaturii, competentele oficiale ale lui August aproape nu se deosebeau de cele ale lui Iulius Caesar. Principatul era solid implantat. Cum scria regretatul Marcel Le Glay, Imperiul ca regim politic (care de fapt nu avea nici un nume precis, juridic consfintit) se nascuse .
Originile si arhetipurile Principatului
Diversi cercetatori au incercat in zadar sa descopere un model, un arhetip unic al Principatului lui August. in realitate, feluritele ipoteze privitoare la obarsiile regimului politic fara nume, in realitate monarhic, statuat de August, nu se exclud, ci sunt complementare. Acest „cameleon" politic, care a fost August, cum il califica sir Ronald Syme, a stiut sa profite de toate precedentele de care dispunea spre a-si construi propria alcatuire politica.
in primul rand, in pofida repulsiei romanilor fata de lucumonii lor arhaici si a experientei nefericite suferite de parintele sau adoptiv, August a tras profit din antecedentul oferit de regalitatea italico-etrusca. August a uzitat de asemenea, cu precautii bine orchestrate, modelul teocratiilor monarhice, intampinate de romani in Orientul elenistic. inaintea lui si a lui Caesar insusi, aceste basilei elenistice ii fascinasera pe Scipio Africanul, Marius, Sertorius si pe Pompei. Ca sa nu-i mai amintim pe Iulius Caesar si pe Marcus Antonius, amandoi manipulati de Cleopatra. Mitul lui Alexandru, marele cuceritor macedonean, l-a sedus si pe August, ca si pe multi altii. Sub Republica, nu existase o pecete a statului: magistratii foloseau o pecete personala, avand caracter gentilic. Caesar inovase; caci intrebuinta un sigiliu, care purta imaginea zeitei Venus, presupusa sa strabuna. August l-a utilizat si el un timp. Dupa aceea a recurs la chipul sfinxului, iar, catre 31 i.C, la efigia lui Alexandru. Pentru ca, dupa 27 i.C, sa intrebuinteze propriul chip, gravat de artistul Dioscurides (Suet., Aug., 50). Evolutia sigiliului este relevanta. August a apelat la sfinx si la Alexandru, captivat de traditiile elenistice. Ca, ulterior, sa se detaseze de ele, astfel cum se distanta de modele spre a-si construi propriul „sistem" politico-institutional. Totusi mitul lui Alexandru a influentat si organizarea edilitara a Campului lui Marte, unde principele si Agrippa, chiar dupa 28 i.C, au dispus ridicarea unui mausoleu, sortit, dupa moartea imparatului, sa adaposteasca cenusa acestuia si a familiei lui. Un obelisc completa un asemenea peisaj alexandrin. Totodata August sugera romanilor ca el nu va muta capitala Imperiului la Alexandria, ci, invers, va transporta Egiptul la Roma. in plus, ca si Alexandra, August aspira la o putere universala, la conducerea lumii. Pe de alta parte, in Forul sau, printr-o statuie colosala, Augiist era figurat ca un nou Alexandru. Cu toate acestea, desi August a putut fi captivat de mirajul lui Alexandru si s-a putut inspira din anumite structuri monarhice elenistice, nu se erija in alt Alexandru, in alt basileu elenistic, ci intr-un rival, intr-un adversar fericit si invingator al marelui macedonean si al regilor elenistici. Pe deasupra, August, care se proclama fara incetare „fiul divinului Caesar", Caesaris diui filius, a utilizat si modelul dictaturilor si puterilor personale ale secolului I i.C, ale lui Caesar, pana la un anumit punct, si ale lui Pompei. S-a inspirat din aparentul legalism republican al lui Pompei, ca si din viziunea universalista, deschizatoare de magnifice perspective, ilustrata de autocratia reformatoare, preconizata de catre Iulius Caesar. incat dictatorii secolului I i.C. au facilitat, in conceptia augusteica, o anumita acomodare intre regalitatea italico-etrusca ori chiar elenistica pe de o parte si Principat pe de alta. Jean Gage opina ca arhetipul Principatului trebuie descoperit in competentele, in autoritatea exercitata la Roma si in lumea romana de patroni asupra clientilor. Principele ar fi fost patronul, patronus, al tuturor romanilor. La randul sau, Michel Meslin considera ca originea puterii Principatului trebuie cautata in autoritatea exercitata de capeteniile gintilor, patria potestas. Deosebit de interesanta se reliefeaza ipoteza elaborata de catre Fergus Miliar. Potrivit acestei ipoteze, modelul puterii principelui se afla in atributiile guvernatorilor de provincie. Provincia
insasi constituia un element nou, strain de functionarea Orasului si Italiei, de statul-cetate. Guvematorul-promagistrat dispunea de un numeros stat major, de un aparat functionaresc specific, neatestat in Cetate. Cand plecau in provincii, chiar si quaestorii luau cu ei functionari-scribi de la Roma. Administratia provinciilor nu avea aproape nimic in comun cu aceea a Republicii. Guvernatorii de provincie erau inzestrati cu puteri practic absolute. Cu exceptia perturbarilor prilejuite de razboaiele civile, nimic si nimeni nu interveneau concret in gestionarea de catre promagistrati a provinciilor. Guvernantii nu puteau fi trasi la raspundere decat dupa incheierea misiunii lor. Guvernatorii-promagistrati devenisera un fel de inalti functionari si stapani ai provinciilor. Cu atat mai mult cu cat indeobste structura preromana a provinciilor le punea adesea la dispozitie precedentul conducerii discretionare, autocratice. Puterea promagis-tratilor, adesea imbogatiti in provincii, furniza un teren de exercitiu si de prefigurare a autoritatii principelui . incat nu a existat o origine limitata a Principatului. Adica nu a existat un arhetip unic, un model unic. Cu abilitatea sa caracteristica, August a conjugat si combinat mai multe modele, utilizate in cadrul unei sinteze judicios si original alcatuite.
Principele sau imparatul s-a comportat in egala masura ca patronus suprem al romanilor, ca pater necontestat, ca guvernator general al intregului Imperiu, dar si ca mostenitor al dictatorilor si al regilor italico-etrusci, ca un competitor al lui Alexandru, al despotilor elenistici, a caror experienta nu a fost neglijata. Modelul elenistic va exercita o presiune aproape constanta, in cursul evolutiei Imperiului. In definitiv, acest regim politic, implantat de August, fara nume precis, fara o cirscumscriere juridica adecvata, supus ambiguitatilor intentionale, a camuflat o dictatura militara inchipuita ca o stare permanenta. Ori mai degraba o putere patronala de substanta militara.
Parghiile Principatului
Am remarcat mai sus ca structura Principatului s-a realizat progresiv, incepand din ianuarie 27 i.C. Reiteram observatia ca, desi August nu afirma explicit aceasta, Principatul echivala cu o prima forma de Imperiu, imperium, in inteles politic. Fara indoiala ca imparatul era si princeps. De fapt „principe al senatului", princeps senatus, adica primul membru si presedintele inaltei adunari, pe care putea sa o convoace si sa i se adreseze. Avea dreptul sa ia cel dintai cuvantul. De asemenea ii revine dreptul de apel (ius prouocationis). Cetatenii nu vor mai face apel la adunarile populare, ci la principe. Totusi parghiile, fundamentele institutionale ale puterii principelui, trebuie cautate in alta parte. Princeps emerge nu numai la Tacit, care il distinge de imperator (., 1, 1,6), ci si la Suetoniu AAug., 42, 1) sau la alti autori.
August era foarte mandru de faptul ca dobandise pe viata (quoad uiuerem) „puterea tribuniciana" tribunicia potestas sau, in greceste, demotike exousia (Mon. Ane, 10 si 4; 5). Aceasta mandrie era normala, dat fiind relatiile, presupuse de asumarea ei, cu plebea cetateneasca. Yves Perrin defineste puterea tribuniciana ca „polul democratic" al competentelor lui August. Am putea mai lesne sa ne referim la „polul civil si popular" al unor asemenea competente. in orice caz puterea tribuniciana evoca amintirea Gracchilor si traditia marianista. Incontestabil, inca de multa vreme, Octavian fusese investit cu puteri tribuniciene, inclusiv cu dreptul de a ocroti plebea, ad tuendam plebem. De altfel, in 29 i.C, Octavian intervenise in alcatuirea tribunalului plebei
(Tac, An., 1, 2, 1; DC, 52, 42, 3). Totusi, in 23 i.C, aceasta putere tribuniciana a fost intarita. Ca patrician, August nu putea fi tribun al plebei, dar asuma toate competentele tribunilor. incepand de la 1 iulie 23 i.C, aceasta putere a devenit viagera si innoita anual, dupa exemplul tribunilor plebei. in virtutea ei, August este consacrat ca sef, „leader" al plebei. Concomitent, puterea tribuniciana a fost legalizata si inclusa obligatoriu in formula, in titulatura imperiala, ilustrata de inscriptii. Tribunicia potestas transforma pe August intr-o fiinta sacrosancta, cum erau si tribunii plebei. Insa el le era superior, ca un fel de supertribun: nu putea fi supus intercesiunii vreun tribun si, in plus, putea sa le anuleze veto-urile. Puterea tribuniciana actiona la Roma, dar si in exteriorul ei. Pe langa „dreptul de ajutor", ius auxilii, al plebei, generator de aura populara, cvasirepublicana, puterea tribuniciana asigura lui August capacitatea de a convoca adunarile poporului si de a le propune legi, pe baza asa-numitului ius agendi cum populo sau cum plebe. Totodata August putea convoca si prezida senatul, in temeiul unui ius agendi cum patribus. Avea dreptul sa elimine din deliberarile senatului orice text legislativ care nu ii convenea. Concomitent, puterea tribuniciana ii acorda dreptul de a aresta orice cetatean (ius prensionis). Mai presus de orice, tribunicia potestas chezasuia dreptul principelui de a bloca prin veto orice propunere sau hotarare, elaborata sau adoptata de oricine: magistrat, senat, adunare populara. incat, sub aparenta clementei populare, puterea tribuniciana prilejuia o autocratie, o prestatie monarhica a suveranului statului. Ea legitima orice actiune intreprinsa de principe. Tacit constientiza o asemenea functie implinita de tribunicia potestas. Ea ar fi fost justificarea rangului suprem (summi fastigii), inventata de August spre a evita preluarea titlurilor de rege ori de dictator si spre a domina toate magistraturile (An., 3, 56, 2) . Exista si un pol militar, destinat sa asigure substanta militara a puterii patronale supreme, preluate de August. Ne referim la imperium, de fapt incredintat lui August inca din 43 i.C. Am reliefat, intr-un alt capitol, ca, in conformitate cu traditia, imperium definea o deplina autoritate civila, judiciara, indeosebi militara, candva apanajul magistratilor superiori si al promagistratilor. Amintim ca imperium presupunea si o legatura relevanta cu zeii, mai ales forta comandantului suprem al armatei. Indubitabil, Octavian fusese imperator si ca fiu al lui Iulius Caesar. Pe de alta parte, imperator este preluat de Octavian, incepand din 40 i.C, cu acordul senatului, si ca prenume, praenomen. incat in formula imperiala, ilustrata de inscriptii si de monede, imperator constituie un prenume al lui Octavian-Augiist, pe cand Caesar reprezinta gentiliciul, iar Augustus alcatuieste cog-nomen-ul. Astfel titlurile lui August sunt: Imperator Caesar dud Iulii filius Augustus. Dupa moartea lui August, imperator nu va mai constitui prenume al imparatilor pana in 66 i.C, cand va fi reluat. in realitate, August a detinut un imperium dublu. in primul rand pentru ca acest imperium era atat proconsular, cat si consular. August a fost anual consul pana in 23 i.C, cand a detinut pentru a zecea oara consulatul. A renuntat atunci la consulat, insa ulterior, incepand din 19 i.C, va recupera, sub o alta forma, puterea consulara. Daca in ianuarie 27 I.C. i s-a acordat un imperium proconsular, relativ restrans ca durata si raza de actiune (in provinciile imperiale), in 23 i.C, August primeste un imperium proconsular „intarit" ori „mai mare", imperium proconsulare maius. A fost el definit si ca „nemarginit", infinitum! in orice caz, incepand de atunci August a dobandit dreptul de a superviza si a monitoriza gestionarea provinciilor senatoriale. Datorita competentelor consulare, imperium augusteic se exercita si in interiorul
Romei, fiind deci si „acasa", domi, ori „intre ziduri", intra muros. Imperium asigura, in definitiv, lui August guvernamantul general al Imperiului. in memoriile sale, cum este si firesc, August ramane discret asupra acestui imperium (Mon. Ane, 1; 4; 21). Oricum ar sta lucrurile, imperium al lui August era dublu si pentru ca in formula imperiala apare' de doua ori. intr-adevar, spre sfarsitul titulaturii, imperator figureaza impreuna cu o cifra sortita sa inregistreze salutatiile imperiale: adica de cate ori August fusese salutat de soldati ca imperator pe campul de lupta dupa o victorie. Indiferent daca participase sau nu la batalie, se considera ca adevaratul invingator era principele. Generalul victorios era numai delegatul personal al imparatului. De imperium era corelata si „fericirea", felicitas, care garanta norocul, invincibilitatea imparatului. Legea care va purta asupra imperium-nlm lui Vespasian (C.I.L., 6, 930) scoate in relief atributiile ce revin unui imperator-prinerpe. in esenta capacitatea de a incheia tratate cu alte state ori semintii, de a reuni senatul si de a-i propune masuri legislative, de a recomanda persoane drept candidati la magistraturi, de a actiona discretionar in vederea promovarii intereselor statului, de a acorda cetatenia romana peregrinilor, neromanilor. Mai ales el este comandantul suprem al armatei . Am semnalat insa mai sus observatia lui Yves Roman ca aceasta lege este relativ tarzie fata de Principatul augusteic. August isi celebreaza anual preluarea puterii, ziua imperium-ului, la 19 august, intrucat la 19 august 43 I.C. intrase in posesia primului consulat si a imperium-ulm care decurgea din acest eveniment. Este interesant de remarcat cum se traduce in greceste imperator. Cum am mai aratat, grecii nu se simteau prizonierii tabuurilor republicane si nu erau obligati sa le ocoleasca, sa le insele, sa le menajeze. De aceea, in inscriptiile grecesti care traduc formula imperiala si chiar in Res Gestae ale lui August, imperator este redat prin autokrator. Or un asemenea cuvant inseamna mult mai mult decat imperator. Deci cel ce isi trage puterea de la el insusi, cel care o detine in functie de virtutile sale intrinseci. Precum augustus este talmacit prin sebastos, „venerabilul", atat pe inscriptii, cat si la diversi autori greci, inclusiv la Strabo. Sebastos deriva de la verbul grecesc sebomai, „a venera". Sebastos era mult mai clar, mai incarcat de semnificatie precisa, decat augustus. Chiar si traducerea lui princeps, adica hegheman, nu numai pe inscriptiii, ci si in opere literare (DC, 52, 31), inseamna mult mai mult decat termenul latin. Prin urmare, nu „cel ce merge inaintea celorlalti", precum cuvantul latin, ci „conducator" ori „comandant". Editorul german al memoriilor lui August, Ekkelhard Weber, traduce princeps latin prin „erster der Biirger", adica „primul cetatean". Regele Filip II al Macedoniei, cuceritorul tiranic al Greciei, fusese hegheman al ligii din Corint. Vocabularul grec al puterilor principelui ilustreaza limpede, fara ocolisuri, vocatia autocratica, absolutista, a Principatului.
A treia parghie, al treilea pol al Principatului, se regaseste in pontificatul maxim. Acesta fusese detinut pana la moarte de catre Lepidus, de fapt aflat in domiciliu fortat la Roma. August l-a refuzat pana la decesul triumvirului, survenit in 13 sau 12 I.C. Cu ostentatie manifesta, August insusi evoca situatia in care a devenit pontifex maximus, tradus in greceste de archiereus.
in Res Gestae, el arata cum s-a produs desemnarea sa ca pontifex maximus. Au fost convocate comitii speciale, la care a participat o multime imensa de cetateni romani, sositi din toate ungherele Italiei. Nu s-ar mai fi vazut niciodata o asemenea afluenta (Mon. Ane, 7). Profesorul Robert Etienne a enumerat mijloacele de care dispunea pontiful maxim ca sa gestioneze religia romana. El propunea noi preoti, cand surveneau posturi sacerdotale vacante. in colegiile, care cooptau noi membri, suveranul pontif recomanda candidatii. El intocmea lista candidatelor la misiunea de vestale, care erau trase la sorti. De asemenea el desemna flaminii maximi si pe „regele sacrificilor", rex sacrorum, de pe o lista alcatuita de pontifi. Pontifex maximus numea salienii si pontifii de rang inferior, adica cei din Lavinium, Caenina si Alba. August stia ca, in felul lor, romanii erau religiosi si, in orice caz, ritualisti. De altfel si Iulius Caesar fusese pontifex maximus. Idi August fusese pontif inca din 48 i.C. Mostenirea lui Caesar trebuia asumata cu precautii.
Asadar pontificatul maxim asigura lui August carmuirea religiei romane. Aceasta demnitate conferea Principatului o indispensabila baza religioasa si traditionala. El cumula o exceptionala cantitate de misiuni sacerdotale. Era fetial, membru al colegiului arvalilor, unul dintre cei sapte epuloni, titius, augur (incepand din 41 i.C). Era uneori figurat in postura de augur, deoarece tinea in mana bastonul curb, litus, insemn al au-guratului. intre 37 si 34 i.C, devenise conducator, magister, al colegiului cvinde-cemvirilor, al caror sacerdotiu era pendinte de cultul lui Apollo. Era si paznicul Cartilor Sibylline. Cvindecemvirii sacrificiilor controlau religiile straine, netraditionale, si dirijau sacrificiile aduse zeilor . Cumulul demnitatilor religioase se adauga cumulului competentelor politice pentru a asigura lui August o putere absoluta, pana atunci neintalnita la Roma. Dar August a preluat si alte atributii.
Alte atributii ale lui August
Se pare ca August nu a dobandit niciodata o „grija" sau „supraveghere a moravurilor si a legilor", cura morum et legum, oficializata, institutionalizata, desi Suetoniu i-o atribuie (Aug., 27, 11); pe care insa il contrazice insusi August, in Res Gestae (Mon. Ane, 6). Robert Etienne sustine ca aceasta „supraveghere" nu a existat decat in mintea savantului german Anton von Premerstein. in schimb, August a exercitat staruitor si totdeauna puteri censoriale. In virtutea lor, a organizat, de trei ori, recensaminte ale populatiei Imperiului: in 28 i.C, impreuna cu Agrippa, in 8 i.C, singur, in 14 d.C, impreuna cu Tiberiu. Am constatat ca el a revizuit listele senatorilor si cavalerilor. De asemenea frecvent August a legiferat, prin edicte, in materie de viata politica si de moravuri. August a dirijat, practic aproape fara limita, alegerile noilor magistrati. Concomitent si-a propus si a actionat in directia epurarii imoralilor, promovarii austeritatii. Daca August a introdus la Roma, cu precautii si ambiguitati, o noua alcatuire politico-institutionala, in materie de valori si moravuri, el a preconizat o comportare conservatoare. S-a straduit sa salveze moravurile si structurile axiologice traditionale, in special fides sipietas.
Pe de alta parte August a preluat supravegherea aprovizionarii cu alimente a populatiei Romei, adica asa-numita annona. in vederea organizarii acestei „supravegheri a annonei", cura annonae, a luat nastere un amplu aparat functionaresc. August a preconizat o abila politica frumentara, deci de asistenta publica, mai cu seama in privinta alimentelor de prima necesitate. A distribuit plebei banii lasati prin testament de Iulius Caesar si alte subsidii financiare. A admis la distributiile fru-mentare (cele de marfuri alimentare), indeosebi cerealiere, un mare numar de oameni. in anul 2 i.C, a recenzat plebea frumentara, cea care primea gratuit grau public (Mon. Ane, 5; 15; DC, 55, 10, 1). Tocmai pentru ca diminuase numarul plebeilor beneficiari de distributii frumentare, a acordat poporului un subsidiu, un congiarium, de 240 de sesterti pe cap de locuitor. Repartizarile de ajutoare alimentare se desfasurau lunar, pe baza unui bon sau a unei cartele, placuta de metal ori de fildes. Sub Imperiu, plebeii frumentari posedau documente doveditoare de drept la ajutor alimentar. Plebea frumentara reunea un segment al populatiei Orasului, in temeiul listei nominale a beneficiarilor (I.L.S., 6045-6046). Cheltuielile rezultate din distributii erau transferate din trezoreria senatoriala la cea imperiala. August a dispus ca distributiile sa fie dirijate de „prefecti pentru graul daruit", praefecti frumenti dandi. Chiar in anticetate, Roma ramanea singurul loc privilegiat al Imperiului. Se crea o relatie speciala intre principe si plebea capitalei. De altfel, la 5 februarie 2 i.C, in al saizecilea an de viata, se acorda lui August calitatea de „parinte al patriei", pater patriae, pe inscriptii -P.P., adica de al doilea ctitor al Romei, cu acordul tuturor, propus intai de conciliul plebei si refuzat de August si apoi de senat la sugestia lui Valerius Messala (Suet., Aug., 58). August l-a acceptat si timpul Romei a devenit augusteic. De altfel, inca din 6 i.C, o inscriptie, descoperita la Ugavo, in Hispania, il proclama pe August „parinte al patriei", pater patriae (C.I.L., II, 2107 = I.L.S., 96). August insusi reliefeaza asumarea calitatii de pater patriae (Mon. Ane, 35), transformata intr-un element esential al titulaturii (formula) imperiale. .Se consfintea astfel patronatul suprem al lui August asupra romanilor. Totodata August, care, in 20 i.C, asumase supravegherea soselelor, cura uiarum, s-a preocupat de combaterea incendiilor, care devastau Orasul, de intretinerea apeductelor si a edificiilor publice si sacre. Am reliefat mai sus multiplicitatea atributiilor sale religioase. La fiecare patru ani, August organiza jocurile care celebrau victoria de la Actium. Era posesorul scutului de aur, mai sus consemnat. Renuntase la insemnele basileiei, preluate de Iulius Caesar, dar conserva cununa de lauri si tinuta de triumfator. De altfel isi rezerva monopolul triumfurilor militare, care traduceau o harisma divina .
Auctoritas si ambiguitatile
Autoritarismul lui August nu se intemeia numai pe un cumul gigantic de competente diverse. Suetoniu il proclama pe August ca „fondatorul celui mai bun regim politic", de fapt „ctitorul celei mai bune stari" (Aug., 28, 3). Grecii il saluta, in diverse orase, ca Salvator al Lumii, Binefacator al Speciei umane, zeu, Stapan al Pamantului si al Marii. Chiar in Italia, consiliul decurionilor din Pisa, cu anumite reticente, il exalta ca Strajer al Imperiului roman si Carmuitor al Lumii: MAXSVMICVSTODISIMPERI ROMANI, TOTIVS ORBIS TERRARVM PRAESIDIS (I.L.S., 140, 1) .
Exista insa o temelie a temeliilor, o parghie a parghiilor competentelor institutionale ale lui August. Ne referim, desigur, la un atribut, mai degraba moral si axiologic decat institutional, care, dupa marturisirea lui August insusi, cimenta si decanta toate competentele lui. El il prezinta cu solemnitate in fraza subsecventa celei in care evocase privilegiile acordate in ianuarie 27 i.C, inclusiv a epitetnlui-cognotnen de augustus. Iata ce declara ritos August, cu privire la evenimentele posterioare anului 27 i.C: „incepand din aceasta vreme, i-am intrecut pe toti prin prestigiu; nu am avut mai multa putere oficiala decat ceilalti, care mi-au fost chiar colegi de magistratura", post id temapus ajuctoriiate aomnibus praestiti, potestjatis auatem njihilo ampliufs habuji quarn cetaeri, qui miihi quoque in maagisitraatiu conlegae fauerunti (Mon. Ane, 34). Reiese, din acest enunt, ca August, mereu precaut totusi, isi defineste regimul politic, cum arata Marcel Le Glay, prin primatul asa-numitei auctoritas, axioma in greceste. Care, cum am mai aratat, inseamna mai ales „capacitate de a creste si a face sa creasca", „prestigiu", „influenta". El isi focalizeaza consideratiile asupra dualitatii potestas-auctoritas. Desigur, stim ca potestas desemneaza puterea oficiala si legala, ce revine magistratilor, in opozitie cupotentia, adica putere nelegala, neoficiala, cateodata chiar abuziva. August omite insa sa precizeze ca, daca in domenii limitate, aceasta potestas eventual nu a depasit pe cea a magistratului insarcinat cu gestionarea unui segment din viata publica, acel cumul exorbitant de competente, de potestates, transgresa puterile oricarui magistrat. August pune insa accentul pe auctoritas. Acest concept isi avea obarsia in dreptul privat, unde fiinta o auctoritas a tutorelui, tutor. Ea emergea si in dreptul public, unde exista o auctoritas a senatului, mentinuta si sub Imperiu ca inferioara celei a principelui. incat, in latineste, auctoritas a principelui imbraca sensurile de „prestigiu", „preeminenta", „influenta", suprematie morala. Ea implica, sub Principat, o capacitate misterioasa de a actiona, de a asuma un caracter aproape divin, un anumit capital de inraurire masiva asupra vietii comunitatii. Se incerca sa i se descopere o harisma, conexa calitatilor personale ale lui August si fortei lui superioare, raportate la virtutile inscrise pe scutul de aur, oferit de senat. Fides si pietas erau cono-tate de sintagma „prestigiul principelui", auctoritas principis. Aceasta auctoritas nu figureaza in formula, in titulatura imperiala. De aceea nu ilustra o institutie, cum opinau Andre Magdelain si, intrucatva, Marcel Le Glay. Auctoritas a lui August defineste numai prevalenta morala, care permite principelui sa intervina in gestionarea globala a statului. Nu trebuie in nici un caz sa traducem auctoritas prin „autoritate", desi acest termen provine de la cuvantul latin. Dar inseamna altceva.
Auctoritas a lui August denota si concomitent conoteaza superioritatea puterii asumate de principe asupra magistratilor traditionali. De altfel, controlarea religiei de catre August ii potenta auctoritas. in concluzie, auctoritas este morala ori mai degraba metapolitica, intrucat opereaza incepand de la o temelie morala, chiar religioasa, asupra demersului politic, carmuindu-l, legitimandu-l, intr-o maniera zdrobitoare. Totusi sir Ronald Syme a observat ca auctoritas presupune discret, subtil, o anumita doza de potentia. Cum am relevat mai sus, auctoritas se inrudeste cu augustus; textul insusi al Res gestelor reliefeaza filiatia. Datorita acestei auctoritas, August emerge ca un personaj providential. De altfel legislatia, pe care principele o promulga, sub forma de edicte, include propozitia „ceea ce a placut principelui", quod Principi placuit ".
O consecinta relevanta a faptului ca Caesar cel Tanar exercita auctoritas ca augustus rezida in faptul ca el se comporta ca un princeps al tuturor romanilor. Este graitor faptul ca August nu semnaleaza decat o singura oara, in memoriile lui, calitatea de „principe al senatului", princeps senatus. in contrapartida, August consemneaza de trei ori evenimente petrecute „eu fiind principe", rne principe, ori me principem (Mon. Ane, 7, pentru princeps senatus; 13; 32, pentru me principe). Asadar, cu precautii, semnaleaza ca el a fost indeosebi „principele tuturor", princeps uniuersorum. in definitiv, August recurge la o subtila manipulare a cititorilor. Sugereaza ca ar fi ramas fidel acceptiei republicane a cuvantului princeps. Intentioneaza sa adere la sensul conferit de Cicero termenului princeps, salvator temporar al institutiilor traditionale, ca un „carmaci al statului", rector reipublicae. Sub Scipioni si ulterior, emersesera mai multi „principi" republicani, ca primi cetateni ai Romei. Cu toate acestea, pe de o parte August nu a anulat niciodata, in mod oficial, proscrierea memoriei lui Cicero si, pe de alta, el constituia un monarh intrucatva deghizat in „leader" aproape republican.
Ne-am referit mai sus la ambiguitatile Principatului augusteic. De fapt tocmai auctoritas i-a ingaduit lui August sa domine, fara sa anihileze, multiple ambiguitati. intregul edificiu institutional, politic, cultural si mai ales mental, cladit de August si de subordonatii lui, era ambiguu, echivoc, in totalitatea sa. Am aratat ca regimul politic era ambiguu, pentru ca nu purta nici un nume oficial. insusi conceptul de Ubertas, arborat de August, la inceputul Res gestelor, era ambiguu. Desi August afirma ca a luat armele ca sa salveze statul de dominatia, dominatio, a unei factiuni primejdioase (Mon. Ane, 1). Parca ripostand alegatiilor lui August, Tacit, cum am remarcat mai sus, va reprosa principelui ca tocmai el ar fi instaurat o dominatio. Cum au relevat diversi cercetatori, in special Robert Etienne, dar si noi insine, inclusiv la inceputul acestei carti, „libertatea", Ubertas, tindea sa conoteze, in timpul lui August, respectul ierarhiei socio-po-litice, de altfel permanent monitorizate de principe, si, eventual, motivatia actelor de pus in aplicare, la ordinele acestuia. Aceste acte se cuvenea sa fie intelese. Un „releveu" - sit uenia uerbo - al numeroaselor ambiguitati ale Principatului augusteic a fost alcatuit de Robert fitienne. S-ar afla in cauza portretul lui August, personaj fragil, din punct de vedere fizic, insa figurat ca un barbat frumos, chiar majestuos, puterile principelui, vocabularul propagandei suscitate de imparat si de secondantii lui. Se pot adauga si altele, traduse de competentele lui August, de ezitarea intre idealul continuitatii si cel al „noutatii", nouitas. Cel dintai ideal era necesar succesiunilor la puterea imperiala si unui sentiment dinastic, profesat de regimul politic al Principatului, cultului imperial, mai jos prezentat de noi, si vocabularului religios. Limba latina putea disjunge „zeu", deus, de „divinizat", diuus, pe cand greaca ignora precautiile lui August, slujin-du-se de acelasi termen, theasU. Dar consolidarea Principatului, timid zamislit in 27 i.C, s-a realizat mai ales intre anii 23-l9 i.C.
Anii de criza: 23-l9 i.C.
in anii 23-l9 i.C. survin grave dificultati, pe mai multe planuri, care tulbura existenta Principatului, inca fragil. Acesti ani constituie o provocare serioasa destinata regimului politic augusteic. Cu abilitatea sa caracteristica, secondata de iscusinta unor sustinatori, ca Agrippa si Mecena, August izbuteste sa riposteze pertinent, incat Principatul sfarseste prin a iesi intarit, in chip manifest, din impas. Am constatat de altfel mai sus ca in 23 i.C. istoria institutionala a Principatului consemneaza mutatii importante, in directia consolidarii si unei relative clarificari a puterii lui August. Atunci si in anii subsecventi edificiul Principatului s-a completat si a asigurat regimului politic fara nume al lui August o substantiala trainicie. Principele trebuie sa infrunte practic ultima sfidare relevanta, lansata de adversarii sai, republicani si antonieni, care opereaza o alianta impotriva naturii, dar sudata de deznadejdea ramasitelor acestor tabere politice. Ca si presiunile initiate de catre aripa dura, de catre „ulii" din randurile propriilor suporteri, care doresc o monarhie intarita, ostentativ proclamata, susceptibila sa inlature scrupulele si precautiile preconizate de August. Ei au sprijinul plebei monarhiste a Romei, care, in 22 i.C, cu prilejul unei penurii alimentare, ofera lui August restabilirea si asumarea de catre el a dictaturii, refuzate insa de principe AMon. Ane, 5). Conjugarea dictaturii cu monarhia poate aparea ca bizara, dar nu trebuie sa uitam ca oricand, mai ales in secolul XX, dictaturile au tins sa devina monarhii oficializate si legalizate. De asemenea nu se cuvine omis faptul ca noua monarhie romana isi apropia im profil specific, practic inedit. Se adaugau, in lantul dificultatilor, starea precara a sanatatii lui August, bolnav in 23 i.C, si greutatile economice.
inca din 28-27 i.C. se ivisera divergente in factiunea partizanilor lui Octavian-August. Dupa Cassius Dio, Mecena devine purtatorul de cuvant al aripii radicale a acestei factiuni. El ii atribuie lui Mecena o cuvantare, in care consilierul lui Octavian-August ii cere insistent conducatorului statului sa nu abandoneze puterea si sa instaureze la Roma un despotism luminat, o monarhie limpede circumscrisa (DC, 52, 14-40). A fost oare rostita vreodata aceasta alocutiune? Contine aceasta cuvantare, in chip evident fabricata de Cassius Dio, cel putin in forma sa definitiva, un nucleu autentic? Probabil ca se impune un raspuns afirmativ, deoarece Horatiu da seama de preocuparea lui Mecena de a sugera cea mai buna forma de oranduire a Cetatii (O., 3, 8; 29). Cum am remarcat mai sus, August a optat pentru o abila solutie de compromis numai aparent. in favoarea unei asemenea solutii s-ar fi pronuntat si Agrippa, care ar fi pledat pentru restaurarea legalitatii republicane, asociata cu impartirea competentelor (DC, 52, l-l3). in orice caz, August pleaca in Hispania, intr-o campanie militara, in 26 i.C, si se intoarce la Roma in anul 24. Anumiti nobiles, de vita veche, dar uneori si de extractie recenta, erau ingrijorati de permanentizarea consulatului lui August, care ajunsese la al zecelea mandat. ii nelinisteau si privilegiile acordate atat lui Marcellus, nepotul lui August si concomitent ginerele lui, dat fiind ca era casatorit, inca din 25 i.C, cu lulia, fiica principelui, cat si fiului vitreag al imparatului, de fapt feciorul Liviei. Acestia au parcurs rapid cariera demnitatilor publice, fara sa se tina seama de limitele de varsta, ii tulbura pe antiaugusteici si primirea triumfala a lui August in Roma, unde a intrat in postura noului Hercule, insotit de Livia si de Octavia. Senatul a hotarat a doua inchidere a templului zeului Ianus.
in 23 i.C, se succed diverse evenimente intr-o ordine imposibil de reconstituit in vremea noastra. Nelinistea sporea la Roma, unde un nobilis de vita veche refuzase prefectura Orasului. Un proces a fost intentat proconsulului Macedoniei, al carui nume nu il cunoastem. I se reprosa ca intreprinsese un razboi in Tracia, fara aprobarea senatului. El s-a aparat declarand ca primise instructiuni de la August, care, din punct de vedere legal, inca nu putea sa se amestece in gestionarea provinciilor senatoriale. Marcus Terentius Varro Murena, coleg de consulat al lui August, reproba puterea abuziva a principelui. Libertatea, pe care regimul acestuia pretindea s-o ocroteasca, era suspendata de buzele si bunul plac al imparatului. Murena a aderat ori a sprijinit, prin ideile sale, o conspiratie in curs de formare, la care ne vom referi mai jos. intr-adevar, daca unii republicani, trecuti ulterior in tabara antoniana, ca Marcus Valerius Messala Corvinus si Gnaeus Domitius Ahenobarbus, se raliasera ferm regimului augusteic si moderarilor acestuia, grupati in jurul lui Agrippa, existau inca ferventi ai libertatii republicane. in frunte cu Fannius Caepio, ei au planuit uciderea lui August. Au fost rapid descoperiti, caci restaurarea republicii nu avea nici o sansa sa fie infaptuita. Au fost toti executati. A fost implicat si Murena, care a avut aceeasi soarta. Or Murena era fratele Terentiei, sotia lui Mecena. Prin intermediul Terentiei, Mecena si-a prevenit cumnatul asupra primejdiei care il ameninta.
Aceste manevre opozitioniste l-au impresionat pe August, care era din nou bolnav. Se pare ca suferea de cumplite colici hepato-biliare. August a convocat o reuniune a principalilor senatori si cavaleri. Toti participantii se asteptau ca el sa-l indice pe Marcellus ca succesor al lui. In schimb, Augiist a incredintat consubJjS8patiius Piso o arhiva, care incorpora statistica fortelor si veniturilor publice, rationammi iijJff ren% inelul-sigiliu din deget lui Agrippa (Suet., Aug., 28, 1; DC, 53, 30, 2). Se profila asadar o noua tentativa de restaurare a republicii, eventual monitorizate de catre Agrippa (Suet., Aug., 28, l-2). Dar medicul Antonius Musa a salvat viata principelui prin aplicarea unor noi tratamente, intemeiate pe bai reci si o dieta alimentara axata pe lichide si legume usor de digerat. Agrippa, in conflict cu Marcellus, s-a retras intr-o insula greceasca. Dar, tot in 23 i.C, Marcus Claudius Marcellus, fiul unui consul din 50 i.C. si al Octaviei, lovit de o maladie subita (gripa? grava afectiune gastro-intestinala?), moare in pofida tratamentelor lui Antonius Musa. Ulterior, poate la sugestia Octaviei si in 21 I.C, vaduva Iulia a fost maritata cu Agrippa, constrans sa divorteze de Marcella. Aceasta matroana era de fapt fiica Octaviei (Plut, Ant., 110, 3; DC, 45, 6, 5). Un asemenea „imbroglio" al familiei lui August da seama de o realitate revelatoare a vietii politice din secventa istorica in cauza. Ne referim la faptul ca, desi August nu era monarh oficializat, ci doar „leader" al unui regim institutional fara nume, in jurul lui si al Iuliei se dezvolta o ereditate defacto. insa toate regimurile totalitare si autoritare, cateodata chiar si democratice, au tendinta sa dezvolte succesiunea ereditara a puterii supreme. Iulia era o tanara femeie (28 de ani) frumoasa, cultivata, inteligenta, seducatoare si chiar frivola, inconjurata de admiratori stralucitori. in junii sau, se infiripeaza un „salon", un fel de cenaclu aristocratic si nonconformist, in care Agrippa, ce trecuse sensibil de 40 de ani, se simtea desuet, greoi si batran. Totusi Iulia ii daruieste cinci copii: Gaius, Lucius, Iulia, Agrippina si Agrippa Postumus (nascut dupa moartea tatalui). Agrippa devine in orice caz succesor desemnat al lui August. Decesul sau, in 12 i.C, va redeschide problema mostenirii lui August,
inca in 23 i.C, August abdicase din al unsprezecelea consulat. Desigur, el trebuia sa tina seama de reprosurile celor ce il invinuiau de confiscarea consulatului. In plus el cedeaza senatului ca provincii, pe viitor gestionate de catre acesta, Gallia narboneza si Cipru. In contrapartida, i se confera acel imperium proconsulare maius, care, astfel cum am aratat, ii chezasuia guvernamantul general al Imperiului si dreptul de a controla provinciile senatoriale. Pe la 1 iulie 23 se reorganizeaza si se consolideaza puterea sa tribuniciana, ostentativ viagera si inzestrata cu monitorizarea senatului (ius agendi cum senatu). In 19 i.C, conform alegatiilor lui Cassius Dio, August ar fi asumat consulatul viager si perpetuu (DC, 54, 10, 5). August insusi infirma aceasta informatie: i s-ar fi propus acest consulat perpetuus, reinnoit anual, dar l-ar fi refuzat (Mon. Ane, 5). De fapt August si-a arogat numai dreptul de a desemna oficial consulii sau de a controla nemijlocit alegerea lor. incat, in secventa istorica a construirii progresive a Principatului, segmentul 23-l9 i.C. s-a reliefat ca decisiv.
Criza a fost depasita si s-a favorizat potentarea noului regim politic, incepand din acelasi an 19 sau din 18 I.C, Agrippa este practic asociat la carma Principatului. El obtine un imperium proconsular si o putere tribuniciana pentru o perioada de cinci ani. Ambele puteau fi reinnoite si efectiv au fost prelungite in 13 i.C. August prevala in raport cu Agrippa datorita acelei auctoritas de care dispunea.
Gestionarea Imperiului
In tot cursul Principatului sau, August a repus in miscare vechile institutii ale Republicii. Dar, in paralel, cum am mai aratat, tot pe parcursul intregului sau Principat, a creat alte subsisteme politico-administrative, focalizate pe puterea sa personala si pe un aparat de gestiune inedit la Roma., care subintindea o autentica monarhie absoluta, nedeclarata si neoficializata. Ambigua, cum am reliefat. Claude Nicolet a scos in evidenta faptul ca Principatul se suprapunea institutiilor republicane, ca stabilea cu locuitorii Imperiului relatii noi, de natura paternalista. Iar Mano Pani considera ca, ulterior, in secolul I d.C., mediile politice conservatoare vor incerca sa recupereze Principatul, sa-l integreze desuetului sistem institutional. Un asemenea efort nu avea sorti de izbanda. Pentru ca, astfel cum am mai semnalat, in virtutea logicii sale intrinseci, noul sistem gestionar era obligat sa impuna erodarea ineluctabila a vechilor structuri republicane, persistente, insa golite de substanta lor reala .
Ca orice aristocrat opulent, August dispunea de un aparat administrativ privat, menit sa-i gestioneze bunurile personale. Cum insa, chiar din timpul sau, bunurile personale ale principelui au tendinta sa se confunde cu cele ale statului, cele mai importante secretariate aluneca spre statutul de birouri centrale ale Imperiului. Principalii secretari ai principelui, cu totii liberti si inca relativ putin specializati, sunt asistati de subordonati marunti, de asemenea liberti ori sclavi.
Deocamdata birocratia este inca foarte redusa. Pe de alta parte August si ulterior succesorii sai aveau nevoie de consilieri. Nici un sef de stat, inclusiv si mai ales un dictator, nu se poate dispensa de consilieri mai mult sau mai putin specializati. August avea nevoie uneori de opinia unui grup relativ amplu de consilieri. Existau modele, operationale in trecut, precum consiliile de „prieteni" si de adjuncti, care, sub Republica, asistasera magistratii si promagistratii, dar si comitetele de „prieteni", philoi, specifice monarhiilor elenistice. August a recurs la sprijinul unui comitet ori consiliu senatorial, alcatuit din cei mai importanti si mai loiali senatori. Am semnalat, in subcapitolul anterior, o intrunire a unui asemenea consiliu. inca din timpul Principatului augusteic se schiteaza, ca organ permanent, un consiliu de amici, constituit din senatori si cavaleri competenti. Sub succesorii lui August, acest consiliu va deveni un adevarat „braintrusf, menit sa ajunga principa