g4q18qy
Statul de vocatie "mondiala"
Cum s-a aratat intr-un capitol anterior, dupa cucerirea Cartaginei (146 i.e.n.) si realizarea unei masive expansiuni in Orient, Roma ajunsese sa controleze intreg bazinul mediteraneean. Mediterana insasi a fost numita de romani "marea interioara" sau "marea noastra", mare internum ori mare nostrum. Numai anumite zone din Libia, Egipt si Asia nu fusesera inca anexate Romei, care insa Ie-a incorporat Imperiului pana la sfarsitul secolul I i.e.n. incat Roma a ajuns sa creeze ceea ce mentalitatile vremii considerau a reprezenta un stat "mondial" ducand astfel la bun sfarsit ce incercasera zadarnic sa infaptuiasca atatia altii inaintea sa, adica Pyrrhus, regele Epirului, Cartagina, Seleuicizii sirieni, indeosebi Antiochos III. Aceasta infaptuire era un imperiu, aflat in vadita contradictie cu organizarea, sau, cum se spune indeobste, "constitutia" orasului - stat, pe care Roma o conserva si nu o pierde decat dupa puternice convulsii, dupa aprige rezistente ale fortelor traditionaliste - in special oligarhice - dupa conflicte civile, care, in secolul I i.e.n, caracterizeaza o criza de crestere acuta. Pana cand Roma, dupa 31 i.e.n., dobandeste, dupa o formula celebra a lui Tacit, "pace si principe", pax et princeps (de pilda in Ann., 1.4.1.)- Acesti doi factori se interconditionau, constata Tacit nostalgic. Pacea se obtinuse numai cu pretul pierderii republicii si instaurarii principatului, iar principatul constituia o solutie nefericita, care adusese insa pacea.
in orice caz imperiul Romei tindea progresiv sa echivaleze cu "lumea locuita", oikoume'ne, adica de fapt cu lumea civilizata, cea a grecilor, romanilor si fenicienilor, ca si a vecinilor si satelitilor acestora. "Secolul" 133-31 i.e.n. a constituit era "revolutiilor", nu atat in sens social, cat in cel politic, deoarece treptat s-a produs fenomenul care a fost denumit "revolutia romana" si substituirea republicii oligarhice de catre monarhia imperiala1.

Contextul economic si social
in Italia, se dezvolta o bogata productie artizanala pe care Roma o exporta pretutindeni. Numai atelierele mestesugaresti din Orient pot s-o concureze. Agricultura se practica pe scara larga, in Italia si in provinciile cucerite, in folosul Romei. in limitele tehnologiei antice, ea tinde clar spre o productie intensiva. Se dezvolta viticultura si olivicultura, insa si produsele granicole. Agricultura romana producea si pentru export, desi concomitent Italia importa grane din provincii, mai ales din Sicilia si din Africa romana.
Pamanturile Italiei ajung sa fie dominate de mosii lucrate de masele mari ale sclavilor, proveniti dintre numerosii prizonieri de razboi sau cumparati in targurile de sclavi. Deloc romanizaS! inca, acesti sclavi lucreaza in turme imense, conduse de sefii lor si de vechili, traiesc in asa numitele ergastule, adevarate temnite, in care erau inchisi noaptea si duceau o existenta animalica. Cei mai voinici dintre ei devin gladiatori si sunt antrenati pentru luptele din arene, mult gustate de romani. La orase, sclavii ajung meseriasi, servitori, coafori de lux, specializandu-se adesea la nivelul unei inalte calificari. Unii sclavi sunt intelectuali, chiar dascali de conditie modesta. in orice caz sclavii de la oras traiesc mai bine decat cei de la Aara, a caror conditie dura fusese evocata de Plaut si va fi ulterior descrisa de Apuleius. De altfel sclavii urbani sunt mai lesne, mai rapid eliberati.
in aceste conditii, se produc ample rascoale de sclavi, investite atat cu caracter social, cat si cu o anumita vocatie "nationala", de fapt antiromana. Pe de arta parte, aceste rascoale tind sa-si afle un suport ideatic si intra in legatura cu o manifesta revivrficare a utopiei stoice. insa s-a exagerat mult cand s-a afirmat constituirea, la sfarsitul secolului al ll-lea i.e.n., a unei adevarate "internationale rosii" a antichitatii. De fapt Blossius din Cumae revitalizeaza utopia sociala, preconizata candva de intemeitorul stoicismului, Zenon din Kition, care proclamase egalitatea tuturor oamenilor si recomandase suprimarea tuturor barierelor etnice si sociale. Blossius devine atat consilierul lui Tiberius Gracchus, cat si al heliopolitanilor din Pergam, mentionati de noi mai jos ca unii care incercau sa realizeze pe pamant cetatea soarelui, visata de stoici. Oricum, intre 136 si 132 i.e.n., se desfasoara prima mare rascoala a sclavilor din Sicilia, sub conducerea sirianului Eunus si a cilicianului Kleon. Sclavii rasculati cuceresc Agrigentum, proclama ca rege pe Eunus, sub numele de Antiochos, purtat de regii seleuicizi, adversari ai Romei, bat moneda, isi statornicesc o capitala (Enna) si infrang trei armate consulare, pana cand sunt in sfarsit zdrobiti. Pe de alta parte, in 133 i.e.n., Attalos III, regele Pergamului, moare fara urmasi legitimi si lasa statul sau mostenire romanilor. Dar Aristonikos, fiul nelegitim al altui rege al Pergamului, Eumenes II, se rascoala, sprijinindu-se pe saracii liberi, pe sclavi si pe liberti. Sub influenta lui Blossius, el creeaza un stat al soarelui, al heliopolitanilor, care preconiza egalitate sociala. in batalia de la Leukai (129 i.e.n.), heiiopolrtanii il inving si il captureaza oe consulul Publius Licinius Crassus. insa curand consulul Marcus Perperna infrange pe heliopolitani si creeaza pe teritoriul Pergamului provincia romana Asia, prima posesiune romana pe continentul asiatic. intre 104 si 101 i.e.n. are loc o noua si masiva rascoala a sclavilor din Sicilia, care isi fauresc din nou un stat, lichidat cu mare greutate de fortele romane.
Dar in 73-71 i.e.n. izbucneste o mare rascoala a sclavilor chiar in Italia. Aceasta rebeliune a fost condusa de un sclav trac, Spartacus, evadat din scoala de gladiatori de la Capua, Miscarea lui Spartacus s-a extins rapid in sudul Italiei, unde a incorporat saizeci de mii de sclavi, care au biruit armate consulare. Dupa parerea noastra si aceasta seditiune a asumat un caracter antiroman, pe langa cel social, intrucat rasculatii s-au indreptat la un moment dat spre nord, cu scopul de a iesi din Italia. insa au renuntat la acest plan si, in 71 i.e.n., au fost invinsi de Marcus Licinius Crassus pe raul Silarius. Sase mii de sclavi au fost crucificati pe celebra artera rutiera a Italiei, care se numea Via Appia. Rascoala lui Spartacus a generat la Roma o teribila stare de anxietate. Multe veacuri dupa reprimarea sa, romanii incercau o angoasa pronuntata, daca se declansa cea mai mica tulburare printre sclavi, deoarece se temeau de reeditarea rebeliunii lui Spartacus. De altfel, curand, romanii au inteles ca munca sclavilor in turme era nerentabila si primejdioasa.
in randurile oamenilor liberi devenise cu totul nerelevanta opozitia dintre patricieni si plebei, in interiorul nobilimii, nobilitas, care monopoliza in practica consulatele, plebeii sunt chiar mai bogati si mai influenti decat patricienii. Ierarhia sociala a oamenilor liberi se invedereaza variata si mobila. Taranii si meseriasii liberi nu dispar din Italia, contrar alegatiilor unor surse antice. Dar ogoarele micilor proprietari continua sa fie acaparate de latifundiarii care se invecinau cu ele, incat devin cardinale, in aceasta perioada, problema pamantului, de care aveau nevoie taranii, si cea a datoriilor. Pentru a le calma partial, sunt create colonii in Italia si in exteriorul ei, populate de veteranii saraci. in Roma insasi abunda saracii, italici si chiar neitalici, imigrati in Capitala. Plebea urbana a Romei tinde sa se pauperizeze, incat se recurge la distributii frumentare, adica la impartiri de alimente, gratuite sau la un pret redus. in 107 i.e.n., spre a rezolva problemele ridicate de necesitatea unor efective militare sporite, Marius, devenit consul, initiaza cea mai profunda reforma a armatei romane. El inlocuieste recrutarea in principiu obligatorie a cetatenilor, care aveau un anumit venit, cu inrolarea pe baze voluntare, inclusiv a celor mai saraci romani, numiti capite censi, deci "cei trecuti in cens pe cap de om", adica fara nici un venit (SALL, lug., 86, 23). Acesti soldati saraci doreau un serviciu militar prelungit, se transformau in militari de profesie, nu se simteau legati de institutiile Republicii, ci de comandantul lor. Daca lipseau razboaiele externe, puteau sa-i imbogateasca si conflictele interne. Consecintele pentru evolutia structurilor politice au fost asadar incalculabile.
S-a dezvoltat totodata o adevarata burghezie, de fapt o importanta patura de cavaleri financiari si publicani, adica de arendasi de impozite. intr-adevar impozitele indirecte nu erau percepute de functionari ai statului, ci date in arenda. Cavalerii intra adesea in conflict cu senatorii, care teoretic faceau si ei parte din ordinul ecvestru, categoria sociala a cavalerilor. Totusi senatorii tind sa constituie o aristocratie a marilor proprietari de pamant, intrucat, inca din secolul al lll-lea i.e.n., camata, operatiile financiare si comertul erau interzise membrilor senatului *. Senatul este format din fosti magistrati, adesea imbogatiti din exploatarea provinciilor. in general senatorii se simteau atasati de idealurile unei republici traditionaliste. Spre sfarsitul secolului al ll-lea i.e.n., anumiti senatori militeaza pentru reforme destinate reechilibrarii si nu distrugerii edificiului socio-politic. in cursul secolului I i.e.n., acesti senatori reformisti se vor pronunta pentru un regim dictatorial si chiar pentru instaurarea monarhiei.
Viata politica interna
Republica romana cunoaste probleme politice foarte complicate. in Roma prevala un climat de libertate relativa, de care beneficiau mai ales categoria sociala diriguitoare, insa si plebea
Numai industria caramidariei putea fi practicata de senatori, deoarece se considera ca era legata de pamant. O lege din 218 i.e.n. cantonase senatorii in cultivarea pamantului si amorsase diferentierea lor de cavaleri. Un plebiscit din 129 i.e.n. consacra separarea senatorilor de ordinul ecvestru, intrucat le interzice participarea la activitatile centurilor de cavaleri. Ulterior o lege judiciara a rezervat cavalerilor participarea la juriile tribunalelor permanente, create pentru a se ocupa de anumite probleme, inclusiv de acuzatiile privind guvernarea abuziva a provinciilor: vezi Joseph HELLEGOUARC'H, La rapubliqua romaine de Caton a Sylla, in Rome et nous. Ma-nuel d'initiation a la littarature eta la civilisation latine, Paris, 1977, p. 60. cetaSeneasca. Dreptul de apel la popor, ca suprem judecator, asigura in continuare cetatenilor romani garantii de integritate si libertate personala. Forul Romei continua sa functioneze ca locul infruntarilor politice deschise. Concomitent sporeste rolul politic concret al adunarilor populare, in special al conditiilor tribute, devenite principalul organ legislativ al cetatenilor de rand. Dar, dupa 48 i.e.n. si indeosebi dupa 31 i.e.n., impactul real al adunarilor populare va diminua considerabil.
Murti romani credeau inca ferm in regimul republican. Totusi procesul destramarii "constitutiei" republicane era inexorabil, in vreme ce institutiile traditionale erau supuse unei destabilizari progresive. Cine detinea insa esentialul puterii in Roma acestor vremuri? Desigur tot senatul, dar autoritatea lui reala cunoaste o eroziune ineluctibila, in cadrul procesului de adaptare a Orasului, Urbs, la imperiul ecumenic, pe care il domina. Puterea personala sfarseste prin a coplesi institutiile republicane. Doua "partide1, doua factiuni isi disputa intaietatea unei vieti politice framantate, in care abunda loviturile de forja, razboaiele, violenta. Sunt "optimatii", adica "cei mai buni', optimates, si "popularii", populares. Optimatii militeaza pentru conservarea institutiilor republicane, dar sl a privilegiilor vechii nobilitas. Popularii preconizeaza initial reechilibrarea puterilor in stat, salvarea micii proprietati agrare, reducerea datoriilor contractate de saraci si se sprijina pe plebea de rand si pe unii italici. Ulterior aceste obiective ajung pentru ei subsidiare, ca elemente ale unei platforme propagandistice, intrucat urmaresc distrugerea institutiilor republicane si promovarea puterii personale. Aceste "partide" iau nastere tocmai in jurul anului 133 i.e.n., la capatul unei lungi perioade de stabilitate politica interna, secolul Scipionilor, era de aur a Republicii.
in 133 i.e.n., devenit tribun al plebei, Tiberius Gracchus obtine votarea de catre conciliul plebei a unei masuri legislative, care limita la 500 de iugere (iugera, adica 125 ha) suprafata domeniilor posedate de cineva din "ogorul public", ager publicus, adica pamantul acaparat in Italia de la alte populatii. Pamanturile rezultate din aceasta limitare urmau sa fie arendate taranilor romani saraci. Dar, in decembrie 133, cand candida la un nou mandat tribunician, spre a obtine inzestrarea saracilor din mostenirea lui Attalos III, spre a crea noi colonii romane, o legislatie judiciara modificata si reducerea serviciului militar pentru micii proprietari, in senat se voteaza instituirea starii de urgenta, sub forma unui senatusconsuK ultim, care proclama: "sa aibe grije consulii ca statul sa nu sufere vreo vatamare". Ca urmare, seful religiei romane, adica pontifex maximus Scipio Nasica, il ucide de Tiberius Gracchus pe Capitoliu, impreuna cu trei sute de partizani ai lui. Cu toate acestea, in 123-l22 i.e.n., Gaius Gracchus, fratele celui ucis, devenit la randul sau tribun al plebei, impune un pachet de legi favorabile plebei si italicilor. in tribunalele, care controleaza administratia provinciala, sunt promovati cavaleri in locul senatorilor. insa Gaius Gracchus nu mai este reales pentru 121 i.e.n. si este ucis, impreuna cu trei mii de adepti ai sai. in majoritatea lor, legile Gracchilor cad in desuetitudine. Alti exponenti ai popularilor au soarta Gracchilor in 100 i.e.n. : Lucius Appuleius Saturninus, tribun al plebei, si Servilius Glaucia, praetor. Iar in 91 i.e.n., este asasinat Livius Drusus, adept al legislatiei gracchiene si initiatorul proiectelor de a acorda cetatenia romana italicilor. in consecinta, o parte dintre aliatii italici ai Romei, indeosebi samnitii, pioentii si marsii, se rascoala. Se declanseaza astfel un sangeros conflict in inima Italiei, cunoscut sub numele de razboi cu "aliatii", socii, sau razboiul "social". Rebelii isi instaleaza o administratie proprie, inzestrata cu un senat si o capitala la Corfinium. Dupa lupte grele, romanii ii inf rang, dar trebuie sa acorde cetatenia romana tuturor italicilor.
in 88 i.e.n. izbucneste primul razboi civil roman, desfasurat intre cetateni. Pentru ca i se luase comanda trupelor trimise impotriva lui Mitridate, Sulla, exponentul optimatiilor, ocupa cu legiunile sale Roma - era prima oara in istoria Cetatii cand un general isi lansa armata impotriva ei, - pe cand Marius, fost de mai multe ori consul si exponent al popularilor, fuge in Hispania. Totusi in 87 i.e.n., popularii profita de absenta lui Sulla din Italia si condusi de Lucius Cornelius Cinna, ocupa, la randul lor, Roma. Marius moare in 86 i.e.n., cand isi exercita al saptelea consulat. in sfarsit, in 82 i.e.n., dupa o batalie sangeroasa, desfasurata la portile Romei, Sulla cucereste din nou Capitala si instituie propria sa putere personala. Au loc proscripjii masive, maceluri carora cad victima mii de cetateni, inclusiv saizeci de senatori. Sulla este proclamat dictator pentru impunerea unei noi legislatii si reorganizarii statului in folosul optimatilor. El ar fi putut institui monarhia, insa, sub presiunea puternicii familii nobile si plebeiene a Meteiiiior, se retrage de la putere in 79 i.e.n. Treptat masurile sale legislative sunt anihilate, mai ales in 70 i.e.n., cand consulatul este detinut de doi oameni politici foarte importanti, Marcus Licinius Crassus si Gnaeus Pompeius. Esueaza tentativa aripii radicale a popularilor de a acapara puterea, sub conducerea lui Lucius Sergius Catalina, in 63 i.e.n. si in timpul consulatului lui cicero.
Dar in 60 i.e.n., alt exponent al popularilor, adica Gaius lulius Caesar, se intelege cu Pompei si Crassus sa domine impreuna statui. Ce caracter avea aceasta intelegere calificata de romani ca primul triumvirat? Desigur exclusiv privat, insa ea punea capat functionarii normale a institutiilor republicane. Toate evenimentele posterioare nu au constituit decat un lung si crud epilog. Devenit consul in 59 i.e.n., Caesar lasa mana libera tribunului plebei, Clodius, care obtine exilarea temporara a lui Cicero. in vreme ce Caesar intreprindea in Gallia un lung razboi de cucerire, Crassus moare in 53 i.e.n., intr-o lupta data impotriva partilor. Triumviratul se dizolva, Pompei se apropie de senat, pe cand la Roma functionarea normala a procesului institutional se gripeaza; intr-o anumita perioada, nici nu pot fi alesi consuli inainte de 1 ianuarie al anului, cand magistratii supremi urmeaza sa-si preia mandatul. in 49 i.e.n., demis din functiile sale militare, Caesar trece Rubiconul, patrunde in Italia si ocupa Roma. in 48 i.e.n., el zdrobeste pe Pompei, care comanda armatele optimatilor, la Pharsalus, si lichideaza alte forte republicane, comandate de Cato, stranepotul scriitorului, in Africa, la Thapsus, in 46 i.e.n. La Roma, desemnat dictator pe zece ani si apoi pe viata, Caesar efectueaza reforme fundamentale: el promoveaza in senat partizanii sai, acorda cetatenia romana gaililor cisalpini, creeaza colonii pentru plebe in afara Italiei, reorganizeaza calendarul roman. Caesar arboreaza fata de fostii sai vrajmasi republicani politica de reconciliere, iertare si blandete, mansuetudo, dar, in acelasi timp, este practic divinizat, intrucat statuile sale sunt asezate in templele lui lupiter si Quirinus.
incat la 15 martie 44, sau cum spuneau romanii la idele lui martie, Marcus lunius Brutus, mentionat ca epitomator in capitolul anterior, si Gaius Cassius Longinus conduc un grup de conspiratori, care il ucid pe Caesar in senat. Conjuratii credeau ca republica isi va reveni de la sine si nu pregatisera inca o solutie pentru rezvolvarea problemelor institutionale, care se puneau la Roma. in pofida eforturilor intreprinse de Cicero si de alti republicani, vechile institutii sunt definitiv lichidate in 43 i.e.n., cand o lege Titia incredinteaza intreaga putere celui de al doilea triumvirat, de data aceasta oficial constituit. Triumvirii sunt Octavian, fiul adoptiv al lui Caesar, Marcus Antonius, fost auxiliar principal al dictatorului, si Lepidus, general roman. in octombrie 42 i.e.n., la Philippi, in Macedonia, triumvirii infrang fortele republicane: Brutus si Cassius mor. in 40 i.e.n. are loc reinnoirea triumviratului: Antonius primeste Orientul, Lepidus, Africa, iar Octavian dobandeste Occidentul european. Ulterior Octavian ia Africa de la Lepidus si la 2 septembrie 31 i.e.n. la Actium, zdrobeste pe Antonius, pe care il sustinea Cleopatra, regina Egiptului ptolemaic.
Politica externa
Cum am aratat mai sus expansiunea Romei in jurul Mediteranei este practic desavarsita. Patru evenimente cardinale ilustreaza, in aceasta vreme, evolutia politicii externe romane.
Cel dintai il constituie razboiului purtat in Africa de romani. impotriva lui lugurtha, regele numiziior, fostii aliati ai Romei, in cursul ultimilor razboaie punice. Acest razboi (11l-l05 i.e.n.) n-a fost de fapt decat un conflict local, majorat considerabil, in ochii opiniei publice romane, de complicatiile politice interne, pe care Ie-a generat la Roma coruperea aristocratiei romane de catre neinsemnatul rege numid si mai ales de pana stralucitoare a lui Salustiu, ce a imortalizat aceasta confruntare militara africana. Al doilea eveniment importantii constituie invazia cimbrilor si teutonilor (109-l01 i.e.n.), primul atac germanic masiv lansat impotriva teritoriilor romane. Barbarii patrund chiar in Italia septentrionala si ajung pana la Pad, insa sunt in cele din urma infranti de Marius.
Cel mai primejdios adversar al Romei, singurul care a periclitat serios expansiunea romana, cel putin in Orient, de fapt cel mai darz si mai insidios vrajmas al romanilor, dupa lichidarea lui Hannibal, a fost Mitridate VI Eupator, regele Pontului, care insa domina vaste teritorii in jurul Marii Negre, inclusiv Crimeea. Romanii au avut nevoie de trei razboaie, desfasurate in 89-84, 83-81 si 74-63 i.e.n., pentru a-l invinge. Si de fapt, in 63 i.e.n., Mitridate a fost constrans sa se sinucida din pricina unei rascoale, conduse de fiul sau, Pharnaces. in primul razboi, Mitridate cucerise provincia romana Asia si debarcase in Grecia, unde s-au revoltat impotriva romanilor Atena, Sparta si alte cetati. Cu mare greutate Sulla l-a biruit pe Mitridate si la 1 martie 86 i.e.n. a ocupat Atena, unde miscarea antiromana era condusa de filosofi stoici si epicureici. Dupa moartea lui Mitridate si lichidarea rapida a lui Pharnaces in 47 i.e.n. *, pret de mai multe secole nimeni n-a mai primejduit serios imperiul teritorial al Romei.
Al patrulea eveniment important a fost cucerirea Qalliei de catre Caesar si fixarea frontierei romane pe Rin. Marele general si-a lansat trupele in 58 i.e.n. si, pornind din Qallia marboneza, adica meridionala, provincie romana cam din 120 i.e.n., sub pretextul protejarii gallilor de presiunile exercitate de germani, a ocupat intreaga Gallie si a zdrobit o mare rascoala, condusa de Vercingetorix. Aceasta rascoala fusese sprijinita chiar de tribul haeduilor, vechi aliati ai Romei. Operatiile de curatire s-au desfasurat pana in 50 i.e.n. Astfel imperiul teritorial al romanilor iese din zona pur mediteraneeana si tinde sa-si stabileasca granitele pe limite naturale, cum erau Rinul in vest si Eufratul in estul asiatic. in continuare, cel putin pana la domnia lui Traian (98-l17 i.e.n.), romanii se vor stradui mai ales sa consolideze aceste frontiere si sa completeze cuceririle efectuate anterior.
Religia si filosofiile
Zeii majori ai religiei romane fusesera asimilati, cum am semnalat in alt capitol, divinitatilor panteonului grec. De fapt religia romana traditionala se mentine foarte solid mai ales la sate, unde sunt adorate zeitatile rustice, penatii, zeii interiorului casei, manii, cei ai stramosilor, larii, divinitatile exteriorului locuintelor si raspantiilor. in orase, indeosebi in randurile elitelor intelectuale, se difuzeaza panteismul stoic, ateismul epicureic, monoteismul filosofic. incep sa castige teren, mai ales in randurile oamenilor de conditie modesta, cultele soteriologice, religiile salvarii, de sorginte orientala, fundate pe fervoare, pe devotiune totala, pe rituri exterioare spectaculoase si pe credinta in mantuirea sufletelor. Criza mentalitatilor, razboaiele civile favorizeaza difuzarea acestor religii. in vremea lui Sulla, patrunde la Roma cultul zeitei egiptene Isis si ia nastere o comunitate isiaca. Iar, inca din secolul al ll-lea i.e.n., se difuzase, ca un cult mai puternic, cel al zeitei siriene Atargatis, asociata zeului Hadad. Se extind de asemenea anumite curte microsiatice. Religia dionisiaca, odinioara reprimata, persista totusi, dar este controlata de stat. Autoritatile statale romane voiau sa-si subordoneze si sa tina sub control orice teurgie.
Dupa 150 i.e.n. si prin excelenta in secolul I i.e.n., se propaga masiv, am spune aproape exuberant, diverse filosofii. Criza mentalitatilor traditionale se reflecta in diversitatea preocuparilor
* Eliminat de Caesar, care, dupa batalia de la Zela si zdrobirea ultrarapida a lui Pharnaces, a rostit celebrele cuvinte "am venit, am vazut, am invins", ueni, uidi, uici. filosofice. Deosebit de semnificativa apare expansiunea filosof iilor politice. Emerg idei, care vizau crearea si potentarea puterii personale. Desigur apararea institutiilor republicane este stralucit ilustrata de teoreticieni de mare valoare, precum Cicero. De altfel militantismul in favoarea republicii ramane mult timp ideologia oficiala, manevrata mai ales de optimati. Dar Salustiu, partizan al lui Caesar si adversar al optimatilor, a fost si el republican convins. Se arboreaza conceptul de concordie, homanoia, cum ii spuneau grecii, insa si idei care proclamau valentele superioare ale disciplinei, ale rigorii militare si cetatenesti. in batalia pe care o angajasera impotriva Gracchilor, optimatii asuma o strategie abila, caci agita spectrul tiraniei si al regalitatii, odioase romanilor de multe secole. Corpus-ul legilor sultane - cam douazeci la numar - include un nucleu de drept si de doctrina politica manifesta. Ele urmareau paralizarea tribunatului plebei, organizarea carierei demnitatilor, cursus honorum, restructurarea senatului, provinciilor, marilor comandamente militare. Sulla nazuise sa apara ca un nou Romulus. Mai tarziu Cato din Utica, descendentul prozatorului, va opune doctrinei ciceroniene, relativ conciliante, rigorismul moral.
Popularii asuma, la randul lor, teoria egalitatii drepturilor. Stoicismul, care o sustinuse, prin intermediul lui Blossius, are ulterior tendinta s-o abandoneze. insa popularii continua sa militeze pentru 'dreptul egal" sau "echitabil", ius aequum 2. Sunt astfel legitimate legile si distributiile frumentare. Gracchii promoveaza teoria poporului rege, desi mai tarziu popularii vor crede ca acesta trebuie sa-si delege puterile unui om providential. Sunt afirmate drepturile tribunilor plebei, insa se proclama si necesitatea de a se majora influenta concreta, pe care o exercitau adunarile populare. De fapt popularii se pronuntau si pentru schimbarea sistemului de vot din adunarea centuriata, structurat oligarhic si conceput astfel ca sa favorizeze pe cei mai opulenti cetateni. Cicero opune acestor conceptii ideea concordiei ordinelor sociale, adica a senatorilor, cavalerilor si notabililor locali, atat impotriva oligarhiei extremiste, cat si impotriva puterii militare si agitatiei tribuniciene. Ulterior, dupa conflictul cu Clodius, Cicero va imbratisa idealul unei "intelegeri a tuturor celor buni" (consensus uniuersorum bonorum), inchipuita ca o intelegere a majoritatii, ca un plebiscit generalizat3.
Filosofiile propriu zise castiga teren la Roma. Care curente si scoli filosofice se impun? in primul rand stoicismul, divizat din punct de vedere politic, dar reunit in jurul promovarii virtutii, suportarii soartei proprii, existentei rational organizate. Panaetius, mentionat de noi in alt capitol, si Posidonius (135-50 i.e.n.) sunt promotorii stoicismului mediu, care accepta conotatii astrolo-gice. Totodata, acesti doi corifei ai stoicismului se apropie de ideologia politica a nobilimii romane. De astfel, stoicismul isi are si exponentii sai pur romani, precum Cato din Utica.
Epicureismul cunoaste la Roma era sa de aur, care va dura pana la moartea lui Horatiu. Campania constituia un focar activ de iradiere a ideilor epicureice, difuzate la Roma printre antitraditionalisti, in conditiile modificarii utilajului mental. Mai multi autori, ca Amafinus si altii, facusera cunoscute ideile epicureismului, de altfel in scrieri de o mediocra valoare artistica. De fapt ilustreaza epicureismul mai ales Lucretiu, dar si Caesar insusi, dupa cum si Sisenna, Atticus, prietenul lui Cicero, si Philodem din Gadara. De o propagare chiar mai ampla beneficiaza Noua Academie probabilista si antidogmatica. Pe urmele lui Carneade, care o ilustrase in secolul al ll-lea i.e.n., ea este imbratisata de Philon din Larissa, de Cicero si chiar de Salustiu. Toate scolile filosofice infloresc la Atena ca si in Roma insasi. Un climat intelectual, am spune functional, se constituie la Roma.
Arhitectura, artele plastice, cultura
Arhitectura si artele plastice contribuie la transformarea vizibila a Romei si a oraselor italice. Este adevarat ca ele actioneaza mai putin in directia infrumusetarii locuintelor private si in mai mare masura pentru dezvoltarea monumentelor si cladirilor publice. Vechile tempie de tip etrusc sunt substituite de edificii mai luxoase, mai elegante. in jurul Forului sunt ridicate basilici, unde se reunesc si se plimba cetatenii romani. Cato cel Batran, in 164 i.e.n., cladise prima basilica, ale carei denumire si idee fusesera imprumutate Orientului elenistic. Basilica va deveni insa monumentul cel mai caracteristic al romanilor. De asemenea foarte tipic romana este si Tabularium, cladirea arhivelor, ridicata in 78 i.e.n., pe partea din Caprtoliu, care domina Forul. Etajul acestei cladiri comporta arcade elegante. Arcada si bolta erau elemente arhitectonice cunoscute orientalilor, grecilor si etruscilor. De fapt arcada fusese preluata de la etrusci si patrunsese, inca din secolul al lll-lea, in arhitectura romana.
Este reconstituit templul lui lupiter Capitolinul si, sub Sulla, se ridica un nou sediu pentru intrunirile senatului. Pompei construieste primul teatru din piatra (in 55 i.e.n.), iar Caesar reface vechiul For; insa, deoarece acesta se dovedea neincapator, adauga un altul, Forum lulium, cu o basilica eleganta in general, se conserva vechiul tip italic in planurile de constructie, dar se difuzeaza in arhitectura romana influentele grecesti, sensibile in aspectul coloanelor si porticurilor. Vechea casa romana este inzestrata cu o curte vasta si cu gradini, dupa modelul locuintelor elenistice. Dezvoltarea urbanistica poate fi perceputa nu numai la Roma, ci si laTibur, Praeneste, Pompei, etc.
Sculptura si pictura, ilustrate adesea de artisti greco-orientali, promoveaza portretul "realist", relativ exact, cum denota imaginile si busturile lui Sulla, Pompei si Cicero.
S-a constatat insa alaturi de o arta de imitatie a realitatii si mai ales a modelelor grecesti, evident de inspiratie clasicizanta si aristocratica, un filon popular, "plebeian", profund italic si expresionist, care poate fi deslusit in diverse marturii artistice. Se constata gustul pentru expresionism si reprezentari simbolice, chiar in opere de arta oficiala, cum este altarul lui Domitius Ahenobarbus, aproximativ datat in 100 i.e.n., pe care este reprezentat un sacrificiu. Proportiile normale sunt perturbate astfel incat sa se confere taurului, dus ia sacrificiu, o talie gigantica in raport cu personajele care il inconjoara 4. Concomitent, in pictura parietala, se iveste o anumita tendinta spre o grajie rafinata, interiorizata, "alexandrina". Prin 80 i.e.n. emerge al doilea stil al picturii parietale romane. Dezvoltand de fapt tendinte anterior manifestate la Delos si in Etruria, acest al doilea stil deschide peretii despartitori ai incaperilor, care practic sunt suprimati prin evocarea perspectivelor in "trompe l'oeiT. Se creeaza astfel o iluzie completa, intemeiata pe descoperirea perspectivei si pe sugerarea unui univers mitologic gratios, in care prevaleaza lumea visului, preconizata si de poetii fideli tehnicilor callimahismului, care vor fi mentionati in capitolul urmator. Octavian si artistii epocii sale vor milita insa pentru un clasicism mai aspru, mai masiv, mai "realist" 5.
Totodata climatul intelectual al vremii inregistreaza dezvoltarea invatamantului, care are inca totdeauna un caracter privat, deoarece profesorii sunt platiti de parintii elevilor. Se dezvolta toate nivelele scolii: cel elementar, ilustrat de litterator, invatator, deoarece deprinde copiii sa citeasca si sa scrie, cel mediu, reprezentat degrammaticus, care preda elevilor arta gramaticii, adica a interpretarii multilaterale, nu numai gramaticale, ci mai ales literare a textelor (pe langa alte discipline de cultura generala), si cel superior, unde cursurile sunt organizate de un rhetor (retor) sau de un filosof.
in acelasi timp se inmultesc bibliotecile si librariile. De altfel librariile erau si edituri, in care se multiplicau de mana operele scriitorilor. Astfel Tiro, libertul si biograful lui Cicero, se manifesta si ca editor important. Bibliotecile, deocamdata inca particulare, sunt bogat inzestrate si accesibile grupurilor de prieteni. intr-adevar, se dezvolta, in ambele "partide", grupuri de presiune, care de multe ori coincid cu cercurile cultural-politice. Daca in secolul al ll-lea i.e.n. nu se poate identifica decat un singur cerc cultural-politic, adica cel al Scipionilor, acum emerg mai multe asemenea focare de cultura si de dezbatere ideologica, chiar nestructurate. Aceste cercuri, circuli, actionau in conditiile afirmarii legaturilor clientelare, traditionale la Roma, si se grupau in jurul unor personalitati ca Cicero, Caesar, Cato din Utica, Atticus sau in preajma poetilor neoterici.
Literatura
Practic, in spatiul literar se afirma aproape toate genurile si speciile. in secolul I i.e.n., ne aflam, la nivelul unuia dintre varfurile literaturii latine, in realitate in primul ei veac de aur. De fapt numai scriitorii epocilor lui August, ca si ale lui Nero, Traian si ai renasterii constantino-teodosiene vor atinge standarduri comparabile celor realizate in acest secol, in aceasta epoca, numita de unii "ciceroniana". Pe de alta parte, intreaga literatura a vremii oglindeste rafinarea modului de viata al romanilor, schimbarile survenite in utilajul lor mental.
Daca literatura preclasica fusese dominata de poezie, acum pe primul plan se impune proza. Dupa inceputuri atat de anevoioase, de rudimentare, aproape brusc proza latina inregistreaza succese remarcabile si atinge o desavarsire admirabila. Cum a fost cu putinta un asemenea miracol? Este greu de raspuns satisfacator; in orice caz dupa stangaciile lui Cato cel Batran ori Sempronius Aseliio, proza latina este pe neasteptate ilustrata de talentele, de arta perfecta a lui Cicero, Caesar si Salustiu. Datorita prozatorilor vremii, limba latina literara se distanteaza sensibil de vorbirea cotidiana. Caesar si Cicero initiaza procesul de matematizare a limbii literare latine, la desavarsirea caruia aduc o contributie esentiala. Daca anterior, in operele precursorilor, fraza era simpla, fundata pe parataxa, ei dezvolta considerabil subordonarea, ilustrata tocmai de ierarhizarea "matematica" a propozitiilor. De fapt niciodata matematizarea limbii literare nu s-a mai realizat la un asemenea nivel in istoria latinei. Dar toti prozatorii, care au succedat lui Caesar si Cicero, au practicat mai mult sau mai putin stringent aceasta matematizare a limbii literare. Astfel, sintaxa limbii latine a devenit una dintre cele mai complexe, pe care Ie-a cunoscut vreodata dezvoltarea omenirii pe pian lingvistic.
Poezia nu mai beneficiaza de ascendentul traditiilor folclorului, insa, desi situata oarecum pe un plan secund, comporta epopeea filosofico-stiintifica a lui Lucretiu, arta lui Catul si a neotericilor, conexata aticismului, dar si continuatoare a callimahismului elenistic. De asemenea s-a aratat ca aceasta poezie, atat a lui Lucretiu, cat si a poetilor callimahieni, traduce criza mentalitatilor traditionale, statuarea unui nou tip de discurs mental, in conditiile slabirii solidaritatii civice si ale triumfului noilor moravuri.
Pe de alta parte, in acest secol "ciceronian" se consemneaza debuturile filologiei, ilustrate de Aelius Stilo, mentionat in alt capitol, ca si de Varro, care lanseaza enciclopedismul roman. Totodata Varro pune si bazele teoretice ale clasicismului latin. Genul rege al prozei este totusi cel oratoric. Elocinta este necesara dezvoltarii avocaturii in procesele private, ca si in cele politice. Concomitent elocinta constituie si o arma privilegiata a exponentilor diferitelor factiuni politice. Ea este reprezentata de oratori de mare valoare, ca Marcus Antonius, Cotta, Lucius Licinius Crassus, Hortensius, Cicero, Caesar. Expansiunea oratoriei se impleteste strans cu dezvoltarea dreptului, care isi enunta acum tezele fundamentale. Quintus Mucius Scaevola alcatuieste un manual de drept civil, in optsprezece carti, care sistematizeaza experienta juridica dobandita de romanii secolelor anterioare.
in spatiul latin al elocintei, se manifesta doua tendinte consacrate de scolile oratorilor greci. Care sunt aceste tendinte? Desigur in primul rand cea numita aticista, care, pe urmele lui Lysias, preconiza o elocinta sobra, fundata pe logica, pe un limbaj concentrat, foarte precis si foarte simplu, uneori chiar arid. Calvus, Brutus si Calidius, prietenul lui Catul, au exprimat, in discursurile lor, orientarea scolii aticiste. Cealalta tendinta era cea asianista, promovata de Hortensius si ulterior de Mecena. Ea se concretiza intr-o elocinta abundenta in patos, gestica grandilocventa, limbaj muzical, amplu si fastuos. Oratorii asianici erau constransi la eforturi fizice considerabile. in materie de gramatica, adica, repetam, de interpretare a textelor, literara ca si lingvistica, corespund acestor doua orientari analogismul - ostil inovatiilor lexicale, partizan al unei limbi purificate, unde innoirile, cand sunt absolut necesare, se cuvin realizate pe baza experientei lingvistice deja acumulate - si anomalismul - promotor al inovatiei, al ideii ca uzanta comuna constituie legea normala de transformare a limbii; era asadar deschis si mobil. La mijloc, intre aceste tendinte, se situeaza orientarea rodiana asumata de Cicero, in scopul fauririi clasicismului, favorabil echilibrului, armoniei, simetriei. Convenienta, potrivirea partilor discursului si adaptarea expresiei la mesajul enuntat, conceptul de decorum, "ceea ce este potrivit", to prapon in greceste, caracterizeaza miscarea clasica, initiata, in modalitati specifice, de Cicero si Caesar 6. De altfel Cicero inchipuia clasicismul ca un aticism largit, de cea mai buna calitate. Expresionismul, pendinte de filoanele artei romane preclasice, de vigoarea traditiilor italice, se afla in retragere, insa continua sa exercite o anumita influenta asupra literaturii latine, incat marcheaza profund pana si poezia lui Lucretiu. Concomitent, cum de fapt am aratat, se contureaza o miscare poetica de factura alexandrina si callimahiana, inclinata spre subiectivism accentuat, insa si spre o gratie suava, proaspata, delicata, mai mult sau mai putin straina de echilibrul clasic 7. Pentru ca trebuie s-o afirmam din nou, secolul I i.e.n. este totusi in primul rand un veac al clasicismului.
Pentru oratoria si stilurile literare ale secolului I i.e.n., pentru orientarile estetice si experienta acumulata in materie de elocinta, pentru constituirea unei discipline specializate, adica retorica, este foate caracteristica "Retorica adresata lui Herennius", Rhetorica ad Herennium, alcatuita, catre 86 sau 85 i.e.n., de un autor anonim. Unii cercetatori au incercat sa atribuie acest manual de arta oratorica iui Aeiius Stilo. in orice caz acest tratat sau manual reflecta conjugarea mentalitatii si experientei romane cu eruditia greaca, tocmai in momentul cand emerge geniul lui Cicero. Autorul anonim al acestei lucrari cunoaste temeinic retorii greci si, ca si ei, staruie asupra termenilor tehnici, diviziunilor si subdiviziunilor genurilor, speciilor, cazurilor particulare. Furnizeaza reguli pentru orice subiect, pe care urmeaza sa-l trateze oratorul. Acest autor anonim se indeparteaza insa de retorica elenica, atunci cand se adreseaza istoriei romane pentru selectarea subiectelor de abordat in discursuri si in controverse, cand extrage din operele lui Ennius si Plaut modelele figurilor de stil, la care se refera 8. Pare de asemenea apropiat mai degraba de optica politica a popularilor. Pe scurt, autorul anonim al acestui manual de retorica adapteaza necesitatilor si discursului mental ai romanilor zestrea culturii si retoricii grecesti, oferind o pilda graitoare a efectelor unei anumite unitati de civilizatie mediteraneana, ce se afla la baza afinitatilor dintre Roma si Hellada. Astfel, pe baza experientei si necesitatilor oratorilor, se dezvolta retorica, in acelasi timp ca disciplina de scoala si de cultura.