t5o8oz

Destul de recent cativa preistorici ai Egeeanului au dedicat timp si efort pentru a raspunde la intrebarile cum si de ce s-a nascut civilizatia palatala in lumea egeeana unde (in Creta) si cand (la inceputul mileniului al doilea i.Chr.) s-a infaptuit.

Primii autori ai acestui subiect tindeau sa priveasca palatele minoice ca fiind inspiratii intr-un anumit grad ale altor imitatii a cladirilor functionale similare din Estul (Orientul?) apropiat. Parerile autorizate au vazut de asemenea in particularitatile culturii palatelor minoice manifestarile unei populatii iubitoare de natura si pasnice a carei izolare geografica, impreuna cu un mediu inconjurator bogat, au rezultat intr-o „societate complexa” sau o civilizatie total deosebita fata de cele ale Egiptului, Mesopotamiei sau, la o data oricum mai tarzie, Greciei continentale. La sfarsitul anilor 60 si inceputul anilor 70 a existat totusi o tendinta generala de a renunta la invocarea Estului apropiat si altor zone din afara spatiului egeean ca izvoare pentru dezvoltarile majore din interior. In schimb, au fost puse inainte notiunile dezvoltarii indigene si perioada minoicului timpuriu a fost in mod crescator vazuta ca o lunga perioada de gestatie in timpul careia multe dintre formele care caracterizau cultura palatala tarzie a Cretei se produsesera. Renfrew a fost primul care a propus in 1972 un model teoretic pentru dezvoltarea indigena a „civilizatiei” in Egeean. La sfarsitul anilor 70 si inceputul anilor 80 modele alternative au fost sugerate de catre Gamble si Halstead. Pe departe cea mai prolifica dar si cea mai provocatoare autoritate in materie la mijlocul anului 1980 si mai tarziu, este Cherry care merita incredere pentru a face „aparitia statului” una dintre cele mai originale si multifatetate probleme cu care se confrunta preistoricii egeeni in prezent. Cam in acelasi timp, Runnels a reliefat slabiciunea sublinierilor lui Renfrew asupra noilor dezvoltari in agricultura si a sugerat ca modelul explicativ alternativ al lui Renfrew bazat pe comert oferea cheia intelegerii cresterii unei societati complexe in Egeean. Cea mai recenta tratare extinsa a problemei este cea a lui Manning (1995) care a pledat in favoarea unui rol sporit al factorilor sociali pe seama celor economici. Cam in acelasi timp, Watrous (1987, 1994) s-a gandit sa readuca in actualitate parerea conform careia sistemul palatal minoic datoreaza mai mult modelelor din estul apropiat decat s-a recunoscut in general de la publicarea lucrarii „Aparitia unei civilizatii” a lui Renfrew in 1972.

La inceputul Epocii timpurii a bronzului in cel de-al patrulea mileniu i.Chr. nu exista nici o marturie in ceea ce priveste existenta unor autoritati puternice care sa domine complexele arhitecturale la cateva situri de importanta majora. Nu exista nici o marturie pentru o ierarhie sociala sau stratificare nici in ceea ce priveste specializarea pe mestesuguri si nici o diviziune institutionalizata a muncii. O agricultura bazata pe cereale si leguminoase este baza unei economii de sine statatoare, indestulatoare si in nici un fel dependenta de schimburile extinse in afara unitatii locale rezidentiale. Societatea palatala a Cretei secolului XIX i.Chr. se mandreste cu ansambluri arhitecturale monumentale pe care noi le numim „palate”, centre ale unor state la scara redusa conduse de elite guvernante. In interiorul palatelor, proviziile contineau surplusuri agricole imense, pentru producerea artefactelor de prestigiu dintr-o mare varietate de materiale o parte din acestea erau importate din afara insulei si pentru evidenta existau o serie de scripte care din pacate nu au putut fi inca descifrate. Problema nu este de a explica cum a luat forma palatul in sine ci mai degraba de a lua in considerare dezvoltarile sociale, economice si politice care au facut necesar un astfel de complex. Cu alte cuvinte, problema este de a documenta ceea ce este numit de obicei in limbajul contemporan arheologic „aparitia unui stat”. Cherry a definit „statul” in urmatorul context: un stat este un sistem puternic, complex, institutionalizat permanent administratiei politice centralizate. Isi exercita suveranitatea indeplinind functii politice fundamentale (de ex. mentinerea drepturilor teritoriale si a ordinii interne sau formularea si executarea deciziilor in privinta actiunii de grup..) si autoritatea sa in aceste probleme este sustinuta de suveranitate in folosirea fortei in cadrul jurisdictiei sale. Statele sunt de asemenea societati cu organizare administrativa relativ complexa si specializata, implicand personal in ordine ierarhica care indeplineste functii administrative si ia decizii.

„…cresterea palatelor trebuie sa fie vazuta in primul rand ca dezvoltare a centrelor de redistribuire pentru bunurile de subzistenta, controlate de o ierarhie sociala bine-definita. Aparitia civilizatiei egeene poate fi inteleasa numai daca se tine cont de acest punct de vedere central.”

Modelul de redistribuire al lui Renfrew poate fi rezumat dupa cum urmeaza:

1. La sfarsitul perioadei neolitice, baza de subzistenta a agricultorilor din sudul Eginei a fost diversificata prin adaugarea maslinului si vitei de vie la produsele deja existente de leguminoase si cereale. Rezultatul este nasterea „policulturii mediteraneene”, agricultura de subzistenta bazata pe triada grau, maslin si strugure.

2. Rezultatul acestei diversificari a fost specializarea locala in productia agricola, terenurile mai joase si mai intinse fiind cultivate cu cereale in timp ce pantele cu sol mai subtire erau mai potrivite pentru cultivarea maslinului si vitei de vie. Sporirea terenurilor cultivabile a dus la o productivitate crescanda avand ca si consecinta cresterea populatiei.

3. „Sefii de redistribuire” au aparut la nivel local pentru a se ocupa si aranja interdependenta agricultorilor ce produceau produse specializate. Procesul de redistribuire cerea de asemenea constructii mari si noi unde sa fie pastrate centralizat produsele agricole pana la redistribuire.

4. Sefii au incurajat specializarea pe mestesuguri si producerea de bunuri de prestigiu, care la randul lor necesitau o productie agricola marita si accentuau interdependenta agricultorilor specializati.

Desi modelul lui Renfrew ia in considerare accentele puse pe facilitatile de depozitare in primele palate a produselor agricole si pe atelierele artizanilor specializati si desi asta explica de ce primele palate au aparut in sudul egeean unde cultivarea moderna a viei si maslinului este mai mult decat cunoscuta si unde varietatea particulara a terenului favorizeaza productia agricola specializata (in contrast atat cu Thessalia cat si cu Macedonia), el sufera totusi de slabiciuni, si anume:

a. In ciuda eforturilor sustinute a sapatorilor de a recupera cat mai multe ramasite vegetale problema este ca dovada cultivarii atat a vitei de vie cat si a maslinului devreme si la o scara semnificativa presupuse de Renfrew este foarte subtire.

b. Este aproape imposibil ca agricultorii EBA sa fi beneficiat de o baza de subzistenta mai diversificata pentru a se specializa. Mai degraba, atunci (ca si acum) micii proprietari au optat pentru diversificarea productiei in scopul de a nu depinde de orice recolta compromisa.

c. Modelul lui Renfrew presupune de fapt motive altruiste din partea primilor sefi intr-o ierarhie sociala ce se ivea. Totusi marea majoritate a datelor etnografice sugereaza ca elita ivita era ori ce altceva dar nu altruista.

d. Renfrew afirma de asemenea ca schimbarea in baza de subzistenta (prin adaugarea maslinului si a strugurelui pe lista produselor cultivate) ar putea rezulta in surplusuri la fel de bine ca si in productia specializata. Totusi nu este clar care ar fi fost pentru agricultorul individual stimulentul pentru o productie suplimentara.

Gamble prevede o elita manipulanta, aproape chiar feroce fata de cea neplauzibil de altruista al lui Renfrew. Aceasta elita fie a silit, fie a amagit populatia sa traiasca in asezari mari ca Phylakopi I.2-3 mai degraba decat in sate mici de agricultori. Ca o consecinta, agricultura mixta indestulatoare a devenit impracticabila pentru multi agricultori, deoarece ei erau prea indepartati in spatiu de terenurile detinute. Astfel ei erau fortati sa orienteze specializarea produselor a caror identitate devenea crescator dependenta in functie de distanta terenului de asezarea mare populata. Asa ca, micul agricultor depindea tot mai mult de puterea de redistribuire a elitei.

Un astfel de argument este oarecum circular din moment ce baza puterii elitei (specializare economica fortata, ducand la interdependenta populatie la nevoia de redistribuire) ia forma numai dupa concentrarea asezarii, care era la randul ei dependenta deja de puterea existenta a elitei.

In sudul teritoriului Egeean unde precipitatiile sunt slabe si sporadice, posibilitatea recoltei compromise este relativ mare. Intr-un astfel de mediu, agricultorii ar fi putut adapta strategia cedarii surplusului la vecinii aflati in nevoie in speranta unui ajutor reciproc in cazul cand recoltele lor erau compromise. Cum topografia sudului Greciei si climatul sau difera apreciabil pe distante foarte mici, schimburile reciproce de acest fel ar putea fi eficace desi se practicau intre populatii relativ apropiate unele de altele in spatiu. Acest model de „stocare sociala” furnizeaza o explicatie rationala pentru producerea de surplusuri ca o forma de asigurare impotriva recoltelor compromise, pe un termen scurt. Alta forma de depozitare a surplusului care oricum nu ia forma stocarii lui intr-un siloz este aceea de a hrani din granele surplus animalele a caror carne putea fi consumata cand recoltele mergeau prost. Oile sunt valoroase atat pentru lana cat si pentru carne. Cum lana sta la baza producerii textilelor, forma de asigurare in aceasta instanta impotriva unei recolte compromise va produce un dividend chiar si atunci cand vremurile sunt prielnice.

Modelul „stocarii sociale” presupune din nou un anumit grad de altruism din partea participantilor umani la procesul reciprocitatii. O alta varianta a acesteia ar elimina-o, oricum schimband surplusurile pe articole mestesugaresti care sa fie apoi recuperate pe mancare.

Van Andel si Runnels resping teoria conform careia modelul de „stocare sociala” al lui Halstead, conceput ca strategie pentru a evita riscul intr-un mediu marginal, ar fi putut aparea in economia teritoriului egeean din doua motive: primul, atata timp cat nici o societate nu putea spera sa acumuleze un surplus pe socoteala imediata a vecinilor, pentru simplul motiv ca orice surplus generat ar putea teoretic sa fie solicitat de acei vecini aflati in nevoie, nu exista nici un stimulent particular pentru crearea unui surplus cu adevarat important; al doilea, economiile palatale care eventual au aparut in Creta erau localizate pe arii cu mai putin risc din punct de vedere fertil si climateric deci nu in regiuni in care principiile „stocarii sociale” ar fi putut cel mai bine sa fie apreciate si rapid adoptate.

Van Andel si Runnels prefera sa se intoarca la o ipoteza explicativa alternativa promovata de Renfrew in 1972, una care pune accentul pe comert (comercial sau bazat pe schimbul de articole pretioase), specializarea mestesugurilor si acumularea ce rezulta in bunastarea unei elite. In opinia lor, o modesta retea de drumuri comerciale trans-egeene a inceput sa apara treptat intre Mezoliticul tarziu si Neoliticul final. Tarziu in mileniul 4 i.Chr., introducerea animalelor de tractiune exploatate in tandem cu ardul (plug primitiv) si folosirea ingrasamintelor naturale au declansat extinderea pamanturilor nefolosite inainte spre agricultura. In plus, accentul crescut pe produsele secundare obtinute prin prelucrarea animala (lapte, branza, lana/par, piei) au crescut cererea pentru pasuni. In al treilea rand, imbunatatirea tehnologiei de construire a navelor asa cum reiese din aparitia barcii lungi (cel putin in timpul culturii Keros-Syros a EC IIA, daca nu mai devreme) si a panzei / velei (cu siguranta in perioada EM III) au facut posibil transportul de bunuri la o scara si pe distante ne practicate anterior.

Rezultatul acestor schimbari a fost colonizarea si exploatarea insulelor egeene si a ariilor anterior neglijate ale Peloponezului, un proces care mai tarziu a promovat comertul si posibil in acelasi timp a crescut varietatea marfurilor schimbate. Dezvoltarea generala a tehnologiei plumbului, cuprului, aurului, argintului si bronzului si a ceea ce se poate imagina ca a fost un schimb activ atat de materiale metalice brute cat si bunuri finite a sporit dezvoltarea retelelor comerciale. Acestea ar fi fost punctate de centrele de schimb (emporia) la intervale destul de regulate, centre unde bogatia ar fi fost acumulata destul de rapid de elita aparuta. Pozitiile ocupate de aceste elite au devenit in final focarele primelor state egeene.

Modelul propus de van Andel si Runnels nu este lipsit de probleme. Ei sunt foarte neglijenti in privinta cronologiei si aduna impreuna intr-o maniera destul de stransa cauza si efectul unei serii de dezvoltari care s-a petrecut in mai mult decat un mileniu. Sublinierea lor pe rolul proeminent al lui Sherrat cu a sa „revolutie a produselor secundare” poate fi gresita in ceea ce priveste tesutul (lanii) care era deja clar o industrie majora la Cnossos demult in neolitic si astfel cu greu sa aiba o noua dezvoltare in mileniul trei. Mai mult, daca comertul a jucat un rol atat de important in aparitia elitelor atunci de ce locuitorii de rand ai insulelor Ciclade, care aveau acces direct la materiile prime limitate regionale precum obsidianul (Melos), smirghelul? emerilul (Naxos), marmura (pe cateva insule), argintul si plumbul (Siphnos si estul Atticii) si probabil cuprul si aurul la fel de bine, nu devin arhitectii primelor forme de guvernare palatale egeene? Daca van Andel si Runnels au dreptate atunci este pe departe clar de ce Creta minoica ar fi trebuit sa fie casa primei civilizatii egeene, desi importanta Eginei in acelasi stadiu timpuriu al epocii mijlocii a bronzului este foarte bine justificata de modelul lor.

In ciuda sentimentului raspandit ca ridicarea palatelor a fost un proces care s-a intins peste secole, nu exista nici un motiv pentru care n-ar fi putut fi un fenomen brusc, o „revolutie” mai degraba decat o „evolutie” inceata si masurata. Pentru a demonstra ca variatele trasaturi ale culturii palatale minoice au obarsii in minoicul timpuriu asa cum au facut-o repetat Branigan, Renfrew si Warren, nu inseamna a stabili ca sistemul palatal minoic a fost o crestere inevitabila a culturii EM si nici astfel de demonstratii in si prin ele nu aduc vreo contributie la intrebarea daca aparitia primelor state in Creta a fost un eveniment brusc sau treptat. Asa cum Cherry a observat in mod elocvent, timpul nu este o cauza a schimbarii ci mai degraba o dimensiune in termenii in care schimbarea este masurata -; componentele civilizatiei palatale minoice nu tin de cultura EM plus trecerea timpului!

In prezent, cronologiile relative si absolute ale perioadei critice dintre EM tarziu si MM IB sunt destul de ordinare. Pentru a fi capabil de a decide intre ipotezele revolutionare si graduale asupra formarii statului minoic se cere mai multa cercetare a ceramicii minoice a acestor perioade. Dar imbunatatirea intelegerii noastre asupra dezvoltarii ceramicii minoice prin publicarea mai amanuntita a depozitelor substantiale de ceramica nu va rezulta automat intr-o cronologie mai armonioasa, atata timp cat variatia de la un depozit la altul va fi de asemenea conditionata de variabilele de spatiu si functionalitate (cum a variat ceramica de la regiune la regiune in timpul perioadei in chestiune si ce categorii functionale de ceramica sunt prezente sau absente intr-un anume context dat excavat).

Presupunerile obisnuite ca cultura minoica s-a dezvoltat nu numai treptat (rata schimbului cultural era inceata dar constanta) ci si inexorabil (cultura devine necesar mai complexa sau „avansata” cu trecerea timpului) nu sunt garantate. Exemplul dezvoltarii culturale EH-MH in Grecia continentala arata clar ca cultura a regresat de la cultura Korakou a perioadei EH IIA la cultura Tirint a EH III in ceea ce priveste complexitatea. Daca notiunea unei dezvoltari unidirectionale nu poate fi sustinuta pentru partea continentala, de ce ar fi trebui sa fie considerata ca adevarat precisa asupra aceleiasi perioade de timp pe insula Creta?

Asa cum au reliefat atat Lewthwaite cat si Cherry, orice explicatie viabila privind aparitia civilizatiei palatale pe insula Creta trebuie sa tina cont de ce societatile complexe egale nu s-au dezvoltat in alta parte in Europa mediteraneana, mai ales in imprejurimile insulare care sunt destul de strans comparabile cu cea a Cretei (Corsica, Sardinia, Sicilia, Cipru). In spatiul egeean sudic, singurul sit care pare sa fi fost comparabil cu centrele propalatiale din Creta in ceea ce priveste bunastarea in prima jumatate a mileniului al doilea i.Chr. este asezarea fortificata de pe coasta a Kolonnei pe Egina. A fost de fapt o pereche (corespondent) a statelor timpurii pe Creta? Daca da, de ce nu a supravietuit astfel in epoca tarzie a bronzului?

Atacand problema originii civilizatiei palatale pe Creta, arheologii adesea presupun ca functiile asa numitelor „Palate Noi” a epocii tarzii a bronzului cretane (sau perioada neopalatiala), sau chiar cele ale palatelor oarecum mai tarzii miceniene de pe continentul grec, ar putea fi proiectate inapoi in timp la destul de slab cunoscutele „Palate Vechi” din Minoicul mijlociu (sau protopalatial). Cherry a avertizat inca o data ca o astfel de apropiere este nejustificata. Nu numai ca palatele egeene au variat ca forma in timp, dar societatile pentru care serveau ca centre economice si posibil politice trebuie sa fi fost considerabil de asemenea diferite. Orice explicatie pentru primele palate egeene trebuie sa plece de la intelegerea cat mai posibila a cum acele palate au aparut si functionat in particular.

Distribuirea asezarilor de-a lungul peisajului si natura ierarhiei asezarii sigur au suferit schimbari drastice din ambele puncte de vedere in timp cand au aparut „locurile centrale” pe insula Creta. Totusi nici o privire regionala intensiva cuprinzand locatia vreunui palat minoic nu s-a publicat inca, desi ultimul raport asupra uneia condus de Watrous si Vallianou in vestul campiei Mesara, in vecinatatea Faistosului este sub tipar. Priviri de acest fel, care sa arate ce fel de schimbare in modelul de asezare a avut loc si aproximativ cand, vor fi de un real ajutor in stabilirea datei si cat de repede s-a ridicat statul in insula Creta. Mai mult, in procesul de analizare al rezultatelor a doua sau a mai multor astfel de observatii, ar fi posibil sa se compare modelele schimbatoare ale asezarilor si ierarhiilor in asa fel incat sa se descopere daca da sau nu formarea statului a urmat mai mult sau mai putin acelasi curs in ceea ce priveste aceste variabile pe tot cuprinsul insulei Creta. In situatii unde aparitia initiala a functiilor palatale (scrierea, productia mestesugurilor specializate in articole de lux precum sigiliile, ceramica policroma -; Kamares -; si armamentul ceremonial -; sabii si topoare pentru expunere mai degraba decat pentru taieri si injunghieri) este asociata cu tipuri total diferite ale designului asezarii (Faistos vs. Mallia), ar fi extrem de interesant sa aflam daca felurile de asezare ce inconjurau astfel de centre variate se diferentiau de asemenea, in mod considerabil.

Absenta izbitoare a tendintelor pronuntat militariste in societatea minoica care sunt o trasatura atat de proeminenta a culturii miceniene ridica intrebarea fireasca cum de o elita minoica care aparea si-a stabilit sau si-a mentinut autoritatea. Poate ca manipularea ideologiei religioase sa se fi instalat in sanul puterii conducatoare minoice, in cazul in care sunt de anticipat corelatii intre schimbarile in practica de cult si aparitia statului. In prezent se stie relativ putin despre practicile religioase minoice din perioadele EM si MM astfel incat in acest domeniu, ca si in studiile despre modelele de asezare si cronologia ceramicii, mai este mult de cercetat. (vezi comunicarile despre Creta Minoicului mijlociu si religia minoica).