k9e13eq
Cauzele crizei
intr-adevar, incepand din 133 i.C, edificiul institutional roman - construit cu atata migala si inspirat defides si aepietas, ca si de pragmatismul, ritualismul, formalismul, constructivismul si antropocentrismul natiunii Republicii - intra intr-o criza deschisa, ostentativ exprimata si generatoare de sfasietoare perturbari politice si sociale. Veacul de aur al Republicii se incheiase. Economia, viata spirituala si cotidiana a romanilor, mentalul lor, suferisera mutatii fundamentale, care se cereau a fi traduse in noi mecanisme de reglare a lor.
O cauza fundamentala a crizei trebuie cautata intr-o transformare de care atatia romani erau mandri. Caci se trecuse progresiv de la Roma cetate-oras la Roma capitala a unui imperiu teritorial de mari proportii. Imperiul teritorial a erodat si ulterior a distrus Republica. Institutiile Romei fusesera faurite tocmai pentru o cetate si nu pentru un imperiu. Mentalitatile, viata spirituala (auster si riguros construita), moravurile sobre, economia de subsistenta a Cetatii primitive nu mai puteau functiona intre noile cadre de dezvoltare. Imperiul ecumenic al Romei avea presanta nevoie de noi structuri. Ca o adevarata antistructura, in profunzimile mentalului cetatenilor, germenii, inca foarte tineri, ai unei anticetati, a unei anticiuitas, incercau sa destabilizeze structura Cetatii, ciuitas. Tot ce tinea de Cetatea-oras devenise incompatibil cu imperiul teritorial ecumenic. „Clasa politica" oligarhica nu mai putea gestiona acest imperiu in noile circumstante istorice. in interiorul acestei „clase", unele familii de nobiles, ca Fabii, patricieni, intrau in declin. intre 116 si 45 i.C, Fabii nu au mai dat Romei nici un consul, incat monopolul puterilor reveneau acum Lentulilor si Metellilor. In jurul acestora, Claudiilor si Porciilor, oligarhia isi strangea randurile, intr-o lupta pe care urma sa o piarda. Sau, mai bine formulat, Republica va fi cea care va pierde lupta si va pieri, intre 133 si 90 i.C, aceasta Republica a cunoscut o viata politica febrila, agitata de puternice distorsionari, ca si de idei noi, menite transformarii Cetatii-stat intr-un alt tip de Cetate. S-au produs accidente grave, cum ar fi uciderea unor tribuni ai plebei, considerati de oligarhia preeminenta ca periculosi, si recursul la omul exceptional, providential, convertit in arbitru politic. Problemele nesolutionate se acumulau an dupa an. Chiar si in timpul diverselor campanii militare, generalii se gandeau la alegerile care urmau sa vina si la conduita urmata de soldati cand ar fi redevenit civili. Armata fusese o prelungire a Cetatii. Soldati, in anumite segmente ale anului, civili, in altele, cetatenii fusesera loiali Republicii si supusi autoritatii senatului, a magistratilor si a adunarilor populare. Dar, incepand din 107 i.C, se renunta la recrutarile teoretic obligatorii ale cetatenilor-proprietari, care sunt substituite de inrolarile voluntarilor, adesea foarte saraci, convertiti in militari de profesie, angajati pe opt ori zece ani, cateodata chiar mai mult. Acesti militari de meserie nu se mai simt legati de Republica si de institutiile ei, ci de generalii lor. Victoriile le erau necesare, intrucat le aduceau imbogatiri si improprietariri. Daca lipseau biruintele in razboaiele externe, le erau utile cele repurtate in cele civile. Generalii lor, marcati de modul de viata, de ideile intalnite in Orientul elenistic, doresc si ei inavutiri, cuceriri si o glorie fauritoare de putere personala. Individualismul se propaga masiv pretutindeni, indeosebi printre generali. Cultura elenica si mentalitatile individualiste, larg raspandite, patrund ca o apa tare in interiorul vechilor tipare de gandire si de actiune. Mos maiorum este subminat, chiar daca multi continua sa-l afiseze.

Oligarhia economico-politica este tot mai opulenta, in vreme ce saracii devin tot mai saraci. Nu doar saracii, ci si micii si mijlocii proprietari de pamant constata ca cei mai avuti cetateni nu numai ca se imbogatesc in provincii, dar ca nici nu mai platesc impozitul direct. Frustrarile se acumuleaza in randurile lor. Aliatii necetateni ravnesc la avantajele conferite de cetatenia romana. Nevoiasii, inglodati in datorii si dornici de pamanturile cucerite de Roma in Italia si in provincii, nu se mai simt nici ei dependenti de structurile Cetatii. Ei devin o masa de manevra la dispozitia unor destabilizatori ambitiosi, dar si a celor ce aspira sa creeze noi tipare de dezvoltare institutionala.
Pe cale de consecinta, cauzalitatea crizei Republicii este complexa: incorporeaza diferiti factori, de regrupat in jurul disfunctionalitatilor sistemelor sociale, incompatibilitatii intre institutiile caduce ale Cetatii-stat si intinderea imperiala a teritoriilor romane. Esential ni se pare faptul urmator: cetatenii, locuitorii imperiului teritorial al Republicii, percep altfel lumea, bunurile materiale si spirituale, realitatile politice, decat stramosii lor1. Totusi nivelul de viata creste, incat economia si cultura prospera in chip manifest, lata pentru ce criza Republicii nu este o criza crepusculara, ci o criza de crestere. Diversele mutatii sau, altfel enuntat, prefacerile mentale, socio-politice, economice au loc in conditiile in care echipa guvernamentala este indeobste incapabila sa se adapteze la oportunitatile vremii. De unde perturbarea grava, violenta, a vietii institutionale, social-politice in general. De unde si expansiunea unor noi ideologii, a unei noi filosofii, a unor noi proiecte politice. Salustiu stia, cum am vazut mai sus, ca anihilarea Cartaginei si anexiunile din Orient prilejuisera impasul institutiilor politice (si C, 10-l1). Roma avea tendinta sa devina un parazit. Sicilia, Macedonia, Asia, Siria, Sardinia produceau grau si il furnizau sub forma de impozit. Apareau ca indispensabile noi discursuri si structuri mentale.
Dezvoltarea economica
Problemele economice devin complicate, mult mai complicate ca inainte de 133 i.C, si dobandesc impact asupra solutiilor politice preconizate. Economia Romei si Italiei comporta o crestere aproape exploziva. Se dezvolta comertul, industria, desigur intre parametrii obligatorii ai tehnologiei, productiei si productivitatii muncii, specifice antichitatii. invinge definitiv economia de piata, de tip capitalist. Aurul adus din teritoriile cucerite (in special din Orient), aproape sistematic jefuite, imprima o influenta imposibil de calculat asupra cresterii economice a Italiei. Se adauga impozitele, percepute in provincii, si produsele alimentare dobandite la un nivel fixat prin legea provinciei, lex prouinciae.
Pe urmele legiunilor, se implanteaza in provincii, indeosebi dupa 146 i.C, nego-tiatores italici, comercianti, financiari, oameni de afaceri. Datorita acestor negotiatores italici, adesea proveniti din sudul peninsulei, la Delos se instaleaza punctul de interfe- j renta al comertului occidental si oriental, inclusiv al celui de sclavi. Sanctuar panelenic, Delosul devine o asezare internationala. Dupa anexarea Pergamului, se constata un semnificativ aflux de negotiatores italici in Asia. Ei se organizeaza in puternice societati de oameni de afaceri. De asemenea, negotiatores sunt numerosi in Hispania, in Africa romana, in sudul Galliei. in toate regiunile Mediteranei prospera activitatea lor, mixta ori strict specializata. Se detaseaza angrosistii, negustori de vinuri si de ulei (uinarii, olearii), de grane, de produse rare, importate din Orient, ca purpura de Tyr, tamaia, parfumurile, tesaturi scumpe, opere de arta. Se constituie uneori companii de transportori, pe pamant si pe ape. Frecvent, ei sunt in primul rand bancheri, a caror meserie este cea mai raspandita. Schimba monedele diverse, manuiesc mari fonduri numerare, imprumuta, cu dobanzi inalte simpli particulari, orase, regi clientelari. Arendeaza perceperea de impozite indirecte, in conditii avantajoase pentru ei. Acesti arendasi de impozite, publicam, constituie adevarate societati pe actiuni.
Deoarece nu marii publicarii, ci maruntii lor functionari percepeau in porturi taxele vamale. Atelierele industriale, unde se fabricau obiecte de metal si de piele, de constructii, de tesaturi, de ceramica, de obiecte de arta, de bijuterii si de podoabe scumpe, prospera si nutresc, in mare parte, expansiunea acestor negotiatores. Se dezvolta brutariile, macelariile, magazinele de produse alimentare. Fara indoiala, mineritul si carierele de marmora prospera in chip semnificativ.
Totusi agricultura subsista ca principala ramura a economiei. Se dezvolta productia de grane si de legume ori de fructe si creste spectaculos cea a vitei de vie si a maslinilor. Odata cu o acuzata concentrare a proprietatilor funciare se constata diversificarea culturilor agricole. Anumite latifundii ating dimensiuni insolite pentru antichitate, daca exceptam domeniile suveranilor elenistici, ale templelor si oraselor. Cresterea vitelor se dovedeste a fi foarte lucrativa. Cu siguranta, indeosebi familiile care traiau pe proprietati funciare modeste nu mai pot fi autarhice. Numeroase produse agricole si mai cu seama industriale trebuie cumparate la piata. Pentru ca subsista in Italia si pe alte meleaguri mica si mijlocia proprietate de pamant. Totusi, aceasta mica si mijlocie proprietate diminua, datorita fie ruinarii unor mici exploatatii agricole, fie concurentei produselor de import sau fabricate in mari intreprinderi, unde se folosea mana de lucru servila, fie prin emigrare in colonii adesea exterioare Italiei. Pauperizarea ingroasa, cum am aratat, randurile plebei sarace.
„Foamea"' de pamanturi bantuie in Italia. Desigur, situatia agriculturii si dezvoltarea economiei in general nu atingeau acelasi nivel in toate regiunile Italiei. Astfel, populatii de munteni, care traisera in conditii mediocre si in tinuturile lor aride, au fost transferate in fertila campie a Padului si in Gallia cisalpina, unde au practicat o agricultura si un comert performante, in contrapartida, orasele si satele din Etruria cunosc o situatie degradanta, o deteriorare a economiei, inclusiv agrara. in Campania si in Italia meridionala se constata, in a doua jumatate a secolului al II-lea I.C, o prosperitate urbana si rurala pregnanta; desi se reliefeaza un exod al taranilor si o emigratie masiva spre Gallia cisalpina si spre provincii. in schimb, orasele se impodobesc cu monumente impresionante, se dezvolta centre industriale si targuri comerciale, inclusiv in mediul rural. Campania isi exporta vinurile in Africa2.
Poporul roman, ca efect al expansiunii in Italia, este proprietar al unei treimi din solul Italiei. Aceste soluri cucerite sunt in parte inchiriate, dar mai ales acaparate de marii proprietari romani sau italici. intemeierile de colonii, care presupuneau automat distribuirea unor parcele agricole celor ce le populau, au fost abandonate de multa vreme in Italia propriu-zisa. De aceea, in 140 i.C, consulul Laelius se gandise la reluarea fondarii Adeductio) de colonii, dar renuntase la proiectul sau. Plebea saraca, inglodata in datorii, revendica, din ce in ce mai staruitor, o reforma agrara, o redistribuire a pamanturilor italice posedate de Roma. Se pornea de la exemplul dat de Nabis, care, cateva decenii anterior, procedase la o redistribuire, intre cetateni, a pamanturilor Spartei.
Tensiuni social-politice violente §i Gracchii
Nemultumitii nu se numarau doar in randurile plebei sarace. Desi s-au exagerat simtitor proportiile procesului de pauperizare a plebei nevoiase, totusi real. Numeroase segmente ale societatii romane contestau gestionarea prea oligarhica a Republicii, confiscarea magistraturilor de cateva clanuri de nobiles, absenta controlului sever al guvernarii provinciilor. Cum am mai reliefat, distorsionarea raporturilor intre indatoriri si privilegii, de care profita nobilitas, generase multe frustrari. Aceste frustrari afectau indeosebi ordinul ecvestru, in plina ascensiune, dar inca lipsit de o pondere politica semnificativa.
Am observat de asemenea ca disparitia, in practica, a obligatiei de a achita impozitul direct iritase italicii necetateni. Anterior ei nu revendicasera cetatenia romana. Totusi, dupa 133 i.C, italicii o reclama cu insistenta. Este adevarat ca, in Italia, limba latina inca nu se generalizase. Etruscii si grecii vorbesc limbile lor si traiesc in cadrul structurilor locale traditionale. Chiar oscii isi manifesta originalitatea lor culturala. Fiecare cetate italica poseda propriul tip de gestionare a vietii locuitorilor. Intre italici, se adanceau diferentele dintre peregrini si aliatii beneficiari ai dreptului latin, generator de cvasi-egalitate cu cetatenii romani, in materie de drept civil, insa nu si in domeniul politic. Fata de autonomismele locale, Roma nu utiliza inca o politica de asimilare. Dimpotriva, limita acordarea cetateniei romane. in afara Italiei, necetatenii italici sunt considerati romani si sunt asociati gestionarii teritoriilor cucerite. in Italia, ei sunt inca supusi discriminarii. Cu toate ca furnizeaza Romei substantiale contingente militare, participa plenar la dezvoltarea comertului si industriei, sunt legati, prin complexe relatii de clientela sau de afaceri, cu principalii nobiles. Raporturile intre grupurile de nemultumiti sunt complicate. Aliantele dintre ele se dovedesc adesea conjuncturale, limitate in timp. Crizei Republicii i se adauga prin urmare o profunda criza de identitate.
Din toate aceste frustrari s-a format miscarea „revolutionara'" a fratilor Gracchi, dirijata in special impotriva imobilismului societatii timpului. Se utilizeaza largile competente, cazute in desuetudine, ale tribunatului plebei. Gnaeus Laelius incercase de asemenea sa schiteze un proiect de reforma agrara, in timpul consulatului sau ori chiar in vremea preturii sale, exercitate in 145 i.C. Renuntase la el, poate sub influenta patronului si prietenului sau Scipio Aemilianus. Censura acestuia, din 142, fusese sterila. Se limitase la eliminarea din senat a catorva senatori tarati si la o „frumoasa" cuvantare, unde amintise cetatenilor virtutile de odinioara. Fratii Gracchi apartineau unei nobilitas plebeiene. Erau fiii consului Sempronius Gracchus, amintit de noi intr-un capitol anterior, si ai Corneliei. De fapt, fratii Gracchi erau si cumnati ai lui Scipio Aemilianus, varul lor, care se casatorise cu sora acestora, Sempronia. Dar Tiberius Gracchus fusese sever crescut de catre Cornelia. Pulsiunile sale, aspru cenzurate de Cornelia, trebuiau sa se deruleze, sa se sublimeze in proiecte politice indraznete. De altfel Cornelia insasi, in pofida austeritatii sale, credea in necesitatea unor reforme, sortite sa scoata edificiul social-politic roman din imobilismul lui. Ea se straduise sa ofere fiilor sai educatori pe masura. Adica retorul Diophanes din Mytilene si filosoful stoic Blossius din Cumae, Ca aproape orice stoic, Blossius considera indispensabila participarea la viata politica. Stoic radical, el preconiza reforme sociale fundamentale. El a putut sugera lui Tiberius Gracchus idei reformiste. Dupa moartea acestuia, fiindca era implicat in reprimarea partizanilor lui Tiberius Gracchus, a trebuit sa paraseasca Roma, convins ca trebuie recuperata utopia sociala a lui Zenon, fondatorul stoicismului, teoretician al egalitarismului social. Astfel Blossius a ajuns un fel de militant al utopiei socialist-comu-niste ante litteram. In optiunile asumate de Tiberius Gracchus, a cantarit si experienta anterioara tribunatului. in 137 I.C., trimis in Hispania, in calitate de quaestor, a constatat, in drumul sau, ca in Etruria se dezvolta inlocuirea muncitorilor agricoli liberi cu sclavi. in Hispania, el a remarcat declinul armatei romane, cauzat de insuficienta efectivelor. inca din aceasta vreme, Tiberius Gracchus concepea planuri reformiste cutezatoare si se bucura de simpatia plebei. A putut sa-l impresioneze si rascoala sclavilor din Sicilia. Ales tribun al plebei, pentru anul 133 i.C, el a rostit cuvantari incendiare. Fiarele Italiei, exclama el, au vizuina lor. Dar nu o poseda oamenii care lupta si mor pentru Italia, ca sa slujeasca luxul si imbogatirea altora, ei, pretinsi stapani ai lumii (Plut, T. Ghracch., 9, 4).
Iata pentru ce Tiberius Gracchus a propus si determinat adoptarea unor legi de reforma profunda, desi ponderata. in afara de teritoriul roman, ager romanus, acoperit de cele 35 de triburi romane, exista aria solurilor confiscate de Roma de la italicii invinsi: asa-numitul ager publicus, fie atribuit gratuit unor cetateni meritorii, fie conferit altora, in schimbul unei redevente. Detinatorii acestui ager nu dispuneau de o adevarata proprietate, proprietas, ci doar de un uzufruct, o possessio. Cetateni bogati acaparasera aceste pamanturi, mai cu seama pe cele necultivate, unde anterior fusesera mlastini, paduri si pasuni. Ei sfarsisera prin a le uzurpa si converti in proprietati de fado (Plut., T. Gracch., 8; App., Cm., 1, 7-8). Pusesera de asemenea stapanire pe loturi ocupate de unii cetateni saraciti. incat Tiberius Gracchus concepe o reformista propunere de lege, rogatio, menita sa puna capat uzurparii proprietatii publice agricole de catre latifundiari acaparatori. Totodata se urmarea refacerea loturilor de pamant ale plebei cetatenesti rurale, a carei scadere ameninta recrutarile militare si deci siguranta statului (App., Ciu., 1, 40). De altfel, propunerea legislativa moderata a lui Tiberius Gracchus relua prevederi ale unei legi mai vechi, niciodata abrogate, dar neaplicate in practica. Se limita la 500 de iugera, adica la 125 de hectare, segmentul din ager publicus pe care putea sa-l cultive unul dintre posesorii acestui sol. Se puteau adauga 250 de iugera, adica 65 de hectare, de copil, al unui astfel de posesor. incat o familie solida putea ajunge la limita de 1.000 de iugera sau 250 de hectare. Tinta era incurajarea paturii sociale a taranilor liberi cetateni. in plus, aceste domenii agrare limitate deveneau proprietate de facto a celor care le detineau; asadar se converteau in ager priuatus. Un colegiu format din trei membri, alesi de popor si definiti ca „triumviri ai atribuirii pamanturilor", triumuiri agris iudicandis adsignandis, au fost alesi de popor pe termen limitat. Triumvirii urmau sa distribuie loturile recuperate prin reforma pamantului public cetatenilor saraci, in limita a 30 de iugera, 7 hectare, de persoana, proclamate inalienabile, adica imposibil de vandut. indeosebi aceasta ultima prevedere a iritat nobilitas, dat fiind ca ea constituia o inovatie in dreptul roman. Senatorii invocau si faptul ca, pe pamanturile posedate de ei, se aflau mormintele stramosilor lor, ca bunurile uzurpate, pentru care nu se mai platea redeventa, fusesera muncite de ei, ca adesea ele fusesera instrainate prin mosteniri, ca ei contractasera datorii ca sa le lucreze etc. (App., Ciu., 1, 38). Aceasta rogatio a fost prezentata in primavara anului 133 I.C. conciliului plebei, unde s-a izbit de intercesiunea, de veto-ul altui tribun al plebei, Marcus Octavius. intr-adevar, de multa vreme, nobilitas acaparase si tribunatul plebei. Totusi Tiberius Gracchus obtine destituirea lui Octavius de catre conciliul plebei si votarea unui plebiscit, care legifera propunerea sa. in special destituirea lui Octavius constituia o masura revolutionara. Niciodata un tribun al plebei nu fusese destituit. Senatorii, scandalizati, au inceput sa vorbeasca de tiranie, de tendinta spre o monarhie tribuniciana. Cu atat mai mult cu cat primul colegiu triumviral-agrar fusese format din Tiberius insusi, din Gaius, fratele lui, si din Appius Claudius Pulcher, socrul lui. in sfarsit, Tiberius Gracchus s-a hotarat sa atace si pe frontul institutional. El a solicitat realegerea sa ca tribun al plebei pentru anul subsecvent conciliului electoral al plebei din iulie 133. Aceasta initiativa a lui Tiberius Gracchus a fost perceputa de multi ca o tentativa de lovitura de stat. Chiar o mare parte din plebe l-a parasit. Exista primejdia perpetuarii aceluiasi ins intr-o demnitate. Efectiv Tiberius Gracchus a incercat o lovitura de forta. El a ocupat impreuna cu trei sute de partizani ai sai Capitoliul, unde urmau sa se desfasoare alegerile tribunilor. Acest eveniment a dat semnalul violentelor. Senatul a votat un senatus consultum ulti-muni, care implica statuarea starii de asediu in Roma si suspendarea garantiilor institutionale. Era pentru prima oara cand se adopta un senatusconsult ultim in absenta oricarui pericol exterior. indata Publius Cornelius Scipio Nasica, de fapt inrudit cu Tiberius si pontifex maximus, porneste spre Capitoliu in fruntea unei multimi. Desi tribun in functiune, Tiberius Gracchus este ucis, iar partizanii sai sunt lichidati fizic. in noaptea subsecventa cadavrele tuturor sunt aruncate in Tibru (App., Ciu., 1, 16).
Plutarh va observa ca era pentru prima oara de la abolirea regalitatii cand un contencios intre cetateni a fost anihilat in sange si in ucideri (T. Gracch., 20). Sa remarcam insa ca reformele lui Tiberius Gracchus nu purtau decat asupra plebei cetatenesti si excludeau italicii necetateni. Dimpotriva, el voia sa-i defavorizeze pe italici, simpatizati de Scipio Aemilianus, varul si cumnatul sau. Comisia triumvirilor, in care Tiberius Gracchus fusese inlocuit de Publius Licinius Gracchus, a inceput totusi sa functioneze, insa s-a confruntat cu tot felul de contestatii si de abuzuri (App., Ciu., 1, 77). Ea trebuia sa lucreze asupra a 37.000 km patrati, situati la sud de Rubicon; ceea ce reprezenta o treime din peninsula. Urmau sa beneficieze de reforma agrara 65.000 de cetateni, carora sa li se acorde 1.980.000 de iugera sau 500.000 de hectare (5.000 km patrati). in 129, cu cateva ore inainte de o moarte subita si ciudata, Scipio Aemilianus a obtinut, pe cai ocolite, de la senat, blocarea activitatii comisiei triumvirale, care nu a mai functionat. Moartea lui Scipio Aemilianus era un cadou pentru nobilitas, care se temea de un adevarat patron al italicilor, considerat de multi ca un om providential, ca un arbitru al Cetatii, un conducator susceptibil sa puna capat turbulentei cetatenesti. intrucat fortele reformist-revolutionare erau puternice si dornice sa restructureze Cetatea atat de divizata (Cic, Rep., 1,19, 3)
in acelasi timp, Gaius Gracchus a stimulat adoptarea altor legi populare. Ne referim in primul rand la o lege „frumentara" sau alimentara, lex Sempmniafrumentaria (App., Ciu-, 1, 21). Aceasta lege, propusa de Gaius si de Fulvius Flaccus, stipula ca lunar fiecare plebeu sarac va primi o anumita cantitate de grau, destul de consistenta, la un pret redus, subventionat de trezoreria Republicii. in acest mod plebeii proletarizati ai Romei nu mai erau nevoiti sa plece la tara. in vara anului 123 i.C, Gaius Gracchus a fost reales tribun al plebei pentru un al doilea mandat. El a obtinut de la senat si de la adunarile populare o lege judiciara prin care jumatate din cei 600 de jurati, destinati sa faca parte din tribunalul (quaestio repetundarum) ce judeca in procesele intentate de provinciali guvernatorilor corupti, sa nu mai fie senatori, ci simpli cavaleri (App., Ciu., 1, 22). O asemenea lege afecta grav interesele senatorilor, inclinati indeobste sa judece cu blandete procesele intentate colegilor lor. Totodata era consolidat ordinul ecvestru. Acest ordin se separa practic complet de categoria, de ordinul senatorial, in 123 ori chiar in 129 i.C. Senatorii nu mai iau parte la defilarea cavalerilor, sortita examinarii lor de catre censori, recognitio equitum, si nu mai fac parte din centuriile de cavaleri. Juridic, separarea va interveni mai tarziu. Pe deasupra, Gaius Gracchus initiaza diverse masuri in favoarea cavalerilor. S-au stipulat reduceri ale sumelor varsate statului de catre publicam, cand suferisera pierderi, in special cu ocazia razboaielor. intr-adevar publi-canii erau obligati, prin contract, sa verse statului o anumita suma de bani, de recuperat prin incasarea impozitelor de catre societatile lor. Ordinul ecvestru nu mai avea aproape nimic comun cu vechea cavalerie romana, fiind alcatuit mai cu seama din arendasi de impozite si din feluriti oameni de afaceri. Gaius promoveaza si o „lege despre Asia'", lex de Asia, care acorda cavalerilor exploatarea provinciei Asia, implantata in locul regatului Pergamului. Aceasta anexare adusese Republicii imense avutii. in sfarsit, o „lege teatrala", lex theatralis, rezerva, la spectacole, locuri speciale cavalerilor, separate de cele ale senatorilor. Acest fapt potenta demnitatea cavalerilor. Gaius Gracchus instala, in fond, cavalerii la putere alaturi de senatori.
Dreptul de apel la popor, ca suprem judecator, pwuocatio, a fost definitiv statuat. Nici un magistrat roman nu mai putea executa un cetatean roman, inainte ca acesta sa fi facut apel la popor, daca ar fi dorit aceasta. Gaius Gracchus s-a gandit chiar sa se excluda din senat si sa se ia dreptul de a candida la o noua magistratura unui magistrat demis de popor. Toate aceste legi, masuri, propuneri legislative au contrariat violent senatul. Cheltuielile publice sporeau considerabil si competentele senatului diminuau simtitor. Pe de alta parte, Gaius Gracchus a pierdut sprijinul ordinului ecvestru, al unei parti din plebe si chiar al unor suporteri importanti, cand a propus acordarea cetateniei romane tuturor aliatilor de drept latin din Italia. Propunea de asemenea ca alti italici sa primeasca dreptul latin. Fondarea unei colonii pe solul damnat al Cartaginei contraria pe multi. incat atunci cand, in vara lui 122 i.C, el s-a prezentat din nou la alegeri, ca sa fie reales tribun, a intervenit catastrofa. Nu a mai fost reales. Chiar plebea se temea de o putere personala permanenta, fie ea si exercitata de un tribun al sau. Pe de alta parte, colegul lui Gaius Gracchus, tribunul Marcus Livius Drusus, partizan al oligarhiei, a propus o serie de masuri demagogice. Beneficiarii redistribuirii asa-numitului ager publi-cus nu ar mai fi trebuit sa achite nici o redeventa pentru ogoarele primite. Drusus a promis si infiintarea, chiar in Italia, a douasprezece noi colonii, de populat de catre plebe. Concomitent, Drusus a propus suprimarea pedepselor corporale, chiar in timpul serviciului militar. Italicii urmau sa beneficieze si ei de o asemenea masura de clementa.

Gaius a facut gresala de a recurge si el la folosirea fortei. Tulburari grave au izbucnit pe strazile Romei. Reactia oligarhiei senatoriale nu s-a lasat asteptata. Senatul a votat un senatusconsult ultim foarte clar: „sa vegheze consulii ca statul sa nu sufere vreo vatamare", uideant consules ne quid res publica detrimenti capiat. Senatorii, cavalerii si slujitorii lor au luat armele. Consulul Lucius Opimius a urmarit, cu fortele sale, pe Gaius Gracchus si pe Fulvius Flaccus. Ei au fost prinsi si executati (App., Ciu., 1, 120). Celor 250 de partizani ai lui Gaius, ucisi in luptele de strada, li s-au adaugat alte 3.000 de victime, condamnate in 121 i.C. de catre tribunale.
incat au esuat tentativele Gracchilor de a reduce puterile detinute de nobilitas, de a democratiza Republica, de a substitui senatului conciliul plebei si adunarea tributa ca principale forte diriguitoare ale statului. Gracchii tinteau o anumita putere personala, dar nu putem stabili proportiile acestei aspiratii. Ameliorarea conditiei plebei s-a produs in mica masura, dar influenta ordinului ecvestru a subsistat si chiar s-a accentuat. Esential este insa faptul ca atunci, pentru prima oara in istoria Republicii romane, au avut loc, in interiorul Romei, doua minirazboaie civile. Ilegalitatea patrundea adanc in viata Cetatii.
Ce a supravietuit totusi din legislatia agrara gracchiana?
In primul rand a fost abolita inalienabilitatea loturilor distribuite prin reforma agrara. Opulentii au cumparat loturile micilor exploatanti sau le-au acaparat prin mijloace violente. in 111 i.C, tribunul plebei, Spurius Thorius, a determinat votarea unei legi (Thoria) prin care ager publicus a fost declarat proprietate privata a celor care il ocupau, in schimbul unei redevente, al carui produs trebuia distribuit plebei sarace. Un alt tribun, exponent al oligarhiei, a obtinut ulterior suprimarea redeventei. in cincisprezece ani, legislatia gracchiana a disparut fara urme (App., Ciu., 1, 12l-l24). Mai tarziu s-au adoptat alte legi agrare; insa acestea distribuiau loturi agricole numai veteranilor ori coloniilor. Plebeii civili nu au mai dobandit nimic. Totodata ramanea nesolutionata problema italicilor necetateni romani. Din legislatia promovata de Gaius Gracchus s-au mentinut privilegiile acordate cavalerilor, militarilor in termen, plebei subventionate, asa-zisa „plebe frumentara". Au subsistat de asemenea prevederile legii privind apelul la popor si compozitia mixta a tribunalelor menite a judeca in procesele de coruptie.
O alta consecinta, cu importante efecte, se refera la delimitarea clara, cu toate ca indeosebi pragmatica, a celor doua ordine preeminente: cel senatorial si cel ecvestru. De asemenea, incepand de la Gracchi, „clasa politica" romana se divide limpede in doua mari factiuni, „partide", in acceptiune antica (Cic, Rep., 1, 131). O factiune este cea a optimatilor, optimates, adica, in conceptia lor, a celor mai buni cetateni Aoptimi, in latineste). Acestia erau conservatori, militau pentru prezervarea ordinii institutionale, se opuneau reformelor care ar fi putut s-o perturbe. in ultima instanta, ei preconizau mentinerea structurilor oligarhice ale Republicii, a privilegiilor dobandite de nobilitas. Dar concomitent ei luptau pentru salvgardarea Republicii si a libertatilor cetatenesti traditionale, cu toate ca inegal distribuite intre romani, din punct de vedere politic. Se bizuiau pe o mare parte din nobilitas si pe clientii acesteia. indeosebi pe nobilii bogati de sorginte plebeiana.
Li se opuneau „popularii", populares. Acestia „se comportau in mod popular", populariter agunt. Afisau gusturi simple, reliefau interes pentru desfatarile si tribulatiile multimii. isi propuneau sa puna in opera un discurs mental netraditional, ostil oli oarhiei. Sugerau masuri politice si juridice care sa amelioreze statutul celor de conditie modesta, sa limiteze privilegiile senatorilor, sa asigure o mai mare libertate de vot in adunarile populare, sa combata camata. Au propus legi in privinta datoriilor celor saraci, agrare sau frumentare (Cic, Off., 2, 73). Numerosi populares utilizeaza platformele reformiste, uneori chiar revolutionare, ca pe o trambulina politica, in vederea castigarii si potentarii unei influente personale. Se interesau, in mica masura, de conservarea legalitatii, chiar a libertatilor unei Republici pe care o doreau profund restructurata. Se bazau pe unii „oameni noi", dar si pe patricieni mai mult sau mai putin saraciti. Desigur, aceste factiuni nu sunt similare partidelor moderne. Desi se folosesc uneori termeni capartes spre a-i desemna (SalL, ., 43, 1, 1; Cic, Sest., 96-98)4.
in concluzie, am afirma ca, daca pe termen scurt oligarhia conservatoare, prin lichidarea miscarii Gracchilor, pare sa fi invins, pe termen lung sau mediu fortele innoirii s-au mentinut si au obtinut succes. Tulburarile vor reincepe in curand.
Rascoale ale sclavilor si anexarea Pergamului
Politica externa romana, ca si perturbarile survenite in gestionarea imperiului Republicii sunt foarte strans legate de evolutiile framantarilor de la Roma si ale discursului mental cetatenesc.
Trebuie aratat, „din capul locului", cum se spune, ca in antichitate n-a existat nici im fel de oranduire sclavagista si de mod de productie sclavagist. Marxistii au transformat in dogma absoluta ceea ce Karl Marx enuntase, in aceasta privinta, in diverse lucrari si in cateva fraze. Caci insusi Marx, in alte pasaje, s-a referit la un mod de productie antic. Deci antic, si nu sclavagist. Cu rare exceptii, sclavii n-au reprezentat niciodata in antichitate principalul instrument de productie. De altfel sclavul era mai degraba un capital decat o marfa. El poate sa adune bani pentru rascumparare, sa aiba legaturi semiconjugale. Detine chiar o personalitate juridica atunci cand se prezinta in fata tribunalului domestic al stapanului. Pedeapsa cu moartea este rar aplicata, mai cu seama pentru valoarea sa exemplara. Am reliefat, in alt capitol, diversitatea conditiei servile si semnificatia ei. Nu este totusi mai putin adevarat ca, in secolele al II-lea si I i.C, se constata un aflux masiv de sclavi. Mai ales in Italia si in Sicilia. Izvorul principal al acestei proliferari a numarului de sclavi il constituie razboaiele Romei si vinderea prizonierilor ca sclavi. Am semnalat mai sus ca adesea, cum ar fi in cazul urmarilor cuceririi Cartaginei, au fost vanduti zeci de mii de sclavi. Recordul absolut pare sa fi fost atins in 167 i.C, cand au fost vanduti zeci de mii de macedoneni si de epiroti. Dar si in 104 I.C, au avut aceeasi soarta 140.000 de cimbri si de teutoni. Incontestabil, nu toti prizonierii de razboi deveneau sclavi pe termen lung: cei bogati erau adesea rascumparati pe loc, fie de familiile lor, fie de prietenii lor. O alta sursa a dezvoltarii sclavilor trebuie cautata in intensificarea talhariei si mai ales a pirateriei, care face ravagii in Asia Mica, in Siria, in Orientul apropiat. Targuri de sclavi fiinteaza in multe locuri, in Italia, in Grecia, in Asia. La Delos trec zilnic prin targul de sclavi 10.000 de oameni. Un alt izvor de alimentare a sclavajului il formeaza neachitarea datoriilor. Multi datornici insolvabili devin sclavi. De asemenea, sclavajul este hranit de reproductia naturala: copiii sclavilor raman tot sclavi.

Diferentele intre conditiile de existenta ale sclavilor se adancesc. Duc o existenta confortabila sclavii de la orase, adesea foarte specializati. Ei sunt medici, pedagogi, secretari ai stapanilor, coafori, barbieri, bucatari, slujitori in locuinte, sclavi publici, inclusiv mici functionari. Statul, orasele, institutiile municipale ii intrebuinteaza ca scribi, crainici publici si lucratori pe santierele oraselor. in sfarsit, sclavii sunt utilizati in munca din mine, in intreprinderile industriale si in atelierele mestesugaresti. Daca anterior stampilele de pe produse artizanale (ceramica, bronzuri) purtau in special numele unor mesteri oameni liberi, acum, in Italia, prevaleaza cele ale sclavilor si libertilor. Artizanatul cuprinde intre 5 si 10% din populatia Italiei. Pe de alta parte, in secolul I i.C, unii notabili italici si romani se inconjoara de garzi de corp, care sunt sclavi. Se ajunge chiar la alcatuirea anumitor mici armate private de sclavi. Alti sclavi sunt antrenati in scoli specializate pentru a deveni ucigasi de profesie, adica gladiatori. Luptele intre ei in arene sunt gustate cu nesat de spectatori. Este totusi adevarat ca cei mai multi gladiatori sunt oameni liberi, angajati printr-un contract. Chiar in mediul rural exista pastori sclavi, care duceau o existenta autonoma. Ei vor juca un rol important in rebeliunile sclavilor. Marea masa a sclavilor, compusa prin excelenta din Barbari analfabeti, lucreaza insa la cultivarea domeniilor agricole, indeosebi pe latifundii. Ei vor contribui la anumite evolutii ale agriculturii Italiei. Utilizarea masiva a sclavilor favorizeaza marile domenii agricole, expansiunea unor noi tipuri de lucrare a pamantului, focalizate pe vita de vie si pe maslini, in dauna cerealiculturii. Totusi chiar latifundiarii nu recurg numai la munca sclavilor, ci si la cea a unor lucratori sezonieri liberi.
S-a exagerat sensibil ponderea sclavilor in interiorul populatiei Italiei. Se pare ca ea nu depasea cu mult 32% din totalul locuitorilor. Cu toate acestea, pe latifundii adesea sclavii muncesc intens in turme, sub biciul capeteniilor lor, si dorm noaptea in semitemnite, ergastula. Cum am relevat deja, multi sclavi nu sunt romanizati. Animozitatea lor fata de stapani imbraca nu numai un caracter social, ci si o dimensiune etnica, nationala. Numerosi sirieni si microasiatici erau sclavi ai proprietarilor greci si italici din Sicilia. Astfel s-a ajuns la ample rascoale de sclavi, indeosebi in Sicilia, granarul Romei. intre 136 si 132 i.C. are loc prima mare rebeliune servila, in Sicilia, animata in mare parte de sclavii ciobani. Ea a fost condusa de catre sirianul Eunus si de cilicianul Kleon. Rebelii cuceresc Agrigentum, iar Eunus este proclamat rege sub numele de Antiochos. Sclavii formeaza un stat antiroman, avand Henna drept capitala, si bat chiar moneda. Ei infrang patru armate romane, dintre care trei sunt consulare. Cu mari eforturi, consulul Publius RUpilius cucereste Henna si zdrobeste rebelii.
Dar miscarea servila de eliberare, sociala si nationala, castiga proportii. Cum ea a coincis si cu reforma lui Tiberius Gracchus, anumiti cercetatori s-au referit la o „Internationala rosie" a antichitatii. Exagerarea ne apare ca evidenta, cu toate ca au existat, poate, contacte intre diferitii rebeli. intr-adevar sfarsitul razvratirii sclavilor coincide nu atat cu reforma moderata a lui Tiberius Gracchus, cat cu o alta insurectie, desfasurata in fostul regat al Pergamului. Acest regat fusese aliatul fidel al romanilor, principalul lor sustinator in Orient. Cu toate ca uneori Roma i-a mustrat pe Attalizi, basileii Pergamului.
Regatul Pergamului fusese constituit in 282 i.C. si in detrimentul Seleucizilor, pe coasta vestica a Turciei actuale, de un ofiter numit Philctairos. Sub Attalos II (150-l38 I.C.) protectoratul roman devenise foarte constrangator. Cand mama acestui rege murise, Attalos II i-a ridicat un templu la
Cyzic, impodobit cu basoreliefuri inspirate din mitistoria romana. Inscriptia de aici facuse aluzie la Romulus si Remus. Suzeranitatea romana s-a accentuat sub domnia succesorului si nepotului acestui rege, Attalos III. Maladiv, Attalos III s-a comportat ca un despot sangeros. Si-a masacrat rudele si prietenii pentru a-si proteja viata. in primavara anului 133 i.C, acest rege moare, din cauza unei insolatii, si isi lasa, prin testament, regatul si bunurile personale ca mostenire Republicii romane. Numai orasele regatului le declara libere. Caci Attalos III nu avea copii. Nu mai existau Attalizi legitimi. Hotararea sa nu se poate explica lesne. Ce oare o determinase: acceptarea raporturilor de forte si a dominatiei romane? Ostilitate fata de singurul Attalid in viata, Aristonikos, fratele sau vitreg, fiul nelegitim al lui Eumenes II? Neliniste in fata instabilitatii sociale, teama de o revolta, simtita ca iminenta, in conditiile turbulentei sclavilor din Sicilia si din Grecia, care putea cuprinde si Pergamul? Dupa opinia noastra, Attalos III, sangeros, dar intelectual pasionat de sculptura si inteligent, intelegea ca mai devreme sau tarziu Roma va trece de la controlul sever al regatului sau la gestionarea directa. Si dorea sa-l crute de consecintele unor confruntari militare devastatoare. Dar pergamezii nu au acceptat usor clauzele testamentului. Popor de soldati colonizati, ei se temeau de un stapan necunoscut. Sau cunoscut doar ca arogant. Executarea testamentului a pus de la inceput probleme. Aristonikos a prezentat testamentul ca un fals si pe el insusi ca mostenitorul dinastiei attalide.
Roma nu putea sa-si ingaduie pierderea unei asemenea oportunitati fabuloase. Bogatiile exorbitante ale Pergamului permiteau o dezvoltare economica accelerata, in conditiile in care banii devenisera rari in trezoreria Republicii. Tiberius Gracchus a sperat probabil sa-si finanteze reforma din prada consistenta prilejuita de testamentul lui Attalos III. Cu atat mai mult cu cat familia sa avea legaturi de cooperare cvasi-cliente-lare cu Attalizii. Dupa lichidarea sa fizica, tocmai Scipio Nasica a fost trimis in Pergam ca sa preia mostenirea. Dar Aristonikos si foarte numerosi pergamezi au luat armele. Investigarea inscriptiilor si monedelor probeaza ca Aristonikos a izbutit sa-si croiasca un adevarat regat pe teritoriul Pergamului. Trupele lui au ocupat anumite orase. I s-a raliat Blossius din Cumae, radicalizat si fugit din Roma, dupa eliminarea lui Tiberius Gracchus. Acest consilier si ideolog al lui Aristonikos l-a convins sa aplice utopia stoica. Aristonikos a eliberat sclavii si taranii dependenti, un fel de serbi, si a instituit un stat egalitar al heliopolitanilor, o „cetate a Soarelui", Heliopolis. Caci stoicii egalitaristi adoptasera Soarele ca ocrotitor al tuturor napastuitilor soartei. Acest stat egalitarist, oarecum comunizant, a durat patru ani. inca in 129 i.C, heliopolitanii (inclusiv fosti sclavi si saraci liberi ai satelor si oraselor) au invins la Leukai trupele consulului Publius Licinius Crassus. in cele din urma au fost zdrobiti de consulul Marcus Perperna, dupa un lung si dificil asediu al orasului lidian Stratonikeia. Aristonikos a fost capturat, adus la Roma, unde a fost omorat in temnita. Abia in 128-l26 i.C, Marcus Aquilius, ajutat de zece comisari ai Republicii, a putut organiza, pe teritoriul fostului regat al Pergamului, provincia Asia, una dintre cele mai opulente ale imperiului Romei.
Totusi in Sicilia, intre 104 si 101 i.C, se desfasoara al doilea razboi servil. In vestul insulei, sclavii se rascoala, sub conducerea cilicianului Athenaion, pe cand in est, ei sunt condusi de catre Salvius, proclamat rege, sub numele de Trypho. Au fost biruiti si eliminati cu greu de un fost „locotenent" al lui Marius. Agitatia sclavilor si a heliopolitanilor a pus probleme complicate statului roman. Ea traduce pregnante dezechilibre etnice si sociale. De altfel aceasta agitatie va reincepe, dupa cateva decenii, chiar in Italia5.
Categoriile sociale ale oamenilor liberi
Printre oamenii liberi se adancesc diferentele sociale. Nu numai intre cetateni si necetateni, cu efectele mai sus mentionate si cu altele prezentate de noi mai jos. Desigur, la Roma nu au existat adevarate clase sociale. Si cu atat mai putin o „clasa a oamenilor liberi", care sa se contrapuna unei „clase a sclavilor". Au emers insa „ordine", ordines. Un „ordin", ordo, nu echivala cu o clasa sociala. Era de fapt o categorie de oameni definita de un statut juridic, desigur investit cu anumite conotatii sociale, care dispunea de o „stare" (status) proprie. Cele mai importante ordine sunt, cum am constatat mai sus, cel senatorial si cel ecvestru. Cu siguranta au existat si alte ordine mai putin relevante. Este insa contestata, de catre unii cercetatori, existenta unui adevarat ordin decu-rional, format din demnitarii municipali si membrii consiliilor oraselor. Am relevat mai sus ca, in procesul „cuceririi" romane, Republica se sprijinise adesea pe elitele locale. Ea a continuat sa le favorizeze si dupa anexarea teritoriilor respective. Aceste elite au constituit de fapt capete de pod ale impunerii si persistentei dominatiei Republicii si ulterior ale procesului de romanizare a populatiilor din vestul „imperiului'.' Pentru ca, in est, elenizarea nu a putut fi inlocuita de romanizare. Daca in Balcani si indeosebi in Macedonia, pe termen lung, romanizarea a reusit, in schimb ea a esuat in Asia Mica, in pofida eforturilor intreprinse de statul Romei. Cu toate ca a lasat aici urme.
Indubitabil, elitele locale au contribuit substantial la reusita procesului de munici-palizare si urbanizare a asezarilor italice. Ele au sprijinit activ, insufletite de un sincer elan patriotic, roman si national, cauza Romei. Elitele municipale alcatuiau un fel de categorie sociala intermediara intre ordinele superioare ale Romei si populatia cetateneasca, populus, a oraselor, colonii sau municipii. Si in interiorul acestei burghezii municipale se ivisera diferente intre micii proprietari si opulentii citadini. incepand din secolul al II-lea i.C, aceasta burghezie municipala a alimentat permanent recrutarea de noi cavaleri. Notabilii italici detin, in societatea locala si chiar la Roma, in For, o pozitie importanta ca oratori si avocati. Ei infrunta cu succes snobisme ale romanilor de vita veche. Unii municipali se instaleaza la Roma, ca Lucilius, autorul de sature, venit din Suessa Aurunca, asezare la interferenta intre Latiu si Campania. Lucilius ajunge chiar un intim al Scipionilor. indeosebi acesti municipali italici vor furniza nu numai cadrele ordinului ecvestru reimprospatat, ci si parametrii etnici ai unei noi societati. Ulterior ei vor substitui progresiv vechea nobilitas a Romei.
Plebea de conditie materiala modesta a oamenilor liberi a beneficiat partial de roadele expansiunii romane. Atat la Roma, cat si in orasele Italiei. Nu trebuie crezut ca ea se compunea exclusiv din proletari infometati. Chiar cei ce se bucurau, incepand de la Gracchi, de distributiile de grane subventionate nu puteau supravietui doar gratie ajutorului substantial acordat de stat. S-a dezvoltat in Italia, inclusiv la Roma, o industrie prin excelenta artizanala. Prolifereaza atelierele mestesugaresti individuale, ojficinae, in care proprietarul lucra singur sau secondat de unul ori mai multi sclavi. Micul comert profita de asemenea de extinderea schimburilor de marfuri, atat in interiorul Italiei, cat si in exteriorul ei. Ca si de sporirea populatiei citadine, de specializarea productiei agricole si de cresterea consumului. Pe langa bogatii negotiatores, prospera negustori de conditie medie, mercatores. Multi „buticari" - sit uenia uerbo -, tabernarii, se descurca totusi greu. Ei provin adesea din randurile taranilor emigrati in Roma sau in alte orase. Acesti nevoiasi fac parte, alaturi de someri, din „plebea cea mai joasa", infima plebs, sprijinita de distributiile frumentare ale statului, dar si de impartirile gratuite, organizate de unii particulari bogati, adica de „congiarii", congiaria, de ulei, sare, vin, came, vesminte, bani.
Profitand de faptul ca, la Roma, nu existau iluminat public si forte de politie ale statului, somerii se convertesc adesea in hoti, raptores, spargatori, effractores, ucigasi profesionisti, sicarii etc. Alaturi de plebea cetateneasca, la Roma abunda, in randurile nevoiasilor, numerosi necetateni, deci peregrini. Plebea rurala, fie cetateneasca, fie peregrina, comporta mici proprietari de pamant si lucratori salariati. Conditia lor era foarte modesta, practic aproape la nivelul sclavilor agricoli. Apar noi forme de clientela, inainte de reforma militara a lui Marius, anumiti militari devin clientii generalilor lor. Emerg si noi tipuri de clientela civila, romana si italica. infloresc totodata, cum am semnalat mai sus, clientelele provinciale. Cu siguranta, nu toti plebeii de conditie modesta trag profit din fructele „cuceririi" romane si ale cresterii economice.
Clientelele sunt nutrite si de relativ numeroasele eliberari de sclavi. De fapt, sclavii pot fi eliberati fie prin cens, censii, daca stapanul ingaduia sclavului sa se inscrie in registrele recensamantului, fie printr-o ceremonie organizata in fata pretorului sau guvernatorului provincial, uindicta, fie prin testament, testamento. Statul putea elibera sclavii sai ori chiar cei ai unui particular. Daca fusesera eliberati de cetateni, fostii sclavi, libertii, cum am mai remarcat, devin automat cetateni. Ei ingroasa randurile clientilor fostului stapan. Libertul asuma prenumele si gentiliciul stapanului, la care adauga drept cognomen numele sau de sclav. Libertii se infiltreaza constant in viata economica a romanilor. Unii dintre ei se inavutesc. Cei mai multi se convertesc in artizani sau in mici negustori. in ce priveste ordinele superioare ale Republicii, trebuie remarcata creativitatea pregnanta, ostentativa, a cavalerilor. Am mentionat, in alt subcapitol, separarea de facto a acestui ordin de cel al senatorilor, compozitia lui fundamentala. Trebuie adaugat ca censorii nu se mai limitau la inregistrarea averilor pendinte de proprietatile funciare. Ei luau acum in calcul proprietatile mobiliare si inscriau pe cei mai avuti posesori ai lor in primele clase censitare. Stim ca, la origine, cavalerii fusesera calaretii Romei. Statul le conferea un „cal public", adica o alocatie bugetara in vederea cumpararii si intretinerii unui cal. Posesorii acestui cal, „cavaleri cu un cal public", equites equo publico, fusesera si raman floarea ordinului. Din randurile lor faceau parte si fiii de senatori. Exista insa acum si „calareti cu un cal privat", equites equo priuato, care nu apartin aristocratiei de traditie, insa au un cens indispensabil integrarii in ordinul ecvestru. Ei nu apartineau prin traditie ordinului, dar capatau acces la acesta pe baza recomandarii unui patronus sau in urma serviciilor aduse statului. Trebuie subliniat faptul ca, in aceasta secventa istorica, se reliefeaza o productiva mobilitate sociala, intrucat nu mai existau caste, juridic determinate. Fara indoiala, ordinul are o baza financiara, care implica investitii mobiliare, activitati speculative. Semnul apartenentei la ordinul ecvestru este inelul de aur. Din randurile ordinului fac parte vlastarele si rudele senatorilor, dar totodata, cum am mai remarcat, arendasii de impozite, publicatii. Se adauga si cei mai instariti oameni de afaceri, negotiatores. Am aratat ca se integreaza in ordin si ii improspateaza randurile magistratii municipali. indeosebi dupa razboiul cu aliatii, recrutarea italica a ordinului va deveni fundamentala. Cavalerii sunt interesati de expansiunea militara a Romei, insa aspira la o consolidare a statutului lor politic. Se preocupa activ de tribunalele create in vederea sanctionarii celor ce spoliasera provincialii de bunurile lor. Or cavalerii aspira sa faca parte din aceste tribunale, care ar Fi putut sa le contracareze operatiile desfasurate de ei in provincii. Am consemnat mai sus ca li s-a acordat accesul la aceste tribunale de catre Gaius Gracchus. Deci, inca din secolul al II-lea i.C, cavalerii obtin un rol politic sporit. Ambitiile lor cresc. Nu accepta sa fie exclusi de la privilegiile senatorilor, care au acelasi cens ca si ei. Cateodata interesele celor doua ordine coincid, insa adesea ele diverg si chiar contrasteaza, pe masura ce ordinul ecvestru performeaza in unele privinte.
Ordinul senatorial este totusi suprapus celui ecvestru. Procesul separarii ordinului senatorial de cel ecvestru fusese pregatit inca din secolul al III-lea. Deocamdata ordinul senatorial nu cuprinde decat ansamblul senatorilor. El include trei sute de membri, ierarhizati, de catre censori, in categorii, circumscrise de magistraturile indeplinite. In ordine descrescanda acestea sunt: fostii censori, censorii, fostii consuli, consulares, fostii pretori, praetorii, fostii edili, aedilicii, si fostii tribuni, tribunicii, la care se adauga acum si fostii quaestori, quaestorii. Am constatat estomparea diferentelor intre patricieni si plebei. Senatul este dominat, cum am semnalat anterior, de nobiles. Abia dupa 115 i.C. monopolul nobilimii este perturbat, ca dupa batalia de la Cannae, si incepe sa se fisureze. Anumiti senatori se imbogatesc ostentativ. Averea funciara a lui Crassus va atinge 200.000.000 de sesterti. Este adevarat ca si unii cavaleri ajung la bunuri valorand 10.000.000 de sesterti. Senatorii opulenti poseda la Roma numeroase imobile de raport, insulae. Ei dispun de grupuri organizate de „promotori imobiliari", care cumpara pentru ei case vechi, eventual distruse de incendii, si construiesc altele noi. Mobilitatii sociale, stipulate cel putin din punct de vedere juridic, i se adauga o uriasa disproportie intre averile si veniturile cetatenilor si necetatenilor.
Provinciile
in 133 i.C, Republica nu poseda decat sapte provincii: cele doua Hispanii, Africa, Sicilia, Sardinia, Macedonia, Achaia, dintre care cinci rezultasera din razboaiele victorioase impotriva Cartaginei. in vremea lui Sulla, s-a ajuns la unsprezece, dat fiind ca se adaugasera Asia, cele doua Gallii, Cilicia. Senatul a ezitat sa accepte, in 96 i.C, daruirea Cyrenaicei de catre Ptolemaios Apion. Iar, in Africa romana, majoritatea solului provincial apartinea inca anumitor orase „libere". Fireste, senatul rezista presiunilor anexio-niste exercitate de catre cavaleri, indeosebi de publicani, in care nu avea incredere. Nu dispunea de un personal administrativ numeros si temeinic organizat si nu dorea sa dezvolte prea mult o armata acum compusa din militari profesionisti. intelegea, probabil, : ca institutiile Cetatii nu erau adaptate cuceririlor uriase. Pe de alta parte, suzeranitatea romana era apasatoare. in orice clipa trupele romane puteau interveni in aceste state, vasale, daca fostii invinsi nu erau suficient de docili. Mai tarziu o asemenea strategie va_ fi abandonata.
Cum am mai remarcat, in genere provinciile erau foarte bogate: Africa, cele doua Hispanii, Sicilia, Asia etc. Exploatarea lor directa sa vadea a fi foarte profitabila. Unele centre locale erau foarte active din punct de vedere economic. Este cazul insulei Delos. in 166 i.C, sanctuarul lui Apollo din aceasta insula fusese concesionat Atenei, iarg delienii de bastina fusesera expulzati. Portul franc infiintat in Delos nu concura numai un Rhodos de care Roma incepuse sa se mefieze, ci si Cartagina si Corintul, menite disparitiei sau mai degraba diminuarii drastice a activitatii lor. Delosul ocupa de altfel o pozitie strategica relevanta in inima bazinului maritim greco-oriental, pe calea spre Italia. Se instalasera aici aproximativ 25.000 de oameni, veniti din toate colturile Mediteranei orientale (Asia Mica, Siria, Palestina, Fenicia, Egipt etc), ca si din Italia. Reprezentantii acestor comercianti au eclipsat rapid pe gestionarii trimisi de Atena. Au inflorit nu numai comertul cu sclavi, vanduti de pirati camuflati in negustori (Str., 14, 5. 2), ci si negotul de tranzit si activitatile bancare. Prospera un bancher ca fenicianul elenizat Philostratos, devenit cetatean al orasului Neapolis si prin urmare bucurandu-se de protectia asigurata italicilor. Dupa 80 i.C, Delosul a intrat in declin, pricinuit de razboiul impotriva lui Mitridate, de atacurile piratilor, de deschiderea amplificata a porturilor italice, de modificarile cailor comerciale intre Italia si Orient. Rhodosul saracit, diminuat, nu mai putea garanta siguranta transporturilor maritime. De aceea, intr-un moment dificil pentru ea, Roma a creat, in 102-l01 i.C, provincia Cilicia ca mijloc de ocrotire a Asiei romane si a comertului maritim6.
Viata politica dupa Gracchi
Zdrobirea si lichidarea lui Gaius Gracchus a procurat optimatilor o victorie si un calm relativ, pentru aproximativ doisprezece ani. Pentru ca, pe termen lung si chiar mediu, izbanda conservatorilor a fost contraproductiva. Prestatia Gracchilor si indeosebi mortile lor tragice impresionasera mintile romanilor. De altfel, cum am mai aratat, problemele ramasesera nesolutionate. Nu numai cea agrara sau cea a conditiei precare a unui numar din ce in ce mai mare de plebei erau nerezolvate, ci mai ales problema reformarii institutiilor Cetatii, in sens relativ democratic.
Lucius Opimius a fost achitat de acuzatia de a fi determinat uciderea unor cetateni. in 119 i.C, Quintus Caecilius Metellus devine censor. Se deschide calea preeminentei politice, pentru un deceniu, a clanului Caeciliilor Metellilor, plebei conservatori perseverenti, insa legati de interesele capitaliste ale multor senatori si cavaleri. Totusi, in acelasi an, Gaius Carbo, un fost gracchian trecut in tabara optimatilor, este impins la sinucidere de un tanar de 21 de ani, care va deveni celebru, adica Lucius Licinius Crassus. Iar un alt tanar, homo nouus si bogat cavaler, nascut la Arpinum, protejat al Metellilor, Gaius Marius ajunge tribun al plebei si apoi accede in senat. Va fi pretor in 115 i.C.
Intre timp, Roma ocupase si anexase sudul Galliei. Provinciile hispanice erau izolate, din pricina conditiilor meteorologice vitrege, o mare parte din durata anului. Pe de alta parte, negustorii romani sau italici care strabatusera Gallia meridionala remarcasera bogatiile agricole, miniere si artizanale ale acestor meleaguri. in sfarsit, Massilia (azi Marseille), asezare greceasca, de mult timp aliata a Romei, facea fata cu greu atacurilor intreprinse asupra ei de catre gallii celtici si de Iigurii din apropierea sa. in 154 i.C, se produsese o prima interventie romana in favoarea Massiliei. Dar in 125 i.C, Massilia a solicitat din nou sprijinul Romei impotriva piratilor din ¦ Hnerana si a tribului ligur al salluvilor, traitor in Proventa actuala si aliat cu regele celt al an'emilor Biruit, care construise un fel de stat fragil, in secolul al II-lea i.C, de la Ocean la Rin, Centrat Pe o retea de clientele politice in jurul persoanei lui. Roma, care tocmai desavarsea c ferirea insulelor (Sardinia, Corsica, Baleare), trimite in sprijinul Massiliei un corp expeditionar, initial comandat de consulul Marcus Fulvius Flaccus, insa preluat, in anul subsecvent, de urmasul acestuia, Gaius Sextius Calvinus. Salluvii si celtii sunt infranti, iar o garnizoana romana se instaleaza la Aquae Sextiae (Aix-en-Provence). in 122-l21 I.C., Gnaeus Domitius Ahenobarbus si Fabius Maximus zdrobesc pe Biruit, care este capturat. Legiunile romane ocupa actualul Languedoc si fac legatura cu Hispania. in 118 este fondata colonia Narbo Martius (Narbonne) si Gallia meridionala este transformata in provincie romana, sortita unui viitor glorios si prosper. O uia Domitia leaga Hispania romana de Italia. in 106 i.C. este ocupata si Tolosa (azi Toulouse), de catre consulul Servilius Caepio. De la inceput Gallia narboneza este supusa unei colonizari masive. in cincisprezece ani romanizarea a progresat intr-un ritm uluitor. Gallia narboneza devine cea mai romanizata provincie romana7. Chiar mai romanizata decat Italia insasi, dupa opinia noastra. Massilia a profitat din plin de dezvoltarea infloritoare a Galliei narboneze.
Putin mai tarziu romanii poarta, in Africa, un alt razboi impotriva lui Iugurtha, regele Numidiei (11l-l05 i.C). Acest conflict local a capatat importanta datorita nararii sale de catre condeiul maiestrit al lui Salustiu si indeosebi efectelor sale asupra politicii interne romane. Razboiul cu Iugurtha, Bellum Iugurthinum, a revelat coruptia unei parti din nobilitas si a anumitor generali optimati. Efectele sale au fisurat edificiul structurilor politice oligarhice si au implicat consecinte relativ destabilizatoare.
Scipio Aemilianus organizase provincia Africa, reputata pentru solul sau arabil foarte productiv. Colonizarea Cartaginei, operata de catre Gaius Gracchus, se soldase momentan cu un esec. in vecinatatea provinciei se afla prosperul regat al Numidiei. La moartea regelui acestuia, Micipsa, in 118 i.C., regatul a fost divizat intre cei trei mostenitori ai lui, Hiempsal, Adherbal si Iugurtha. Acesta din urma era popular si contractase numeroase si influente relatii de prietenie la Roma. Iugurtha a inceput prin a-l asasina pe Hiempsal (Sall., ., 12, 3-6). Adherbal, inspaimantat, s-a deplasat la Roma, unde insa Iugurtha a trimis soli, care au corupt personaje influente din mediile politice nobiliare. O delegatie a fost trimisa in Numidia, pentru a imparti regatul in doua parti. Delegatia era condusa de Lucius Opimius, ucigasul lui Gaius Gracchus (Sall., ., 16, 1). Dupa plecarea delegatiei, Iugurtha il ataca din nou pe Adherbal, ce se refugiase in Cirta, unde se aflau multi negotiatores italici si romani, intrucat comertul roman prospera in Numidia. in vara anului 112 I.C, Cirta capituleaza: sunt masacrati numizii, italicii si romanii de aici, ca si Adherbal (Sall., , 26, 3). Masacrarea italicilor si romanilor in Cirta declanseaza la Roma un scandal major. Senatul este obligat sa accepte un razboi cu Iugurtha. Nu numai influenta unor nobiles corupti de Iugurtha, ci si presiunea exercitata de cimbri si teutoni in zona alpina, chiar in Gallia sudica, inca din 113, impinge senatul la prudenta in operatiile militare intreprinse in Africa. Totusi este trimis in fruntea trupelor romane din Africa consulul Lucius Calpumius Bestia (Sall., ., 27, 4). Acesta isi ia ca secondant pe Aemilius Scaurus (Sall., ., 29, 1). Cei doi generali se lasa corupti de catre Iugurtha, care cumpara la Roma si pe tribunul plebei, Gaius Baebius. Campania din Numidia, comandata de fratii Spurius, succesorul la consulat al lui Calpumius Bestia, si Aulus Albinus, esueaza lamentabil in anii 110-l09 i.C; romanii capituleaza la Suthul (Sall., ., 38, 3-9). Noul consul, Quintus Caecilius Metellus, un nobilis integru, reorganizeaza armata din nordul Africii si obtine unele succese, dar fara efect decisiv. Adjunctul si protejatul lui Metellus, Gaius Marius, intra in conflict cu seful sau direct, militeaza ostentativ in factiunea unor populares moderati, merge la Roma, unde este ales consul pentru anul 107 i.C. si comandant al corpului expeditionar din nordul Africii (Sall., ., 73, 5-7). De multa vreme Roma nu mai avusese un homo nouus consul. Creditul moral al optimatilor fusese serios zdruncinat de procesele intentate complicilor lui Iugurtha de la Roma, dar si vestalelor, care isi incalcasera legamantul. Cu prilejul acestui ultim proces fusesera compromise familii ilustre. Aemilius Scaurus scapase de acuzatia de venalitate si devenise chiar censor in 109 i.C, insa zvonurile raspandite pe seama sa facusera o rea impresie.
in timpul tribunatului plebei, Marius se opusese votarii unui plebiscit care sporea importanta distributiilor frumentare, fie facandu-le mai abundente, fie mai frecvente, fie scazand pretul, mai degraba derizoriu, platit la ridicarea ratiilor. Totusi, concomitent Marius determinase votarea unei legi care diminuase posibilitatea nobililor de a influenta votantii cu prilejul reuniunilor comitiiior. Se pare ca el a obtinut generalizarea scrutinului secret.
Marius, campaniile sale militare si tulburarile de la Roma
Alegerea lui Marius, dupa sovaielile si revelarea scandalurilor publice sau venalitatii unor generali nobiles, suscita entuziasmul plebei (Sall. ., 84, 1). in definitiv, se punea astfel capat reactiei conservatoare, promovata de optimati, dupa eliminarea lui Gaius Gracchus. Lupta politica devenea, in acest fel, foarte aspra. De altfel Marius ataca violent nobilitas; el, care fusese totdeauna „ostil", infensus, acesteia, se inversuna acum fie impotriva unor exponenti individuali ai ei, fie impotriva ansamblului nobilimii (Sall. J., 84-l). Totodata el opera recrutari masive de soldati. Completa efectivele legiunilor, solicita trupe auxiliare aliatilor, popoare si regi, rechema sub drapel veterani (Sall., ., 84, 2). Marius fusese investit cu un imperium nelimitat in timp, spre a-l combate pe Iugurtha. Dupa ce ro