Daca inainte de primul razboi mondial actiunea catolicismului a operat
cu precadere pe terenul politico-administrativ, in perioada postbelica
ea se desfasoara cu - deosebire in sectorul diplomatic pentru ca, la adapostul
conventiilor internationale si cu girul monarhiei si al guvernelor din Romania,
sa se poata dezvolta in aria culturala si economica. Atata vreme
cat Ardealul a fost incorporat statului ungar, promovarea catolicismului
ca religie si a intereselor Vaticanului ca politica religioasa erau asigurate
de un stat in fruntea caruia se gasea un «rege apostolic»,
mostenitor al coroanei Sfantului Stefan, si se succedau guverne care,
chiar daca nu intotdeauna erau in intregime catolice si chiar
daca nu intotdeauna i-au recunoscut religiei romane drepturi de suprematie,
in nici un caz n-au inteles sa-i impiedice dezvoltarea. g9r11rx
Tratatul de la Trianon ii confera Romaniei suveranitatea asupra
Ardealului; in consecinta, toate bunurile fostului stat ungar trec de
drept in proprietatea Statului roman, care urmeaza sa reglementeze
administrarea si folosirea lor. In ceea ce priveste cultele religioase, Constitutia
Romaniei prevede ca raporturile dintre ele si Stat se stabilesc prin lege.
Ca atare, in relatia dintre el si cultele religioase, Statul se comporta
ca o autoritate suverana, rezervandu-si dreptul de a initia, elabora si
promulga legi care sa fixeze limitele si conditiile in care poate functiona
una sau alta din religiile de pe teritoriul sau, inclusiv cea catolica.
Aceasta situatie de drept e de natura insa sa jeneze spiritul de suprematie
al romano-catolicismului care, in multisecularele sale relatii cu statele,
a inteles sa-si revendice drepturi de suveranitate sau sa trateze cu ele
cel putin ca de la egal la egal. Noua configuratie politica a Europei, in
care accentul cade tocmai pe aceasta idee de suveranitate nationala, ii
impune romano-catolicismului necesitatea de a-i da structurii sale politice
o expresie concreta si astfel, in 1929, prin tratatul de la Lateran, se
constituie noul stat european, Cetatea Vaticanului, iar papa redevine suveran-pontif.
In aceasta noua calitate, papa pretinde sa trateze cu oricare alt sef de stat
de-a dreptul in terenul politic, fie direct, fie prin aparatul sau diplomatic.
Asadar, indata dupa incetarea primului razboi mondial, in
Romania se creaza situatia urmatoare:
Din punct de vedere religios, ortodoxia romaneasca devine religie dominanta,
dar functionarea ei, ca a oricarui alt cult religios, e reglementata prin lege,
de catre Stat.
Din punct de vedere national, populatia romaneasca din Ardeal, ca entitate
etnografica, este recunoscuta oficial ca populatie majoritara, elementul maghiar
ramanand cel mai numeros intre minoritati.
Prima situatie e de natura sa starneasca reactia romano- catolicismului,
care-si vede amenintata perspectiva raspandirii generale si a dominatiei
totale;
Cea de a doua e de natura sa provoace reactia maghiara, atat in
sanul elementului sovin din noua Ungarie, ranita in orgoliul national
prin
«dezmembrarea» tarii, cat si in sanul elementului
similar din Ardeal, neimpacat si iritat de pozitia minoritarului2.
Din aceasta situatie si din aceasta dubla reactie va rezulta un fenomen important
si anume: conjugarea intereselor romano-catolice si maghiaro-sovine, ca si a
actiunilor lor, intr-un front comun indreptat impotriva noii
situatii politice si religioase. Sovinismul maghiar incepe campania impotriva
suveranitatii si integritatii Statului roman, initiind si promovand
miscarea revizionista, iar militantismul romano-catolic de data aceasta repliat
in modalitatea moderna a diplomatiei, incepe o campanie indreptata
impotriva aceleiasi suveranitati a Statului roman, si, implicit,
impotriva drepturilor legitime ale Bisericii Ortodoxe Romane.
Aceasta dubla campanie a celor doua interese conjugate se va consuma sub diferite
aspecte, dintre care mai importante sunt patru, dupa cum vom arata in
cele ce urmeaza.
Catolicismul, deci, se va sprijini pe elementul maghiar-sovin din Transilvania
— si chiar pe cel din Ungaria — exploatandu-i resentimentele
nationale, iar maghiarismul, la randul sau, va folosi religia catolica
si pozitiile castigate de aceasta ca pe un paravan al actiunilor sale
iredentiste.
Frontul acesta comun insa nu avea sa fie lipsit de dificultati in
chiar interiorul sau; dificultatile sunt provocate de prezenta, in Ardeal,
a Bisericii Greco-Catolice. Actiunea Vaticanului intelege sa incorporeze
in desfasurarea ei si pe uniti, ca pe unii ce se tin tot de Roma; dar
acesti uniti, in imensa lor majoritate, sunt romani, ceea ce va
face ca actiunea iredentista, pe de alta parte, sa-i elimine. Greco-catolicii
romani sunt, deci, reclamati de constiinta universalista a Romei, dar
repudiati de constiinta sectara a Budapestei, in ciuda faptului ci si
una si cealalta fac actiune comuna si urmaresc acelasi obiectiv: slabirea suveranitatii
nationale a Romaniei. Pentru depasirea sau cel putin pentru estomparea
acestor dificultati, Vaticanul va avea nevoie de foarte multa abilitate si de
un ascutit simt al realitatilor din ce in ce mai complexe, create in
conjunctura politicii europene.
Succesele realizate de actiunea catolica, in aceasta perioada, nu pot
fi tagaduite. Ele au fost obtinute mai intii prin conjugarea celor
doua forte amintite mai sus, prin perseverenta si `ndemanarea diplomatica
a Romei si prin lipsa de pregatire, slabiciunea sau interesele personale ale
oamenilor politici din Romania. Cel mai important factor intern insa
il reprezinta regele, catolic sau nu, caruia guvernantii ii sunt
aproape in intregime tributari; chiar cand, initial, acestia
sunt animati de bune intentii, capituleaza, pana la urma, in fata
Coroanei, dintr-un motiv sau altul. Cel mai de seama succes de acest fel il
reprezinta, fara indoiala, actul diplomatic cunoscut sub numele de Concordat.
