Daca inainte de primul razboi mondial actiunea catolicismului a operat cu precadere pe terenul politico-administrativ, in perioada postbelica ea se desfasoara cu - deosebire in sectorul diplomatic pentru ca, la adapostul conventiilor internationale si cu girul monarhiei si al guvernelor din Romania, sa se poata dezvolta in aria culturala si economica. Atata vreme cat Ardealul a fost incorporat statului ungar, promovarea catolicismului ca religie si a intereselor Vaticanului ca politica religioasa erau asigurate de un stat in fruntea caruia se gasea un «rege apostolic», mostenitor al coroanei Sfantului Stefan, si se succedau guverne care, chiar daca nu intotdeauna erau in intregime catolice si chiar daca nu intotdeauna i-au recunoscut religiei romane drepturi de suprematie, in nici un caz n-au inteles sa-i impiedice dezvoltarea. g9r11rx
Tratatul de la Trianon ii confera Romaniei suveranitatea asupra Ardealului; in consecinta, toate bunurile fostului stat ungar trec de drept in proprietatea Statului roman, care urmeaza sa reglementeze administrarea si folosirea lor. In ceea ce priveste cultele religioase, Constitutia Romaniei prevede ca raporturile dintre ele si Stat se stabilesc prin lege. Ca atare, in relatia dintre el si cultele religioase, Statul se comporta ca o autoritate suverana, rezervandu-si dreptul de a initia, elabora si promulga legi care sa fixeze limitele si conditiile in care poate functiona una sau alta din religiile de pe teritoriul sau, inclusiv cea catolica.
Aceasta situatie de drept e de natura insa sa jeneze spiritul de suprematie al romano-catolicismului care, in multisecularele sale relatii cu statele, a inteles sa-si revendice drepturi de suveranitate sau sa trateze cu ele cel putin ca de la egal la egal. Noua configuratie politica a Europei, in care accentul cade tocmai pe aceasta idee de suveranitate nationala, ii impune romano-catolicismului necesitatea de a-i da structurii sale politice o expresie concreta si astfel, in 1929, prin tratatul de la Lateran, se constituie noul stat european, Cetatea Vaticanului, iar papa redevine suveran-pontif.
In aceasta noua calitate, papa pretinde sa trateze cu oricare alt sef de stat de-a dreptul in terenul politic, fie direct, fie prin aparatul sau diplomatic.
Asadar, indata dupa incetarea primului razboi mondial, in Romania se creaza situatia urmatoare:
Din punct de vedere religios, ortodoxia romaneasca devine religie dominanta, dar functionarea ei, ca a oricarui alt cult religios, e reglementata prin lege, de catre Stat.
Din punct de vedere national, populatia romaneasca din Ardeal, ca entitate etnografica, este recunoscuta oficial ca populatie majoritara, elementul maghiar ramanand cel mai numeros intre minoritati.
Prima situatie e de natura sa starneasca reactia romano- catolicismului, care-si vede amenintata perspectiva raspandirii generale si a dominatiei totale;
Cea de a doua e de natura sa provoace reactia maghiara, atat in sanul elementului sovin din noua Ungarie, ranita in orgoliul national prin
«dezmembrarea» tarii, cat si in sanul elementului similar din Ardeal, neimpacat si iritat de pozitia minoritarului2.
Din aceasta situatie si din aceasta dubla reactie va rezulta un fenomen important si anume: conjugarea intereselor romano-catolice si maghiaro-sovine, ca si a actiunilor lor, intr-un front comun indreptat impotriva noii situatii politice si religioase. Sovinismul maghiar incepe campania impotriva suveranitatii si integritatii Statului roman, initiind si promovand miscarea revizionista, iar militantismul romano-catolic de data aceasta repliat in modalitatea moderna a diplomatiei, incepe o campanie indreptata impotriva aceleiasi suveranitati a Statului roman, si, implicit, impotriva drepturilor legitime ale Bisericii Ortodoxe Romane.
Aceasta dubla campanie a celor doua interese conjugate se va consuma sub diferite aspecte, dintre care mai importante sunt patru, dupa cum vom arata in cele ce urmeaza.
Catolicismul, deci, se va sprijini pe elementul maghiar-sovin din Transilvania — si chiar pe cel din Ungaria — exploatandu-i resentimentele nationale, iar maghiarismul, la randul sau, va folosi religia catolica si pozitiile castigate de aceasta ca pe un paravan al actiunilor sale iredentiste.
Frontul acesta comun insa nu avea sa fie lipsit de dificultati in chiar interiorul sau; dificultatile sunt provocate de prezenta, in Ardeal, a Bisericii Greco-Catolice. Actiunea Vaticanului intelege sa incorporeze in desfasurarea ei si pe uniti, ca pe unii ce se tin tot de Roma; dar acesti uniti, in imensa lor majoritate, sunt romani, ceea ce va face ca actiunea iredentista, pe de alta parte, sa-i elimine. Greco-catolicii romani sunt, deci, reclamati de constiinta universalista a Romei, dar repudiati de constiinta sectara a Budapestei, in ciuda faptului ci si una si cealalta fac actiune comuna si urmaresc acelasi obiectiv: slabirea suveranitatii nationale a Romaniei. Pentru depasirea sau cel putin pentru estomparea acestor dificultati, Vaticanul va avea nevoie de foarte multa abilitate si de un ascutit simt al realitatilor din ce in ce mai complexe, create in conjunctura politicii europene.
Succesele realizate de actiunea catolica, in aceasta perioada, nu pot fi tagaduite. Ele au fost obtinute mai intii prin conjugarea celor doua forte amintite mai sus, prin perseverenta si `ndemanarea diplomatica a Romei si prin lipsa de pregatire, slabiciunea sau interesele personale ale oamenilor politici din Romania. Cel mai important factor intern insa il reprezinta regele, catolic sau nu, caruia guvernantii ii sunt aproape in intregime tributari; chiar cand, initial, acestia sunt animati de bune intentii, capituleaza, pana la urma, in fata Coroanei, dintr-un motiv sau altul. Cel mai de seama succes de acest fel il reprezinta, fara indoiala, actul diplomatic cunoscut sub numele de Concordat.