In Europa Occidentala, miscarea ideilor si evenimentelor postbelice a atins dimensiuni morale si reparatorii semnificative. Supravietuitorii germani antinazisti au fost printre cei mai convinsi si sinceri partizani ai reconcilierii internationale si si-au putut exprima liber, nu numai aceasta optiune, dar si toate gandurile si

conceptiile politice si economice in zona de ocupatie anglo-franco-americana, lucru inimaginabil in cea sovietica, mai ales dupa 1947. La Conferinta din Stuttgart a Bisericii Evanghelice Germane, din noiembrie 1945, Pastorul Martin Niemöller a rostit Declaratia de Vinovatie, calificata ca un act moral fundamental, care recunostea crimele comise de germani in timpul nazismului, isi exprima regretul si scuza sincera pentru tot ce s-a intamplat si speranta in faurirea unei vieti internationale pasnice, democratice si ghidata de principiile crestine de toleranta, intelegere si iertare. u5g9gu
Organizatiile catolice franceze, dirijate de marele pacifist care a fost Marc Sangnier (1873-1950) militau deschis pentru o Europa Unita si victoria unei noi stari sufletesti internationale, promovata de liderul lor in ultimii 30 de ani, in ciuda tuturor greutatilor si rautatilor comise pe continent. Sangnier credea sincer ca in lume va birui aceasta noua stare de spirit internationala si, asa cum el reconstituia intrucatva gandirea abatelui Lammenais, dar cu mai multe rezultate practice decat el, marele european care a fot Robert Schuman l-a recunoscut pe Sangnier ca un fel de maestru al sau. Lucrul a fost pe deplin explicabil, deoarece, in coneptia lui Sangnier, democratia, credinta in Christos si europeismul trebuiau sa fie si sa functioneze intr-o armonie deplina. A fost semnificativ faptul ca in domeniul sau din Bidonville el a organizat dupa Primul Razboi Mondial intalniri si sedinte franco-germane si europene. Multi germani din zona de ocupatie franceza au fost influentati de ideile democrat-social-crestine ale lui Sangnier si si-au intensificat concomitent si sentimentele europene. In zona europeana libera a fost posibila functioanrea timpurie a Uniunii Europene a Federalistilor care, in
1947, au dezbatut, la Montreux, proiecte de faurire a Europei Unite. Planuri asemanatoare au discuat si cei din Grupul Oxford al lui Lionel Curtis in cadrul Institutului Regal al Relatiilor Internationale si altii in Miscarea pentru Reinarmare Morala care -; fapt semnificativ -; a imbinat activitatea pentru faurirea Europei Unite cu lupta anticomunista. Deci proiectele pan-europene din anii 1924 prindeau din nou viata in anii postbelici ai Europei democrate, ceea ce a

reprezentat o continuitate a acestui filon al secolului al XX-lea pe linia realizarii sintezei europene.
In fond, aceeasi mare personalitate democratica a istoriei, inlaturat prin vot de la putere in iulie 1945 si anume “cinicul” Churchill, din octombrie 1944, a identificat, cu precizia omului politic de mare statura, drumul pe care urma sa-l faca Europa chiar daca laburistii britanici aflati la putere persiflau ideea Europei Unite in pamfletele lor publicate in 1950. Inca din 1946, la Westminster College din Fulton-;Missouri, avandu-l pe Truman langa el, leul britanic, ingradit in limitele si pozitia mai labila deocamdata a opozitiei, dar liber in gandire si curajos in afirmatii publice, Churchill, a afirmat: “De la Stettin pe Baltica adevenit Szczecin -; n.n.i la Triest pe Adriatica, o cortina de fier a coborat de-a lungul continentului. Dincolo de acea linie zac toate capitalele din vechile state ale Europei Centrale si Rasaritene -; Varsovia, Berlin, Praga, Viena, Budapesta, Belgrad, Bucuresti si Sofia … In mod sigur aceasta nu este Europa eliberata pe care noi am luptat s-o faurim”. El i-a sfatuit pe americani, dar si pe guvernantii europeni occidentali, sa ia o atitudine mai darza fata de Moscova ce intentiona sa practice o expansiune
“nedefinita” si sa nu repete greseala conciliatoristilor care, timp de 10 ani n-au facut nimic serios contra nazismului german.
Foarte multi americani -; cu exceptia celor realisti si clar sau inainte- vazatori -; n-au acceptat propunerile lui Churchill, deorece erau prea obisnuiti sa fie alaturi in multe chestiuni de marele lor prieten de la Rasarit pe care nu doreau sa-l paraseasca si cu care nu doreau sa intre in conflict sub nici un motiv. Mai mult, pentru a nega ideile si propunerile lui Churchill, unele cercuri britanice naive isi exprimau in ziarul “Times” convingerea -; ce se va dovedi cu totul eronata in perspectiva -; ca democratia occidentala si comunismul aveau multe de invatat unul de la altul. Dar nici macar capitalismul si anumite nationalizari de stat din emisfera occidentala menite sa previna sau sa gireze crizele si sa intretina functionarea unor economii sanatoase si prospere, dar fara sa afecteze proprietatea si libertatea cetatenilor in ansamblul lor, n-au avut nimic in comun si

nici de “invatat” ceva de la monopolul rosu de stat din emisfera estica. Nationalizarile si exproprierile in Vest se faceau prin dreapta si reala despagubire si numai in interes public si nu semanau cu hotia rosie din est.
Tot Churchill care se simtea stimulat intotdeauna de criticile indreptate impotriva lui, de oriunde ar fi venit ele, a deschis intr-o alta cuvantare tinuta la Zurich o lupta morala majora si de rezonanta in timp pentru ceea ce el numea atunci Statele Unite ale Europei -; deci o formatie largita si rotunjita pe intreaga ei suprafata a Statelor Unite ale Austriei Mari propusa de romanul-european Aurel C. Popovici, decedat in minuscula “Europa” numita Elvetia, unde germanii, italienii, francezii si romansii traiau si convietuiau de mai multa vreme in buna pace. Statele Unite ale Europei trebuiau create in scurt timp, deoarece armele atomice puteau adanci si mai mult divizarea Europei si doar aceasta formatie completa si rotunda o putea inlatura din calea ei si a progresului popoarelor sale. Viitorul familiei europene depindea mult, preciza Churchill, de hotararea sau decizia milioanelor de europeni de a face bine si nu rau pe continent si in lume. Multi l-au ironizat si l-au persiflat din nou pe Churchill, dar contraponderea si negarea lor morala a venit de la parintele ideii Europei Unite, contele Coudenhove-Kalergi, care i-a multumit si l-a asigurat ca din moment ce o personalitate de talia lui a ridicat vocea in favoarea Europei Unite, guvernele n-o mai puteau ignora multa vreme.
Churchill a privit lucrurile pe plan global si ar fi dorit o asociatie fraterna intre trei cercuri: Commonwhealth-ul Britanic, Uniunea Europeana si S.U.A. Britania ar fi urmat sa actioneze ca o legatura vitala intre cele trei componente. Proiectul a fost prea mare si grandios pentru acei ani, dar, in 1948, s-a organizat, pe cale privata la Haga, un Congres al Europei, cu 800 de invitati in frunte cu Churchill, unde a participat si o Delegatie germana puternica si serioasa, condusa de Konrad Adenauer iar Comisia culturala era condusa de alt european convins, spaniolul Salvador de Madariaga, atunci in exil. Aici a fost combatuta taierea in doua a Europei, s-a recunoscut principiul supranationalitatii si nevoia

pentru state de a renunta la acele parti din suveranitatea lor -; daca existau si erau in functiune -; care lezau interesele institutiilor comune.
In cadrul dezbaterilor Congresului, s-au remarcat si personalitati ca italianul De Gasperi, francezul Schuman, belgianul Spaak. Churchill a indemnat in termeni mareti si convingatori sa se treaca repede la fapte, spunand in fata Congresului: “Noi trebuie sa proclamam misiunea si planul unei Europe Unite a carei conceptie morala va castiga respectul si gratitudinea omenirii si a carei forta fizica va fi atat de mare incat nimeni nu va indrazni sa-i molesteze linistita-i guvernare … Eu sper sa vad o Europa unde barbatii si femeile din fiecare tara vor gandi ca sunt europeni in aceeasi masura in care erau cetateni ai patriei natale si oriunde se vor duce pe acest vast domeniu vor simti cu adevarat si vor spune: <<Aici eu sunt acasa>>”. De Madariaga a dovedit aceeasi elocinta ca ‘leul britanic” in evocarea necesitatii fauririi Europei Unite care trebuia neaparrat sa se nasca. Europa va trai -; spunea el -; cand spiritul ce o leaga si-i defineste substanta va striga cu putere si convignere “Fiat Europa” si cand spaniolii vor vorbi despre Chartres ca fiind si al lor si la la fel englezii despre Cracovia, italienii despre Copenhaga, germanii despre Bruges etc. La Congres s-a propus crearea unei Adunari Europene si a unei Curti Europene a Drepturilor Omului si a unui Comitet ce se va numi al Miscarii Europene.
Dar, ca intotdeauna in istorie, proiectele noi si innoitoare de restructurare a institutiilor si vietii interne si internationale sau nu sunt intelese de la bun inceput sau sperie de-a dreptul pe aceia care nu se puteau desprinde prea usor de mentalitatile si schemele trecutului. Asa ca au fost destui politicieni occidentali care au privit cu scepticism sau chiar au ironizat si au criticat ideile si propunerile Congresului de la Haga. Cu timpul acestia au pierdut, insa, in mod serios, terenul de sub picioare, deoarece a existat si a functionat un “motor” foarte concret care mergea in sensul concentrarii fortelor militare, economice si politice euroatlantice si anume teama si angoaza -; ce crestea in proportie aritmetica daca nu chiar geometrica -; de Stalin si bolsevism. In nici un caz europenii liberi nu concepeau

sa-si piarda pamanturile, fabricile, bancile, pravaliile si atelierele mari si mici etc., libertatile cetatenesti si cele spiritual-relgioase si nu doreau sa aiba soarta trista, amara si amagitoare a celor din spatiul central-rasaritean, deposedati de toate bunurile si libertatile si transformati in “sclavi” moderni ai regimurile comuniste care i-a denumit insa altfel si anume “oameni de tip nou”, adica, practic vorbind, un fel de contra-oameni, fabricati mental in uriasele laboratoare ale puterii si propagandei insistente si generalizate pana la paroxism a totalitarismului comunist.
In aceste conditii parteneriatul, vechi deja, din 1941, anglo-american s-a largit mult in anii postbelici. La 4 martie 1947, doua puteri maritime, infrante rusinos in 1940 la Dunkerque, au semnat tot acolo un Tratat de alianta anglo- francez. In 1948, Ernest Bevin propune in Camera Comunelor largirea aliantei si formarea unei Uniuni a Statelor din Europa Occidentala, in care sa intre pe langa Anglia si Franta tarile Beneluxului iar aceasta formatie sa fie deschisa pentru viitor si sa se bazeze pe concursul fortelor americano-canadiene de peste Ocean. Astfel s-a nascut, prin Tratatul de la Bruxelles, Uniunea Occidentala, la 17 martie
1948, care includea Beneluxul, Anglia, Franta, Italia, Portugalia, Danemarca, Islanda si Norvegia si la toate aceste state au aderat, la 4 aprilie 1949, S.U.A. si Canada, formand N.A.T.O. Denumirea de Pact al Atlanticului de Nord, n-a fost interpretata in sens strict geografic sau restrictiv din moment ce Italia nu era deloc atlantica ca si Turcia si Grecia, intrate in Organizatie in 1952 sau Germania Federala in 1955, fapt ce demonstreaza ca in aceasta formatie au intrat statele dornice sa lupte impotriva presiunii internationale exercitate de Moscova, chiar daca erau situate mai departe de Ocean; deci, ceea ce a primat atunci a fost necesitatea de a pune si a opune ceva puternic si impunator pe plan global, capabil sa tina la respect forta nu mai putin impresionanta pe plan international a

“hearthland”-ului rosu, reprezentat de Uniunea Sovietica.
N.A.T.O. a inregistrat in prima sa structura prumul sau succes - care a parut atunci modest dar s-a dovedit a fi cu bataie lunga in viitor -; in zadarnicirea

Blocadei Berlinului organizata de Stalin prin incercuirea terestra a zonelor occidentale aflate sub controlul anglo-americano-francez. Asa cum Stalin a pus
“talpa” patrunderii dolarului american spre centrul si Estul Europei, el s-a opus si penetrarii spre Estul Germaniei a noii marci germane, ce insemna 10 din cele vechi si a tinerei banci centrale Bank Deutcher Lander (mama lui Bundesbank), care, sprijinite de americani, au urmarit sa insanatoseasca intreaga finanta si economie a Germaniei aflata intr-un curs intens de denazificare. Opera minora de boicot rosu antimarca a reusit ca si cea majora antidolar si, la 20 martie 1948, maresalul Sokolovski si subordonatii sai, indignati si rosii de furia provocata de aceasta noua “agresiune imperialista”, au parasit Comisia Alita de Control. Timp de 15 luni, N.A.T.O. prin avioanele americane si britanice au alimentat cu tot ce era necesar pe cei 2 milioane de locuitori din Berlinul Occidental, in cursul a
277.264 de zboruri peste Germania de Vest si au reusit performanta de a trimite din cerul ce acoperea Aeroportul Tempelhof 8.000 de tone de ajutoare zilnic. Sovieticii, tot mai furiosi, dupa ce au privit intr-o tacere “rosie” evenimentele, au ridicat Blocada la 12 mai 1949.
Dincolo de concurenta pe plan militar -; ai carei termeni s-au schimbat oricum radical in era armelor atomice -;, s-a dus insa o alta lupta surda, dar fundamentala si decisiva in repurtarea succesului final si anume, aceea dintre finantele si economiile libere de piata si economiile de tip monopolisto-comunist, care s-a rasfrant atat asupra nivelului de trai si a castigului pe cap de locuitor inregistrat in Occidentul democrat si Orientul comunist din Europa, dar si in obtinerea unor fonduri uriase, capabile sa sigure accesul la fabricarea celor mai sofisticate si mai avansate tehnologii de producere a armelor atomice nucleare si neutronice din spatiile terestre, maritime si aeriene. In pofida unor tribulatii, regrese si incertitudini inregistrate in anumite faze ale disputelor concentrate si dirijate de cele doua super-puteri ce pareau sa avantajeze Orientul rosu, pana la urma superioritatea si victoria a apartinut in toate directiile Occidentului avansat si democrat.

Concentrarea economica s-a intitutionalizat initial la Paris, in 16 aprilie
1948, cand Europa “Marshall”, cu cele 16 state ale ei, a format Organizatia pentru Cooperare Economica Europeana, largita ulterior la 18, prin aderarea Germaniei Federale si a Spaniei, si inzestrata cu un Consiliu, Comitet Executiv, Secretariat General, dar, din care S.U.A si Canada n-au facut parte insa au trimis observatori.
Lucrurile n-au mers prea bine, deoarece in cadrul Organizatiei s-a format o comunitate europeana de 6 state care s-au opus formarii unei zone de liber- schimb la nivel general. Sefii de state si de guverne din Franta, S.U.A., Germania Federala, Anglia au declarat, la 21 decembrie 1959, ca statele industriale occidentale posedau destula energie pentru a favoriza dezvoltarea tarilor mai putin dezvoltate si a accelera ritmurile de desfasurare a relatiilor economice internationale. 13 state din O.C.E.E. au hotarat la Paris ca se impunea reformarea intregii institutii si au numit un grup de munca si de initiativa care sa realizeze propunerea si sa transforme ideile si principiile noi in fapte, institutii si operatii economico-financiare lucrative si benefice. In decembrie 1960 s-a semnat la Paris Conventia pentru Organizatia de Cooperare si Dezvoltare Economica intrata in vigoare la 30 septembrie 1961 care a cuprins de data aceasta atat S.U.A. cat si Canada si ulterior Japonia, Finlanda, Australia si Noua Zeelanda, fapt ce demonsteaza ca organismele economice ale lumii democratice au depasit limitele Europei si erau deschise spre universalism. Intr-un context de globalizare a relatiilor internationale economico-financiare a fost necesara aceasta concetrare institutionala si de mobilizare a marilor capitaluri si apoi de penetrare a lor peste mari si tari, pentru a sustine cu mai multe sanse de succes lupta surda care se ducea -; chiar daca nu se recunostea deschis -; cu fortele omoloage din emisfera rosie. O.C.D.E. avea si ea un Consiliu, Secretariat General si Comitet Executiv iar Statutul ei de functionare s-a bazat pe acordurile mutuale ale tuturor membrilor ei. In cadrul O.C.D.E. au functionat alte Comitete si Agentii de profiluri diferite, unele preluate de la vechea O.C.E.E., altele noi

(Agentia European pentru Energia Nucleara, Acordul Monetar European etc.). Un rol important l-a jucat Comitetul de Ajutor pentru Dezvoltare, care a marit volumul resurselor puse la dispozitia tarilor mai putin dezvoltate, a analizat ratele si natura contributiei membrilor sai la programele bilaterale sau multilaterale de ajutor, a creat un Centru de formare a expertilor si un Comitet de Cooperare Tehnica. Totalitarismul rosu a contrapus acestei Organizatii Consiliul de Asistenta Economica Mutuala -; de fapt mai mult muta si nelucrativa sau putin lucrativa -; in care, pe langa statele din Europa Centrala si Rasariteana au intrat Mongolia si Cuba, iar statele comuniste asiatice, ca Vietnamul de Nord, Coreea de Nord, China, admise ca observatori, au refuzat ulterior sa participe la reuniunile Consiliului.
Intre timp un grup de personalitati au accelerat procesul de formare si de fiintare a Europei Unite. Printre ei s-au numarat George Bidault (1899-1983), Jean Monnet (1888-1979), Robert Schuman (1886-1963), René Pleven (1901- !), Paul Henri Spaak (1899-1972), Alcide De Gasperi (1881-1954) si altii. Bidault a avut rezerve fata de atitudinea putin amicala a sefului sau, generalul Charles de Gaulle, dovedita in raport cu anglo-saxonii in general si indiferent de faza nationalista de la sfarsitul vietii sale, cel putin in anii 1949-1950 si dupa aceea a fost un promotor convins al politicii bazate pe Alianta Atlantica si pe Uniunea Europeana. Acesti oameni politici au facut parte din partide diferite, dar pe toti i-a unit, in afara de frica pe care le-a bagat-o in oase Stalin si comunismul, dorinta de a da viata unei Europe Unite incadrata armonios in O.N.U. si cu un rol notabil in lume. Monnet a fost economist de formatie, dar a avut multa experienta in viata si in functionarea institutiilor internationale, fiind, intre 1920-1923, Secretar General Adjuct al Ligii Natiunilor. Chiar in 1940, cand Franta era cu cutitul la gat, el i-a propus lui Churchill formarea unei Uniuni Franco-Britanice. Monnet a crezut sincer in utilitatea unei Uniuni Europene atotcuprinzatoare pe plan economic, politic si militar. Fiind foarte realist a propus ca greutatile ce se vor ivi sa fie inlaturate cu grija si multa rabdare si scopul esential si fundamental sa fie atins

fara graba, treapta cu treapta, prin ceea ce el a numit politica sau procedura functionalismului care a constat in transferarea graduala a unui numar de
“functiuni” sau “sfere de activitati” de la controlul national la cel surpanational. Intr-un fel si Monnet l-a continuat pe Aristide Briand, dar, prin rezultatele concrete atinse de el sau prin metodele si solutiile propuse pentru functionarea eficienta a instituttiilor comune, aceasta personalitate a meritat pe deplin sa fie numita “Tatal Europei”.
El a fost ajutat in opera europeana de Robert Schuman, personalitate de frunte a Miscarii Catolice de orientare democrat-social-crestina. Luptator in Rezistenta, a fost arestat de germani, dar a trecut peste orice resentiment, a realizat ca francezii si germanii nu sunt numai si numai francezi si germani, dar sunt si vecini, crestini si europeni si, in masura in care doreau sa ramana proprietari si liberi era necesar sa uite trecutul plin de razboaie si de sange, sa devina prieteni si sa-si armonizeze interesele si sentimentele in farurirea Europei Unite si in buna ei functionare. Activitatea lui europeana, munca sustinuta depusa in forurile comune europene, nu l-au impiedicat deloc sa-si faca datoria de patriot si de om de stat francez in calitatile lui de prim-ministru sau de ministru de Externe. René Pleven a fost concomitent si un european convins dar si un bun francez, de doua ori prim-minsitru, dar, care a fost nemultumit de accentele nationaliste ale lui Charles de Gaulle pe care l-a si parasit impreuna cu gruparea lui ce dorea sa armonizeze interesele fraceze cu cele europene. Pleven a si dovedit ca era un bun francez cand a activat ca un membru important si cunoscut al Fortelor Franceze Libere dar, in anii postbelici, a dovedit ca un bun francez nu era destul de bun francez daca nu era si un bun european sau partizan convins si de nadejde al Europei Unite. Spaak, un socialist de esenta sau substanta democratica si umanista si-a facut din plin datoria de patriot belgian ca ministru de Finante, de Externe si prim-ministru, dar si de eminent European deschis si spre universalism in calitatea lui de Presedinte al celei dintai Adunari Generale a O.N.U. De Gasperi a provenit dintr-o familie bilingva italo-germana din Tirolul de

Sud si, impreuna cu toti ceilalti, a alcatuit o formidabila echipa europeana care a iutit pasul spre instituirea si functionarea Europei Unite si concomitent, in calitatea lui de crestin-democrat, a fost premier de mai multe ori in guvernele de coalitie italiene intre 1945-1953 si dupa 1949 acestea au sprijinit fara rezerve N.A.T.O.
La 26 octombrie 1948 s-a decis de catre guvernele francez, englez, olandez, belgian, luxemburghez instituirea unui Comitet Permanent insarcinat sa studieze si sa dezvolte o federatie europeana. Comitetul era format din 5 membri anglo-francezi, trei olando-belgieni si doi luxemburghezi. Teza franco-belgiana a marsat pe o adunare generala formata de parlamentele statelor membre cu vot deliberativ de profil bazat pe majoritate iar teza britanica a contrapus o adunare diplomatica compusa din reprezentantii guvernelor. Discutiile au fost dure, dar unde exista democratie exista si dialoguri care exclud monologul de orice tip si ajung la stabilirea unor compromisuri necompromitatoare si favorabile tuturor partilor. S-a ajuns astfel la propunerea formarii Consiliului Europei constituit dintr- un Comitet de Ministri care satisfacea teza britanica si o Adunare Consultativa ce onora pe cea franco-belgiana. Odata semnat Acordul de la Londra, de catre cinci state, la 27-28 ianuarie 1949, s-a hotarat invitarea celorlalte state din O.E.C.E. la o conferinta pentru elaborarea tratatului de constituire a noii organizatii. Pe langa cei cinci, la 28 martie 1949, s-au intalnit la Londra, reprezentantii Italiei, Irlandei, Danemarcei, Norvegiei, Suediei, care au semnat, la 5 mai 1949, Statutul Consiliului Europei intrat in vigoare la 3 august acelasi an.

Prima Adunare Consultativa s-a tinut la Strasbourg, sediul Consiliului Europei, la

10 august. La Strasbourg si-a avut sediul si un Secretariat Permanent. Din Adunare au fost exclusi comunistii si partidele lor paravan si ea a fost formata in general din socialisti, liberali si crestin-democrati care au furnizat la inceput cei
140 de deputati trimisi de parlamentele statelor membre. Proportional cu numarul populatiei, englezii, germanii vestici, francezii, italienii trimiteau cate 18 parlamentari, turcii 10, belgienii, olandezii, grecii cate 7, austriecii, suedezii,

elvetienii cate 6, danezii si norvegienii cate 5 etc. si toti votau liber fara mandate imperative si restrictive de acasa -; dar voturile se regrupau in functie de apartenenta politica si nu nationala -; si isi ocupau locurile in ordine alfabetica si nu dupa statele nationale care i-au mandant tot acolo. Activitatea Consiliului Europei a fost impresionanta, fiind ilustrata de semnarea, pana in iunie 1973, a
79 de conventii din care 67 erau in vigoare pana la acea data. De departe, din punctul de vedere al intereselor democratiei si al sustinerii ideilor, mecanismelor de functionare si a prestigiului ei in lume, cea mai importanta a fost Conventia Europeana a Drepturilor Omului, fondata inca in 4 noiembrie 1950, dar si cele referitoare la reglementarea pasnica a conflictelor, la pastrarea sanatatii publice, la asigurarea reala a tuturor drepturilor sociale ale celor ce muncesc exprimata prin Charta Sociala Europeana semnata la Torino in 18 octombrie 1961.
Practic vorbind, intre lumea libera a democratiei si cea nelibera a totalitarismului rosu, pe primul loc s-a desfasurat razboiul tehnologic, si al informatiilor si, in cadrul lui, prima a produs mai mult si mai bine, a asigurat venituri mai mari pe cap de locuitor, a luat mai putin de la gura popoarelor si din bugetul lor anual pentru cheltuielile lor militare, au oferit salarii si pensii mai consistente muncitorilor si functionarilor. Producand mai mult si posedand monede convertibile serioase, etaloane si datatoare de ton in finantele mondiale, s-a ajuns de pilda ca in S.U.A. rata proportionala dintre capitalul consacrat inarmarii sa fie in anumiti ani doar de 33% iar cel ramas societatii civile sa fie de

67% dar randamentul sa fie mai mare decat in U.R.S.S. unde raportul era de
66% pentru cheltuielile militare si 34% pentru cele civile. Valoric, dolarii concentrati in cele 33% procente intreceau cu mult si fructificau tehnologic la cote mai inalte producerea sofisticatelor arme atomo-nucleare, inclusiv in domeniul razboiului stelelor ce se anunta, decat rublele slabe pe plan mondial incluse in cele 66% procente. In Germania Federala raportul dintre capitalul militar si cel civil a fost uneori de 20 la 80 iar in Japonia de 4 la 96.

In fond, muncitorii olandezi, englezi, francezi, vest-germani, suedezi, danezi etc. n-au fost niciodata atat de “crunt exploatati” de capitalism si de capitalisti, incat sa calatoreasca doar prin ministrii, deputatii si sefii lor de stat. Ei au calatorit prin ei insisi, n-au stat la cozi interminabile pentru jumatati de unt, de kilograme de carne, uleiuri pe portii sau cartele etc., deoarece s-au bucurat de o politica de asigurari sociale temeinica, lucrativa si benefica, au avut parte de sindicate libere si nu de simple curele de transmisie ale celor de la putere, cum a fost cazul muncitorilor europeni central-rasariteni, au posedat dreptul la greva, care era real nu fictiv si inscris in constitutiile nationale, dar si in dreptul international din conventiile europene de profil. Intr-un cuvant, desi de-a lungul perioadelor de istorie moderna si contemporana problema muncitoreasca s-a dovedit deosebit de grava si generatoare de conflicte sociale serioase, sinteza timpului parcurs de secolele al XIX-lea si al XX-lea, a demonstrat pana la evidenta ca si aceasta chestiune -; ca si altele de aceeasi gravitate sau cu un coeficient apropiat de dificultate -; a putut fi rezolvata satisfacator, cu rabdare, competenta, pe cale legala si evolutiva, doar de regimurile parlamentare si de constitutiile lor democratice.
Nu putem sa nu-l admiram indeajuns pe Karl Kautsky care, la inceputul secolului al XX-lea, le-a atras atentia muncitorilor din Europa si indirect din lumea intreaga ca trebuie sa se fereasca, asa cum mamele i-au ferit de foc cand erau copii, de dictatura bolsevica a lui Lenin si sa-si rezolve revendicarile sociale si cetatenesti numai si numai in societatile democratice si pluripartidice pe cale legala, electorala si parlamentara, asa cum s-a si intamplat prin partidele social- democrate, democrat-crestine, liberale, care prin impozitul proportional pe venituri, prin politica sociala si umanista, prin asigurarile de munca, sanatate, boala si batranete au facut din muncitori oameni liberi, cetateni onorabili -; si nu
“sclavi” moderni ca si colegii lor de clasa din lagarul comunist -; ai patriilor lor democratice. Karl Kautski, prestigiosul autor al cartii Comminisme et terrorisme, a dorit din tot sufletul sa disocieze clasa muncitoare de terorismul rosu de tip

leninisto-stalinist, si sa o asocieze la tipologia societatilor democratice parlamentare din Europa Occidentala. Detestand faptul ca Lenin s-a laudat ca a gasit un model demn de urmat in dictatura iacobina si in Robespierre, Kautsky a afirmat, inca in august 1918: “In nici un caz nu este permis sa se creada ca in Europa Occidentala se vor repeta evenimentele Marii Revolutii franceze. Daca Rusia actuala arata atatea similitudini cu Franta anului 1793, aceasta este dovada ca ea este aproape de stadiul Revolutiei franceze … Ceea ce se intampla acolo, nu este prima revolutie socialista, ci ultima revolutie burgheza”. Desi bolsevicii erau la putere doar de sase luni si numai cateva indicii lasau sa se intrevada hecatombele de morti ce vor fi provocate de politica lor, tot in vara lui
1918, Karl Kautsky, care a refuzat si a condamnat dictatura minoritatii bolsevice bazata pe baionete si pe pumni si nu pe votul democratic -; dovada graba cu care a dizolvat in ianuarie 1918 Adunarea Constituanta -; a afirmat profetic pentru evolutia raporturilor dintre social-democrati si comunisti de-a lungul intregului secol al XX-lea: “Opozitia dintre cele doua curente sociale rezida in opozitia dintre doua metode funciar diferite: metoda democratica si metoda dictatoriala. Cele doua curente vor acelasi lucru: emanciparea proletariatului si, odata cu el, a umanitatii prin socialism. Dar calea aleasa de unii este considerata de ceilalti ca fiind falsa si ducatoare la ruina. Revendicarea dialogului liber ne plaseaza emblematic pe terenul democratiei. Dar scopul dictaturii nu este de a respinge opiniunea opusa, ci acela de a suprima in mod violent exprimarea ei. Astfel cele doua metode ale democratiei si ale dictaturii se opun de o maniera ireductibila chiar inainte de inceputul dialogului (sau a discutiei). Una cere dialogul, alta il refuza”.
Iata de ce Lenin l-a urat funciarmente pe Kautsky, ca si pe Bernstein de altfel, dar si pe social-democratii, socialist-revolutionarii rusi de dreapta si de stanga, pe care in mare parte i-a si lichidat, de ce, dupa 1945, Dej nu i-a putut vedea in ochi pe Jumanca, Flueras, Titel Petrescu si le-a dizolvat partidul unindu- l fortat cu cel comunist, sau de ce comunistii est-germani, batuti mar in alegeri de

social-democratii germani din zona sovietica i-au arestat si i-au lichidat urmand aceaasi procedura ca in Romania, Cehoslovacia, Polonia etc. Aceste fapte demonstreaza ca adevaratele partide ale clasei muncitoare au fost cele socialiste, social-democrate, social-crestine, concentrate in Internationale liber formate din parteneri egali ce se respectau nu se ucideau sau se absorbeau unii pe altii, pe cand liderii comunisti si-au permis, ca in numele clasei muncitoare, sa instituie regimuri teroriste si totalitare sau au avut tupeul sa afirme deschis ca in numele ei -; care era inca nescolita si nepregatita -; un grup de conducatori luminati de invatatura marxist-leninista (ultima o cam acomoda si o interpreta pe ruseste pe prima), va institui dictatura ei si o va conduce in paradisul rosu. Nu cunoastem cazuri in istoria Internationalelor socialiste sau social-democrate din secolul al XX-lea, in care sa fi fost executati lideri remarcabili ai miscarii muncitoresti, dar istoria Cominternului dirijat de Moscova este suprasaturata se asemenea cazuri. Ce bine ar fi fost -; o spunem doar retoric in cadrul unui experiment teoretic de laborator istoric si mental -; ca proletarii din toate tarile sa se fie unit in jurul teoriei si a sistemului de idei social-politice profesat de Kautsky si altii ca el, si nu in jurul teoriilor malefice elaborate, dar din nefericite si aplicate, de Lenin, Stalin, Trotki, Kamenev si altii.

Nu trebuie sa se creada ca din punct de vedere economic si financiar, in lumea libera totul a fost facut doar de americani. Adevarul este ca s-au imbinat mai multi factori si s-au combinat investitiile transatlantice cu cele atlantice intr-un circuit cu dublu sens. Odata refacute, trusturi europene multinationale, ca Royal Dutch Shell, B.P., E.M.Y., Unilever au investit si ele participand la comertul si piata mondiala, inclusiv in schimburile cu piata americana, de unde au venit spre Europa si dolarii trimisi de concernurile Dupont, General Motors, J.B.M., creandu- se astfel o interactiune euro-americana. Europa Occidentala a oferit prin Keynes intregii lumi libere cunoscuta revolutie keynesciana macro-economica privind rolul vital al guvernelor democrate in hranirea si mentinerea climatului sanatos al afacerilor si investitiilor, in managementul crizelor prin sustinerea cursurilor

valutare, interventii banesti, rate de interes si o politica mobila si adecvata de la perioada la perioada a sistemului de taxe si impozite. Europa Occidentala a fost activa si in finantele mondiale, aducandu-si o contributie notabila la imbunatatirea sistemului monetar international declansata la Conferinta de la Bretton Woods care a dus la infiintarea Fondului Monetar International si a Bancii Mondiale, puse in functie sub auspiciile O.N.U. dar cu rol important si in dezvoltarea economiei europene care a permis ca in cele 16 state din O.E.C.D. populatia sa creasca de la 244 milioane cat era in 1940, la 320 milioane in 1966, si 355 milioane de oameni in 1985, cu venituri solide pe cap de locuitor care nu suporta comparatii cu cele inregistrate in Europa Centrala si Rasariteana.
Dezoltarea economiei europene s-a datorat si organismelor comunitare de profil puse in functie dupa 1951, odata cu infiintarea Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului, prezidata de Monnet, care a pus alaturi Franta, Germania Federala, Italia si Beneluxul, reusind astfel sa previna reaparitia unor baze militar- industriale separate in fiecare din statele membre. Aceste state s-au inteles sa opereze un comert liber cu carbune si otel, sa-si reglementeze impreuna cotele de productie si de competitie si in caz de crize manifeste si evidente sa controleze tot impreuna preturile si productia. Anglia, mai egoista si cu ochii la preferinta comerciala a Commonwhealth-ului, statea deoparte, dar, pe plan politic si militar acorda o prioritate indubitabila relatiilor cu S.U.A si calitatii ei de membru activ al N.A.T.O., pe cand Franta, fara sa paraseasca N.A.T.O., avea anumite rezerve fata de „hegemonia” americana si cauta solutii de compromis prin formarea unei Comunitati de Aparare Europeana. Au aparut discutii si controverse serioase in cadrul acelui corp “deliberativ”, dar destul de subred, inzestrat cu competente si puteri proprii, care a fost Uniunea Europeana Occidentala din 1955, dar, toti au fost surprinsi de Criza Suezului si de interventia sovietica dura contra Ungariei. Occidentalii, fiind oameni liberi si totodata convinsi ca soarta libertatii nu numai acasa dar si in Europa si in lumea intreaga depindea de intarirea si nu de subminarea colaborarii dintre ei, au realizat repede ca

diferendele politice si militare se vor estompa incet dar sigur daca se va opera tot asa o comunitate economica europeana puternica ce va sta la baza si va completa forta si prestigiul institutiilor politice comune deja in functie in marsul lor unitar spre faurirea Europei Unite.
Conferinta de la Messina, din 1955, a deschis drumul spre integrarea economica ce se va derula in urmatorii 30 de ani, nu fara unele greutati si obstacole care nu i-au putut totusi bloca mersul ascendent spre implinire. In
1957, se pun bazele Comunitatii Economice Europene (Piata comuna), intrata in vigoare la 1 ianuarie 1958 si Euroatomului. S-au propus si s-au executat in anii urmatori operatiuni ca abrogarea tuturor tarifelor interne, formularea unei politici comune in domeniul comertului exterior, armonizarea agriculturii, transporturilor, taxelor, eliminarea barierelor din calea competitiei libere, incurajarea mobilitatii fortei de munca, a capitalului, a spiritului intreprinzator si a productivitatii intreprinderilor. In pofida unui boicot incipient dirijat de britanici prin Aria Comertului European Liber, s-a vazut in scurt timp ca economiile din Piata Comuna erau mai prospere decat celelalte si pana la urma, Anglia, Irlanda si Danemarca intra si ele in formatie, parasind Aria separatista in 1973. Pentru englezi accesul in Piata nu a fost deloc usor, deoarece, in 1961 si 1967, incercarile lui Macmillan si Wilson au fost zadarnicite de talpa pusa de veto-ul lui Charles de Gaulle care avea mereu cate un dinte contra lumii anglo-saxone si a rolului ei prea coplesitor in institutiile europene, dar, in 1969, batranul general este exclus prin Referendum din viata politica franceza. Inainte de 1969, el a dorit sa puna accentul pe “Europa patriilor” si pe “comunitatea statelor-natiuni”, deschizand o batalie contra Comisiei Europene a Pietei Comune comparata de unii cu lupta Imparatilor germani contra Papilor. Dar Piata Comuna s-a intarit semnificativ din punct de vedere financiar si teritorial. Din 1979, Sistemul Monetar European incadra valutele statelor membre intr-un cadru-mecanism al ratelor de schimb menit sa previna fluctuatiile prea mari iar European Currency Unit

(E.C.U.) deschidea drumul spre Uniunea Monetara Europeana si spre o valuta

unica europeana. Fondul European Social si Fondul European de Dezvoltare se ocupau de redistribuirea unor fonduri catre regimurile mai putin evoluate din punct de vedere social-economic. In 1975, un Referend britanic a aprobat intrarea Angliei in Piata Comuna, efectuata in 1973 si s-a pus capat vechilor interogari si dispute iar in 1981 Grecia si in 1986 Spania si Portugalia urmau acelasi drum completand numarul membrilor la 12: Belgia, Danemarca, Franta, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania, Anglia. Dupa un deceniu, aceasta formatie economica sanatoasa si viguroasa s-a dovedit a fi deschisa si compatibila la aplicarea celor mai indraznete innoiri si solutii de perfectionare si de functionare a sistemului integrarii. Jacques Delors, fost ministru de finante al Frantei, supranumit europeanul “fundamentalist” de adversarii sai, autor al acelui Single European Act (S.E.A.) a propus in 1985 1986 o serie de masuri menite sa faureasca o piata unica pentru 320 milioane de clienti, spre 1992, suspendarea frontierelor interne, competitie libera in afaceri, standardizarea si protectia consumatorului, armonizarea taxelor pentru valorile adaugate si a altor taxe indirecte, standardizarea telecomunicatiilor etc., introducerea votului majoritatii calificate in Consiliul de Ministri, cate 10 pentru Germania Federala, Franta, Italia, Anglia, 8 pentru Spania, cate 5 pentru Belgia, Olanda, Grecia, Portugalia, cate 3 pentru Danemarca si Irlanda, 2 pentru Luxemburg. Majoritatea efectiva in luarea deciziilor se obtinea cu 54 de voturi din
72 sau cu 75%. Procesul integrarii s-a accelerat in numeroase sectoare si, ca un semn si un sens al timpului, Consiliul Europei poseda din 1987 un Steag ce includea statele componente prin cele 12 stele aurii pe fondul albastru intens ce amintea culorile apelor atlantice si mediteraniene limitrofe puterilor maritime democratice. Cercul spre o uniune perfecta era in plina expansiune si era purtat cu siguranta pe umerii unei adevarate avalanse spre drumul implinirii marelui ideal european, accelerat si de Uniunea Economica si Monetara ca si de cele patru obiective fundamentale fixate in Memorandul Belgian din martie 1990: Subsidiaritate, Democratie, Eficienta, Coerenta. Franco-germanii le completeaza

imediat cu armonizarea conduitelor in cadrul unor politici comune in domeniile securitatii, a diplomatiei, justitiei si politiei. Mersul spre integrare nu mai putea fi oprit nici macar de personalitati „de fier” din interiorul Pietei Comune care au considerat la un moment dat ca s-a mers prea repede sau s-a ajuns prea departe cu acest proces. Astfel, Margaret Thatcher, repetandu-l parca pe Charles de Gaulles, a inceput sa atace proiectul „Europei superstatale” - Delors vorbise si propusese ca in cativa ani sa ia fiinta un nucleu al unui Guvern European -; sa combata dur instituirea “personalitatii europene identice” si sa strige de trei ori
“Nu” in calea mersului mai departe spre unificarea Europei. Doar un grup minoritar britanic au sprijinit-o impreuna cu unii conservatori americani care n-au inteles ca Europa Unita va fi complementara S.U.A. in lupta pentru apararea si promovarea democratiei si O.N.U.-lui si nu va deveni o Europa fortareata antiamericana. A existat deci o deosebire esentiala si intre unele proiecte germane din secolul al XIX-lea, care doreau o Europa Unita contra S.U.A. si Rusiei si politica Germaniei denazificate si democratice care a intrat intr-o Europa Unita prietena cu S.U.A. Cat despre Thatcher, ea a fost inlaturata de la guvern de proprii ei colegi conservatori de partid.