g9e2ey
„Imperialismul" roman
S-a reliefat ca expansiunea Romei fusese considerata de istoricii greci ca o „aventura fabuloasa". intr-adevar, cucerirea romana a fost intens accelerata dupa cel de al doilea razboi punic, care a deschis caile extinderii puterii Cetatii nu numai in Occident, ci si in Orient. Efectiv, romanii insisi au apreciat victoria asupra punilor ca o incercare decisiva, transgresata datorita virtutii lor.
De fapt, numerosi cercetatori moderni considera ca, dupa cel de al doilea razboi punic, a fost fie lansat, fie relansat imperialismul roman. Un termen ca „imperialism", incarcat in epoca noastra cu unele conotatii evocatoare de triste amintiri, nu ni se pare pertinent ca sa defineasca masiva si rapida expansiune romana. Cu toate acestea este incontestabil faptul ca Republica romana si-a creat un imens imperiu mediteranean. Am constatat, in alt capitol, cum termenul „imperiu", imperium, a dobandit un sens geografic, spre a ilustra un spatiu amplu, pe care se exercita o putere politica constrangatoare. Pe de alta parte, acest imperiu teritorial constituia un fenomen insolit. Cucerirea parturului Mediteranei nu a reprezentat opera unei monarhii, a unor basilei, de tip greco-elenistic, precum fusesera prestatiile lui Alexandru si ale continuatorilor lui. Ea a fost pusa in opera de o Cetate-republica, situata in fruntea unor aliante si ligi complexe.
Istoricii, scriitorii romani, in cor, au afirmat totdeauna ritos ca romanii ar fi purtat numai razboaie defensive, de aparare a independentei lor si cel mult a unor interese, de altfel pendinte de prezervarea autonomiei Cetatii. insa, din cele mai vechi timpuri, in caz de razboi, capetenia fetialilor, acel pater patratus mai sus consemnat, inainta pe teritoriul inamic si arunca o lance, confectionata din lemn si avand culoarea rosie, cea a sangelui. Acest act marca, in chip evident, o revendicare teritoriala. Prin ritul in cauza pater patratus convertea zona dusmana in teren oportun actiunii militare romane. in momentul in care teritoriile vrajmasilor s-au aflat prea departe de Roma, pentru a permite deplasarea lui pater patratus, s-a declarat zona inamica o bucata de pamant din apropierea templului zeitei Bellona, cea a razboiului. Acest sector terestru, devenit simbolic, fusese cumparat pe un banut de un prizonier de razboi. incat ritualul respectiv revela ca, in straturile profunde ale utilajului mental roman, orice conflict militar era inchipuit ca atat defensiv, cat si ofensiv. Pater patratus reclama nu numai izbanda, ci si anexarea teritoriului inamic. De altfel, acest rit trebuie pus in relatie cu imaginea cresterii organice a Romei, atat de glorificata de istoricii latini. Chiar daca romanii atacau ca sa se apere, in ultima instanta, proiectul ofensiv se dezvolta cu vigoare in interiorul demersului razboinic. in afara de aceasta, Roma a fost totdeauna mandra de „maiestatea" sa, maiestas populi Romani, mai sus amintita. Ea parca impunea formarea unui „imperiu", pe scurt imperium populi Romani. Pe deasupra, scriitorii romani vor invoca credinta in drepturile legitime ale poporului lor „invingator si stapan peste toate semintiile", uictor dominusque omniurn gentium (Cic, Phil., 6, 12), ocrotit de zei, intrucat era compus „din cei mai religiosi muritori", religiosissumi mortales (SalL, C, 12, 3). O asemenea natiune nu putea sa se reliefeze decat ca un „popor dominant", praeualenspopulus (UN., praef., 4). de fapt „poporul conducator", princeps populus. Sau „poporul imparat", cum il caracterizeaza Tacit (An., 3,6,1: imperatoripopulo). Scriitorii greci se exprimau inca mai clar in aceasta privinta. Ca si in altele de altminteri. Admirator fervent al Romei, Polibiu consemneaza imperiul Romei ca al patrulea, dupa cel persan, cel spartan si cel macedonean. Acest imperiu al Romei ar fi dobandit o dominatie universala, care ar fi cuprins aproape toata lumea locuita, aproape intreg universul (Pol, 1, 2). El s-ar intemeia pe desavarsitul echilibru institutional, pe o armata superioara celorlalte si pe conceptii religioase performante (Pol., 6, 18-42; 8, 56). Aceste idei vor fi ulterior imbratisate de Posidonius, Diodor din Sicilia si Strabon. Imperiul Romei ar fi rodul unei ofensive mestesugite.

Cercetatorii moderni sunt foarte divizati intre ei in privinta acestui imperiu. Ar fi fost el efectul unei defensive care a obligat Roma sa-si amplifice teritoriile? Un asemenea punct de vedere a fost preconizat de Theodor Mommsen, M. Holleaux, E. Badian, Paul Veyne. Dimpotriva, au opinat ca „imperialismul" roman ar fi fost voluntar, premeditat, focalizat pe planuri expansioniste, Bossuet, Montesquieu, Gaetano De Sanctis, W. V. Harris. Altii nu se pronunta deloc ori ezita, ca Marcel Le Glay1. Regretatul savant francez opina ca, pana in timpul celui de al doilea razboi punic, Roma a purtat numai razboaie de aparare: nu ar fi existat o dorinta de hegemonie. Ideea unei politici imperialiste ar fi emers atunci, in mintile anumitor senatori, sub impactul prezentei si actiunii lui Hannibal chiar pe solul italic, unde ameninta Roma insasi. Primejdia coalizarii Macedoniei si Cartaginei ar fi determinat pe unii sa militeze pentru tinte transmarine. Dar, pana in 169, „imperialismul" roman ar fi subsistat ca eminamente defensiv. in realitate, romanii nu ar fi anexat decat tarziu state si teritorii de multa vreme infrante de ei.
in realitate, Cetatea nu totdeauna a anexat imediat teritoriile invinsilor, pentru ca nu considera oportuna cucerirea directa, in absenta unor mijloace care s-o asigure ca solida, inatacabila. Am reliefat ca romanii erau pragmatici. Fara indoiala, in secolul al V-lea i.C, cand, asediata, a trebuit prin excelenta sa respinga atacurile exterioare, Roma a practicat mai ales defensiva. Veleitatile de cucerire fusesera dictate de necesitatea salvgardarii teritoriului propriu. Strategia defensiva a ramas precumpanitoare si in veacul subsecvent. Totusi, expansiunea in sudul Italiei si lichidarea independentei unor cetati etrusce a tradus, in secolul al III-lea i.C, o aspiratie, destul de clara, de a dobandi hegemonia in Italia. Iar razboaiele punice au purces din vointa de a impune Roma ca unica supraputere in vestul Mediteranei. Neindoielnic, au contat si anumite considerente defensive. Dar, chiar daca unor senatori le repugna o cucerire intensiva, altii, inclusiv generalii, soldatii romani, negustorii, marii latifundiari nazuiau sa chezasuiasca gloria Republicii, sa-i sporeasca prestigiul, sa-i asigure castiguri substantiale de noi pamanturi, ca si de alte mijloace materiale, ai caror beneficiari erau in primul rand ei. Expansiunea in Orient raspundea si mai limpede intentiilor hegemoniste. Chiar daca exista teama de consolidarea unor state elenistice, de asemenea expansioniste. S-a inaintat prudent, dar tenace, abil calculat, spre obtinerea controlului asupra lumii locuite sau civilizate, oikoumene, unde abundau cetati infloritoare, se puteau percepe impozite, se acaparau bunuri materiale, ca si spirituale. O forma mentis expansionista s-a constituit ca una dintre cele mai relevante structuri ale constiintei colective romane. Aceasta forma mentis nu excludea punerea in miscare a pragmatismului si a ritualismului. Pe de alta parte, echilibrul intern al Republicii putea subsista mai lesne in conditiile unei ofensive externe majore. Se adauga faptul, semnalat in capitolul anterior, ca intreaga zona mediteraneana resimtea nevoia unui unificator, care sa-i accelereze dezvoltarea spirituala, sa lichideze conflicte marunte, numeroase, intre semintii si cetati, generatoare de eroziune ineluctabila, sa propage economia liberei intreprinderi si a pietei. De ce n-ar fi fost Roma acest unificator? De altfel, anumite state si orase elenistice au solicitat chiar ele interventia Romei impotriva dusmanilor locali.
Expansiunea in Grecia
Grecia propriu-zisa era mai divizata si mai sfasiata ca oricand de conflicte intre cetati. Nu existau ca armate nationale decat cele ale ligilor etoliana si aheana. Corintul prospera, insa Atena functiona in special ca o capitala intelectuala, intretinuta de regii elenistici. In Sparta, Nabis se straduia sa puna in opera reforme profunde, intentional democratizante, care ii atrasesera ura aheenilor.
De fapt, regele Macedoniei, Filip V, care, in principiu, domina Grecia, se aliase candva cu Hannibal. El amenintase astfel sa deschida un al doilea front impotriva romanilor. Ceea ce acestia nu i-au putut ierta niciodata. Filip V pusese stapanire pe o parte din Illyria si ajunsese la Adriatica in momentul in care Hannibal ocupase Tarentul. Riposta militara romana a fost slaba, rezumandu-se Ia supravegherea Marii Adriatice si la indepartarea lui Filip de Italia. insa cea diplomatica se reliefase ca mai energica. O intalnire intre romanul Laevinus si reprezentantii ligii etoliene determinase alianta Republicii cu aceasta liga. Precum si cu bogatul regat microasiatic al Pergamului. Attalos, regele acestuia, intervenise in Grecia impotriva lui Filip V. Attalos era ingrijorat de primejdia pe care o reprezenta o Macedonie prea puternica. Senatul insa se grabise sa incheie cu macedonenii o pace separata, in 205 i.C, la Phoinike, lasand astfel pe Hannibal fara un aliat pretios. Filip avea alte interese de urmarit in Balcani decat o riscanta expeditie in Italia. Totusi Laevinus a condus o ambasada in Pergam. Roma devenise implicata in viesparul greco-oriental. De altminteri, in 210-209 i.C. o flota romana operase in Marea Egee. Filip mentinea cateva garnizoane macedonene in Grecia, dar indeosebi actiona in Creta, cu scopul de a-si deschide o cale spre infiltrarea in bogata Cyrenaica, stapanita de Lagizi. El a lansat de asemenea o puternica expeditie in regiunea Marii Negre, spre a bloca invaziile barbare si a controla aici o importanta cale comerciala. Grecii au reclamat interventia Romei impotriva lui Filip. Ne referim in special la Rhodos, dar si la Atena, care a decis pe romani sa intervina in Hellada.
Senatul a fost de acord, dar comitiile centuriate au inceput prin a refuza sa declare razboi lui Filip. Pe langa demersul atenienilor, Roma a trebuit sa reactioneze fata de avertismentul adresat de catre rhodieni. Ei prevenisera, in 201 i.C, senatul ca se incheiase un pact de alianta intre doua puternice state elenistice: regatul macedonean si cel, in plina expansiune, ai seleucidului Antiochos III. Pe de alta parte, senatul stia ca expeditia in Grecia nu il va costa mult, intrucat primise un sprijin financiar substantial din partea cetatilor grecesti ostile lui Filip. incat, in 200 i.C, comitiile centuriate au declarat razboi Macedoniei. Corpul expeditionar roman a actionat initial, adica in 199 i.C, in Albania actuala, cu sprijinul ligii etoliene. in anul urmator, fortele consulului Titus Quinctius Flamininus au patruns in Grecia, unde, pe langa ajutorul acordat de Periam, rhodieni, etolieni etc, a obtinut si aderarea ligii aheene la coalitia romano-greaca antimacedoneana. Se pare ca Flamininus s-a intalnit cu Filip V, caruia i-a propus un tratat de pace, in conditiile retragerii garnizoanelor macedonene din Grecia si ale renuntarii la tutela exercitata de el asupra Helladei. Cum Filip a refuzat aceste conditii, romanii au anuntat ca intreprind razboiul impotriva macedonenilor si in favoarea grecilor (Plut, Flarn., 5, 8). O confruntare decisiva era inevitabila.
Aceasta coliziune s-a desfasurat in iunie 197 i.C. la Kynoskephalai, adica, in greceste, „Capetele cainelui". In istoria politica si militara a antichitatii batalia in cauza a asumat o importanta cardinala. intr-adevar, ea a marcat victoria legiunii romane asupra falangei macedonene. Caci, la Kynoskephalai, trupele romane au infruntat si invins celebra formatie de lupta a lui Alexandru si a macedonenilor, care zdrobise candva multimile medopersilor. De data aceasta falanga fusese structurata dupa toate regulile tacticii militare macedonene. Dar, mai supla, formatia de lupta a legiunii a triumfat. De aceea s-a afirmat ca infruntarea de la Kynoskephalai atesta o „lena" (locul unde Napoleon va zdrobi armata prusiana, mostenita de la Frederic II) a falangei si a macedonenilor. Kynoskephalai are relevanta si din alt motiv. Ilustreaza intruziunea, patrunderea in forta a Romei, in lumea elenistica. Filip V cere pace si se obliga sa abandoneze posesiunile sale din Grecia si din Asia, sa achite o substantiala indemnizatie de razboi, sa renunte la flota sa, estimata ca primejdioasa de catre romani, ca si la elefantii de lupta, si sa nu mai initieze nici un razboi, daca nu ar fi avut acordul romanilor. Practic, Macedonia devenea un stat vasal Romei. Putin dupa Kynoskephalai, in primavara anului 196 i.C, cu prilejul jocurilor istmice de la Corint, intr-o atmosfera generala de entuziasm delirant, Flamininus va proclama solemn libertatea Greciei2.
Lumea elenistica si Hispania
Flamininus a oranduit temeinic problemele suscitate in Thessalia si a obtinut de la un congres panelenic declansarea unui razboi impotriva Spartei, in urma caruia Nabis, infrant, a abandonat orice activitate militara. in 194, trupele romane au evacuat complet Grecia. insa au trebuit sa se intoarca in curand aici. Echilibrul de forte se modificase in chip pregnant in lumea elenica. Roma incuraja principalii sai aliati, adica republica rhodiana si regatul Pergamului. Rhodienii perfor-rnau in materie de comert infloritor si de flota, pe cand Attalos I al Pergamului, invingator al galatilor din Asia Mica, nazuia sa-si dezvolte statul plasat la capatul drumurilor caravaniere, ce porneau din Asia Centrala si din Mesopotamia. Pe de alta parte, aceste doua state aveau litigii cu puternicul regat al Seleucizilor, candva aliatul lui Filip V, peste care domnea Antiochos III, supranumit „cel Mare", ho megas. Acesta restaura influenta Seleucizilor. Desi, de pe la aproximativ 250 i.C, Arsakes condusese o rebeliune a triburilor iraniene impotriva Seleucizilor si faurise statul part. Antiochos III, datorita unor campanii militare victorioase, intre 209 si 205 i.C, restaurase in parte puterea seleucida. Avand ca tinta eliminarea unui vid pricinuit de infrangerea aliatilor sai macedoneni, Antiochos instalase garnizoane seleucide pe ambele tarmuri ale stram-torilor (Dardanele, Bosfor). Ameninta pe rhodieni si pe Eumenes I, noul rege al Pergamului. Antiochos III debarca in Grecia in toamna anului 192 si proclama intentia de a-i sustine pe etolieni si o independenta elenica autentica. incat Republica intervine din nou, bizuindu-se nu numai pe rhodieni si pe Pergam, ci si pe liga aheana si chiar pe Filip V al Macedoniei. in iunie 191 I.C., corpul expeditionar roman si aliatii sai infrang pe Antiochos III la Termopile si il alunga din Grecia. in anul urmator, rhodienii i-au zdrobit flota in Marea Egee. Iar fortele romane debarca in Asia Mica. Concomitent, in Grecia, liga etoliana pierde controlul exercitat asupra orasului sanctuar de la Delphi si al insulelor din Marea Ioniana.
Trupele romane erau comandate de Lucius Comelius Scipio, care va fi supranumit „Asiaticul", Asiaticus, asistat de fratele lui, celebrul invingator al lui Hannibal. Cei 80.000 de soldati din armata celor doi frati au biruit cu stralucire cei 70.000 de militari ai Seleucizilor, in decembrie 190 i.C, la Magnesia, din Lydia. Antiochos III obtine o pace care stipula abandonarea teritoriilor sale din Asia Mica, a grosului flotei sale si a elefantilor de lupta, ca si achitarea unei indemnizatii de razboi. Astfel se deschidea calea hegemoniei romane in Asia si in Orient. in plus, esua proiectul unei mari coalitii elenistice antiromane, la care visau unii istorici greci3. Hannibal, care actiona in Asia Mica impotriva intereselor Romei, s-a sinucis in 183 i.C. Din nou romanii si-au rechemat fortele din lumea elenistica, executand o partiala repliere tactica. Numai consulul Gnaeus Manlius Vulso intreprinsese operatii militare impotriva Galatiei, la cererea lui Eumenes I, regele Pergamului, fara a avea aprobarea senatului. Acesta l-a blamat sever. Cand a luat cuvantul in senat, Manlius Vulso a rostit prima cuvantare, unde se profila un program limpede, ostentativ proclamat, in favoarea hegemonismului, a asa-numitului „imperialism", in senat (in 188 i.C). Manlius Vulso a insistat asupra necesitatii de a garanta pacea pe pamant si pe mare si de a supraveghea riguros Orientul.
Trebuie precizat ca expeditiile transadriatice ale Republicii nu solicitasera decat efective moderate, reduse, alcatuite din putine legiuni, dar ferm sprijinite, este adevarat, de aliatii Romei. Interesele imediate ale soldatilor si generalilor romani fusesera din plin satisfacute de o copioasa prada de razboi. Luasera nastere numeroase legaturi personale de clientela, menite a inlesni deplasarile in lumea elenistica ale nobililor romani. Primul patronat al unei cetati elenice fusese exercitat inca din 212 i.C. asupra Syracuzei de catre Marcus Claudius Marcellus.
Dar replierea temporara a romanilor din Grecia si din Orientul elenistic era prescrisa si de alte considerente. Romanii se multumeau cu impunerea deliberata, dupa opinia noastra, a unei sfere de influente, a unui fel de protectorat, si deoarece ei nutreau un autentic respect pentru Grecia si cultura elenistica, superioara celei latine. Ei datorau Helladei multe bunuri spirituale si materiale. Acest respect a devenit tot mai pregnant, in ciuda impotrivirii lui Cato cel Batran. Tutela romana se realiza deci dupa un model anterior experimentat in Sicilia. Aici toate orasele grecesti, cu exceptia Messinei, fusesera proclamate „cetati libere", ciuitates liberae, adica degrevate de poveri militare si fiscale, ca si de intretinerea unor garnizoane romane. Libertatea conferita grecilor obliga mai ales la fidelitate morala fata de Roma. Statele clientelare totusi constituiau aici un prim pas spre cucerirea romana. Deocamdata ele erau doar supuse unei tutele, asa-zisa „patronare a lumii grecesti" (patrocinium orbis graeci), asumata de catre Republica in 196, cand Flamininus proclamase libertatea Greciei. Prin urmare, grecii nu plateau impozite Romei, nu erau spravegheati de garnizoane romane si isi pastrau structurile institutionale traditionale.
Au intervenit insa si alte ratiuni, care sa explice retragerea temporara a Romei din lumea elenistica in schimbul unui protectorat. Fortele militare si resursele Republicii erau intens solicitate in Occident, unde intampinau adesea rezistenta anumitor populatii mai putin civilizate. A trebuit sa se desavarseasca anexarea insulelor, a Sardiniei si Corsicii, sa fie complet supuse semintiile din nordul peninsulei italice si din Gallia cisalpina, care il sustinusera pe Hannibal: insubrii, ceno-manii, boienii, ligurii si venetii. intre 190 si 180 a fost pacificata Gallia cisalpina: s-au implantat colonii romane in mai multe locuri. in deceniul urmator au avut loc dure campanii militare in Liguria. intre Alpi si Adriatica a fost creat avanpostul roman de la Aquileia, ramasa inca izolata pana spre finalul secolului I i.C. in orice caz, Roma a izbutit sa desparta campia Padului de Barbarii din masivul alpin si sa lichideze pirateria maritima. indeosebi Hispania a solicitat cu pregnanta eforturile Romei. Aici o exploatare directa a teritoriilor era necesara, intr-o arie geografica bogata in pamanturi fertile si in mine, care atrageau coloni si oameni de afaceri romani. Operatiile militare au fost indreptate impotriva unor triburi razboinice, deosebit de obstinate in refuzul pierderii independentei lor. Cato cel Batran a asigurat controlul total al bazinului Ebrului si al Cataloniei. El a facut jonctiunea intre cele doua provincii romane prin bogata regiune miniera de la Castulo, inainte de a opera o demonstratie militara pe platoul central al Hispaniei. in sud, adica in bazinul actualului Gualdalquivir, s-a efectuat stoparea presiunii exercitate de lusitani, care amenintau Baetica. Calmul a domnit in aceasta regiune, intre 180 si 155 i.C; insa Roma a fost nevoita sa mentina aici importante efective militare. Cu toate acestea prosperitatea crescanda a celor doua provincii romane hispanice a stimulat pe lusitani sa atace Baetica in 154 I.C, iar pe celtiberi sa agreseze Hispania Citerior. in sud, trupele romane au suferit esecuri in 154-l51; reprimarea brutala a lusitanilor a provocat rascoala condusa de Viriathus, care a fost complet lichidata abia spre 139 i.C. in zona actualului Aragon, operatiile militare s-au concentrat in jurul asezarii Numantia. Aici celtiberii au opus o darza rezistenta; in 151 i.C, Quintus Fulvius Nobilor evoca grelele pierderi suferite de romani (Pol., 35, 1, 4). Scipio Aemilianus a fost obligat sa recruteze un fel de armata privata spre a pune capat asediului Numantiei, pe care a ocupat-o. in pofida maselor de coloni instalate in Hispania, in special in sudul acesteia, romanizarea s-a realizat oarecum lent.
Anexarea Macedoniei si a Greciei
Dupa 170 i.C. strategia politico-militara a Romei fata de Macedonia si de Grecia s-a modificat. Romanii considerau ca au asteptat suficient o integrare progresiva si pasnica a Helladei in imperiul lor. Pana atunci, Republica se straduise sa conserve echilibrul de forte intre statele elenistice. Ea favorizase intrucatva monarhiile, Pergamul, Macedonia, Siria seleucida, Egiptul, caci se mefia de cele doua ligi, aheana si etoliana. In Macedonia, simtitor slabita dupa Kynoskephalai, domnea inca din 179 fiul lui Filip V, adica Perseus, care isi consolidase regatul devenit prosper. Perseus tesuse cu migala relatii politice si familiale, sortite a-i potenta demersul orientat spre inlaturarea tutelei romane. Devenise, prin casatorie, ginerele lui Seleucos IV si cumnat al lui Prusias II, regele Bithyniei. S-ar spune ca il obseda visul lui Antisthenes din Rhodos. Voia sa evite pentru moment razboiul cu Roma, insa incheiase un tratat de alianta cu Beotia. Or un asemenea tratat incalca grav o conditie a pacii acceptate de catr Filip V cu Republica, adica neamestecul in problemele Greciei. in afara de acestea, urzelile lui Perseus printre vecinii Pergamului l-au nelinistit pe Eumenes, care a cerut interventia Romei. Senatul a trimis in Grecia pe consulul Marcius Philippus. Razboiul a durat patru ani (172-l68). La Pydna, in 168 I.C., armata romana comandata de Lucius Paulus Aemilius, fiul consulului mort la Cannae, a biruit cu greu pe Perseus. A urmat dezmembrarea Macedoniei.
Dand curs sfatului dat de Cato, senatul nu a anexat Macedonia, ci a abolit regalitatea si a divizat-o in patru republici. A fost dezmembrata si Illyria. Liga aheana, care a trimis la Roma 1.000 de ostateci, si Rhodosul au fost slabite. „Clasa politica" greceasca a fost epurata. Tutela parinteasca a Romei se transforma inexorabil intr-o suzeranitate foarte constrangatoare. Astfel, un senatus-consult someaza pe Antiochos IV, regele seleucid, in 168, sa se retraga din Egipt. Injonctiunile senatului ii sunt aduse regelui de catre generalul Gaius Popilius Laenas. Acesta citeste tablitele care reproduceau ordinul senatului, dar regele seleucid ezita sa raspunda. Atunci Laenas schiteaza pe sol un cerc in jurul lui Antiochos si il someaza sa nu plece inainte de a da un raspuns (Pol, 29, 27). Tactica romana era uneori foarte brutala. Regatul seleucid s-a limitat practic numai la Siria. Interventionismul roman in Orient a prilejuit o intreaga retea de suzeranitati ale Republicii, ostentativ zamislite ca atare. Totodata, in Grecia, orasul insular Delos devine un port liber, un portofranco, concurand cu succes Rhodosul si imbogatind pe comerciantii romani. Disparuse euforia difuzata printre greci in 196 i.C, cand Flamininus proclamase solemn libertatea Helladei. A urmat o noua etapa a expansiunii romane in lumea elenistica, ilustrata de anexarea directa a numeroase teritorii. Dupa ce inabusa rebeliunea macedonenilor, raliati lui Andriskos, un pretins fiu al lui Perseus, in 148 i.C, Macedonia este transformata in provincie romana. Liga aheana atacase Sparta in 147 i.C. Senatul sprijinea insa pe spartani. Concomitent, spiritul de revolta antiromana se propagase pretutindeni in Grecia. in 147-l46 i.C, profitand de faptul ca grosul armatei romane era blocat de operatiile din Hispania si din Africa, strategul ahean Critolaos agita intregul Peloponez, fagaduind saracilor iertarea datoriilor. El se aliaza cu beotienii si inainteaza pana la Termopile. Mai multe solii romane sunt rau primite si chiar insultate in Corint. Senatul trimite in Grecia doua legiuni, comandate de catre Lucius Mummius, secondat de trupele din Macedonia. Critolaos este batut si ucis. Noul strateg ahean, in septembrie 146 i.C, se straduieste sa reziste romanilor in batalia de la Leucopetra, adica la portile Corintului. Grecii considera aceasta batalie ca lupta decisiva pentru „eliberarea" Helladei. Dar ei sunt invinsi si Mummius ocupa Corintul fara efort. Cum insa avea ordin de la senat sa-l distruga, lasa soldatii sai sa jefuiasca orasul cu o inspaimantatoare cruzime. Locuitorii sunt fie masacrati, fie vanduti ca sclavi, si cetatea este incendiata din temelii. Desi cercetarile arheologice au demonstrat ca distrugerea Corintului nu a fost totala. Ea asuma valoarea unui simbol, destinat anihilarii complete a turbulentei manifestate adesea in Grecia. Ligile sunt desfiintate si Grecia este anexata ca provincie romana, sub numele de Achaia. in Hellada nu subsista decat mici orase dotate cu insti-tutii oligarhice. Tot Orientul elenistic se afla la picioarele Romei. Pe deasupra, 146 i.C. comporta si un alt eveniment revelator pentru expandarea hegemoniei Romei in intreaga Mediterana.
Al treilea razboi punic
intr-adevar, cateva luni anterior, adica in aprilie 146 i.C, fusese distrusa Cartagina. Faimoasa cetate punica, in pofida anumitor tulburari politice interne, reusise o redresare impresionanta dupa infrangerea de la Zama. Ea dezvoltase intensiv o agricultura bazata pe irigatii. isi refacuse flota, care brazda din nou marile. Fara indoiala, Cartagina era atent supravegheata de vechiul aliat al romanilor, regele Masinissa (203-l48 i.C). Acesta dezvoltase, la randul sau, agricultura pe un sol anterior steril (Pol., 36, 16). Trecuse si la sedentarizarea nomazilor. Numidia se transformase astfel intr-un stat elenistic prosper - Masinissa nazuia chiar sa anexeze Cartagina. In 151, numizii au invins armata cartagineza. Totusi romanii nu aveau de gand sa-l lase pe Masinissa sa faureasca un foarte puternic stat numido-punic. Pe de alta parte, in 151 i.C, Cartagina efectuase ultima livrare din indemnizatia de razboi impusa in 201 i.C. incat s-a trecut rapid la o reinarmare substantiala a statului punic sub conducerea unei factiuni antiromane si antinumide, care preluase puterea in cetate. Un contraatac cartaginez, lansat, in 150, impotriva numizilor, a slujit romanilor ca pretext sa declare razboi Cartaginei. S-a invocat incalcarea pacii din 201 i.C. inca din 153 i.C, multi senatori se pronuntau in favoarea unui nou razboi punic, destinat sa lichideze statul cartaginez. Cato, care vizitase Cartagina, in cadrul unei ambasade, si constatase redresarea spectaculoasa a acestui oras, isi termina orice cuvantare, indiferent de tema abordata, prin renumitul enunt: „si, in cele din urma, socotesc ca trebuie distrusa Cartagina", et ceterum censeo Carthaginem delendam esse. Operatiile militare, amorsate in 149 i.C, au fost dirijate, incepand din 147 i.C, de catre insusi Scipio Aemilianus. Cand incepe asediul cetatii punice, conducerea acesteia se hotaraste sa capituleze. Dar conditiile impuse de Scipio Aemilianus erau cumplite: orasul trebuia distrus, iar locuitorii ar fi urmat sa fie mutati intr-o noua asezare, situata la zece mile distanta de mare. Cartaginezii se rascoala, nu accepta ultimatumul roman si incearca sa reziste unui asediu care a durat multe luni. in cele din urma Cartagina este luata cu asalt. Cartaginezii s-au aparat insa cu darzenie surprinzatoare. Luptele de strada, adesea angajate pentru o singura casa, au durat aproape opt zile. in functie de dispozitiile primite de la senat, 50.000 de locuitori au fost vanduti ca sclavi. Orasul a fost brutal incendiat, pe cand solul sau a devenit blestemat, sacer, de fapt tabu, inchinat zeilor romani. Totusi sapaturile arheologice atesta vestigii de locuinte ce nu au cazut prada demolarii. Pe teritoriul punic, echivaland cu nord-estul Tunisiei actuale, a fost implantata provincia romana Africa, avand drept capitala vechiul oras punico-fenician Utica.
Frontiera cu Numidia a fost clar delimitata printr-un sant. De altfel, regatul numid este slabit si impartit intre succesorii lui Masinissa. Abia in 129 i.C, Micipsa a reunificat regatul. Caderea Cartaginei a format obiect de numeroase opere de fictiune, inclusiv al unei lamentabile supraproductii cinematografice, intitulata „Cartagina in flacari". Disparitia orasului punic nu a determinat si pe cea a civilizatiei lui. Dupa debarcarea romanilor in Africa, numeroase orase si asezari punice au trecut de partea Republicii. Aceste vestigii au mentinut o civilizatie punica (manifestata inclusiv pe plan lingvistic), capabila sa marcheze pe libieni, pe numizi si pe diverse populatii preberbere.
inca din vremea lui Polibiu s-a incercat sa se explice pricinile intransigentei romane. Voiau oare romanii sa-i impresioneze pe grecii prea turbulenti? Se straduiau ei sa-i favorizeze pe oamenii lor de afaceri, negotiatores, concurati de comertul si industria Cartaginei? Raspunsul trebuie cautat in alta parte. Senatul stia ca niciodata Cartagina, redresata din multe puncte de vedere, nu va accepta dominatia mediteraneana a Romei, statutul de unica supraputere a acesteia. Pe de alta parte, distrugerea Cartaginei a fost totdeauna estimata la Roma ca simbolul triumfului complet al hegemoniei romane. Odata nimicita Cartagina, Republica nu mai avea nici un concurent cu adevarat primejdios. De altfel, Salustiu si alti scriitori romani vor diviza istoria interna, ca si pe cea externa, a Romei in doua mari secvente: perioada anterioara distrugerii Cartaginei si cea care i-a succedat lichidarii cetatii punice (Sall., ., 41, 2).
Triumful hegemoniei romane
Efectiv, ca urmare a lichidarii statului cartaginez, nimeni nu mai parea a contesta suprematia absoluta a Romei in zona Mediteranei. Or aceasta mare va ramane, pana in secolul al XVI-lea d.C, principalul centru, cel mai relevant focar al civilizatiei faurite in Europa, Orientul apropiat si mijlociu, nordul continentului african. Teritoriile din jurul acestei mari erau fie gestionate direct de Roma, care le anexase, fie administrate de state vasale ca: Tracia, regatele microasiatice, Siria, Egiptul, Cipru, Creta, Numidia si Mauretania. insa aceste state se aflau permanent la dispozitia Romei, care le controla cu strasnicie. Ele nu mai aveau mijloace sa se lanseze intr-o initiativa majora. Deciziile relevante, care le priveau, se luau la Roma. Totodata o politica mercantila, focalizata pe progresele comertului si industriei, pe interesele negustorilor si bancherilor, tindea sa se schiteze in interiorul imperiului Romei4.
Armonia, echilibrul intern al Republicii incepeau totusi sa fie grav amenintate. Extinderea enorma a imperiului, criza mentalitatilor, aparute dupa Pydna, distorsiunile socio-politice, prilejuiau tensiuni ineluctabil agravate. Ele vor izbucni la suprafata vietii politice incepand din 133 i.C.