z2u23ux
1. Obiectul cursului
Imagologia in general ºi imagologia istorica in special constituie astazi una dintre temele predilecte ale unei anumite cercetari in domeniul istoriei, sociologiei, psiho logiei, psihologiei sociale, antropologiei, etnografiei, literaturii etc. Ca atare, aceste cer cetari au facut posibila structurarea unor ample cunoºtinþe generalizatoare, unele chiar teoretice, privind modul cum s-a constituit o astfel de viziune de-a lungul istoriei.
Particularitaþile geografice, modul cum oamenii, gruprile sociale, comunitaþile et nice raspund provocarilor mediului natural ºi social, natura relaþiilor dintre ele de-a lungul istoriei, condiþiile concrete de formare a limbii, structurilor mentale, culturii, civilizaþiei, mentalitaþilor diferitelor popoare au o importanþa majora in modul cum ele percep lumea, procesele ºi fenomenele sociale, existenþa altor popoare, modalita þile de manifestare in timp ºi spaþiu a „celuilalt“, diferit de „ei“ sau „noi“. „Raportul cu trecutul ºi cu «celalalt» apare adeseori ca o impletire de elemente comunicate de un om sau o colectivitate care traieºte dupa alte norme decat ale noastre ºi care ne sunt straine pentru ca oamenii aceia au trait altfel decat noi in decursul secolelor.“1
Imaginile sociale se formeaza de-a lungul istoriei pe baza unei percepþii directe ca urmare a convieþuirii in acelaºi spaþiu istoric, a relaþiilor economice, politice, cultu rale, tehnico-ºtiinþifice, militare ºi de alta natura sau pe baza unei percepþii indirecte, mediate, grevata de contacte sporadice ºi de vizuni superficiale asupra elementelor definitorii ale comunitaþilor sociale in discuþie.

Cu cat o persoana sau un grup care iºi formeaza o imagine despre o þara sau un popor se afla mai departe de acestea, cu atat viziunea lui va fi mai difuza. In schimb, ea va fi mult mai binevoitoare ºi mai pozitiva. Imaginea difuza se explica prin igno ranþa celui care percepe ºi evalueaza, prin faptul ca el exprima o anumita bunavoinþa faþa de un popor indepartat care nu reprezinta o ameninþare sau un pericol la adresa propriei fiinþe ºi existenþe. De asemenea, imaginea despre ceva foarte indepartat este puternic influenþata de fantezia celui care percepe: „cunoºtinþele, de regula aproxi mative, despre originile, varstele, infaþiºarile, obiceiurile ºi limbile neamurilor straine se infaþiºeaza fara discernamant ºi rezerve, pur ºi simplu dupa bunul plac, dar ºi cu o mare doza nedisimulata de orgoliu ºi mandrie inaintea unor atari cunoºtinþe exo tice ºi enciclopedice ale autorului respectiv“1.
Valoarea ºtiinþifica a unor astfel de imagini este de obicei modesta, folosirea ei impunand multa prudenþa. Totuºi, o asemenea imagine este deosebit de concludenta pentru aflarea coordonatelor mentalului ºi mentalitaþilor cronicarului respectiv in raport cu diverse comunitaþi sociale straine ºi indepartate de el. Desigur, vom avea in vedere ca acest cronicar exprima mentalitaþile colective ºi interesele poporului din care face parte, plasandu-se in orizontul de interpretare al acestuia ºi utilizand modelele cul turale specifice lui. Mai mult, trebuie sa reliefam faptul ca „imaginea celuilalt sta la baza exotismului in care proiectarea aspiraþiilor ºi cautarilor proprii este mai puter nica decat dorinþa de a-l cunoaºte pe celalalt“2.
In acelaºi timp, intre punctul de proiectare a eului propriu ºi identificarea unei alte prezenþe -; identificarea celuilalt -; se inscrie un amplu registru „pe care il delimi teaza mai ales emoþia“3. Este vorba despre emoþia „contagioasa“ care determina gru purile ºi societaþile sa constate ca „in cultura straina sunt semne interesante, atragatoare, apoi ca aceste semne sunt chiar utile, intrucat dau raspuns unor intrebari, ba chiar ca o serie de soluþii din modelul strain merita adoptate“4. Aceasta constatare marcheaza, de fapt, „momentul in care celalalt este descoperit“5.
Cu totul altfel se pune problema imagologiei structurate pe baza percepþiilor reci proce a unor þari ºi popoare invecinate sau din acelaºi spaþiu fizico-geografic conti nental sau zonal. Relaþiile dintre aceste popoare imbraca rareori forma unor raporturi prieteneºti ºi de buna vecinatate. Relaþiile dintre state ºi etnii sunt de obicei tensionate, determinate de interesele proprii sau interesele centrelor de putere care se manifesta
in diferitele etape ale istoriei. „Aceasta incordare continua de ordin politico-militar condiþioneaza o imagine reciproca negativa care corespunde mentalului colectiv pre dominant la vecinii respectivi.“6 Dar, aºa cum demonstreaza numeroasele izvoare istorice, o astfel de imagologie reciproca este predominant negativa ºi intoleranta.
Ea se explica prin deosebiri importante in privinþa originii, limbii, confesiunii, religiei, obiceiurilor ºi moravurilor ce se manifesta la popoarele respective. De aici ºi pana la demonizarea unor intregi populaþii nu este decat un singur pas. Martin Luther,
inverºunat adversar al otomanilor, „a asimilat razboiul impotriva lor cu lupta impotriva demonilor, restituindu-ne foarte clar sentimentul propriu multor contemporani ai sai ca traiesc intr-o cetate asediata“7.
Caracterul nefast al stereotipurilor ºi reprezentarilor eronate, ce apar in mentalul popoarelor ºi naþiunilor unele despre altele, a fost conºtientizat de catre omenire din ce in ce mai mult. Ca urmare, „exista in toata lumea un mare numar de cercetatori care considera ca modelele de gandire care au constituit un factor extrem de daunator intr-un trecut nu prea indepartat a…i trebuie combatute printr-o strategie pe termen lung, atat pe plan naþional, cat ºi internaþional“1. Aceasta strategie pe termen lung este nu numai necesara, dar ºi posibila datorita faptului ca „situaþiile conflictuale fiind induse mai
intai in mintea oamenilor, tot acolo trebuie luate, in primul rand, masurile de combatere a prejudecaþilor naþionale, rasiale ºi de alta natura. Sau, altfel spus, inlocuirea acestora din urma printr-o imagine obiectiva, nesupusa ºi neinfluenþata de fluctuaþii conjuncturale“2.
Pornind de la aceste consideraþii generale introductive, se poate afirma ca obiectul cursului Imagologie. Imagologie istorica este studiul imaginii sociale ºi a imaginii de sine in procesul devenirii istorice, implicarea imaginii ºi imaginii de sine in relaþiile dintre oameni, dintre oameni ºi instituþii, in relaþiile dintre instituþii, in relaþiile interet nice ºi interconfesionale; studiul rolului simbolurilor ºi mentalitaþilor in cristalizarea imaginilor sociale.
2. Noþiuni de imagologie
Dupa cum reiese din parcurgerea faptului istoric, preocuparile in domeniul imago logiei nu sunt deloc noi. Se poate chiar afirma ca aceste preocupari, mai mult sau mai puþin conºtientizate, insoþesc istoria umana incepand de la comunitaþile arhaice.
Preocuparile moderne cu privire la studiul imaginii celuilalt sunt, insa, de data recenta. Imagologia ºi-a omologat obiectul de studiu ºi statutul de disciplina sociala autonoma in cadrul celui de-al XVI-lea Congres Internaþional de ªtiinþe Istorice, din luna septembrie 1985, care s-a þinut la Stuttgart. In cadrul congresului a funcþionat o subsecþie prezidata de cunoscuta savanta franceza, doamna Hélene Ahrweiller, spe cialista in istoria Bizanþului, care ºi-a propus drept tema de discuþie imaginea celuilalt, considerata obiectul de studiu al imagologiei.
Totuºi, ar trebui sa ne grabim a spune ca lucrurile ar fi cel puþin nepermis sim plificate daca ne-am opri la afirmaþia ca obiectul de studiu al imagologiei este ima ginea celuilalt. Imaginea in general ºi imaginea celuilalt in special apar intr-un anumit mental, individual sau colectiv, pentru ca acest mental absoarbe informaþii despre realitatea inconjuratoare ºi, in acest context, despre celalalt. Informaþiile percepute din mediul social se prezinta sub forma unor mesaje, pentru ca aceste informaþii sunt emise de celalalt cel puþin in doua situaþii: ca urmare a manifestarii existenþei celuilalt
ºi ca urmare a afirmaþiilor pe care le exprima celalalt despre el insuºi. Aceste mesaje sunt receptate de catre oameni, instituþii, etnii in procesul comunicarii, de aceea, putem afirma ca imaginea celuilalt se formeaza in procesul comunicarii dintre oameni, din tre oameni ºi instituþii, dintre instituþii, dintre etnii3. Explicaþia plauzibila poate fi gasita cu ajutorul modelelor psiholingvistice ale comunicarii1, care vorbesc de o dubla dimen siune a mesajului. Astfel, din perspectiva acestor modele, mesajul este un element al circuitului informaþional ºi un intermediar intre realitate ºi imaginea acestei realitaþi
(vezi figura de mai jos).
Apare aici ideea reprezentarii simbolice, care opereaza cu distincþia intre reali tate ºi modul de transpunere a acesteia in cuvinte ºi imagini.
Pe baza aserþiunilor de mai sus putem afirma ca, de fapt, imagologia este disci plina sociala care studiaza comunicarea prin imagini ºi modul cum se cristalizeaza aceste imagini in mentalul individual ºi colectiv, in funcþie de orizontul de interpretare a grupurilor umane pe durata dezvoltarii lor istorice.
Desigur, trebuie acceptat faptul ca cel care recepþioneaza mesaje despre „altul“ poate recepþiona, tot atat de bine, mesaje despre el insuºi. Imaginile rezultate din acest proces, numite autoimagini sau imagini de sine, joaca un rol important in autovalo rizarea popoarelor, comunitaþilor etnice, instituþiilor ºi indivizilor.
Modelul psiholingvistic al comunicarii
Realitate
Axa comunicarii
Emiþator
Mesaj
Receptor
Axa reprezentarii
Imagine
Autoimaginile sau imaginile de sine se structureaza la mai multe nivele de per cepþie2. Primul nivel de percepþie reliefeaza imaginea instinctiva arhetipala3 pe care o etnie o are, in mod intuitiv, despre ea insaºi. O asemenea imagine se oglindeºte in proverbele tuturor popoarelor ºi exprima trasaturile dominante autoatribuite ºi auto asumate de catre acestea.
Al doilea nivel de percepþie releva autoimaginea preluata de la straini ºi insuºita de-a lungul timpului, pana la intrarea ºi sedimentarea ei in mentalul colectiv. Aceasta autoimagine este rezultatul contactelor directe ºi al convieþuirii popoarelor in spaþii fizico-geografice comune sau limitrofe ºi ele reprezinta, de fapt, adevarate coduri de identificare, recunoaºtere ºi cunoaºtere intuitiva, transformate apoi in coduri de auto identificare, autorecunoaºtere ºi autocunoaºtere.
Al treilea nivel de percepþie impune imaginea pe care un popor doreºte sa ºi-o poata fauri despre el insuºi, bazandu-se pe proiecþia ideala a trasaturilor considerate optime pentru realizarea profilului prognozat al cetaþenilor proprii. O asemenea autoimagine ideala este preluata de ºtiinþele educaþiei ºi folosita pe scara larga in cadrul procesului educativ. Ea devine obiectiv al procesului de educaþie naþionala.
Imaginea despre propria fiinþare (autoimaginea) care se constituie in interiorul unui grup social capata semnificaþii deosebite atat pentru funcþionarea colectivitaþii respec tive cat ºi pentru relaþiile ei externe: „Imaginea de sine a colectivitaþii, creata prin educaþie, trebuie sa fie cat mai obiectiva; ea ne va feri atunci de ingamfare ºi ºovi nism, cat ºi de sentimente de inferioritate ºi umilinþa“1.
In acest punct al demersului nostru se impune concluzia potrivit careia obiectul imagologiei cuprinde ºi studiul autoimaginilor grupurilor sociale in raport cu per cepþia de sine ºi cu sedimentarea in mentalul colectiv a imaginilor preluate de la vecini sau de la popoare mai indepartate geografic, dar foarte prezente in viaþa comunitaþii respective, prin legaturi economice, politice, culturale ºi de alta natura.
3. Noþiuni de imagologie istorica
Imagologia istorica studiaza imaginile care s-au creat ºi au funcþionat in anumite epoci istorice. Ea analizeaza modul de proiectare, formare, cristalizare ºi sedimentare a imaginii celuilalt ºi autoimaginilor, precum ºi a imaginilor induse in mod deliberat, urmand anumite modele sau strategii, pe baza izvoarelor istorice. Imaginile consti tuite pe baza izvoarelor istorice au trasaturi ºi caracteristici proprii care le individu alizeaza: poarta amprenta orizontului de interpretare al epocii, a subiectivismului ºi intereselor prin care sunt percepute ºi filtrate evenimentele; sunt puternic influenþate de mentalitaþile dominante in epoca; imaginile au caracter global, general sau gene ralizat; chiar daca sunt constituite din puþine elemente, din lipsa izvoarelor istorice, imaginile devin globale, cu mare putere generalizatoare; structurandu-se in primul rand pe baza izvoarelor istorice, unele imagini sunt difuze, sau contradictorii, ºi, de aceea, ele au relevanþa scazuta in analiza mentalului colectiv. Izvoarele imagologice scrise provin, in principal, din cancelarii sau celelalte medii cultivate ale epocii, din notele de calatorie ºi din rapoartele diplomatice.
Daca ne referim la izvoarele diplomatice -; emise de laici sau clerici -;, trebuie sa evidenþiem faptul ca aici se concentreaza, in diferitele epoci istorice, principalele jocuri de culise, iar preceptele religioase, pe baza carora erau judecate faptele ºi persoanele, sunt de cele mai multe ori puþin permisive ºi, de aceea, ele constituie criterii de apre ciere foarte severe. Doctrinele religioase opereaza cu criterii de evaluare bipolare, opuse -; bine-rau, moral-imoral, in slujba lui Dumnezeu-in slujba diavolului -;, care sunt puþin flexibile ºi impun evaluari tranºante. Mai mult decat atat, conceptele de bine-rau au conþinuturi diferite in diferitele religii care s-au impus in epoca. Intervin, de asemenea, limitele de permisivitate ale diferitelor perioade istorice. Ceea ce este de neacceptat pentru Evul Mediu poate fi acceptat ºi chiar venerat in societaþile arhaice sau in epoca moderna.
Cele aratate pana acum induc ideea de discontinuitate in formarea, sedimentarea
ºi evoluþia imaginilor istorice. Totuºi, trebuie evidenþiat faptul ca imagologia istorica consemneaza ºi numeroase aspecte de continuitate. Ea aplica imaginilor istorice ace leaºi unitaþi de masura ca ºi imaginilor cotidiene sau imaginilor in general, dar aceste unitaþi de masura sunt raportate la perioade istorice specifice. Deci, continuitatea, in planul mentalului colectiv, se cere a fi analizata la nivelul valorilor perene, general acceptate in societaþile specifice.
Intrepatrunderea trecutului cu viitorul se vede excelent intr-o analiza aprofundata a valorilor. Din perspectiva istorica, valorile sunt niºte scopuri subiective, insoþite de obicei de o cunoaºtere mai mult sau mai puþin dezvoltata a mijloacelor de realizare a acestora, numite reguli de acþiune. Valoarea constituie un scop just, potrivit sau moti vat, care indica o orientare normativa, axiologica. Pentru interiorizarea valorilor ºi sedimentarea lor in mentalul colectiv, o importanþa deosebita o au convingerile care intra in ansamblul conºtiinþei sociale, adica convingerile comune pentru o comuni tate umana sau un grup social. Ele sunt conºtientizate drept ceva comun de catre mem brii colectivului, fiind premisele acþiunilor comune petrecute la scara mare1.
Exista perioade din viaþa societaþilor cand valorile ce ghideaza acþiunile oameni lor se schimba foarte lent. De aceea, ele se constituie in criterii de evaluare general umane ºi general acceptate al caror conþinut este acelaºi, cu mici variaþii, in toate epo cile istorice. Avem in vedere valorile ce formeaza dihotomii impreuna cu opusul lor: bine-rau, moral-imoral, urat-frumos, credincios-necredincios, sacru-profan, licit-ilicit, divin-malefic etc. In alte perioade, o mare importanþa capata valorile care sunt din nou create ºi transformate, adica cele care reies din depaºirea sistemului vechi ºi proiectarea unei stari viitoare2. Ce se schimba totuºi in sfera valorilor de-a lungul istoriei? Se schimba acele elemente care constituie filtrul fiecarei epoci, adica cele care devin sisteme de referinþa specifice ºi formeaza orizontul de interpretare al timpului respec tiv: conþinutul valorilor, criteriile morale ºi estetice, caracterul licit ºi ilicit al activi taþilor. De exemplu, epoca timpurie a trebuit sa dispara, cu atat mai mult cu cat argumentul fundamental despre certitudinea ºi existenþa lui Dumnezeu a inceput sa se erodeze. Realitatea socio-politica aflata in descompunere ameninþa individul ºi colectivitaþile cu atat mai mult cu cat ierarhia se destrama, cu cat siguranþa se atrofia.
Vechile structuri sociale au intrat in destructurare ºi o puternica modificare a valo rilor s-a impus chiar din secolul premergator Reformei3.
Pentru vechea societate „siguranþa credinþei a creat o lume a durabilitaþii ºi sigu ranþei ºi, chiar daca ea ameninþa sa sufoce totul, nu a fost contestata de romani sau germani. Fiinþa ºi conºtiinþa creºtina s-au simþit unite, protejate, libere, egale, solidare.
Acest lucru este valabil ºi pentru generaþiile vechi de evrei, greci ºi romani, ale caror idei au servit pana astazi drept piatra de temelie a unor noi sensuri ºi valori de viaþa“4.
Alte exemple vor fi oferite pe parcursul studierii cursului, cu elemente specifice.
4. Principalele concepte ale imagologiei istorice
Imagologia istorica, ca ºi imagologia in general, recurge la concepte ºi noþiuni folosite de ºtiinþele socio-umane care studiaza imaginile sociale din diferite perspec tive. Principalele concepte ale imagologiei istorice sunt: imaginea, imaginea de sine, mentalitaþile, simbolurile, arhetipurile, stereotipurile, miturile. Toate aceste concepte ne vorbesc despre mentalul individual ºi colectiv din perspectiva ºtiinþifica, episte mologica. Structurarea acestor concepte in timp ºi implicarea lor in analiza diferitelor segmente ale evoluþiei umanitaþii ne permit sondarea in profunzime a mentalului indi vidual ºi colectiv din perspectiva istorica.
4.1. Imaginea sociala
Problematica imaginii sociale este inca vag tratata in cadrul mai larg al problema ticii reprezentarilor, matricelor culturale, conºtiinþei colective etc. Abordarile sunt numeroase ºi cel puþin parþial incompatibile din cauza faptului ca elaborarile au fost realizate in contexte teoretice inguste, particulare, specifice disciplinelor teoretice implicate. Se constata lipsa de consens nu numai intre teoriile antropologice, psiho logice ºi sociologice, ci ºi in interiorul diferitelor teorii din domeniile teoretice men þionate.
Consideram utile cateva ilustrari pentru a obþine informaþiile care sa ne permita sa concluzionam.
E. Durkheim, J. Piaget, psihologia sociala
Conceptul de reprezentare sociala a fost introdus de Emile Durkheim. El a elabo rat acest concept sub denumirea de reprezentare colectiva. In accepþiunea sociologului francez, reprezentarile sociale constituie o clasa foarte generala de fenomene psihice
ºi sociale, ingloband ºtiinþa, ideologia, miturile1. In concepþia lui Durkheim, conºtiinþa colectiva, care este difuza ºi independenta de condiþiile particulare ale indivizilor, reuneºte psihismele acestora intr-o reprezentare comuna tuturor membrilor unui grup social. Aceasta reprezentare comuna, constituita din ansamblul credinþelor ºi senti mentelor membrilor unei societaþi, formeaza un „sistem“ determinant, care are viaþa sa proprie. Conºtiinþa colectiva se manifesta prin rituri, instituþii ºi tradiþii.
Reprezentarile colective, in aceasta concepþie, sunt rezultatul acþiunilor ºi reacþiilor de schimb care se produc intre conºtiinþele elementare ºi constituie o individualitate psihica de un gen nou. Aceste reprezentari sunt sociale, ca produse ale unor caracte ristici comune unui grup de indivizi sau unei societaþi, ºi sunt psihologice, intrucat atat percepþia realitaþii cat ºi organizarea gandirii sunt activitaþi pur individuale.
Reprezentarile colective, aºa cum sunt ele concepute de Durkheim, delimiteaza aspectul individual de cel social ºi elementele perceptive de cele intelectuale: „Un om care nu ar gandi prin concepte nu ar fi om; intrucat, o data redus la simplele perceperi individuale, el nu ar fi o fiinþa sociala, ci ar fi nediferenþiat ºi animal“, „A gandi con ceptual nu inseamna numai a izola ºi grupa un ansamblu de caractere comune unui anumit numar de obiecte; inseamna a subsuma ceea ce este variabil la ceea ce este permanent, individualul la social“1.
Durkheim nu a rezolvat problema reprezentarilor sociale. El a analizat conceptul de reprezentari colective ºi l-a utilizat atat cat i-a permis demersul sociologic. Abor darea lui Durkheim este o abordare statica, empirista, care nu i-ar fi permis, in nici un fel, sa rezolve satisfacator aceasta problema.
Serge Moscovici, in lucrarea Fenomenul reprezentarilor sociale, arata ca Durkheim a afirmat necesitatea ca reprezentarile sociale sa fie studiate de catre psihologia sociala
ºi nu de catre sociologie: „Cat despre legile gandirii colective, ele sunt complet necu noscute. Psihologia sociala, a carei sarcina este sa le defineasca, nu este altceva decat un cuvant care descrie tot felul de generalizari vagi, fara nici un obiect clar asupra caruia sa se aplece. Ceea ce se cere este de a descoperi, comparand, miturile, legen dele, tradiþiile populare ºi limbile, modul in care reprezentarile sociale se atrag ºi se exclud reciproc, fuzioneaza ºi se separa etc.“2
Problematica reprezentarilor sociale a fost studiata de psihologi in contexte teo retice deosebite; am in vedere indeosebi contextele desemnate prin distincþiile uzuale dintre psihologia analitica, psihologia fenomenologica, psihologia genetica, neuro psihologie. De pilda, J. Piaget, coreland stadii epistemologice ºi psihologice, a reuºit sa argumenteze caracterul evolutiv al reprezentarilor copilului asupra lumii. Filoso ful ºi psihologul elveþian a pus explicit problema structurii ºi dinamicii interioare a reprezentarilor, dezvoltand o concepþie constructivista asupra lor. El a demonstrat, pe baza numeroaselor convorbiri ºi experimente efectuate cu copii de diverse varste, ca limbajul ºi construcþiile lingvistice apar numai dupa varsta de un an ºi jumatate, dupa ce gandirea senzo-motorie a progresat satisfacator. In cursul experienþei copilu lui, se formeaza scheme care se organizeaza facand posibila, treptat, construirea struc turilor complexe ale limbajului ºi ale gandirii. Imaginile care apar in conºtiinþa implica o complexa activitate psihica, definita ca o activitate cu caracter constructiv. Percepþia, gandirea, limbajul presupun un proces de sinteza ºi construcþie a datelor senzoriale, strans legat de reacþiile ºi acþiunile concrete ale indivizilor asupra realitaþii. Astfel,
„pe masura ce reprezentarile progreseaza, distanþele intre ele ºi obiectul lor cresc, in timp ºi in spaþiu, adica seria acþiunilor materiale succesive, fiecare insa fiind momen tana, e completata de ansambluri reprezentative, susceptibile de a evoca intr-un tot cvasisimultan acþiuni sau evenimente trecute ori viitoare, la fel ca pe cele prezente, precum ºi acþiuni spaþial indepartate, la fel ca pe cele apropiate“3.
Ca urmare a deschiderilor metodologice realizate de J. Piaget ºi colaboratorii sai, problematica reprezentarilor sociale este abordata din ce in ce mai mult in termenii cercetarii experimentale. Astfel de cercetari au urmat, stimulate ºi de Serge Moscovici dupa publicarea, in 1961, a tezei sale de doctorat La psychanalyse, son image et son public, in care iºi propunea redescoperirea, reformularea ºi revalorizarea conceptu lui de reprezentare colectiva descoperit de Emile Durkheim.
In ultimele decenii, reprezentarile sociale sunt studiate -; pe baza unor strategii minuþios elaborate -; de centre de cercetare importante: grupul de psihosociologi de la Geneva (W. Doise, G. Mugny, F. Lorenzi-Cioldi, A. Clemence); grupul de psihoso ciologi de la Aix-en-Provence (J.C. Abric, C. Flament, P. Moliner), Laboratorul de psihologie sociala de la École des Hautes Études en Sciences Sociales -; Paris, con dus de Serge Moscovici.
Rezultatele obþinute de catre aceste centre fac obiectul unor lucrari colective sau de sinteza ºi iºi gasesc locul in paginile unor reviste de prestigiu (Connexions, Cahiers
Internationaux de Psychologie). In continuare vom ilustra cateva dintre ele.
Aºa cum am subliniat deja, Serge Moscovici a reactualizat conceptul de reprezen tare colectiva propus de sociologul francez Emile Durkheim in 1898, conferindu-i o noua identitate. La el reprezentarile devin sociale pentru „ca suscita o atitudine deter minata, o situare in raport cu realitatea, un proces de producþie, de formare a con duitelor ºi de orientare a comunicaþiilor sociale“1; ele presupun raporturi colective concrete, interacþiuni sociale, asocieri, polarizari, reprezinta, in cele din urma, un fenomen social.
In concepþia lui Moscovici, reprezentarile sociale nu sunt doar producþii sau meca nisme cognitive. Funcþionarea lor se alimenteaza in acelaºi timp, din exterior ºi in terior, integrand socialul, manifestandu-se drept construcþii socio-cognitive. Ele integreaza ºi iraþionalul, tolereaza aparente contradicþii, articuleaza logicul ºi ilo gicul. In realitate, reprezentarile sociale apar ca ansambluri bine organizate ºi coerente, care dirijeaza discret prestaþia sociala a indivizilor ºi grupurilor sociale. Reprezen tarile sociale preiau norme, modele, impregneaza majoritatea raporturilor interper sonale, se alimenteaza continuu din specificitatea unei anumite societaþi ºi unei anumite culturi.
Specificul reprezentarii sociale, in comparaþie cu atitudinea, opinia, imaginea, este acela ca nu opereaza o ruptura intre universul exterior ºi universul interior al indi vidului sau grupului. Obiectul este inscris intr-un context activ, in miºcare; el este conceput de o colectivitate in permanenta comunicare cu contextul, ajustandu-ºi com portamentul. Subiectul ºi obiectul nu sunt distincte. Cu alte cuvinte, stimulul ºi ras punsul sunt indisociabili, formand un ansamblu. Individul recunoaºte obiectul, il reevalueaza; obiectul nu are valoare intrinseca, existand doar prin semnificaþia pe care i-o da individul (grupul) care-l pune in valoare.
Definirea reprezentarii sociale subliniaza aspectele sale importante. In concepþia lui J.C. Abric, reprezentarea sociala este o „viziune funcþionalista asupra lumii ce permite individului sau grupului sa dea un sens conduitelor, sa inþeleaga realitatea prin propriul sistem de referinþa, deci sa se adapteze, sa-ºi defineasca locul“2. Pen tru Serge Moscovici ea este „un sistem de valori, noþiuni, practici relative la obiecte, aspecte sau dimensiuni ale mediului social a…i instrument de orientare a percepþiei situaþiei“1, iar in viziunea lui Doise ºi Palmonari, „o forma particulara de gandire simbolica“2.
Punctul de vedere care se impune in legatura cu aceste definiþii este ca reprezen tarile sociale ne apar ca un „aparat evaluativ, o grila de lectura a realitaþii, o situare
in lumea valorilor ºi o interpretare proprie data acestei lumi“3.
Privind organizarea interna a reprezentarii sociale, o importanþa deosebita o au elaborarile teoretice ale lui Jean-Claude Abric. Pornind de la analiza lui Moscovici,
Abric considera nodul central ca fiind elementul esenþial al reprezentarii. Caracteris ticile lui principale sunt simplitatea, coerenþa ºi concreteþea: „Nodul este deci simplu, concret, sub forma de imagine ºi coerent, corespunzand sistemului de valori la care se refera individul, purtand pecetea culturii ºi a normelor sociale ambiante. Nodul central are statut de evidenþa, constituie fundamentul in jurul caruia se va organiza reprezentarea, determina semnificaþia ºi organizarea interna a reprezentarii. Impor tanta pentru nodul central este dimensiunea calitativa, faptul ca acest element da sens ansamblului reprezentarii“4.
Importanþa nodului central in cadrul ansamblului reprezentarii este data de func þiile sale: funcþia generativa, prin care nodul central devine elementul prin care se creeaza sau se transforma semnificaþia altor elemente constitutive ale reprezentarii -; aceasta funcþie indica modul in care elementele reprezentarii prind un sens sau o va loare; funcþia organizatorica, fiind cea care evidenþiaza ca nodul central determina natura liniilor care unesc intre ele elementele unei reprezentari, ca el este elementul unificator al reprezentarii ºi se caracterizeaza printr-o mare stabilitate, fiind foarte rezistent la schimbari.5
Daca nodul central este esenþial normativ, sistemul periferic este mai degraba funcþional. El permite ancorarea reprezentarii in realitatea de moment. Acest sistem este mai suplu, mai flexibil, constituie partea vie, mobila a reprezentarii, interfaþa
intre nodul central ºi situaþia concreta in care se elaboreaza reprezentarea. Elementele acestui sistem reþin ºi selecþioneaza informaþiile, formuleaza evaluari, elaboreaza stereotipuri ºi credinþe. Ele indeplinesc funcþiile de concretizare -; exprimand pre zentul, experienþa subiecþilor -; ºi de reglare ºi adaptare a sistemului central la con strangerile ºi caracteristicile situaþiei concrete cu care se confrunta grupul. Sistemul periferic are un rol esenþial in mecanismul defensiv, protejand semnificaþia nodului central al reprezentarii, dar, in acelaºi timp, punand mereu in discuþie cauza nodului central, in funcþie de noile informaþii ºi evenimente absorbite.
Elaborarile teoretice analizate considera ca imaginea este parte componenta a reprezentarii sociale, elementul ei stabil (nodul central) ºi, impreuna cu reprezentarea, corespunde sistemului de valori compatibil culturii ºi normelor sociale date. Ea se situeaza intre concept ºi percepþie, contribuie la formarea conduitelor ºi la orientarea comunicarilor sociale ºi, mai ales, se elaboreaza in diverse modalitaþi de comunicare: difuzarea, propagarea ºi propaganda.
Comunicarea, care vehiculeaza ºi fasoneaza reprezentarile ºi imaginile, are ca funcþie importanta reglarea raporturilor dintre actorii sociali. Reprezentarile ºi ima ginile servesc la intreþinerea unor raporturi intre grupuri, raporturi ce organizeaza cog nitiv mediul social, inclusiv evoluþia lui.
Reprezentarile ºi imaginile sociale elaborandu-se prin ºi in raporturile de comuni care, se considera ca dinamica relaþiilor comunicarii ºi dinamica reprezentarilor ºi ima ginilor sociale se intersecteaza cu procesele psihice ce intervin in aceste fenomene.
Imbinarea celor trei dinamici (comunicare, reprezentari-imagine, procese psihice), in accepþiunea paradigmelor psihosociale, constituie nodul definiþiei reprezentarilor ºi imaginilor sociale: „sunt principii generatoare de luari de poziþie a…i legate de inserþii specifice a…i ce organizeaza procesele simbolice ce intervin in raporturile sociale“1.
Desigur, aceste „principii generatoare de luari de poziþie“, care in accepþiunea noastra sunt interpretari-cadru, pot fi implicite sau explicite, dar in raporturile sociale sunt, in primul rand, implicite.
Dupa cum se poate constata, concluziile teoretice oferite de Serge Moscovici,
J.C. Abric, W. Doise etc. se situeaza tot in cadrul concepþiei constructive. Echipele conduse de aceºti psihosociologi au abordat reprezentarile sociale ca pe o problema de cercetare ºi nu ca pe o problema de invaþamant, academica.
Conceptul de reprezentare sociala ºi problematica reprezentarii sociale se gasesc tratate ºi in alte psihologii, dar nu ca tema de cercetare, ci ca abordari de catedra sau
in contextul in care se concep metodologii terapeutice. Avem in vedere, de pilda, neu ropsihologia ºi fenomenologia.
Neuropsihologia
Neuropsihologia se apropie de conceptul de imagine in mod implicit, folosind con ceptele: percepþie, opinie, atitudine, convingere, credinþe. Plecand de la ipoteza ca ima ginea indivizilor despre un obiect social este condiþionata de cunoaºterea acelui obiect social, dar ºi de convingerile sau credinþele lor, care se realizeaza in masura in care exista confirmari practice, neuropsihologia se pronunþa asupra mecanismului funcþi onal ºi etapelor formarii atitudinii ºi convingerii. Se considera ca elementul declanºator al activitaþii psihice ce se soldeaza cu o atitudine este un obiect sau o valoare sociala.
O atitudine inþeleasa ca „o construcþie psihica sintetica ce reuneºte elemente intelec tuale, afective, volitive a…i o modalitate interna de raportare la diferitele laturi ale vieþii sociale, la alþii, la sine, la activitate, ºi de manifestare in comportament a…i invari antul pe baza caruia individul se orienteaza selectiv, se autoregleaza preferenþial, se adapteaza evoluand“2, se poate constitui in legatura cu o idee, persoana, situaþie, teorie, norma, acþiune, instituþie, program social, proiect, produs, ideal etc.
Cand aceste atitudini „intra in concordanþa cu legile progresului, cu normele sociale, ele devin valori“1 ºi exercita un rol de orientare ºi dinamizare a acþiunii indivi dului, in virtutea faptului ca sistemul atitudini-valori „o data fixat acþioneaza aproape automat, chiar la nivel subconºtient“2. La aceasta componenta esenþiala in determi narea comportamentului individului, grupului, organizaþiei se ajunge printr-o succe siune de etape.
In prima etapa a procesului, cunoaºterea obiectului social, individul ia cunoºtinþa de existenþa obiectului social, ii cunoaºte conþinutul ºi caracteristicile. Etapa este nece sara, dar insuficienta. Fara parcurgerea ei nu se poate ajunge la atitudine, dar, in acelaºi timp, simpla ei parcurgere nu duce automat la atitudine.
A doua etapa, evaluarea obiectului social, este etapa-cheie a procesului de formare a atitudinii. In aceasta etapa, individul face o „cantarire“, o judecare ºi apreciere valo rica a obiectului social intrat in raza de percepþie pe baza unei grile proprii de receptare
ºi evaluare.3 El pune „sub semnul intrebarii unele aspecte care intra in contradicþie cu modul sau de a fi, gandi, acþiona, cu sistemul de idei ºi concepþii formate pana la un moment dat; nevoia argumentarii afirmaþiilor facute il conduce pe individ la elabo rarea unor seturi sau sisteme de criterii apreciative, valorizatoare, fapt care ii permite intrarea treptata in lumea valorilor; nevoia de indoiala, de incertitudine il impinge pe individ la reevaluari ºi descoperiri de fapte ºi relaþii noi“4. Cantarirea, judecarea, apre cierea valorica se face de cele mai multe ori in termeni bipolari, de tipul plus-minus, bun-rau, util-inutil, corect-incorect, adevarat-fals, demn de incredere-nedemn de in credere etc. In cadrul acestei etape, in psihic au loc procese de pendulare pe continu umul cuprins intre cei doi poli ce definesc valoric obiectul social luat in discuþie.
Pe parcursul acestei permanente confruntari intre argumente pentru aprecieri poz itive sau negative, la un moment dat se poate ca la unul din polii aprecierii (plus sau minus) sa se adune mai multe argumente ºi mai puternice. In acest moment individul da un prim verdict valoric, ia o decizie de apreciere a obiectului respectiv. Acest prim verdict valoric, inca instabil ºi fragil, este opinia, „ca expresie verbala a atitudinii“5.
Daca ulterior se ivesc argumente raþionale sau faptice, exemple ºi situaþii care sa con trazica opinia proaspat formata, ea se va destrama uºor ºi jocul argumentelor va rein cepe ºi va continua pana cand o noua acumulare a acestora sau un argument puternic va inclina balanþa spre o noua opinie. Daca insa realitatea, practica sociala confirma opinia formata, aceasta se consolideaza, se stabilizeaza ºi devine convingere. Convin gerea este, ca ºi opinia, tot o apreciere valorica a obiectului social; de data aceasta insa ea este un verdict stabil, solid, greu reversibil ºi mai ales „impinge“ individul spre acþiune, acþioneaza ca „motor“ al conduitei individului.
In masura in care omul a ajuns la o convingere pozitiva sau negativa in legatura cu un obiect social, aceasta determina o atitudine faþa de acel obiect. Poziþia atitudinala se produce in termeni de acceptare-respingere faþa de obiectul social luat in discuþie.
Atitudinea presupune o orientare acþionala, spre deosebire de opinie ºi convingere care exprima o orientare valorica, apreciativa faþa de un obiect social, de regula, pozitiva.
In sfarºit, atitudinea, o data stabilizata (atitudinea in fapt), va fi susþinuta ºi exteri orizata ori de cate ori individul se va confrunta cu situaþii similare celei care a gene rat-o. Susþinerea, exteriorizarea se poate materializa in plan verbal sau acþional sub forma perechilor de conduite: acord-dezacord; susþinere-respingere; incredere-nein credere; ataºament-lipsa de ataºament; identificare-detaºare etc.
In aceasta schema explicativa, imaginea este termenul prin care se desemneaza rezultatul declanºarii unor procese de evaluare in structurile psihice ale individului,
indreptate spre obþinerea opiniilor ºi ulterior a convingerilor in legatura cu un obiect social. Se releva ca, in masura in care se parcurg etapele formarii atitudinii ºi se nasc produsele generate de ele -; opinie, convingere, poziþie atitudinala, imaginea ia naºtere numai ºi numai in structurile psihice ale individului, ale fiecarui individ in parte1, ceea ce se poate face din exteriorul individului, de catre orice instanþa care iºi propune influenþarea, in sens pozitiv sau negativ, nu este un transfer de opinii, convingeri sau opþiuni atitudinale, ci stimularea, declanºarea ºi, in ultima instanþa, generarea lor in in divid cu ajutorul singurului instrument de care se dispune in acest caz: argumentul.
Construcþiile teoretice oferite de neuropsihologie nu abordeaza explicit concep tul de imagine. Din schemele explicative menþionate se poate deduce ca in structurile psihice au loc procese care pun in miºcare mecanisme implicite ce fac sa se diferen þieze sau sa se asemene opiniile ºi convingerile indivizilor, in ultima instanþa imagi nea lor despre un anumit obiect social.
Teoriile fenomenologice
Teoriile fenomenologice despre om considera ca experienþele personale sunt cele care direcþioneaza comportamentul indivizilor. De aceea, ele iºi focalizeaza investi garea pe experienþa in desfaºurare, imediata, traita de oameni.
Pentru fenomenologie, experienþa subiectiva a omului poate sa coincida sau nu cu realitatea obiectiva. Opoziþia subiect-obiect este eliminata, pentru ca obiectul cunoaºterii nu are sens decat in masura in care este in subiect. Obiectul este, intr-o asemenea concepþie, obiect pentru conºtiinþa ºi nu un obiect in sine, el apare ca obiect perceput sau gandit, memorat, imaginat.2 Aºa cum conºtiinþa este totdeauna „conºti inþa a ceva“ ºi obiectul este intotdeauna „obiect pentru conºtiinþa“ iar, in afara aces tei corelaþii, nu exista nici conºtiinþa, nici obiect, ele apar ca doua momente deosebite, dar inseparabile ale relaþiei in interiorul conºtiinþei.
Subiectul este tema fundamentala a fenomenologiei; in el se afla sediul obiecti vitaþii. Obiectivitatea ºi valabilitatea, cu sediul in domeniul conºtiinþei, nu mai sunt
inþelese in sensul corespondenþei cu obiectul exterior, ci al modului absolut de a fi dat al conºtiinþei. Orientarea spre obiect este vizarea unui obiect constituit in ºi de conºtiinþa.
Carl Gustav Jung1 arata ca intuiþia este o funcþie psihica fundamentala care pro duce percepþii pe cale inconºtienta, este un mod de sesizare instinctiva a oricarui con þinut. Intuiþia apare, in acest caz, ca o funcþie de percepþie iraþionala (nu in sens de
„contra raþiunii“, ci in sensul exterior raþiunii, care nu poate fi fundamentat raþional).
In concepþia lui Jung, intuiþia constituie matricea din care se dezvolta gandirea ºi sen timentul ca funcþii raþionale. Ea este o funcþie iraþionala, deºi multe intuiþii se pot des compune ulterior in componentele lor, modul in care au aparut putand fi adus astfel
in acord cu legile raþiunii.
Inca inaintea lui Jung, Henri Bergson2 a insistat asupra rupturii dintre inteligenþa
ºi intuiþie. Lui ii revine meritul de a fi subliniat ca, pentru creaþie, nu sunt suficiente mecanismele logice, construcþiile strict raþionale, ci trebuie avute in vedere ºi momente de intuiþie. Dupa Bergson, pe langa logica dainuie o zona de ceaþa, o zona involburata
in care se gasesc forþe capabile sa completeze nucleul stralucitor al raþiunii; intuiþia bergsoniana reprezinta o capacitate iraþionala de a sesiza nemijlocit esenþa proceselor vitale. In intuiþie este depaºita sciziunea subiect-obiect: subiectul cunoaºterii se iden tifica cu obiectul de cunoscut.
George A. Kelly, fenomenolog care se detaºeaza de psihologia analitica, argumen teaza pe larg teoria constructului personal.3 El conchide ca omul iºi construieºte un model reprezentaþional asupra lumii, care ii permite sa-i dea acesteia un anumit sens, permiþandu-i, totodata, sa-ºi alcatuiasca o harta a traseului comportamental in relaþie cu mediul, modul de utilizare a acestui sistem constituind o caracteristica proprie indi vidului respectiv. Kelly presupune ca interpretarile date lumii au pentru oameni exis tenþa ca ºi existenþa fizica; ca urmare, ele pot fi studiate sistematic.
Deºi Lucian Blaga se situeaza critic in raport cu fenomenologia ºi morfologia cul turii, influenþa acestora in opera sa este considerabila. Potrivit concepþiei filosofului roman, omul poate accede la taine, la mistere, pentru ca este o fiinþa culturala, iar cultura sa este „ existenþa intru mister ºi pentru revelare.“4 Blaga pune accent pe ideea de inconºtient, definit ca „o realitate psihica ampla, cu structuri, de o dinamica ºi cu iniþiative proprii“, „inzestrat cu un miez substanþial, organizat dupa legi imanente“5.
Inconºtientul este investit de Blaga cu „funcþii suverane“, ordine ºi „echilibru laun tric“. El are caracter „cosmic“, iar nu „haotic“, fiindu-ºi sieºi suficient. Inconºtientul este, de asemenea, inzestrat cu funcþie cognitiva, izvorul lui de alimentare situandu se in afara conºtiinþei. Prin inconºtient, conºtiinþa capata „plasticitate“, nuanþe, neli niºte, deci „perspectiva, caracter ºi profil multidimensional“.
Stilul, ca trasatura esenþiala a culturii, este la Blaga rezultatul inconºtientului. Fac torii stilului sunt: orizontul spaþial ºi orizontul temporal al inconºtientului; accentul axiologic; atitudinea anabasica, catabasica (sau neutra) ºi nazuinþa formativa. Ansam blul acestor factori, varietatea sau posibilitatea lor de combinare, determina matricea stilistica a unei colectivitaþi, impunandu-se, din inconºtient, creaþiei ºi vieþii. O data stabilita, matricea stilistica ramane neschimbata la intervenþiile conºtiinþei. Ca ºi incon ºtientul, ea devine „conservatoare“1.
Concluzionand, putem spune ca teoriile fenomenologice iau in considerare pro cesele psihice neconºtientizate, care releva mecanisme mai complicate de formare a reprezentarilor ºi imaginilor. Adoptand ca interpretari-cadru astfel de teorii, rezulta ca imaginile se construiesc in interiorul unor procese ce raman neconºtientizate ºi se actualizeaza la solicitarea mediului in modalitaþi care raman inaccesibile introspecþiei.
Termenii cu relevanþa pentru demersul nostru utilizaþi de teoriile fenomenologice sunt: afirmarea sinelui, sinele actual ºi sinele ideal, constructe, predicþii.2
Sinele desemneaza caracterul organizat ºi consistent al tuturor percepþiilor pe care oamenii le au despre ei inºiºi, despre lume ºi valorile sau atitudinile pe care ºi le formeaza in urma acestor percepþii.
Sinele actual se refera la perceperea concreta a sinelui, iar sinele ideal concretizeaza dezirabilul despre sine ºi despre lume. Tendinþa de afirmare ghideaza oamenii spre mani festari pozitive ºi sanatoase, nu spre manifestari negative ºi nesanatoase. Deci, tendinþa de afirmare a sinelui este una selectiva ºi direcþionata, este o tendinþa constructiva.
Constructele sunt criterii care intervin in interpretari ºi care fac posibile evaluarile.
Aceste constructe nu sunt abstracþii dependente de realitaþi, ci emergenþe din interi orul persoanei. Ilustrate de capacitatea oamenilor de a face aprecieri, ele sunt bipo lare ºi dihotomice: just-injust, bine-rau, flexibil-dogmatic, incredere-neincredere etc.
Deºi constructele folosesc termeni de larga circulaþie, ele au interpretari ce individua lizeaza oamenii. De pilda, toþi oamenii folosesc termenii bine ºi rau, dar fiecare le acorda interpretari particularizate.
Predictibilitatea funcþioneaza, potrivit acestor teorii, ca un criteriu de validare a constructelor, ea indica eficienþa predicþiilor. Oamenii reþin constructele care fac posi bile predicþii reuºite ºi modifica acele constructe care se dovedesc a fi ineficiente.
Deci, schema explicativa oferita de teoriile fenomenologice considera ca exista meca nisme interne care determina formarea ºi cristalizarea imaginilor oamenilor despre ei inºiºi ºi despre lumea in care traiesc. Aceste imagini sunt sugerate de existenþa criteriilor care fac posibile evaluarile.
Referirile anterioare, deºi nu epuizeaza problematica, sunt suficiente pentru a con cluziona. Ele dezvaluie coexistenþa mai multor interpretari. Daca „imaginile sociale“
ºi „reprezentarile“ nu au capatat inca in cercetarea psihologica interpretari univoce, explicaþia trebuie sa o cautam in situaþia epistemologica a psihologiei. Conceptul de reprezentare a evoluat de la conceptul de reprezentare colectiva (Durkheim) la con ceptul de reprezentare sociala (Moscovici) ºi este folosit in abordari care nu sunt simi lare. In fiecare interpretare se opereaza cu grupuri de concepte carora autorii le dau interpretari diferite ºi pe care le pun in relaþie in modalitaþi care nu fac posibila imbi narea teoriilor. Se detaºeaza abordarile de psihologie sociala care se situeaza pe po ziþii constructiviste.
In studiile consacrate gestionarii imaginilor prin intermediul specialiºtilor in relaþii publice s-au promovat interpretari care fac posibile diagnoze. Dar, in astfel de studii, imaginile sociale sunt interpretate in modalitaþi care nu expliciteaza interpretarea data procesorilor de informaþii. Imaginile sunt considerate expresii sintetice ale reprezenta rilor oamenilor, iar reprezentarile sunt definite ca interpretari ce nu pot fi explicitate; ele se dezvaluie prin manifestarile oamenilor. Cuvintele cheie sunt: opinii, atitudini, credinþe, convingeri. De regula, pentru a se pronunþa asupra imaginii sociale a unei organizaþii, se studiaza opinii ale oamenilor ºi rezultatele se considera relevante pen tru reprezentarile lor. Investigaþiile sunt de tip statistic: se realizeaza eºantioane pe populaþiile care prezinta interes ºi se chestioneaza opiniile despre aspecte ce se con sidera a fi relevante. Prin analiza statistica se obþin interpretari despre opinii ºi se fac deducþii cu referire la „caracteristicile imaginilor“. In aceasta accepþiune, imaginile pot fi focalizate, dispersate, diversificate, mai puþin diversificate, distincte, neclare, ambigue, bipolare etc.
Concepþia procesual-organica
In concepþia procesual-organica1, orice proces este unul informaþional-energetic
ºi, ca urmare, orice organizare este produsul, expresia ºi sursa unor procese informa þional-energetice. Afirmaþia este valabila ºi pentru oameni ºi pentru organizarile sociale.
Oamenii sunt cei care genereaza ºi intreþin socio-organizari, iar ele, la randul lor, in deosebi prin socio-interpretorii ce le susþin, normeaza ºi motiveaza oamenii, procesorii lor de informaþii.
In acest context interpretativ, organizaþiile sunt „socio-organizari parþial explicite ce se specializeaza in interiorul socio-organizarilor specializate, in funcþie de carac teristicile acestora, pentru a satisface anumite necesitaþi conºtientizate ca nevoi“2.
Organizaþia este un socio-interpretor specializat care proceseaza informaþia folo sind criterii ºi reguli incluse in normele explicite, in simbolurile organizaþiei, in carac teristicile limbajelor ºi in competenþele oamenilor ce le intreþin funcþionarea. Pentru a inþelege posibilitatea constituirii organizaþiilor trebuie sa acceptam posibilitatea spe cializarii oamenilor; organizaþia funcþioneaza prin intermediul oamenilor care o intreþin
ºi care se constituie in componente specializate ale acestui socio-interpretor, folosind,
in acest scop, interpretorii lor specializaþi. Acceptand interpretarea structural-funcþiona lista, se poate afirma ca oamenii deþin anumite statusuri ºi, ca urmare, joaca anumite roluri. Cand iºi indeplinesc rolurile, oamenii devin o componenta a socio-interpreto rilor, producand reprezentari ºi imagini care sunt reprezentari ºi imagini promovate de organizaþie.
Pentru o inþelegere mai detaliata a problematicii se impun referiri la procesorii de informaþii proprii oamenilor. In interpretarea procesual-organica, oamenii dispun de bioprocesori ºi interpretori. Prin bioprocesori oamenii aparþin bioorganizarii; ei sunt cei care controleaza procesele ce intreþin organismul ºi interfaþa lui cu existenþa inglo banta. Interpretorii fac posibila socializarea, transforma individul in om; ei se consti tuie preluand ºi procesand informaþia furnizata de bioprocesori, apoi se diferenþiaza
ºi autonomizeaza din ce in ce mai mult, deºi interacþiunile dintre bioprocesori ºi inter pretori sunt tot mai diversificate.
Distingem cinci tipuri de interpretori, din care rezulta totalitatea modalitaþilor de raportare a oamenilor la procesualitatea sociala: a) interpretori biofuncþionali, care susþin funcþionarea biologica ºi satisfac nevoi ale organismului; b) interpretori spe cializaþi social (profesionali), care asigura competenþele profesionale ºi, ca urmare, capacitatea de a funcþiona in cadrul organizaþiei; c) interpretori socio-integratori, care dau oamenilor capacitatea de a se localiza in mediul social concret; d) interpretori selfinterogatori, care permit oamenilor sa iasa din situaþia particulara (din realii in care traiesc ºi care sunt doar secvenþe ale existenþei lor) ºi sa mediteze asupra situa þiei omului in lume, la posibilitatea fiinþarii sale, la sensurile ce se pot da fiinþarii sale
in cosmos, biosfera sau societate; e) interpretori interogativi de tip conceptual, prin intermediul carora oamenii devin capabili sa interogheze (sa cerceteze) existenþa in sine (manifestarile ei abiotice, biotice ºi sociale).
Din aceste aserþiuni, rezulta ca oamenii fiinþeaza in organizaþii, dar capacitatea lor de a procesa informaþie nu se reduce la cea a interpretorilor specializaþi social. Ca urmare, oamenii ºi orice organizaþie emit semnale in mediul lor extern care influ enþeaza in mare masura atat obiectivele ºi activitaþile, cat ºi modalitaþile de struc turare. Semnalele emise decurg din faptul ca organizaþia este expresia unor procese inevitabil eterogene ºi din faptul ca ea este sursa de procese informaþionale.
Cand organizaþia se manifesta ca expresie a unor procese, se poate constata ca sem nalele emise in mediu sunt rezultatul funcþionalitaþii acesteia. Semnalele conþin infor maþii relevante despre starea de funcþionare a organizaþiei ºi despre calitatea (masura) realizarii funcþiilor specifice, atat in fiecare moment in parte, cat ºi in totalitatea tim pului de existenþa a organizaþiei; sunt semnalele emise de organizaþie, expresia mani festarilor din interiorul ei, a tensiunilor ºi evoluþiilor interne.
Cand analizam organizaþia ca sursa de procese informaþionale, constatam ca ea poate sa iºi propuna sa emita anumite semnale in mediu, cu scopul de a-l schimba ºi modela, de a-l face mai puþin ostil ºi de a obþine o anumita decizie de certitudine din partea mediului.
Semnalele emise de organizaþie nu se reduc insa la cele emise deliberat, ele cuprind
indeosebi informaþii implicite. De cele mai multe ori ºi informaþiile explicite cuprind mesaje implicite. Procesarea informaþiilor in organizaþie este una complicata ºi inevitabil netransparenta ºi pentru ca in emisia ºi recepþia semnalelor organizaþiei sunt implicaþi oa meni, iar ei funcþioneaza ca expresii ºi produse ale unor conexiuni intre bioprocesori ºi interpretori, in modalitaþi care decurg din capacitatea lor de procesare a informaþiilor.1
Aºadar, oamenii, activi in organizaþii, nu sunt reductibili la interpretarile profe sionale, ei sunt rezultatul unor conexiuni dintre procesari bioinformaþionale ºi inter pretari care se produc pe fondul ºi prin intermediul unor procese de natura energetica, procese concretizate indeosebi in acþiuni. „Omul este produsul ºi expresia unor pro cese informaþional-energetice de natura biotica ºi sociala“2. Aºadar, pentru a studia reprezentarile ºi imaginile produse de organizaþii, trebuie sa luam in considerare oa menii in ansamblul posibilitaþilor lor informaþionale.
Oamenii realizeaza procesari bioinformaþionale in doua modalitaþi: ca procesari expresive, care exteriorizeaza, exprima stari, reacþii in anumite genuri de situaþii, ºi ca procesari operaþionale, care orienteaza organismul in mediul exterior lui pentru satis facerea anumitor nevoi proprii (nevoia de hrana, de adapost etc.)1 sau ale socio-orga nizarilor care-i inglobeaza funcþional.
Bioprocesarile de tip expresiv sunt cele care fac posibile manifestarile interpre tative sub forma simbolizarilor. Astfel, procesarea simbolica funcþioneaza deoarece bioprocesarea furnizeaza indeosebi semnale-imagini, iar proprietaþile imaginilor sunt cele care fac posibile simbolizarile, ca prime modalitaþi posibile de inter pretari.
Simbolizarea este un proces generator de informaþii care se obiectiveaza sub forma unor simboluri, adica a unor semne ce exprima un set de valenþe interpretative. Ea nu opereaza cu semne pentru a desemna o anume interpretare, cum procedeaza interpre tarea analitica, ea utilizeaza semne pentru a exprima valenþe interpretative, fascicole de interpretari posibile in raport cu un procesor.
Simbolizarea se constituie ºi funcþioneaza efectiv in modalitaþi ce decurg din experienþa oamenilor in comun in anumite spaþii geofizice, din posibilitatea lor de a interpreta ºi din proprietaþile pe care viaþa in comun le induce organizarilor so ciale.2
Pot face obiectul simbolizarii ºi, implicit, al comunicarii simbolice informaþii oferite de bioprocesori despre starile lor (stari sufleteºti: bucurie, tristeþe, spe ranþe etc.); informaþii despre produse ale bioprocesorilor (codificari referitoare la culori, forme, obiecte, situaþii, acþiuni); informaþii despre oameni, produse de bioprocesori ºi interpretori (starea de sanatate sau boala, comportare morala sau imorala, curaj sau laºitate etc.); informaþii despre aspecte ale fiinþarii furnizate de bioprocesori ºi supuse interpretarilor, indeosebi informaþii relevante pentru viaþa oamenilor (moartea, viaþa, evoluþii geo-climatice etc.); aspecte care se refera la relaþiile ce devin posibile intre oameni ca urmare a proprietaþilor lor informaþionale
(informaþiile ce se concretizeaza in evaluari: succes, infrangere, prietenie, incre dere etc.).3
Simbolizarea figurativa este prima modalitate de a comunica specifica oamenilor.
Ea reuºeºte sa faca din hominizi oameni in cadrul organizarilor sociale, sa genereze statusuri ºi roluri sociale ºi condiþii favorabile apariþiei capacitaþii analitice de proce sare a informaþiei. Interpretarea analitica devine posibila cand procesarea simbolica produce simboluri din care se pot decupa „planuri de referinþa“ cu privire la aspecte ce se pot operaþionaliza.4
Procesarea analitica, prin care sunt posibile calculele, modelarile, simularile de situaþii, proiecþia de acþiune, nu poate singura sa satisfaca nevoile de procesare sociala a informaþiei; ea este dependenta de cea simbolica. Realitatea fiind contradictorie nu poate fi exprimata in totalitatea ei analitic, de aceea este nevoie de „puterea ºi misi unea imaginilor de a dezvalui tot ce ramane refractar conceptului“1.
In funcþie de natura semnelor utilizate in interpretari, se disting trei tipuri de inter pretori: interpretori figurativi -; cei care utilizeaza ca semne preponderent imagini; interpretori verbali -; care utilizeaza ca semne grupuri de sunete articulate; interpretori armonici -; cei care utilizeaza ca semne armonii sonore.
Reprezentarile capata alta interpretare decat cea conturata in psihologii. ªi biopro cesorii ºi interpretorii dispun de memorii in care reþin rezultate ale procesarilor reali zate. In cazul interpretorilor, ca urmare a capacitaþii de a realiza conºtientizari, este legitima distincþia intre procesari ce preced conºtientizarile ºi cele care devin posi bile folosind produse ale luarilor la cunoºtinþa. Procesarile ce preced ºi fac posibile conºtientizarile sau pot fi explicitate raman neconºtientizate. Sunt numeroase indicii ca unele dintre ele, memorate, devin interpretari-cadru pentru procesarile ulterioare, le pot activa sau orienta, sunt implicate in direcþionarea manifestarilor oamenilor. Ast fel de interpretari-cadru ce raman implicite in interpretori sunt numite reprezentari
in modelul procesual-organic al omului. In acest cadru, imaginile oamenilor sunt inter pretari-cadru derivate din reprezentari, care exprima sintetic interpretari mai cuprin zatoare.
Daca se face distincþie intre interpretorii figurativi, verbali ºi armonici, se poate constata ca omul poate sa opereze cu cele trei tipuri de reprezentari. Reprezentarea,
in concepþia procesual-organica, poate fi o modalitate figurativa de procesare, une ori