La 28 iulie 450 cand Teodosie al II-lea cel Tanar inchidea
ochii, el nu lasa urmasi pe linie barbateasca. In aceasta situatie, respectand
traditia, partea de Rasarit a Imperiului trebuia sa revina varului sau din Apus,
Valentinian al III-lea. Dar acest lucru nu era nici pe placul lui Teodosie si
nici al supusilor sai. Se spune ca pe patul de moarte Teodosie ar fi indicat
personal pe Marcian sa-i urmeze la tron. Marcian fusese aghiotantul lui Aspar,
un alan care avea sub autoritatea sa trupele gotice din Imperiu. Pulcheria,
sora lui Teodosie, a consimtit sa se casatoreasca cu Marcian, conferindu-i in
felul acesta prestigiul ereditar al dinastiei teodosiene. El a condus destinele
Imperiului numai 7 ani (450-457), avand de facut fata la inceput
pericolului hunic. Dupa 453, cand hunii au fost infranti la
Campiile Catalaunice, iar regatul lor s-a descompus, urmeaza o perioada
de liniste, care i-a dat posibilitatea lui Marcian sa refaca tezaurul statului.
c2f6fi
Pe plan intern, Marcian s-a dovedit a fi un bun gospodar, eliminand practica
vanzarii servicilor administrative. Problema cea mai dificila careia a
trebuit sa-i faca insa fata, a fost erezia monoteista, care a determinat
convocarea celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon din 451.
Monofizismul
Doctrina profesata de Chril si adeptii sai nu era in intregime
ortodoxa. In incercarea de a diminua importanta naturii umane a
lui Iisus, ei se indepartasera atat de tare incat recunosteau
numai una singura, cea dumnezeiasca: putem vorbi acum de o noua erezie cea monofizita,
care din multe puncte de vedere era inversul ereziilor nestoriana si ariana.
Cand aceasta noua invatatura a fost predicata de un calugar de la
Constantinopol, Eutihie, ea a obtinut imediat si aprobarea patriarhului de la
Alexandria, Dioscur, cel care-i succedase lui Chiril. Acesta va avea de-a face
imediat cu opozitia papei Leon cel Mare, ingrijorat nu atat de erezie,
cat de ambitia patriarhului de Alexandria.
In acest timp imparatul Teodosie al II-lea, aflat ca de obicei intr-o
situatie delicata, convoaca la Efes in anul 449 un Sinod cunoscut sub
numele de «sinodul talharesc», pentru ca Dioscur a vrut sa-si
impuna punctul de vedere monofizit prin violenta. Dupa moartea lui Teodosie
al II-lea, pentru a pune capat situatiei tensionate, noul imparat Marcian
convoaca Sinodul de la Calcedon din 451, care constituie al IV-lea Sinod Ecumenic
. La lucrari au asistat si trimisii papei, iar hotararea finala a fost
ca in Hristos exista doua naturi, una divina si una umana, unite intr-o
singura persoana, neamestecate, neschimbate, neimpartite si nedespartite
. Sinodul a elaborat si un numar de canoane dintre care cel mai important este
al XXVIII-lea, care confirma canonul al III-lea de la Constantinopol din 381,
facandu-se un pas inainte in fixarea rangului de intaietate,
pe care il are patriarhul de Constantinopol. Acest canon recunostea papei
un primat de onoare, dar afirma si egalitatea scaunului din noua Roma (Constantinopol)
cu cel din vechea Roma, justificandu-se prin aceea ca la Constantinopol
este sediul guvernului, al Senatului si al imparatului. Impotriva
acestei hotarari se va ridica papa, care nu recunoaste canonul, dar si
ceilalti patriarhi de Alexandria si Antiohia. Ultimii doi isi justificau
pozitia prin faptul ca erau scaune apostolice si prin renumele scolilor lor
de teologie. Tot prin canonul 28 se stabilea aria jurisdictionala a Patriarhiei
de Constantinopol, care cuprindea diocezele : Tracia, Pontul si Asia, la acestea
adaugandu-se teritoriile din afara granitelor Imperiului, adica crestinii
aflati sub dominatie barbara . Tot acum se pare ca Biserica din Egipt va abandona
limba greaca pentru cea copta. Astfel, disputele teologice vor masca opozitii
nationale si aspiratii mai vechi de independenta.
Peste cativa ani, imparatul Zenon (474-491) va sesiza pericolul
si in 482 va da un edict de unire care cauta sa aminteasca cat mai
putin despre cele doua naturi ale Mantuitorului sau despre hotararile
Sinodului de la Calcedon. Nici monofizitii, nici ortodocsii nu-l vor accepta,
dar nici papa nu va fi de acord cu el, astfel incat se va ajunge
la hotararea extrema de excomunicare si anatematizare a patriarhului de
Constantinopol. Acesta, in persoana lui Acaciu, va riposta si va sterge
din diptice numele papei, ajungandu-se la prima schisma intre cele
doua Biserici, cea din Orient si cea din Occident. Aceasta separare a durat
pana in anul 518.
In ce priveste atitudinea Bisericii din Tomis fata de Sinodul de la Calcedon,
trebuie remarcat ca episcopul Alexandru, nu a putut fi de fata la lucrari, dar
a semnat actele un an mai tarziu, adica in 452. Prezenta lui Alexandru
la acest Sinod a fost impiedicata probabil de situatia politica destul
de tulbure de la Dunare, unde in vremea aceea hunii erau desosebit de
periculosi.
Marcian a murit in ianuarie 457 si odata cu el a luat sfarsit dinastia
teodosiana, pe care el a continuat-o printr-o alianta.
Reactii impotriva Sinodului de la Calcedon
Datorita impotrivirii monofizitilor de a recunoaste hotararile
dogmatice ale Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon si din dorinta lor
de adaptare a formulei monofizite, in secolele V-VI asistam la crearea
asa-numitelor Biserici monofizite, numite si necalcedoniene sau Bisericile vechi-orientale,
care se mentin pana astazi . In secolele V-VI, problema monofizismului
s-a complicat, transformandu-se dintr-o problema cu caracter predominant
religios intr-una cu caracter national , care a atins unele provincii
ale Imperiului ce se opuneau tendintei centralizatoare a Constantinopolului.
Monofizitii erau mai numerosi in provinciile orientale ale Imperiului:
in Palestina, Siria si Egipt. Cele doua popoare orientale principale ale
Imperiului bizantin, sirienii si egiptenii, cautau sa se desparta prin monofizism
de greci, de «romei», cum erau acestia numiti la Constantinopol,
ca urmasi ai Imperiului roman, incepand sa graviteze in sfera
de influenta politica a Asiei. Din erezia monofizita a secolului al V-lea s-au
nascut Bisericile care s-au separat de marea familie a Bisericii Rasaritului:
Biserica copta din Egipt, Biserica siro-iacobita (de la organizatorul ei Iacob
Baradai, + 477) sau Biserica severiniana (cel care a contribuit in mare
masura la raspandirea monofizismului printre sirieni fiind patriarhul
Sever al Antiohiei, 512-518), Biserica apostolica armeniana, Biserica etiopiana,
Biserica siriana sau Biserica din Malabar (in statul indian Kerala) .
In vecinatatea Armeniei se gaseste Georgia, a carei Biserica astazi ortodoxa,
a fost de-a lungul secolului al VI-lea anticalcedoniana. De-a lungul veacurilor,
aceste Biserici au trait in izolare din cauza diverselor circumstante
ale istoriei. Prin intermediul Miscarii Ecumenice, dialogul lor cu celelalte
Biserici crestine, indeosebi cu ortodocsii, este mult mai intens.
Revenind la proclamarea dogmei de la Calcedon, vom spune ca pentru o buna parte
a crestinilor de astazi, invatatura despre Sfanta Treime si despre
cele doua firi ale lui Hristos raman formule abstracte si nu intotdeauna
joaca un rol decisiv in credinta individuala. In schimb pentru contemporanii
Sinodului de la 451, definitia de la Calcedon continea o negare a experientei
religioase anterioare. Daca la aceasta adaugam si folosirea limbajului sobru
al antiohienilor sau faptul ca principalul dusman, Eutihie, alaturi de vechiul
prieten al lui Nestorie, Teodoret de Cyr, au fost primiti in cele din
urma la Sfanta Impartasanie, intelegem mai bine de ce acest
Sinod a provocat o serie de reactii negative. Hotararile lui nu au satisfacut
decat cativa antiohieni, la care s-au alaturat si unii moderati
din Constantinopol. In Egipt insa, reactia a fost deosebit de negativa,
avand efectul unei tradari fata de principiile marelui Chiril. Calugarii
sirieni s-au alaturat si ei egiptenilor. Inarmati cu sloganul «Calcedonul
este o reabilitare a lui Nestorie», miscarea monahala ce se impotrivea
acestui Sinod a antrenat de asemenea un numar important de credinciosi .
Consecintele tragice ale acestei reactii nu se pot explica decat prin
cauze de ordin teologic si cultural. In spatele ereziei monofizite trebuie
vazut mai mult decat o simpla recidiva a unor tendinte extreme venite
din Alexandria. Importanta acestei crize in istoria Ortodoxiei tine de
faptul ca ea a scos la iveala toate contradictiile si tentatiile inerente ale
unirii Bisericii cu Imperiul in vremea lui Constantin cel Mare. Daca din
punct de vedere spiritual si teologic, Sinodul de la Calcedon a fost o adevarata
minune si un izvor inepuizabil de inspiratie teologica, el a marcat insa
o brutala ruptura pe plan relational, intre Biserica si Stat in
istoria lumii crestine. Pentru a intelege sensul opozitiei fata de acest
Sinod in Orient, trebuie tinut seama de complexitatea tuturor acestor
elemente. Dincolo de triumful adevarului absolut, obiectiv si atemporal, el
reprezenta si victoria credintei Imperiului si a Constantinopolului. Daca Imperiul
ar fi fost ceea ce pretindea a fi -; un Stat crestin universal si supranational
-; acest triumf al Ortodoxiei imperiale si al Constantinopolului ar fi
fost justificat atat din punct de vedere istoric cat si eclezial.
Intre teorie si practica era insa o distanta. Constiinta imperiala
este atestata de unele documente ale vremii, dar realitatea oferea o imagine
diferita. Sub masca unui elenism si a unei culturi elenistice ce se faceau resimtite
in special in marile orase si printre intelectuali, vechile pasiuni
nationaliste si vechile traditii se mentineau. Intr-unul din cartierele
Antiohiei, Sfantul Ioan Gura de Aur se spune ca era obligat sa predice
in siriaca, pentru ca ascultatorii nu intelegeau limba greaca. Cercetatorii
moderni au ajuns la concluzia ca masele de sirieni si coptii resimteau puterea
Imperiului ca pe un jug odios. In regiunile orientale ale Imperiului incepuse
sa se dezvolte o literatura crestina de limba siriaca, inca tributara
modelului grec, dar avand un important potential autonom. In acest
sens este suficient de mentionat opera Sfantului Efrem Sirul, din sec.
al IV-lea, pentru a masura profunzimea si bogatia potentiala a acestei expresii
«orientale» a crestinismului.
In ceea ce priveste mediul monastic putem spune ca a reprezentat un alt
factor al curentului anticalcedonian si aceasta pentru ca manastirile
erau prea putin atinse de elenism, recrutand vietuitori indeosebi
din mediul populatiei locale, copte sau siriene. Cand calugarii l-au sprijinit
pe Chiril, ei aparau de fapt propria lor Biserica impotriva ingerentelor
unui centru imperial considerat a fi strain. In afara semnificatiilor
teologice, lupta impotriva Calcedonului a avut o dimensiune religioasa
si politica noua. Intr-un fel lupta depusa pentru «cele doua firi»
ameninta sa se transforme intr-o revolta impotriva Imperiului. Cand
episcopii s-au intors de la Calcedon, ei au trebuit sa fac fata in
mai multe randuri opozitiei populare, fiind nevoie chiar de protectia
armatei ca in cazul lui Iuvenalie al Ierusalimului. La Alexandria, soldatii
care-l pazeau pe patriarhul Proterius, numit de Constantinopol pentru a-l inlocui
pe Dioscur, au fost inchisi de multimea furioasa si arsi de vii. Chiar
daca intr-o prima etapa, in vremea lui Marcian termenii de la Calcedon
s-au putut impune, odata cu moartea acestuia in 457, se deschide o perioada
de compromis cu monofizitii.
Timp de doua secole, aceasta problema a dominat politica imperiala. In
martie 457, poporul si-a ales la Alexandria propriul patriarh monofizit in
persoana lui Timotei, iar Proterius a fost omorat. In 475 monofizitii
isi asigura si scaunul Antiohiei, alegand pe un oarecare Petru.
In acest context, autoritatile inteleg ca monofizismul era sustinut
de importante forte, amenintand unitatea politica a Imperiului. Totodata
in 475 uzurpatorul Basiliskos, care l-a inlaturat pentru scurta
vreme pe imparatul Zenon, publica un Enciclikon care condamna Calcedonul
si cerea episcopilor sa semneze acest act. Revenit la putere in 476, Zenon
sustine mai intai ortodoxia calcedoniana, dar sub influenta patriarhului
de Constantinopol, Acachie, si in fata cresterii opiniei monofizite in
Egipt, Siria si in Palestina, publica in 482 Henotikonul, un decret
dogmatic in care respingea, fara a le numi, Tomosul papei Leon si definitia
de la Calcedon. Actul este semnat de patriarhii monofiziti ai Alexandriei si
Antiohiei, imparatul recunoscandu-le astfel legitimitatea celor
doi. Se produce tot acum si o schisma intre Apus si Rasarit, papa
Simplicius convocand un sinod la Roma, care i-a excomunicat pe Acachie
si pe patriarhul Alexandriei, Petru Mongius. Ruptura a fost prima dintre cele
doua Biserici purtand numele de schisma acachiana si a durat pana
in anul 518. In interiorul Imperiului se parea ca Henotikonul va
aduce o destindere la Alexandria, dar pana la urma el nu satisfacea nici
pe ortodocsi, nici pe monofiziti. Primii nu puteau accepta concesiile facute
monofizitiilor, iar ceilalti le considerau insuficiente din cauza lipsei de
precizare a Henotikonului . Astfel acest act a adus noi complicatii in
viata religioasa a Bizantului, marind numarul dizidentilor: monofiziti extremisti
si moderati. Prin incercarea de a pastra Orientul monofizit, Constantinopolul
a pierdut Occidentul ortodox: schisma acachiana a fost unul din elementele de
dezacord care au condus pana la urma la separarea din 1054 .
Imparatul Anastasie (491-518) fost un sustinator deschis al monofizitilor.
El a intrat in conflict cu patriarhul Eufemie, pe care l-a condamnat ca
fiind nestorian si l-a inlocuit cu Macedonie, calcedonian convins. La
inceput, imparatul a avut ca baza a atitudinii sale religioase Henotikonul
lui Zenon, dar cu timpul monofizitismul sau s-a accentuat spre satisfactia coptilor
si a sirienilor, dar spre nemultumirea crescanda a ortodocsilor. Anastasius
depune din scaun si pe Macedonie, inlocuindu-l cu Timotei, monofizit recunoscut.
In 512 el a numit la Antiohia un cunoscut teolog monofizit, Sever al Antiohiei,
care a condamnat in mod oficial Sinodul de la Calcedon in 518. Chiar
daca in Palestina si in Siria, unii calugari aflati sub conducerea
Sfantului Sava, intemeietorul binecunoscutei Lavre a Palestinei,
ramaneau ortodocsi si nu recunosteau ierarhia monofizita, cu cit
anii treceau prapastia dintre necalcedoneni si ortodocsi crestea. Marea majoritate
a sirienilor si practic tot Egiptul era pe drumul ereziei. Nu din intamplare
ortodocsii din aceste regiuni au primit numele de melkiti sau «oamenii
imparatului».
Din pacate sinteza teologica a Calcedonului nu s-a putut impune in intreg
Imperiul. Schisma monofizita demonstra ca pretul platit pentru unirea dintre
Biserica si Stat sau mai bine zis pretul platit de Biserica pentru pacatele
Imperiului, constituia prima tragedie a lumii crestine.