Obiective

Prezentarea comparata a evolutiei istorice a populatiei din zona de la actiunea de emancipare la crearea statelor nationale si prabusirea totalitarismelor, sublinierea rolului si contributiei in zona a neamului romanesc de pe ambele parti ale Dunarii.

I. GENEZA SI EVOLUTIA PROBLEMEI ORIENTALE

Timp de mai multe veacuri principala problema politico- diplomatica in spatiul sud-est european a fost cunoscuta sub denumirea de „problema orientala”. Aceasta a insemnat, in esenta, soarta Imperiului Otoman, a mentinerii sau dimpotriva a disparitiei statului sultanilor in folosul fie a unor Mari Puteri care se doreau succesoarele si beneficiarele mostenirii otomane, fie in folosul popoarelor supuse timp de mai multe veacuri de monarhii de pe malurile Bosforului si care si-au dorit din ce in ce mai constient si mai hotarat emanciparea si crearea unor state independente, nationale. h2b18bf
Imperiul Otoman a atins maxima sa expansiune tricontinentala la jumatatea secolului al XVI-lea. In acelasi veac, calitatea politica de sultan a fost dublata cu functia de calif, urmas al lui Mahomed si sef spiritual a musulmanilor de pretudindeni. In calitate de calif, sultanul a introdus in sistemul otoman normele juridice, islamice bazate atat pe Coran, cat si pe traditie.
Dupa moartea sultanului Soliman Magnificul (1520-1566) a incetat cresterea teritoriala a Imperiului. In paralel cu stoparea expansiunii s-a facut tot mai simtita in interior o stagnare pe multiple planuri ce a precedat o criza si un declin devenite deja evidente inca din secolul al XVII-lea. Au continuat la mai multe frontiere confruntarile dintre lumea otomana si vecinii sai, din Iran pana in bazinul mediteranean si pana la hotarele cu imperiul austriac sau cu regatul polonez.

Sub conducerea unor personalitati energice din familia Kuprulu, in a doua jumatate a secolului al XVII-lea, a avut loc o vremelnica redresare in interior a statului si chiar reluarea politicii expansioniste in exterior. Astfel au fost reluate mai vechile planuri de extindere in partile centrale ale continentului european fixandu-se ca obiectiv primordial cucerirea capitalei austriece, Viena. Asediul Vienei a fost intreprins in perioada iulie -; septembrie 1683 de catre oastea otomana si vasalii sultanului. Ca urmare a unei colaborari militare austro- poloneze asediatorii au suferit o usturatoare infrangere trebuind sa se retraga. S-a format rapid o coalitie crestina strangand laolalta Austria, Polonia, Venetia, o serie de state germane etc. Trupele austriece au dezlantuit o ofensiva victorioasa ce a avut drept urmare patrunderea in intinse teritorii ce facusera parte mai inainte din statul otoman, precum Ungaria, Transilvania, Croatia. Vremelnic trupele austriece au ajuns in Serbia si Macedonia. In acelasi timp, in nordul Marii Negre, armata rusa condusa de Petru cel Mare a desfasurat de asemenea actiuni antiotomane. Pacea semnata la 26 ianuarie 1699 la Karlowitz stabilea o noua harta politica in Europa. Polonia recupera Pocutia, Podolia, precum si o parte a Ucrainei, fiind obligata sa evacueze Moldova. Venetia dobandea Morenia. Austria era principala beneficiara a modificarilor teritoriale. Sub autoritatea Vienei trecea cea mai mare parte a Ungariei, o buna parte a Croatiei, precum si Transilvania (fara Banat pe care habsburgii l-au anexat mai tarziu, in anul 1718). Debuta astfel procesul restrangerii teritoriale a Imperiului otoman in plan european, promotoare a unei politici de expansiune pe directia teritoriului supus inca sultanilor, au fost Austria si mai cu seama Rusia. Intr-o prima faza, Austria a urmarit o expansiune in partile central-vestice ale Peninsulei Balcanice, pe directia Salonic. In cursul secolului al XVIII-lea Austria a purtat impotriva turcilor trei razboaie:
(1716-1718) incheiat cu pacea de la Pasarovitz, (1736-1739) incheiat cu pacea de la Belgrad si (1787-1791) incheiat cu pacea de la Sistov. Frontiera dintre cele doua imperii, stabilita in 1739, excluzand anexarea Bucovinei in 1775, si Moldova integrata Imperiului otoman, a ramas neschimbata pana la congresul de la Berlin din 1878 cand habsburgii au dobandit Bosnia-Hertegovina.
Actiunea Rusiei in epoca moderna a urmarit, incepand cu Petru cel Mare, ca prim obiectiv, incorporarea tinuturilor nord-pontice de la poalele Caucazului si pana la Nistru si chiar la Dunare. Ulterior tarii Rusiei si-au propus expansiunea spre spatiul balcanic pe care doreau sa il incorporeze in imperiul lor, inclusiv tinuturile locuite de romani.

Astfel, in cursul veacurilor XVIII si XIX au fost purtate de catre imperiul tarist nu mai putin de opt razboaie impotriva Imperiului Otoman, toate acestea desfasurandu-se pe perioade mai lungi sau mai scurte si in spatiul romanesc. Astfel s-a desfasurat razboiul din anii
1710-1713 in care se incadreaza si campania ruso-moldoveneasca de la Prut din 1711 cu participarea tarului Petru cel Mare si a voevodului moldovean Dimitrie Cantemir. Esecul de la Prut nu a dus la incetarea ostilitatilor ruso-otomane ce au incetat doar dupa doi ani, cand tratatul de la Adrianopol inregistra un vremelnic si mediocru succes al turcilor si un esec, de altfel, de scurta durata al politicii pontice rusesti. Ofensiva ruseasca a fost reluata de catre urmasii lui Petru cel Mare, mai ales de catre tarina Ecaterina cea Mare (1762-1796). Trei razboaie succesive desfasurate intre anii 1735-1739, 1768-1774 si 1786-1792 au adus frontierele imperiului de la Nipru la Nistru si pana in zona Cubanului.
Operatiunile au fost purtate si in spatiul romanesc ocupat ani in sir de catre trupele rusesti ce aveau clar intentia, marturisita, de altfel, chiar si oficial de a anexa definitiv tinuturile pana la Dunare si chiar mai departe. Asa-numitul protectorat rusesc asupra romanilor, initiat prin pacea de la Kuciuc-Kainargi din 1774 si amplificat prin tratatul de la Adrianopol din 1829, constituia in fapt o semidominatie ruseasca menita a preceda si pregati anexarea totala a spatiului romanesc extracarpatic. Aceasta intentie a Rusiei tariste a capatat o realizare partiala in primul dintre cele patru razboaie purtate de imperiul tarist impotriva Imperiului Otoman in secolul al XIX-lea. In conditiile complexe ale epocii napoleoniene, in anul 1806, trupele rusesti au trecut Nistrul, au purtat o serie de lupte cu ostile otomane in spatiul romanesc si bulgaresc, ajungandu-se in final la semnarea pacii de la Bucuresti la 16/28 mai 1812 prin care rusii obtineau aprobarea Istambulului pentru anexarea jumatatii rasaritene a Moldovei intrata apoi in istorie sub denumirea de Basarabia (aceasta facand parte apoi din imperiul rusesc pana la sfarsitul primului razboi mondial cand a devenit parte integranta a Romaniei Mari). Urmatoarele trei razboaie purtate de Rusia impotriva Imperiului otoman intre anii 1828-1829,
1853-1856 si 1877-1878 s-au desfasurat pe mai multe fronturi in spatiul caucazian, pontic, romanesc si balcanic, Rusia cunoscand atat succese si, deci, anexiuni, cat si infrangeri si chiar vremelnice pierderi teritoriale, cum a fost cazul celor trei judete sudice ale Basarabiei pierdute de Rusia in favoarea Moldovei prin tratatul de la Paris din
1856, dar „recuperate”, ca un cadou facut de Marile Puteri prin tratatul de la Berlin din 1878. Esecul relativ al politicii expansioniste rusesti in spatiul sud-est european s-a datorat mai multor factori intre care deloc neglijabil a fost rolul unora dintre Marile Puteri. Atitudinea Marilor Puteri in raport cu Imperiul Otoman, implicit in legatura cu viitorul acestuia a fost diferita de la o capitala la alta. Asa cum am vazut, Viena si mai cu seama Petersburgul au cautat sa lichideze prezenta politica a sultanilor in spatiul european, propunandu-si ca sa anexeze sau sa controleze teritoriul ce apartinuse pana atunci sultanilor. Au fost, de exemplu, intocmite numeroase planuri de impartire in folosul Marilor Puteri sus-mentionate, dar si a altora, a provinciilor europene si asiatice ale Imperiului Otoman (in cursul secolului al XIX-lea si a inceputului secolului XX partile nord-africane ale Imperiului Otoman, din Alger pana in Egipt, au intrat sub controlul occidentalilor devenind parti componente ale imperiilor coloniale ale acestora).
Anglia si Franta, mai cu seama in secolul al XIX-lea, urmate apoi si de Imperiul German constituit la 1871, s-au situat pe pozitia mentinerii in general a integritatii Imperiului Otoman. A existat o dubla ratiune a unei asemenea politici. Pe de o parte, in capitalele occidentale s-a dorit impiedicarea expansiunii rusesti, privita ca o amenintare a intereselor politice, economice si chiar militare a occidentalilor in zona. Pe de alta parte Imperiul otoman slabit, intr-un declin tot mai accentuat, prezenta interes pentru occidentali din punct de vedere economic datorita posibilitatilor de desfacere a produselor industriale, de investire de capitaluri si de dobandire in conditii avan- tajoase a tot felul de materii prime. De altfel, spre sfarsitul secolului al XIX-lea economia statului otoman a intrat complet sub controlul occidentului in special prin asa-numitul regim al „capitulatiilor”, disparut abia in conditiile primei conflagratii mondiale.
Politica de sustinere, respectiv de mentinere a Imperiului otoman a avut repercusiuni si asupra miscarilor nationale din zona, in capitalele occidentale in general, dar si cu unele exceptii, fiind privite reticent, daca nu cu ostilitate miscarile nationale ale popoarelor din zona ce au devenit in fapt in defavoarea si nu o data impotriva politicii statelor mari, adevaratii si legitimii mostenitori ai defunctului stat al sultanilor.
Daca secolul al XVIII-lea a fost dominat de politica Marilor Puteri in spatiul sud-est european, in cursul veacului urmator a devenit tot mai activa actiunea nationala a popoarelor din zona debutand cu revolutiile nationale ale sarbilor, romanilor si grecilor de la inceputul secolului al XIX-lea si incheindu-se cu crearea noii realitati politice a statelor nationale incheiata si consfintita prin razboaiele balcanice din anii 1912-1913 si primul razboi mondial (1914-1918).

II. REVOLUTII NATIONALE SI CONSTITUIRI STATALE
IN SECOLUL AL XIX-LEA

O buna parte din popoarele bastinase in spatiul sud-est european, dupa etnogenezele lor, in cursul vremurilor medievale si-au constituit propriile lor formatiuni statale, unele depasind limitele etnice ale respectivelor popoare, ceea ce in vremuri mai noi a generat tendinte imperial-nationaliste, constituindu-se astfel in factori de tensionare si destabilizare a relatiilor din zona.
Pe rand bizantinii, revendicati ulterior de greci ca stramosi ai lor, bulgarii, sarbii, ca factori din zona, precum si unii factori din afara, maghiarii sau venetienii, au stapanit importante zone ale balcanilor in care populatia, in proportii diferite nu era de aceeasi origine etnica cu cei apartinand clasei politice conducatoare. Au fost si exceptii din acest punct de vedere intrucat unele etnii din zona, precum albanezii sau romanii balcanici nu au reusit sa ajunga la crearea unor forme statale proprii, durabile.
Cucerirea otomana, realitate politico-istorica a veacurilor XIV- XV a uniformizat, treptat, regimul politic din dreapta Dunarii. S-a produs o generalizare a sistemului otoman atat din punct de vedere politic, deci juridic, administrativ etc., cat si din punct de vedere social. Pentru diversele popoare din zona o astfel de situatie a durat mai multa vreme din Evul Mediu si pana in plina modernitate europeana. In astfel de conditii s-a produs incepand cu veacul al XVIII-lea si in drepta Dunarii, la fel ca si la romanii din stanga Dunarii, o ampla miscare cu caracter national, denumita in mod obisnuit la fiecare din popoarele respective „renastere”, fenomen care a generat, in conditii extrem de diverse, state nationale moderne ale popoarelor respective.
O asemenea noua realitate a fost generata, intre altele, la inceputul secolului al XIX-lea, de doua actiuni revolutionare desfasurate in dreapta Dunarii carora li s-a adaugat si actiunea revolutionara din spatiul romanesc desfasurata sub conducerea lui Tudor Vladimirescu.
O prima actiune nationala si revolutionara in spatiul balcanic la inceputul secolului al XIX-lea a fost aceea a sarbilor, declansata in primavara anului 1914.
In cursul secolelor XIV si XV sarbii, aflati atunci in cadrul mai multor formatiuni statale, au fost cuceriti de catre otomani in cea mai mare parte. O mica parte dintre ei, aflati in apropierea litoralului Marii Adriatice au ramas intre limitele stapanirilor venetiene. Dupa asediul Vienei din 1683, inainte si dupa pacea de la Karlovitz din 1699, o parte a sarbilor a intrat in componenta imperiului habsburgic, situatie care a durat pentru ei pana in anul 1918. Din acest punct de vedere situatia sarbilor s-a asemanat cu cea a romanilor ce s-au aflat si ei in decursul veacurilor trecute sub mai multe stapaniri straine.
Cucerirea otomana ce a inglobat cea mai mare parte a poporului sarb intre granitele supuse sultanului, a avut o serie de consecinte negative pentru acest popor, similare de altfel cu cazul altor popoare balcanice. In afara desfiintarii unei vieti statale proprii a fost lichidata clasa politica conducatoare, s-a produs o masiva deposedare de bunuri, s-a impus un apasator regim de obligatii in munca, produse si bani fata de cuceritor. Au avut sansa de a-si putea pastra, contra cost, credinta religioasa, ortodoxia. Intr-un anume fel, biserica ortodoxa a suplinit rolul fostelor organisme statale fiind cea care, la nivel local, reglementa multiplele probleme ale comunitatii lor.
In cazul unei zone, relativ restranse teritorial la cateva mii de kilometrii patrati, in partile muntoase din vestul Peninsulei, acolo unde in vremurile medievale existase statul Zeta sau Dicloeea spre sfarsitul secolului al XVII-lea s-a creat o realitate istorica cu totul originala. Ramanand formal supusi ai sultanului, putinii locuitori de acolo cunoscand pana in secolul XX puternice realitati tribale, au devenit practic o prima oaza de libertate in spatiul balcanic. In 1696
Danilo Petrovici Niegos intemeiaza o dinastie cu totul originala de cnezi care erau in acelasi timp si mitropoliti. Astfel s-au pus bazele statului Muntenegru, practic independent inca din secolul al XVIII-lea, dar, cuprins in tratate internationale abia in veacul urmator multa vreme in regim de vasalitate si autonomie, recunosandu-i-se juridic independenta absoluta abia prin tratatele de la San Stefano si Berlin din anul 1878.
La inceputurile modernitatii, asemenea romanilor, sarbii erau si ei impartiti intre mai multe stapaniri. Cea mai mare parte dintre ei erau cuprinsi intre frontierele otoman. O parte a sarbilor, dupa asediul Vienei, au fost incorporati in imperiul habsburgic, in timp ce un numar restrans au continuat sa traiasca in cadrul posesiunilor coloniale ale Venetiei. In spatiul habsburgic in secolul al XVIII-lea atat la sarbi, cat si la croati s-au cristalizat elemente ale constiintei nationale si ale ideologiei nationale. Acestea existandu-se apoi si in spatiul otoman. Multa vreme a predominat ideea alcatuirii unui stat care sa incorporeze in totalitate diferitele popoare subslave. Procesul a debutat cu formarea unui stat sarb incorporand o parte din conationalii traitori in Imperiul otoman. Criza Imperiului Otoman a provocat o amplificare a nemultumirilor in egala masura nationale si sociale, si au dus la generalizarea unei miscari de rezistenta materializata intr-o revolta populara ce a devenit in fapt o revolutie nationala. Aceasta a debutat in anul 1804 cand fruntasii locali ai populatiei au decis declansarea unei ample rascoale si l-au ales in frunte pe Gheorghe Petrovici
(Caragheorghe), intemeietorul uneia dintre cele doua dinastii nationale ale Serbiei. In scurta vreme rasculatii si-au stabilit controlul asupra celei mai mari parti a pasalacului de la Belgrad, inclusiv asupra capitalei acesteia. A inceput organizarea unui aparat de stat propriu. Au stabilit legaturi si au primit sprijin din partea Austriei si mai cu seama a Rusiei care pentru a veni in sprijinul fratilor slavi au dezlantuit razboiul ruso-turc din anii 1806-1812, stabilind prin Oltenia si Craina contacte directe cu rasculatii, carora le-au furnizat un important sprijin, inclusiv garnizoane. Practic s-a ajuns la organizarea unui stat cu stranse legaturi cu Petersburgul. Prin tratatul de pace semnat intre Rusia si Poarta la Bucuresti la 16/28 mai 1812 se prevedea autonomia statului nou aparut, urmand a fi negociate ulterior o serie de aspecte concrete ale raporturilor sarbo-otomane. Atunci nici Poarta si nici conducatorii sarbi nu au fost multumiti de decizia luata, astfel ca ostilitatile au continuat. Profitand de antrenarea Rusiei in faza finala a campaniilor antinapoleoniene, in vara anului 1813 armatele otomane, net superioare, au dezlantuit o ofensiva generalizata soldata cu infrangerea sarbilor si vremelnica mai mult aparenta, restabilire a regimului otoman asa cum existase inainte de 1804. Tentativele sarbilor de a obtine sprijin european (de exemplu, cu ocazia congresului de la Viena) au esuat. In aceste conditii, in aprilie 1815, fruntasii sarbilor sub conducerea lui Milos Obrenovici decid declansarea celei de-a doua rascoale. Dupa prime succese o mare interventie turca a fost oprita de catre Rusia ce a amenintat Imperiul Otoman cu un nou razboi caruia sultanul nu se simtea in stare a face fata. Astfel, in 1815, s-a incheiat lupta armata si relativ pasnic, pe cale diplomatica, a avut loc un proces de reglementare a raporturilor cu suzeranul de la Istambul in paralel cu organizarea interna, institutionala, sociala, culturala etc. Pe plan international prin tratatele de la Akerman (1826) si Adrianopol
(1829) a fost recunoscuta existenta autonoma a noului stat (cu un regim juridic asemanator intru totul celor doua state romanesti vecine, situatie care de altfel s-a repetat apoi cu ocazia tratatului de la Paris din 1856 si a tratatelor de la San Stefano si Berlin din 1878). Astfel, timp de aproape un veac avea sa se prelungeasca actiunea nationala de creare a unui stat sarbesc ca rezultat al unei duble emancipari, atat de sub stapanire otomana (proces incheiat cu ocazia razboaielor balcanice din anii 1912-1913), cat si de sub stapanirea habsburgica (realitate infaptuita in conditiile complexe de la sfarsitul primului razboi mondial cand a aparut Iugoslavia).
Partile sudice ale Peninsulei Balcanice erau locuite masiv de catre greci intrati si ei sub stapanire otomana in veacurile XIV-XV. La inceputurile epocii moderne exista si o importanta diaspora greceasca raspandita din Levand pana in Rusia, centrul si chiar occidentul Europei. In cursul secolului al XVIII-lea, la greci s-au afirmat cu prioritate o serie de elemente ale modernitatii, precum formarea relatiilor burgheze, dezvoltare culturala etc. S-au raspandit idei liberale si revolutionare, s-au redescoperit traditiile antichitatii ce au fost grefate si pe ideea ortodoxismului. S-a desfasurat astfel o adevarata „renastere” neoelenica ilustrata si de figuri emblematice, precum Rigas, A. Corais etc. In aceste conditii a inceput si organizarea in vederea dobandirii libertatii si crearii unui stat propriu. Intre diversele organizatii s-a remarcat Eteria, infiintata in 1814. Era o organizatie de elita, putin numeroasa cuprinzand negustori, intelectuali, clerici, militari etc. (in 1820 avea cca 1.000 de membrii). Aceasta organizatie a avut, sub conducerea lui A. Ipsilanti, un rol hotarator in declansarea unei miscari nationale grecesti dorita de multi a fi una general-balcanica impotriva dominatiei otomane. Pornind din Basarabia unde isi organizase unitati militare cu sprijinul Rusiei, Ipsilanti, cu cca 2.000 de oameni, declanseaza in februarie 1821 actiunea revolutionara patrunzand in Moldova si ajungand apoi in Tara Romaneasca unde in paralel, timp de cateva luni s-a desfasurat revolutia lui Tudor Vladimirescu. Ipsilanti si cei din jurul lui nu au inteles aspiratiile legitime ale romanilor si ale conducatorului lor de atunci astfel ca s-a ajuns de la colaborare la ruptura intre A. Ipsilanti, si Tudor Vladimirescu, la asasinarea acestuia si in final, la esecul total al actiunii eteriste in stanga Dunarii. In paralel, fortele otomane in spatiul grecesc au dezlantuit actiuni represive, ample, impotriva populatiei, inclusiv impotriva clerului. Aceasta a dus la declansarea in vara anului 1821 a unui amplu razboi popular desfasurat atat pe apa in bazinul Marii Egee, cat si in Peloponez, Epir etc. In ianuarie 1822, la Epidaur o adunare reprezentativa a proclamat constituirea si independenta statului grec adoptandu-se si o constitutie de tip republican bazata pe ideile lui Rigas, dar si pe documente americane sau franceze. Desfasurandu-se in mai multe etape, razboiul national al Greciei a durat aproape un deceniu. In lupta lor, grecii au cunoscut succese, dar si severe infrangeri, mai ales in anii 1825-1826. Practic, salvarea lor a venit din partea Marilor Puteri. Pe rand, acestea au renuntat la spiritul si programul sfintei aliante, trecand de la considerarea grecilor drept rasculati impotriva suveranului lor legitim, la recunoasterea calitatii lor de cobeligeranti si la acordarea unui amplu sprijin atat de catre societatea civila, cat si de catre guverne. Ca urmare a colaborarii flotelor engleza, franceza si rusa a fost lichidata flota de razboi otomana-egipteana. Actiunea militara a Rusiei din cursul razboiului din 1828-1829 a influentat direct, in mod pozitiv, situatia grecilor. Practic, otomanii au recunoscut existenta noului stat a carui regim juridic a fost reglementat de Imperiul Otoman, Anglia , Franta si Rusia prin acte speciale semnate la Londra si Paris. Astfel, in anul 1830 a aparut primul stat intependent, crestin, modern, in spatiul balcanic. Acesta insuma insa mai putin de o treime din teritoriul si populatie greceasca. Si in acest caz a urmat o actiune de aproape un secol de cuprindere in limitele unui stat propriu a tuturor conationalilor din spatiul insular sau cel terestru, realitate atinsa abia cu ocazia actiunilor militare de la inceputurile secolului XX.
Asadar, in conditii complexe, in prima jumatate a secolului al XIX-lea au inceput sa fiinteze cu regimuri, respectiv realitati distincte foarte diferite, cele trei state balcanice Serbia, Muntenegru, Grecia. O insemnatate aparte a spatiului balcanic era cuprinsa in cadrul Impe- riului habsburgic (nordul Serbiei, Croatia, Slovenia, Dalmatia, carora li s-a adaugat la 1878 Bosnia-Hertegovina). Cea mai mare parte a spatiului balcanic a ramas in cadrul statului otoman. Turcia ramanea in buna masura tot mai in urma in raport cu societatea civilizata moderna, starea de inapoiere provocand intre altele suferinte si rezistente ale popoarelor ce alcatuiau un adevarat mozaic multietnic in acest imperiu. Ca atare si in statul otoman s-au facut simtite in cursul secolului al XIX-lea o serie de actiuni de reformare a Imperiului ce au debutat in timpul lui Selim III (1789-1807), continuand apoi sub Mahmud II (1808-1839), Abdul Medjid (1839-1861), Abdul Aziz

(1861-1876). Intreaga actiune reformatoare a intrat in istorie sub denumirea de tanzimat (ce se leaga mai cu seama de actiunea sultanului Abdul Medgid). Reformele au vizat realitati din cele mai diferite, de la regimul juridic al supusilor la institutiile fundamentale, precum administratia, finantele, justitia, armata, cultura. Pe ansamblu actiunile pornite de sus s-au lovit de puternicul traditionalism de opozitia conservatorilor, au fost partiale si tardive si nu au reusit sa impiedice, nici chiar sa franeze declinul tot mai accentuat al Imperiului ce spre sfarsitul veacului se va transforma de fapt intr-o prabusire.

In astfel de conditii, in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, s-au intensificat miscarile nationale ale celorlalte popoare din zona, precum bulgarii, albanezii, romanii balcanici, ceea ce avea sa dea in mare masura o noua fizionomie realitatilor din zona la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX.

III. RELATIILE ROMANIEI CU SUD-ESTUL EUROPEAN
INTRE ANII 1907-1912

Contextul sud-est european la inceputul secolului XX

Perioada care se intinde de la rascoala antiotomana a populatiilor din Bosnia si Hertegovina (1875) pana la sfarsitul primei conflagratii mondiale a insemnat o etapa deosebit de importanta, dinamica si plina de infaptuiri in istoria tuturor popoarelor din sud-estul Europei. Ea a marcat nu numai infaptuirea, in conditii specifice pentru fiecare natiune in parte, a unor insemnati pasi pe calea unei modernizari si
„europenizari” ce a cuprins toate elementele sistemului social-politic, si mai cu seama, a finalizat implinirea unor idealuri, incununand eforturi de lunga durata prin trecerea la un nou cadru politico-statal de existenta. Timp de veacuri popoarele din zona fusesera lipsite de o viata statala proprie, fiind incadrate in diferitele forme imperiale ce au existat in zona. Cu exceptia Greciei, constituita ca stat independent pe o parte a teritoriului national in anii 1829-1830, toate celelalte popoare din zona sud-estului european (chiar si o parte a grecitatii) se aflau spre sfarsitul veacului sub dominatia otomana sau habsburgica ce-si exercitau impactul in forme variate, direct sau prin intermediul unor forme de autonomii nationale, asa cum a fost, de exemplu, cazul Serbiei, Muntenegrului sau Tarilor Romane inainte de 1878.
In decurs de cateva decenii, mai cu seama la inceputul secolului XX, in zona au aparut o serie de state suverane care au inglobat treptat pe toti conationalii lor, desavarsindu-se astfel unificari statale si conturandu-se o noua harta politica, existenta apoi pe parcursul multor decenii a veacului nostru, pana la modificarile aduse de recenta destramare a Iugoslaviei, aparuta in 1918. Acest proces de afirmare a statelor nationale din zona s-a petrecut atunci in conditiile in care Imperiul otoman disparea de pe scena europeana, monarhia seculara a Habsburgilor era rasturnata, pierind si ea, iar inspre rasarit, Rusia imperiala intra intr-un proces de criza ce a facut-o, pentru o vreme, sa renunte la implicarea ei directa intr-un spatiu in care fusese multa vreme un element determinant.

In ultimele decenii ale secolului trecut si la inceputul veacului nostru, Balcanii au fost socotiti „butoi cu pulbere”, metafora ce nu pare a fi excesiva daca se tine cont de faptul ca in aceasta perioada in zona au fost nu mai putin de opt razboaie declarate, in care au fost implicate atat doua sau mai multe state sau formatiuni politice din zona, cat si puteri din afara acestui spatiu. Intreaga evolutie a zonei alcatuia in fapt o etapa finala a ceea ce cancelariile mai intai, istoriografia dupa aceea, au inceput sa numeasca „problema orientala” sau problema „bolnavului” si apoi a „muribundului Europei”, definind Imperiul otoman, care a sucombat in Europa in timpul si datorita razboaielor balcanice, peste putini ani destramandu-se si intinsele stapaniri ale Constantinopolului de pe continentul asiatic.
Problema orientala, aparuta de mai multe veacuri, cuprindea doua aspecte majore, complementare si ca atare interconditionandu-se tot timpul. Pe de o parte, problema orientala insemna calea si modalitatile de implinire ale unor aspiratii si apoi ale unor programe nationale, obiective legitime, juste ale mozaicului de popoare ce alcatuiau aceasta zona si-si doreau, actionand totodata, eliberare, independenta si unitate nationala, conditie si premisa a progresului lor in consens cu dezvoltarea restului continentului. Pe de alta parte, aceasta insemna actiunea Marilor Puteri. Imperiul otoman, anacronic, un mozaic multinational, a facut multa vreme eforturi de a-si mentine, pe cat posibil, existenta si integritatea, in timp ce Marile Puteri din concertul european s-au interesat de ceea ce considerau a fi mostenirea otomana, militand pentru obiective proprii, constand in fapt in dorinta de a trece sub controlul lor, in diverse forme, aceasta zona.
Aspectele teritorial politice, ca si cele nationale erau strans impletite cu altele, de natura socio-economica. In buna masura, declinul si apoi prabusirea Imperiului otoman s-a datorat unei politici de perpetuare a vechilor raporturi de natura feudala, medievala, incapacitatii de a face o trecere necesara, coerenta si ampla spre noile forme de viata, tinand de stadiul capitalist a unei economii de piata generalizate in cea mai mare parte a Europei. In acest mod, dincolo de implicatiile procesului de formare al unitatilor nationale ce facuse ca secolul al XIX-lea sa fie denumit si „secolul nationalitatilor”, in sud- estul european lichidarea a ceea ce mai ramasese din stapanirea otomana, infaptuita in principal intre anii 1877-1913 pe calea armata, s-a impus si ca o lichidare a vechilor raporturi sociale, cu toate formele ce impiedecau alinierea la realitatile de viata specifice veacului XX.

Profundele framantari din zona sud-estului european au fost legate direct nu numai de ansamblul problemelor interne generate de lunga decadere si agonie a statului sultanilor, ci si de faptul ca soarta si succesiunea sa a devenit treptat „o grija” si deci a preocupare primordiala pentru Marile Puteri. Aceasta bogata regiune prezenta un interes deosebit pentru tarile dezvoltate, devenite mari puteri imperialiste, atat datorita potentialului economic si uman, cat si datorita faptului ca prin pozitia sa avea o mare importanta strategica pe liniile ce legau Europa occidentala de teritoriile dinspre rasarit de pe intregul continent asiatic. La 1876 deja, un avizat diplomat, lordul Derby, marturisea: „Adevarata problema nu este soarta Turciei europene, ci de a sti cine va controla stramtoarea Dardanelelor”.
In buna masura, intreaga situatie in zona, la inceputul secolului XX, atat in ceea ce priveste popoarele ce traiau acolo, cat si Marile Puteri, statea sub semnul evenimentelor petrecute pe campul de lupta sau la masa tratativelor, secrete sau nu, din anii 1877-1878. Atunci se ajunsese la noi forme politice de viata. Pe o parte a teritoriilor lor etnice au fost recunoscute ca independente Romania, Serbia si Muntenegru. S-a creat un stat nou cu un regim de larga autonomie: Bulgaria. A aparut, rod al jocului de interese, o zona organizata distinct, cu denumirea de Bosnia-Hertegovina, constructie in buna masura artificiala, fara baze etnice unitare si cu hotare trasate in functie de interesele Puterilor. Problema Bosniei-Hertegovinei urma a fi timp de decenii „cosmarul” cancelariilor europene, avand intre altele un rol deloc neglijabil in evenimentele ce au dus la prima conflagratie mondiala. Congresul de la Berlin, opera Marilor Puteri, tinuse cont prea putin de interesele si aspiratiile popoarelor din zona si lasase nerezolvate importante probleme tinand de situatia Bulgariei, chestiunile macedoneana si albaneza, hotarele de nord ale Greciei, problema granitei dobrogene, soarta insasi a teritoriilor ce mai ramasesera inca sub deplina, nestirbita stapanire otomana. Congresul de la Berlin fusese, de altfel, precedat si in buna masura determinat de episodul diplomatic de la San Stefano, cand Rusia, considerandu-se foarte aproape de atingerea unora dintre primordialele ei teluri expansioniste, crease o asa-numita Bulgarie, anexa a sa, care se intindea mult peste granitele etnice ale poporului bulgar. Disparuta la Berlin, „Bulgaria de la San Stefano” a ramas visul cercurilor dominante din Bulgaria multe decenii dupa aceea, a atatat sovinismul si tendintele de cucerire, a exercitat influenta in randurile multor generatii. Dupa implinirea unor necesare si drepte aspiratii nationale, precum unirea principatului Bulgariei cu Rumelia Orientala in 1885 si proclamarea independentei absolute in anul 1908, cercurile conduca- toare bulgare au pus pe prim plan infaptuirea „Bulgariei de la San Stefano” si, mai mult chiar, incorporarea a ceea ce considerau a fi patrimoniu istoric bulgar: Macedonia, Tracia, Dobrogea. Acest obiec- tiv a jucat apoi un rol deosebit in politica externa a statului de peste Dunare, antrenandu-l in aventura celui de-al doilea razboi balcanic, ca si in primul razboi mondial, ambele actiuni soldandu-se cu un dezastru national, dupa aprecierea chiar a propriilor politicieni si istorici.
Regimul stabilit la Berlin in 1878 a inceput sa se modifice dupa anul 1908 pe fundalul atat al realitatilor nationale din zona, cat si al restructurarii de forte si aliante politico-militare din randurile Marilor Puteri. Toate acestea erau strans legate intre ele. Astfel scadenta otomana a fost multa vreme amanata, rivalitatea Marilor Puteri prelungind existenta Turciei sultanilor, iar popoarele din zona nu au fost capabile sa se elibereze. Au continuat sa se manifeste multe din trasaturile mai vechi ale problemei orientale, ce poate fi definita ca „o problema de mostenire pusa de decaderea Imperiului otoman care nu a putut fi rezolvata prin procedeul compensatiilor din cauza imposibilitatii de a se stabili parti echivalente intre pretendentii la mostenire. Toate planurile de impartire ale Imperiului otoman au esuat fiindca nici Austria, nici Franta, nici Anglia nu au voit sa cedeze Rusiei stramtorile si Constantinopolul, de posesiunea carora legau ideea unei hegemonii mondiale si din care tarul facuse principalul obiectiv al luptei sale antiotomane”. Desigur ca aici trebuie adaugate si aspiratiile, de aceasta data perfect legitime, ale diferitelor popoare din zona de a-si crea sau desavarsi libertatea nationala, ele fiind de altfel cele mai indreptatite si, in ultima instanta, singurele mosteni- toare istorice ale anacronicului imperiu. Reaparand mereu, aceasta problema era vesnic discutata, nu o data escamotata, dar niciodata rezolvata. Ramaneau de asemenea valabile unele din starile de lucruri evidentiate si in ajunul marii crize din anii 1875-1878, respectiv conflictul adeseori antagonic dintre aspiratiile popoarelor din zona si interesele Marilor Puteri. Se mentinea la inceputul veacului nostru rivalitatea dintre planurile tariste de expansiune spre Constantinopol si cele ale blocului Triplicei, respectiv „Drang nach Osten” german, cu varianta sa „Drang nach Suden” a cercurilor vieneze.
Pentru Rusia, o linie politica a avut o continuitate neintrerupta de la Petru cel Mare si pana la Stalin: expansiunea in sud-estul european si spre spatiul mediteranean, stapanirea asupra Constantinopolului fiind considerata ca un prim pas in stabilirea hegemoniei asupre Europei. Tendintele expansioniste ale Rusiei in aceasta zona, contravenind intereselor celor ce locuiau acolo, au prilejuit momente de criza ce s-au constituit nu o data ca preludii ale conflagratiei mondiale.
Se creasera treptat, in cursul veacului al XIX-lea, anumite decalaje in spatiul european in ceea ce priveste situatia popoarelor. Pana la 1871 se desavarsisera unitatile nationale la germani si italieni. De la Viena inspre sud si rasarit se anuntau abia de atunci in colo succese intr-un proces revolutionar si national ce avea sa cuprinda sud-estul european si sa se propage apoi mai departe, in continentul asiatic. In fond, se ajunsese la o etapa istorica in care nazuintele de unitate nationala se maturizasera, cand natiunile asuprite din Imperiul otoman, ca de altfel si cele din imperiile stapanite de Habsburgi si Romanovi, nu mai puteau si nu mai vroiau a trai ca inainte.

Imperiul Otoman la inceputul secolului XX

La inceputul veacului nostru, imperiul sultanilor era doar umbra marii puteri de odinioara ce se intindea pe trei continente, amenintand existenta si independenta vecinilor sai. De la aparitia sa, a fost un stat militar feudal; dezvoltat si intarit prin razboaie, el nu s-a putut mentine decat prin forta puterii. In epoca cuceririi, clasa conducatoare otomana socotea ca razboiul -; mai precis prada -; constituia izvorul principal de imbogatire, in timp ce stoarcerea supusilor se situa pe un plan secundar. Incetarea razboaielor de cucerire si, incepand cu asediul Vienei din 1683, restrangerea continua a granitelor, nu numai pe continentul european, a rasturnat raportul dintre cele doua surse de venit. Clasa conducatoare se va limita treptat doar la obtinerea unor profituri cat mai mari de pe urma conglomeratului de popoare asuprite din interiorul imperiului, fiscalitatea si abuzurile lovind mai cu seama taranimea ce reprezenta majoritatea covarsitoare a locuitorilor. Caracterizat prin stagnare si imobilism istoric, Imperiul otoman nu a putut sa evolueze concomitent si la fel cu celelalte state europene. Treptat a devenit un organism inapoiat si plin de contradictii din ce in ce mai acute. Mozaicul de popoare ce erau diferite, adeseori fundamental, prin elemente de civilizatie, religie, stare materiala incepea din ce in ce mai mult sa devina constient de adevaratele sale rosturi de natura nationala. Imperiul otoman facea fata din ce in ce mai putin miscarilor de eliberare a popoarelor pe care le cucerisera si le stapanisera, „veritabil turn Babel care nu cimenta nici o legatura etnica, istorica sau religioasa. Imperiul otoman era condamnat sa dispara in ziua in care puterea sa militara va decadea si cand lumea va proclama ca numai ideea de natiune face sa traiasca un stat”.

Dupa 1900, sub impactul unor factori istorici diversi, de ordin intern sau extern, economia statului otoman ramanea inapoiata fara a se face simtite, practic, sensibil, innoirile epocii. In principalele zone, respectiv Turcia europeana si Anatolia, sectorul agricol ramanea predominant. Lucrarea pamantului se facea insa cu mijloace inapoiate, unelte rudimentare, iar relatiile noi, de tip capitalist, patrunsesera cu totul sporadic in acest sector. Unele imbunatatiri s-au constatat in ceea ce priveste legumicultura, productia de citrice sau tutun, cultivarea unor plante tehnice. Analiza schimburilor comerciale dintre Romania si Turcia este interesanta, desi nici Romania nu era atunci la nivelul mondial in ceea ce priveste structurile economice. Astfel Turcia exporta tutun, untdelemn, lamai, portocale, legume proaspete, bumbac brut, peste. Importa faina de grau, orz, branzeturi, unt, vinuri, berbeci, oi, capre, lemn de constructii, mobila, petrol, mai cu seama benzina. Industria s-a dezvoltat extrem de lent, intr-o dispunere teritoriala extrem de disparata si mai cu seama in ramuri prelucratoare de materii prime, mai ales agricole. A cunoscut un anume avant industria extractiva. Structura si nivelul economiei otomane au fost direct influentate de raporturile economice si politica in acest domeniu a Marilor Puteri. Imperiul otoman era un debuseu pentru Marile Puteri, aducand acestora importante venituri. Sub o forma sau alta, toate sectoarele economice importante se aflau sub controlul capitalului strain, ceea ce determina politica de investitii si de dezvoltare. In Turcia, lipsita de capitaluri proprii si indatorata strainatatii, existau numeroase intreprinderi straine ce dobandisera insemnate monopoluri in unele domenii de mare insemnatate, rentabile in acelasi timp, precum exploatarea bogatiilor subsolului, intreprinderi comunale, constructii si exploatari portuare, reteaua feroviara etc.
An de an erau contractate noi imprumuturi externe, amplificand continuu datoria externa si facand ca bancile straine sa decida in plan economic, cu toate implicatiile politice ce decurgeau. Inca din 1879 se declarase falimentul statului otoman, stabilindu-se asa numita „datorie otomana”. Prin decretul din Muharrem din ianuarie 1881 s-a infiintat
„Administratia datoriei publice otomane”. Controlul strain asupra celor mai importante surse de venit ale statului otoman se exercita prin Banca nationala otomana, care in fapt era o societate anonima cu capital exclusiv strain. De altfel, in principalele institutii financiare si economice functionarii erau cu precadere straini. Dezvoltarea economica a autohtonilor era stanjenita de multi factori.

Dincolo de inexistenta unei politici economice proprii, o serie de realitati, unele avand radacini istorice (regimul capitulatiilor), franau propria dezvoltare a Imperiului otoman, care in fond ar fi fost una a diferitelor popoare ce compuneau acest stat multinational. Lipsa unui sistem vamal protectionist, realitatile fiind chiar opuse din acest punct de vedere, lipsa impozitului pe venit pentru intreprinderile straine in timp ce cele turcesti erau supuse unor obligatii directe si indirecte, ca si abuzurile, inchideau posibilitati reale de redresare. In acest stat, fiecare mare putere isi avea concesiunile si monopolurile sale, controlorii sai. Strainii creau, controlau si exploatau banci si intreprinderi industriale de tot felul, statul otoman constituindu-se intr-un avantajos teritoriu pentru investitii, deci export de capital. In primele decenii ale veacului a crescut cuantumul capitalurilor investite de toate Marile Puteri si beneficiile acestora, dar nu si foloasele realizate de stat si locuitorii imperiului. In 1898 capitalurile franceze investite in statul otoman atingeau cifra de 1,5 mld. franci aur, suma ridicandu-se la 2,5 mld. in 1913. Franta avea concesiunea regiei tutunului, dobandise dreptul la exploatarea instalatiilor portuare din Smirna si Salonic, a minelor de la Heurlea, a cailor ferate Jaffa-Ierusalim, Damasc-Brussa, Salonic-Istambul. Englezii aveau pozitii preponderente in Banca otomana si dobandisera monopolul exploatarii petrolului in regiunea Mossul. Tot mai puternica era patrunderea economica a Germaniei, caruia i se alaturau Rusia, Italia. Cea mai mare parte a veniturilor luau drumul strainatatii neexistand fonduri suficiente pentru intretinerea aparatului de stat, de altfel hipertrofiat, a armatei si flotei, pentru investitii de natura economica sau sociala.
Fenomene negative coexistau totusi cu altele innoitoare, manifestandu-se totusi deosebiri sensibile intre diferitele regiuni. In contextul schimbarilor prin care trecea economia mondiala, teritoriul imperiului nu a putut ramane complet pe dinafara, existand anumite progrese in comert, investitii, in economie in general, ca urmare a unei implantari timide, neomogene, cu trasaturi specifice a relatiilor de tip european. Aceste innoiri generau si noi realitati sociale. Se crease o burghezie care ea insasi era neomogena, turca pe de o parte, apartinand diferitelor natiuni pe de alta parte. Pe ansamblu, aceasta burghezie, marginalizata de concurenta straina, dar si de administratie, a cautat, intr-un fel sau altul, sa promoveze idei liberale, sa reformeze structuri ale statului, sa se situeze in fruntea luptei nationale in cazul popoarelor asuprite. O serie de elemente ale ei isi facusera sau isi desavarsisera educatia in Occident, cunoscusera mai bine ideile, spiritul epocii, constientizasera inapoierea multilaterala a tarii lor.

N-au lipsit nici conflicte sociale ce, nu o data, se impleteau foarte strans cu cele de ordin national, confundandu-se de multe ori. De exemplu, in intinse regiuni sud-est europeene marii proprietari funciari erau de alta origine etnica decat taranii (albanezi, macedoneni, sarbi, greci) care le lucrau pamanturile. Ca si in cazul romanesc al teritoriilor de dincolo de Carpati, impletirea stransa a socialului si nationalului genera o situatie conflictuala a carei rezolvare finala nu putea fi decat inlaturarea unui sistem anacronic.
Sultanul Abdul Hamid II (1876-1909) a continuat aceeasi politica autoritara a vremurilor de dinainte, devenind un simbol de despotism sangeros. Desi tratatul de la Berlin prevazuse introducerea de reforme pentru modernizarea statului si usurarea situatiei populatiei, nu s-a intreprins nimic, sub privirile, multa vreme nepa- satoare din acest punct de vedere, al acelorasi Mari Puteri ce semnasera tratatul. Administratia otomana se caracteriza prin regim corupt, favoritism, cheltuieli nesabuite, asasinate, incitarea disensiunilor interetnice, dezinteres pentru problemele fundamentale ale statului.
Au aparut insa si semne innoitoare, desi inca de mica amploare. In anul 1889 la Constantinopol a fost creat partidul „Uniune si progres”, care a grupat treptat pe toti cei nemultumiti de sistemul de guvernare si hotarati sa introduca schimbari structurale pentru a salva Turcia de la dezmembrare si a o transforma intr-un stat constitutional. Aceasta organizatie s-a remarcat de la inceput printr-un caracter eterogen, ceea ce i-a minat eficienta. La inceputul veacului nostru existau mai multe curente in ceea ce priveste modalitatile practice de redresare si orientarea politica viitoare, conturandu-se astfel si gruparile politice ce s-au infruntat in perioada ce a urmat revolutiei din
1908 (de exemplu, gruparea condusa de Enver si Gemal, cea in fruntea careia va ajunge Mustafa Kemal, altele, compuse din reprezentanti ai populatiilor neturce ce s-au detasat in final, precum romanul N. Batzaria, fost fruntas de seama in partidul „Uniune si progres”, in parlamentul si guvernul turc). S-a produs astfel o actiune simultana, o vreme chiar inca nedelimitata, atat a celor ce erau denumiti tot mai mult „Junii turci”, cat si a miscarilor nationale de eliberare.
La inceputul veacului, partidul „Uniune si progres” si-a inten- sificat activitatea, in forme ilegale, punand o vreme accent pe factorul militar si pe organizarea unor revolte in unitati militare, mai intai in regiuni orientale, precum Erzerum, Samsun, Damasc. Trimiterea unor unitati pentru a reprima populatia rasculata din Macedonia a oferit ocazia declansarii, la 3 iulie 1908, la Resno, sub conducerea tinerilor ofiteri Enver si Niazim, a ceea ce avea sa devina revolutia Junilor Turci. Rascoala declansata in Macedonia a cuprins repede intregul imperiu, silindu-l pe sultan sa cedeze, trecandu-se la un regim constitutional si profilandu-se o ameliorare generala, pe toate planurile. N. Iorga scotea in evidenta ca aceasta revolutie „venea sa implineasca fara nici o partinire opera civilizatiei, proclamand principiile revolutiei franceze”. Mai consemna in epoca, in legatura cu revolutia Junilor Turci si atitudinea acestora fata de problema natio- nala: „Declarau ca asa-numita Macedonie este o mostenire parinteasca, inalienabila de imperiu si ca luptatorii crestini dintre care multi se unira cu ostile libertatii si venisera cu ele la Constantinopol, participand la luptele contra reactiunii, n-au decat sa paraseasca pusca si hangerul pentru ca sa apere pe cale constitutionala dorintele locale, caci de dorinti nationale nu mai putea fi vorba o data ce toti erau cetateni, iar puterile nu mai aveau ce cauta acum pe un teritoriu unde poporul otoman venea sa indeplineasca fara nici un fel de partinire opera civilizatiei”.
La inceputul evenimentelor a existat o unitate de vederi si de actiune a turcilor si neturcilor, antrenati in miscare, remarcandu-se, de exemplu, participarea albanezilor, arabilor si a romanilor din Peninsula Balcanica. In decembrie 1908 se intrunea parlamentul in care erau reprezentate majoritatea popoarelor din imperiu (inclusiv romani) si care trebuia sa inlocuiasca definitiv regimul autocrat cu altul, burghez si liberal. Noul guvern ce s-a format in Turcia nu a infaptuit reformele promise. A inceput o perioada de anarhie in care se infruntau un eventai larg de grupari si ideologii, de la adeptii sultanului si a vechii ordini, pana la nationalisti extremi ce doreau
„otomanizare” si „panturcism”. Preluarea puterii in totalitate de Junii turci in aprilie 1909 nu a linistit situatia. Politica interna a atins doar unele domenii ale vietii politice si ale structurilor statale, nu elementele de baza ce generasera criza imperiului, pe care nu aveau cum s-o inlature. Totodata, cea mai mare parte a noilor conducatori otomani dadeau dovada de neintelegere, adeseori de ostilitate si sovinism, in atitudinea fata de multele elemente etnice ce compuneau imperiul. Dorind pentru ei libertati politice, ignorau sau se impotriveau unor aspiratii legitime de natura nationala, carora nu le-au raspuns favorabil. Atitudinea politica era daunatoare soartei statului pe care vroiau sa-l salveze si pentru ca populatiile neturce alcatuiau majoritatea si nu putini erau cei care doreau sa-si rupa soarta lor de Constantinopol. In aceste imprejurari, domolite pentru scurta vreme, miscarile nationale sau redeclansat cu si mai mare intensitate.

S-au produs unele modificari si in raporturile cu lumea inconjuratoare. Marile Puteri au urmarit cu grija evolutia eveni- mentelor, fie pentru a-si mentine pozitiile, fie pentru a le folosi in propriile scopuri, existand totodata si grija fata de eventualele urmari ale unor complicatii din zona. Treptat s-a impus pe plan intern in Turcia o grupare politica in frunte cu Enver, ambitios, dar lipsit in buna parte din calitatile necesare unui conducator. Astfel, Constantinopolul s-a orientat tot mai mult politic, dar si economic, si militar, spre Berlin. Germaniei i-au fost acordate noi concesiuni. In
1909 generalul german von der Golz a fost numit, cu puteri discretionare, in fruntea armatei otomane. O grupare politica filoen- gleza existenta a fost treptat marginalizata si apoi anihilata. Incepea astfel treptata incadrare a Turciei in sistemul politic si militar controlat de Berlin, proces care a dus Turcia in tabara Centralilor la inceputul primului razboi mondial.
Intern si extern, situatia Imperiului otoman s-a complicat indeo- sebi in toamna anului 1911. Instaurandu-si propria lor dominatie in Africa de Nord, occidentalii ocupasera rand pe rand parti dintr-o stapanire otomana ce odinioara, direct sau indirect, se intinsese inspre Oceanul Atlantic.
Sprijinita de alte capitale europene si considerandu-se „nedrep- tatita”, la 28 septembrie 1911, Italia a inaintat un ultimatum prin care cerea Tripolitania si Cirenaica (actuala Libie). Italia luase in consideratie slabiciunea si anarhia otomana, si mai ales situatia dezastruoasa a armatei. La refuzul Turciei, a inceput un razboi care a durat circa un an. Fortele armatei italiene au inceput sa ocupe teritoriul nord-african, insulele Dodecanez, au bombardat porturile turcesti, au incercat sa forteze intrarea in stramtoarea Dardanele. Acolo au intampinat o riposta neasteptata ce le-a complicat si le-a intarziat realizarea planurilor, provocand totodata interventii in cancelarii ce au cautat, fara succes sa mijloceasca incheierea pacii. Razboiul italo-turc a fost in fapt un razboi intre doua state de tendinta imperialista, unul in declin, altul in ascensiune, neavand nici un fel de indreptatire. Desfasurarea razboiului a avut multiple repercursiuni interne, solicitand la maxim subredul edificiu otoman, i-a grabit dezagregarea. In iunie 1912 o lovitura de stat, ca urmare a crizei politice interne, inlatura temporar guvernarea Junilor turci, aducand in fruntea statului o grupare mai moderata si cu oarecari inclinatii anglofile. Cheltuielile cauzate de razboi au potentat mai vechile nemultumiri, amplificandu-se actiunile anticonstantinopolitane (de exemplu, in tinuturile albaneze actiunile armate ale populatiei tindeau a se impreuna intr-o rascoala armata generalizata). Totodata, de greutatile prin care trecea Imperiul otoman au profitat statele balcanice, alcatuindu-si alianta si declansand apoi lupta lor. De altfel tocmai evenimentele balcanice, iminenta unui nou razboi cu care urma a se confrunta, a si determinat Turcia sa puna capat razboiului cu Italia, prin incheierea pacii de la Ouchy (Laussanne), la 18 octombrie 1912, prin care era recunoscuta pierderea Tripolitaniei, Cirenaicei si Dodecanezului in favoarea Italiei.

Statele nationale din Peninsula Balcanica la inceputul secolului XX (Bulgaria, Grecia, Serbia, Muntenegru)

In Evul Mediu, ca urmare a expansiunii otomane, disparuse in intregime viata statala de sine statatoare a popoarelor de dincolo de Dunare. Modernitatea, resimtita mai tarziu in aceasta parte a Europei, a determinat si manifestarea unor natiuni inchegate, cu constiinta proprie, ce si-au propus si au facut eforturi de creare a unor state nationale, uneori si prin restaurarea vechilor unitati statale, adaptate noilor conditii istorice. Acest proces al crearii de state nationale s-a desfasurat in forme specifice, in conditii istorice complexe, pe parcursul a aproximativ un veac, de la revolutia greaca pana la sfarsitul primului razboi mondial.
La inceputul secolului XX, cele patru state nationale inde- pendente: Grecia, Bulgaria, Serbia, Muntenegru, existente la sud de Dunare, prezentau atat o serie de trasaturi comune, cat si diferentieri ce le dadeau fiecaruia o proprie fizionomie. O prima caracteristica generala a lor, ca de altfel si a Romaniei, situata in imediata lor vecinatate, era aceea ca nu cuprindeau in interiorul granitelor pe toti cei care apartineau aceluiasi neam, un numar insemnat de conationali ai lor, in unele cazuri peste jumatate din numarul total, se aflau inca sub dominatie straina, fie a Imperiului otoman, fie a celui habsburgic. Li se impunea asadar tuturor realizarea unitatii nationale, ceea ce insemna si eliberare si recurgerea pentru aceasta la toate mijloacele, inclusiv la forta armelor. Din punctul de vedere al realitatilor interne, aceste tari inregistrau o ramanere in urma in raport cu alte tari din Europa, una din explicatii constituind-o si multiseculara stapanire straina.
Intre aceste tari existau totusi destule diferente in planul vietii politice sau a celei materiale. De exemplu, intre greci si muntenegreni sau chiar intre sarbi si bulgari. Erau in general tari in care sectorul agricol si deci lumea rurala avea o pondere insemnata (Grecia se deosebea oarecum prin vocatia maritima si comerciala). In toate aceste tari industria era inca intr-o faza incepatoare si era marcata, in bine si in rau, de prezenta economica a Marilor Puteri. N-au lipsit eforturi de reformare si modernizare, insa rezultatele, in mare masura, s-au lasat asteptate.
Bulgaria era, ca intindere, cel mai important stat balcanic
(evident exceptand Turcia) si de asemenea, proportional, cuprindea cea mai mare parte a propriului popor in cadrul granitelor sale. Inexistenta timp de aproape patru veacuri, pana la 1878, a unei proprii vieti statale impusese societatii bulgare mari eforturi dupa ce tratatul de la Berlin i-a creat o noua situatie. Autonomia fata de Poarta, stabilita atunci, a fost mai mult simbolica, pentru ca in 1908, profitandu-se de framantarile revolutionare din Imperiul otoman, in coordonare cu Austro-Ungaria, Bulgaria sa-si proclame in mod unilateral indepen- denta. Asumarea de catre monarhul de atunci, Ferdinand, a titlului de tar cuprindea deja ideea unui program politic al expansionismului.
La inceputul secolului XX, Bulgaria a realizat insemnate progrese, ducandu-se intre altele o inteleapta politica de investitii substantiale, precum si o politica vamala protectionista, initiata in anul
1904. Au aparut fabrici cu instalatii moderne si alte intreprinderi, fie cu capital strain, fie autohton. Au fost create banci si case de comert. S-au construit cai ferate si porturi. S-au introdus masini perfectionate, a inceput utilizarea energiei electrice. In 1912 erau 740 intreprinderi industriale insemnate, comparativ cu 293 in 1901. Capitalul global se dubla cam o data la doi ani, ajungand in 1911 la 91 mil. leva. La aceasta a contribuit si o legislatie protectionista asemanatoare celei din Romania, poate mai stimulativa. Intre 1888 si 1912, in Bulgaria s-au construit aproape 2.000 km cai ferate, in cadrul unei retele orientate mai mult spre sud, din considerente atat economice, cat si strategice. Astfel de progrese semnificative in raport cu situatia anterioara n-au modificat insa fundamental structura vietii economice, dominata de agricultura ca principala ramura a economiei. In agricultura predomina traditionalismul. Produsele agricole neprelucrate reprezentau peste
70%, valoric, din export. In cuantumul general a schimburilor externe,
60% rezulta din comertul facut cu Germania si Austro-Ungaria. La inceputul veacului tabloul era acela al unei societati masiv rurale in care predomina mica gospodarie (doar 87 de proprietari posedau suprafete arabile de peste 500 ha).
Politic, Bulgaria era un stat constitutional, un rol insemnat avandu-l parlamentul (Sobranie), respectiv diversele partide politice, de nuanta liberala sau conservatoare. Intre anii 1903-1908 s-a aflat la putere Partidul Popular Liberal, ce a urmarit, realizand partial, o apropiere de Puterile Centrale. Intre anii 1911-1913 guvernarea a fost asigurata de Partidul Populist, condus de Ivan Ghesov, in coalitie cu Partidul Progresist Liberal, condus de Dragan Tancov. In conditiile precipitarii spre catastrofa, in iulie 1913, tarul Ferdinand a adus la conducere un guvern de coalitie, presedentia fiind incredintata lui V. Radoslavov, liderul Partidului Liberal.
Proclamarea solemna a independentei la 22 septembrie 1908 la Tarnovo, vechea capitala a statului medieval, a marcat fara indoiala un moment de seama in dezvoltarea nationala a bulgarilor. Mai existau spre sud si sud-est o serie de bulgari ce traiau sub stapanire otomana, dorind sa se elibereze si sa intre intr-o tara care atunci era superioara din multe puncte de vedere statului otoman. O data cu inceputul veacului s-a facut tot mai simtita o orientare sovina si in fond imperialista. O numeroasa populatie ce locuia in jurul statului bulgar, in Tracia, in Macedonia si chiar in Dobrogea a fost prezentata a fi exclusiv sau majoritar bulgara, iar tinuturile respective ca facand parte din „patrimoniul national bulgar”. Astfel, populatia din Macedonia a fost, in ceea ce-i priveste pe cei de origine slava, asimilata cu bulgarii, idee care a avut o destul de larga raspandire in cercurile politice si chiar in opinia publica europeana, influentand si atitudinea acesteia fata de Bulgaria. Propaganda si educatia cu accente tot mai sovine si nationaliste in interior, propagate printr-o vasta actiune multilaterala in cele mai diverse feluri (de exemplu, prin scoala si biserica), au fost dublate de atentate si actiuni teroriste, de activitatea cetelor inarmate
(comitagii) si initierea de rascoale in exterior, mai cu seama in Macedonia, dar nu numai acolo. Dupa 1878, mai ales dupa urcarea pe tron a principelui Ferdinand in 1887 (cand Carol I refuzase o unire personala sub sceptrul sau a celor doua state vecine), politica externa bulgara a oscilat intre Rusia, pe de o parte, si Puterile Centrale, pe de alta parte, urmarindu-se fie o serie de avantaje, fie luandu-se in consideratie si opinia publica ce a fost acolo multa vreme puternic rusofila. In conditiile complexe ale conflictului balcanic, Bulgaria a optat irevocabil spre trecerea fara rezerve in blocul Puterilor Centrale, alaturi de care a ramas si in vremea primului razboi mondial.
Serbia, cu o populatie nu prea numeroasa si cu un relief nu prea darnic pentru oameni, avea structuri politice si economice destul de asemanatoare cu cele ale bulgarilor, evolutia lor fiind din multe puncte de vedere asemanatoare. Era o tara preponderent rurala, in care s-a mentinut un puternic traditionalism in lumea satelor.

Vremurile moderne, intr-o anumita masura apropierea de Austro-Ungaria si Italia, au dus si acolo la progrese pe linia unei dezvoltari moderne. Sectorului agricol i s-a adaugat o incipienta activitate de prelucrare a produselor agricole si animaliere ce luau apoi, mai cu seama, drumul spre Austro-Ungaria. Au aparut si acolo societati pe actiuni si institutii bancare, majoritatea capitalului acestora provenind, in 1910, din Franta si Belgia. Pe baza unor mai vechi traditii, in Serbia specifica a fost extinderea cooperativelor agricole, mai ales cu atributii legate de credit.
In istoria Serbiei, lovitura de stat de la Belgrad din 1903 a marcat o cotitura, caci venirea noii dinastii, Caraghiorghevici, a legat definitiv soarta Serbiei de cea a Antantei. Explicatia majora este de gasit in existenta unei mari mase de sarbi ce se aflau atunci sub dominatia dublei monarhii. Situatia acestor sarbi prezinta mari asemanari, si chiar identitate, cu situatia romanilor din dubla monarhie, existand astfel si aceleasi imperative istorice. In aceeasi ordine de idei, intre Bucuresti si Belgrad existau insa si insemnate deosebiri. Romania, avand in coasta sa rasariteana puternicul imperiu al tarilor, era nevoita sa fie prudenta si sa amane rezolvarea situatiei romanilor din Basarabia si chiar sa se teama de vecinul sau rasaritean. Serbia avea un numar insemnat de conationali in interiorul granitelor otomane. Slabiciunea tot mai marcata a Imperiului otoman a favorizat si chiar „a obligat” Belgradul in o directionare si spre sud a unei politici eliberatoare si unificatoare, aceasta fiind de altfel si incununata de succes in anii 1912-1913. La aceasta a mai contribuit, la fel ca si pentru Romania, aprecierea corecta a sanselor unei confruntari directe singulare cu Austro-Ungaria. Regele Petru, sfatuit si sprijinit in special de Nicola Pasici, liderul partidului radical, dar si de o serie de oameni de cultura, intre care si remarcabilii istorici S. Stanoevici si S. Novacovici, a promovat tot mai ferm o politica ce raspundea dorintelor si aspiratiilor conationalilor, atat in legatura cu imperiul vecin din nord, cat si cu cel din sud. Anexarea Bosniei si Hertegovinei in 1908 a intarit convingerea ca principala primejdie pentru insasi existenta statului sarb era Austro-Ungaria. Atunci Serbia s-a legat si mai strans de Antanta, devenind intr-un anumit fel principalul pion al politicii ta