e4l7lp
In toate statele post-coloniale se inregistreaza o lupta psiholongvistica intre limbile imperiale si cele aborigene, ale carei rezultate sint adesea contradictorii. Un exemplu consecvent ni-l pot oferi Irlanda si Finlanda, doua state ce au o istorie similara, ambele fiind create recent (1918, 1920), in rezulatul separarii de un stat vecin, mai puternic, a carui prezenta se mai face simtita prin limba sa nationala, utilizata pe larg si dupa declararea independentei. Ambele tari au declarat doua limbi oficiale, una dintre ele fiind considerata ca limba „nationala”, simbol al natiunii (acesta e cazul finlandezei pentru Finlanda si al irlandezei pentru Irlanda) si cea de-a doua fiind o limba „straina” (suedeza in Finlanda si engleza in Irlanda). Cu toate acestea, statutul celor doua limbi nationale e foarte diferit. In ambele state, bilingvismul este mentinut doar ca o „fictiune juridica”, fiind imposibila instaurarea unei singure limbi oficiale. Daca limba nationala a Finlandei a stiut sa ocupe o pozitie importanta, cu toate ca „raporturile lingvistice internationale” au influentat oficializarea suedezei in aceasta tara, in Irlanda limbii nationale i se rezerva mai degraba un statut simbolic. Conform rezultatelor recensamintului din 1971, 28% din populatia Irlandei au declarat ca poseda limba irlandeza. Cu toate acestea, intr-un sondaj efectuat in 1983, doua treimi de irlandezi estimeaza ca Irlanda nu ar mai fi Irlanda daca nimeni n-ar mai vorbi acolo limba galica: fara aceasta limba, cunoscuta doar de o minoritate a populatiei, natiunea si-ar pierde identitatea culturala. Ceea ce nu impiedica trei sferturi de irlandezi sa opteze pentru un invatamint in engleza pentru copiii lor, irlandeza fiind doar un obiect de studiu (pe care 63% de respondenti si-l doresc obligator).
Posibilitatea irlandizarii limbilor nationale din statele ex-sovietice a fost examinata de sociolingvistul rus Vladimir Alpatov. Autorul considera ca o situatie similara cu cea irlandeza, in care limba oficiala a statului are mai degraba o valoare simbolica decit comunicativa, este in Belorusia. Desi procentul vorbitorilor de belorusa in aceasta tara e mult mai mare decit cel al irlandofonilor din Irlanda, constiinta nationala a belorusilor e mult mai putin dezvoltata decit cea a irlandezilor.
Un factor important ce determina vivacitatea unei limbi este prestigiul ei sau al limbii cu care concureaza. Irlandeza, spre deosebire de finlandeza, a avut o concurenta mult mai puternica, limba engleza fiind una dintre limbile cele mai utilizate pe plan mondial. Prestigiul politico-cultural si tehnico-stiintific al limbii ruse este extrem de evident in majoritatea statelor din ex-U.R.S.S. si in epoca post-sovietica, dar cu toate acestea statutul limbilor nationale in republicile ex-sovietice este diferit. Limbile nu dispun de unele si aceleasi mijloace de aparare. Protectia unei limbi poate fi asigurata de diferiti factori: importanta demografica a populatiei care o vorbeste, factorul cultural si religios, sustinerea din partea statului. De aceea sansele cele mai mari de a-si mentine pozitiile le au asa limbi ca lituaniana, georgiana, armeana, uzbeca, gratie unei indelungate traditii literare, si faptului ca sint practicate de o populatie numeroasa si concentrata. O sansa de supravietuire pentru limba tatara, desi vorbita de o populatie putin numeroasa, este religia musulmana a acesteia. Pentru limba romana din Republica Moldova o posibilitate de supravietuire este faptul ca aceasta limba o vorbesc peste 20 de milioane de romani de dincolo de hotarele tinarului stat ex-sovietic, pentru care problema identitatii lingvistice este una de prim ordin.
Alte doua republici ce se confrunta cu aceasta problema si a caror limbi nationale sint intr-o stare catastrofala sint Belorusia si Ucraina. Desi limbile belorusa si ucraineana aveau acelasi statut ca si celelalte limbi nationale ale republicilor unionale, functiile acestora au fost foarte restrinse. Un factor important care a contribuit la degradarea acestor limbi a fost inrudirea lor cu limba rusa. In conditiile bilingvismului, era foarte dificil de a utiliza ambele sisteme lingvistice, fara a le melanja; un rol important l-a jucat si faptul ca numerosi ucraineni si belorusi, fara a se dezice de identitatea lor nationala, se identifica si cu cultura rusa. Cu toate ca au o populatie numeroasa, aceasta este foarte rusificata, data fiind inrudirea limbilor belorusa si ucraineana cu limba rusa, precum si faptul ca impartasesc aceeasi istorie si religie ortodoxa. In cazul acestor doua republici un rol determinativ in sustinerea limbii nationale il poate juca politica lingvistica a statelor respective.
Daca in perioada 1991-1994 s-au facut niste tentative de a fortifica statutul limbii beloruse, dupa investirea lui A. Lukasenka in postul de prezident al Belorusiei situatia s-a schimat. Doar la un an dupa alegeri prezidentul tarii a afirmat ca « Limba belorusa nu poate exprima nimic maret. Belorusa este o limba saraca. In lume exista doar doua limbi mari -; rusa si engleza. » , dind dovada de o pozitie unica in felul sau a unui prezident fata de limba de stat a tarii sale. Tot in 1995 a fost organizat un referendum, unde printre altele a fost pusa si problema conferirii limbii ruse statutului de cea de-a doua limba de stat. Aceasta initiativa fiind acceptata de majoritatea participantilor la referendum, procesul de trecere la limba belorusa a fost stopat.

3.1. Problema limbii si a identitatii in Ucraina
Politica lingvistica a Ucrainei a fost de asemenea determinata de problema identitatii nationale a populatiei bastinase. Cercetatorul american Dominique Arel distinge doua categorii de ucraineni, pe de o parte cei ce vorbesc ucraineana si isi definesc identitatea in opozitie cu cea rusa (locuitorii partii centrale si de vest a Ucrainei), iar pe de alta parte cei ce vorbesc rusa si considera ca cele doua culturi sint complementare (locuitorii din zonele de est si de sud ale tarii). La cea de-a doua categorie se adauga si o puternica minoritate rusa si formeaza populatia rusofona a republicii. Cu toate acestea, politica moderata adoptata de Ucraina in primii ani de independenta a permis o anumita stabilitate sociala. De altfel, modelul etno-cultural al identitatii, adoptat in primii ani ai independentei de majoritatea noilor state ex-sovietice, a fost mostenit de la fostul imperiu si se sprijinea pe conceptiile traditionale ale politicii nationale sovietice, care a creat republicile unionale anume pe baza principiului national, dind prioritate unei etnii majoritare si promovind limba si cultura acesteia. Acest model, a carui baza o constituie conceptia utilizata chiar din 1989 de Ruh-ul ucrainean, trebuia sa fie „cu sateliti”, astfel incit desteptarea nationala a poporului ucrainean sa determine acelasi proces si in cadrul celorlalte grupuri etnice din Ucraina. Tot Ruh-ului ii apartine si ideea „natiunii politice ucrainene”, al carei nucleu este poporul ucrainean.
Declararea limbii ucrainene drept singura limba de stat n-a suscitat schimbari radicale in domeniul functionarii limbilor pe teritoriul republicii si nu a provocat nici o reactie din partea minoritatilor. Dimpotriva, Declaratia drepturilor nationalitatilor din Ucraina (1 noiembrie 1991) a contribuit la aceea ca, in cadrul referendumului din decembrie 1991, 70% din populatia rusa a tarii au votat in favoarea independentei Ucrainei. Chiar si Crimeea rebela, unde ucrainenii reprezentau mai putin de 25% din populatie, a dat mai mult de jumatate din voturile sale pentru independenta republicii. Aceasta declaratie a fost urmata, in 1992, de legea ucraineana Cu privire la minoritatile nationale, care respecta Carta Europeana a limbilor regionale si minoritare.
Primii pasi in directia implementarii noii politici lingvistice, ce avea drept scop investirea limbii ucrainene in calitate de limba a administratiei, a scolii si a mass-media, au avut loc abia in 1992, contribuind la scindarea societatii ucrainene dupa principiul lingvistic si incitind interesul cercetatorilor ucraineni si a celor occidentali, astfel incit unii dintre ei nu excludeau chiar posibilitatea « québequizarii » Ucrainei, in cazul in care drepturile rusilor, mai ales in domeniul limbii, ar fi fost lezate, „nu doar in mod real, ci si imaginar”. In anul 1994, in sudul si in estul Ucrainei au fost organizate numeroase acte de protest impotriva instituirii hegemoniei limbii ucrainene pe intreg teritoriul tarii. Circa 90% dintre alegatorii regiunilor industriale ale Donbasului s-au pronuntat, in cadrul unui referendum, pentru proclamarea limbii ruse in calitate de cea de-a doua limba de stat. Aceasta initiativa, de a declara rusa drept a doua limba de stat la nivel regional, a fost inclusa si in platformele electorale ale mai multor partide politice din Ucraina. Astfel, bilingvismul asupra caruia insista populatia rusofona a Ucrainei trebuia sa aiba un caracter teritorial: daca limba ucraineana era dominanta in centrul si in vestul tarii, in sud si in est se solicita asigurarea dreptului de a utiliza limba rusa.
Limba, fiind « cel mai politizat factor al modelului etno-cultural al identitatii ucrainene », a divizat electoratul la alegerile prezidentiale din 1994 : 70% din populatia ucrainofona si-a dat votul pentru presedintele anterior Kravciuc, dar 72% din populatia rusofona l-a sustinut pe Kucima. Politica lingvistica a lui Kravciuc a fost unul dintre factorii ce au determinat esecul sau la alegerile din 1994. Adeptii lui Kucima constituie de fapt acea categorie a populatiei ucrainene, care nu accepta bazele conceptuale ale modelului etno-cultural al identitatii ucrainene, dar sint mai degraba adeptii identitatii duble „ucraino-rusesti”. Conform rezultatelor sondajului opiniei publice (10211 respondenti), efectuat de Centrul de cercetari politice si conflictologie de la Kiev in preajma alegerilor din 1998, jumatate dintre persoanele de nationalitate rusa (10/22) si a cincea parte dintre ucraineni (16/73) s-au identificat anume in cadrul acestei categorii. Aceasta identitate dubla, pe care si-a insusit-o populatia rusofona a Ucrainei, nu a permis o scindare totala a societatii ucrainene si formarea unei diaspore rusesti. In Ucraina nu au existat grupari social-politice rusofone durabile, de tipul interfronturilor din tarile baltice sau din Moldova, dar fara astfel de grupari tensiunea interetnica nu putea sa se transforme intr-un conflict politic.
Inrudirea limbilor si a culturilor ucraineana si rusa, precum si unitatea religioasa a majoritatii rusilor si ucrainenilor au determinat politica nationala a Ucrainei. Proximitatea limbii ucrainene cu cea rusa ar putea facilita invatarea limbii de stat de catre minoritatea rusa, problema e daca reprezentantii acestei minoritati, dar si ucrainenii rusofoni vor avea convingerea necesitatii insusirii limbii de stat a Ucrainei. Pe de alta parte, asimilarea lingvistica si culturala, care a durat timp de secole, ar putea duce la eliminarea limbii ucrainene in anumite regiuni ale tarii.

4. Limba, alfabet, identitate
Pentru multe dintre republicile ex-sovietice „revolutia lingvistica” a insemnat nu doar repunerea in drepturi a limbii nationale, ci si revenirea acesteia la alfabetul sau traditional, dar uneori si la un alt alfabet. Si aceasta dimensiune a politicii lingvistice a fost determinata de problema identitatii nationale, caci „Identitatea nationala nu implica doar aderarea la o limba care este cea a natiunii, dar si insusirea unui alfabet traditional care o leaga de un grup cultural mai larg din care aceasta face parte.”
Alfabetul pe care si l-au insusit limbile nationale a fost determinat intr-o mare masura de apartenenta religioasa a natiunilor respective: crestinii ortodocsi utilizau grafia rusa (cu exceptia georgienilor, care aveau alfabetul lor traditional), luteranii si catolicii -; alfabetul latin, musulmanii -; alfabetul arab, evreii isi aveau alfabetul lor traditional. In perioada sovietica, aproape in tot spatiul U.R.S.S. a fost instaurat alfabetul rus, doar limbile letona, lituaniana, estoniana, carela si cele ale popoarelor vest-europene mai faceau uz de grafia latina, georgiana si armeana si-au pastrat scrisul lor traditional, iar alfabetul arab i-a cedat locul celui rus.
In perioada restructurarii, popoarele musulmane ale Uniunii Sovietice au inceput sa difuzeze alfabetul arab prin intermediul publicatiilor si ziarelor, chiar inainte ca acesta sa fie autorizat pe cale legislativa, Uzbekistanul fiind prima dintre republicile asiatice care a consfintit prin lege restaurarea scrisului arab. Dar factorul religios s-a dovedit a fi insuficient si influenta politica a Turciei in regiune a facut ca demersurile acestei tari la adresa republicilor turcofone de a-i urma exemplul si de a „reveni” la grafia latina, adoptind alfabetul utilizat de limba turca in calitate de model, s-a incununat cu succes, astfel incit grafia latina a fost adoptata si de celelalte republici turcofone: Uzbekistan, Azerbaidjan, Turcmenia si Republica Autonoma Tatarstan, aceasta din urma fiind prima republica din componenta Federatiei Ruse care si-a latinizat scrisul.
In pofida „componentei turce” a identitatii uzbece, procesul de trecere a limbii nationale a acestei republici ex-sovietice la alfabetul latin s-a dovedit a fi anevois, fiind marcat si de relatiile inter-statale turco-uzbece. Cu toate ca decizia de trecere a limbii uzbece la grafia latina a fost adoptata, la insistenta principalului partid de opozitie ce sustinea identitatea turca a populatiei majoritare a tarii, in 1993, alfabetul uzbec in baza grafiei latine a fost remaniat si durata tranzitiei a fost prelungita, aminind termenul acesteia de la anul 2000 la 2005.
Caracterul politic al campaniei de latinizare a scrisului in republicile turcofone ale fostei U.R.S.S. a fost subliniat de profesorul Alexandr Baskakov, care considera ca inlocuirea alfabetului chirilic cu cel latin in aceste republici este unul dintre elementele cheie ale politicii Turciei in vederea diminuarii influentei limbii ruse. Profesorul rus a prezentat politica acestei tari ca pe una de interventie in tarile CSI si in republicile turcofone ale Federatiei Ruse, invinuind Turcia de incercarea de a instaura hegemonia lingvistica in aceste regiuni.
In Republica Moldova, chiar la inceputul anilor 90, a fost sesizata tendinta guvernului moldav de a sustine procesul de „renastere” a identitatii turce a populatiei turcofone a acesteia, cu scopul „derusificarii” ei, acceptind „ajutorul cultural” acordat de catre Turcia. Daca in 1989, odata cu adoptarea legislatiei lingvistice moldovenesti, liderii gagauzi au cautat suportul Moscovei, deja in 1991, fiind deceptionati de atitudinea ambigua a Rusiei, ei si-au intors fata spre Turcia, care adoptase rolul de mediator politic, sustinind mentinerea integritatii Moldovei si statutul autonom al regiunii gagauze, obtinind astfel increderea guvernului moldav si a majoritatii populatiei turcofone a tarii. Turcia s-a angajat de asemenea sa le acorde gagauzilor „ajutor cultural” in domeniul educatiei, al difuzarii limbii lor nationale si mass-media. Cu toate acestea, procesul de constructie identitara a populatiei turcofone a Republicii Moldova s-a dovedit a fi dificil, caci, desi recunosc originea turca a limbii lor, gagauzii insista asupra identitatii lor distincte, ce se bazeaza in primul rind pe religia crestina ortodoxa. Aceasta tendinta de sustinere a propriei identitati i-a facut pe gagauzi sa-si creeze propriul alfabet in baza grafiei latine, desi procesul de implementare a acestuia nu a fost de loc usor. Saptaminalul Ana Sözü, aparut in 1988 ca supliment la cotidianul ????????? ???????? si editat in limba gagauza cu grafie chirilica, apoi devenit, in 1991, o publicatie independenta, finantata de ambasada Turciei, trece la grafia latina din septembrie 1993, dar alfabetul utilizat de Ana Sözü era diferit de cel adoptat de guvernul gagauz local si de cel aprobat de guvernul central moldav. Cu exceptia denumirilor lunilor anului, care erau proprii limbii gaguze, hebdomadarul chisinauian aparea in intregime in turca standardizata. Cit priveste ziarele regionale, acestea nu s-au grabit sa treaca la grafia latina, cu toate ca aceasta a fost aprobata oficial de Comrat. Cotidianul Haberlar, organul oficial al guvernului si parlamentului gagauz, a continuat sa utilizeze grafia chirilica pina in vara lui 1996, mai mult chiar, ziarul aparea aproape integral in limba rusa, exceptie facind doar titlul si doua-trei articole mici in limba gagauza. In cele din urma gagauzii si-au definit propriul alfabet, in baza grafiei latine, dar care include citeva semne diacritice specifice.
Cu toate acestea, gagauzii s-au dovedit a fi mult mai receptivi la ajutorul acordat de Turcia decit alte popoare de origine turca din spatiul ex-sovietic. Incepind cu anul 1991, un ajutor financiar si educativ esential a fost acordat populatiei gagauze din republica de catre guvernul Turciei. In anul de invatamint 1992-1993, pentru studentii gagauzi au fost rezervate 178 de locuri in universitatile Turciei, iar in anul de studii 1993-1994 acest numar a crescut pina la 200. In conformitate cu un program de schimb special, studenti si profesori turci au venit sa invete si sa predea la Universitatea din Comrat. Aceasta universitate, creata in 1991, a beneficiat si de un ajutor material substantial oferit de autoritatile turce. Oamenii de afaceri turci au finantat de asemenea crearea unui colegiu turc-englez la Ciadir-Lunga.
4. Republica Moldova: alfabet, limba, identitate
Republica Moldova a fost prima dintre statele ex-sovietice care a adoptat trecerea limbii sale nationale de la alfabetul chirilic la cel latin. Pentru Moldova trecerea la alfabetul latin semnifica reconfirmarea originii latine a limbii nationale si identitatea ei cu limba romana, fapt ce a fost confirmat in Legea Cu privire la functionarea limbilor pe teritoriul Republicii Moldova. Daca teza cu privire la originea latina a limbii populatiei majoritare a republicii era greu de contestat, atunci problema identitatii lingvistice a acestei populatii a suscitat opinii contradictorii. Un aparator fidel al limbii moldovenesti si al aspectului ei grafic, impus de autoritatile sovietice, a fost Partidul Comunist al R.S.S.M. Cu toate ca au acceptat teza cu privire la originea latina comuna a limbilor moldoveneasca si romana, liderii comunisti n-au putut sa accepte unicitatea acestora, afirmind ca asemanarile dintre diferitele limbi ale unei si aceleiasi familii nu sint un motiv pentru a renunta la una dintre ele in favoarea celeilalte. Partidul Comunist al R.S.S.M. s-a pronuntat in favoarea pastrarii alfabetului rusesc, afirmind ca trecerea la alfabetul latin ar putea cauza analfabetizarea populatiei republicii, mentionind totodata si pierderile materiale esentiale legate de schimbarea vesmintului scris al limbii. Cu toate acestea, procesul de trecere a limbii romane vorbite pe teritoriul Republicii Moldova de la grafia chirilica la cea latina a fost facilitata de mai multi factori. In primul rind trebuie mentionat faptul ca acest proces a constituit o revenire la alfabetul utilizat in Basarabia interbelica, astfel incit putem vorbi de o continuitate, al carei pilon a fost memoria colectiva a generatiilor pentru care alfabetul latin este vesmintul firesc al limbii romane. In Republica Moldova nu a fost necesara elaborarea unor norme ortografice noi, caci recunoasterea identitatii limbii moldovenesti cu cea romana a presupus unificarea lingvistica ce s-a realizat in primul rind la nivelul ortografiei.
Unificarea lingvistica spre care a tins intelectualitea basarabeana la sfirsitul anilor 80 a fost interpretata ca o tendinta de unificare statala dintre Republica Moldova si Romania, astfel incit procesul de „romanizarea limbii moldovenesti”, al carui prim pas a fost trecerea acesteia la grafia latina, a servit drept pretext pentru secesiunea regiunilor din estul si din sudul republicii. Fiind dictat de necesitatea de a aplana tensiunile interetnice din Moldova, caracterul de compromis al legislatiei lingvistice moldovenesti adoptate in 1989 (legile Cu privire la revenirea limbii moldovenesti la grafia latina, Cu privire la statutul limbii de stat a R.S.S. Moldovenesti, Cu privire la functionarea limbilor vorbite pe teritoriul R.S.S. Moldovenesti) a provocat o agravare a crizei identitare profunde care a marcat populatia titulara a Moldovei. Cu toate ca documentul final al Marii Adunari Nationale din 27 august 1989 Despre suveranitatea statala si despre dreptul nostru la viitor cerea „sa fie restabilite: numele istoric al poporului nostru pe care el l-a purtat de-a lungul veacurilor -; (...) numele de roman -; denumirea limbii lui -; limba romana”, articolul 701 al Constitutiei R.S.S. Moldovenesti a fost completat avind urmatorul continut: „Limba de stat a R.S.S. Moldovenesti este limba moldoveneasca. Limba de stat este folosita in viata politica, economica, sociala si culturala si fumctioneaza in baza grafiei latine”.

La doar un an dupa adoptarea legislatiei ligvistice, la congresul al II-lea al Frontului Popular din Moldova, formatiune politica ce s-a plasat in avangarda miscarii de renastere nationala, a fost emisa rezolutia Cu privire la repunerea in drepturi a etnonimului „popor roman” si glotonimului „limba romana” prin care Parlamentului Moldovei i se inainta cerinta „sa faca amendamentele de rigoare la Legea cu privire la functionarea limbilor pe teritoriul republicii”. In cadrul aceluiasi congres a fost adoptata si rezolutia Cu privire la denumirea republicii, prin care Parlamentului Moldovei i se propunea „sa schimbe denumirea formatiunii statale romanesti de la rasarit de Prut, numind-o oficial Republica Romana Moldova”. Aceasta rezolutie, in care de altfel se mentiona faptul ca „e alogic si pagubitor sa se conteste existenta de facto a doua state suverane romanesti in Europa -; Romania si Republica Moldova”, a devenit obiectul unei critici virulente din partea Partidului Comunist al R.S.S. Moldovenesti, care a acuzat Frontul Popular de „reorientare politica principiala” spre extrema dreapta si de promovarea unei politici „antipopulare”, de „intentia revizuirii hotarelor Europei”, care ar fi condus la „escaladarea situatiei de conflict din republica” (Declaratia Biroului C.C. al P.C.R.M. Cu privire la atitudinea fata de documentele Congresului al II-lea al FPM).
Daca problema statutului limbii nationale a servit drept factor unificator pentru populatia romanofona a republicii si a reusit sa-i puna de comun acord pe noii politicieni si intelectualitatea republicii, nu putem spune acelasi lucru si despre problema denumirii limbii, determinata de cea a identitatii. Aceasta a devenit motivul unei scindari profunde in cadrul elitei politice si intelectuale a tarii in doua grupari, una de orientare „pro-romana”, pentru care termenul „moldovenesc” indica doar o identitate regionala in cadrul Romaniei Mari reconstituite, si alta „moldovenista”, care sustine ca Moldova, cu toate ca impartaseste cu Romania aceeasi limba si cultura, a fost „condamnata sa fie stat”. Prima grupare era monitorizata de Frontul Popular din Moldova, care in anul 1990 s-a declarat in opozitie fata de conducerea republicii, care a pus baza celei de-a doua grupari. Odata cu demiterea lui Mircea Druc din postul de Presedinte al Guvernului si investirea in aceasta functie a liderului Partidului Democrat Agrar din Moldova, Andrei Sangheli, se incearca re-orientarea politicii nationale a tarii de la principiul national la cel civic, multietnic. In aceeasi peroada apare si necesitatea formularii unei „idei integratoare” pentru societatea moldoveneasca. Astfel incepe constructia unei noi identitati nationale, care ar fi putut servi drept baza pentru o conciliere interetnica. Este emblematica in acest context organizarea congresului „Casa noastra -; Republica Moldova”, in cadrul caruia limba moldoveneasca, alaturi de istoria Moldovei, au fost prezentate ca argumente forte pentru legitimarea tinarului stat. Opozitia ferma pe care au manifestat-o reprezentantii elitei intelectuale basarabene, contestind identitatea ce li se impunea si considerind-o drept insulta pentru adevarata identitate a majoritatii etnice a republicii, nu a reusit sa influenteze pozitia fauritorilor neamului moldovenesc. Astfel, glotonimul limba moldoveneasca este oficializat si de noua Constitutie a Republicii Moldova (1994), al carei articol 13 declara ca limba de stat a Republicii Moldova este limba moldoveneasca.
Problema denumirii limbii oficiale a statului, determinata de problema identitatii lingvistice a natiunii titulare, a produs o profunda scindare in cadrul populatiei republicii. Aceasta discordanta se manifesta si la nivelul cel mai inalt, ea provocind o adinca fisura intre elita politica si cea intelectuala a Moldovei. Este remarcabila inconsecventa unor politicieni moldoveni ce se situeaza pe pozitii de-a dreptul contradictorii in disputa cu privire la denumirea limbii de stat a Republicii Moldova. Unul dintre cei care, in 1989, i-au conferit limbii romane statutul de limba de stat, Mircea Snegur, in 1994 se pronunta in favoarea glotonimului limba moldovenesca, iar in 1995, in calitate de presedinte al statului, inainteaza parlamentului initiativa legislativa privind denumirea corecta a limbii oficiale, provocind o reactie ostila din partea majoritatii parlamentare. Parlamentul a apelat totusi la parerea academicienilor moldoveni, care si-au expus ferm punctul de vedere: „Istoria ne demonstreza printr-o multime de fapte reale ca nu intotdeuna denumirea limbii coincide cu denumirea statului. In cazul Republicii Moldova au fost multe premise si argumente care au condus la proclamarea statului moldovenesc independent (desi era bine cunoscuta comunitatea cu Romania). Existenta acestui nou stat n-o pune la indoiala nici o tara din lume, inclusiv Romania. Iata de ce nici din punct de vedere politic astazi nu este motivata excluderea din circulatie a termenului limba romana. Doar e bine cunoscut faptul ca terminologia elaborata pe parcursul timpului, fixata si folosita astazi la noi in toate actele oficiale, chiar si in noua Constitutie, in documentele guvernamentale si administrative, in economie, inclusiv in industrie si, desigur, in stiinta, este parte componenta inalienabila a limbii romane literare. Fara utilizarea acestei terminologii nu poate exista si prospera o societate moderna, civilizata si nu poate fi scrisa nici o lucrare stiintifica.
Convingerea noastra este, de aceea, ca Articolul 13 din Constitutie trebuie sa fie revazut in conformitate cu adevarul stiintific, urmind a fi formulat in felul urmator: „Limba de stat (oficiala) a Republicii Moldova este limba romana”.
In pofida recunoasterii unitatii limbii romane si a celei moldovenesti de catre oamenii de stiinta, dar si de majoritatea politicienilor, limba ramine un argument politic pentru legitimarea noului stat moldovenesc, dar si un argument electoral si un motiv de tensionare a societatii. Manifestatiile de protest, care aveau drept lozinci reabilitarea limbii romane si a istoriei romanilor au fost reluate in anul 1996, si apoi in 2002, dar de fiecare data rezolvarea problemelor ce tin de identitatea nationala a romanilor basarabeni se amina, acestea raminind un motiv de discordie. In 2002 aceste manifestatii au luat amploare, culminind cu un „razboi diplomatic” dintre Republica Moldova si Romania, care a fost invinuita de „aprovizionarea deschisa a adeptilor ideilor unioniste cu literatura, cu bani pentru editarea unui mare numar de tiparituri sub forma de ziare si reviste” si de „interventia ideologica” pe care o efectueaza instruindu-i „gratuit pe studentii nostri, insuflindu-le in timpul studiilor mai mult spiritul romanesc decit cunostinte”. Opinia promovata de guvernantii tarii nu si-a gasit sustinerea nici de data aceasta printre intelectualii republicii.
„Daca a reusit ceva la noi de la 1990 incoace, aceasta a fost reforma in invatamint,” afirma scriitorul Vladimir Besleaga, unul dintre scriitorii de limba romana din Republica Moldova ce si-au expus punctul de vedere in chestionarul cu genericul „Limba romana atacata in Basarabia” propus de revista Contrafort in perioada protestelor de la Chisinau, caci „a aparut o noua generatie, cu o constiinta nationala nedeformata, cu vectorii spirituali orientati spre Europa si lumea civilizata”, sustine Arcadie Suceveanu, dar „prin ofensiva furibunda declansata impotriva Limbii si a Istoriei se incearca, de fapt, demolarea scolii romanesti din Basarabia”, crede Vasile Romanciuc. Aceasta ofensiva impotriva identitatii nationale este prezentata de Vladimir Besleaga drept inca o incercare de a justifica insasi existenta statului moldovenesc: „Nu de istorie are nevoie conducerea actuala, cu atit mai mult de una a Moldovei, ci de o ideologie de stat, spre a „justifica” si „consolida” aceasta „pseudoformatiune” statala ce se numeste R.M., trup din trupul neamului si al Tarii Romanesti.” Dupa opinia lui Nicolae Spataru, anume limba romana si istoria romanilor pot servi drept piloni pentru noua formatiune statala: „Un alt atribut pentru fortificarea unui stat e sa-si poata crea un popor. Acest lucru a fost inceput doar. O parte a basarabenilor a inteles ca limba romana este limba lor materna si ca ei se pot regasi ca natiune doar in istoria romanilor.” Dar noua campanie de rusificare (obligativitatea studierii limbii ruse din clasele primare) a fost caracterizata de scriitoarea Maria Sleahtitchi drept „erodarea psihiotrona a constiintei etnice a romanilor din Republica Moldova si aceasta se produce subtil (de la presa, radio si TV pina la oficializarea limbii altui stat, limba care nu a incetat niciodata sa fie oficiala, de facto), asa cum stiu sa o faca serviciile secrete foarte abile.” Scriitorii sint unanimi in ceea ce priveste caracterul inoportun al introducerii limbii ruse in calitate de obiect de studiu obligatoriu in scoala nationala, criticind in acelasi timp faptul ca „pe parcursul unui deceniu, alolingvii au boicotat in marea lor masa cunoasterea limbii romane ca limba oficiala, ceea ce s-a facut cu asentimentul tacit al guvernantilor” (V. Besleaga). Cu toate acestea, este recunoscuta necesitatea unui dialog cu populatia rusofona a republicii: „Nu ne-am propus sa atragem rusofonii de partea noastra, sa dialogam cu ei in vederea consolidarii societatii. Aceasta pentru ca politica conducatorilor nostri, oricit de paradoxal ar parea, a fost deopotriva samanatorista si prorusa. La ce bun sa te intelegi cu rusii din Moldova, daca scopul tau este sa devii vasalul rusilor din Kremlin sau sa furi banii statului?” (Iulian Ciocan).
Lipsa acestui dialog cu minoritatile nationale, precum si politica nationala ambigua au provocat o scindare a societatii moldovenesti, fapt confirmat si de rezultatele sondajelor opiniei publice efectuate in Republica Moldova. Conform datelor furnizate de sondajul efectuat in anul 2001, 58% de intervievati considera ca oamenii pot vorbi orice limba, dar limba de stat trebuie sa ramina doar moldoveneasca/romana, pe cind 33% sint adeptii declararii a doua limbi de stat, moldoveneasca/romana si rusa, aceasta varianta fiind promovata de 71% de rusi. Aceeasi discordanta domina si in problema studierii obligatorii a limbii ruse. Conform sondajului din primavara lui 2002, procentul celor care au optat pentru o singura limba de stat si a celor care au pledat pentru oficializarea limbii ruse se egaleaza (46%).

Limba vorbita acasa Limba cunoscuta Necunoscuta
Moldoveneasca 69% 15% 16%
Romana 8% 21% 72%
Moldovenesca/Romana 75% 16% 9%
Rusa 26% 67% 7%
Ucraineana 4% 20% 76%
Gagauza 4% 2% 95%
Engleza 8% 92%
Franceza 10% 90%

Problema denumirii limbii de stat este una controversata atit pentru populatia romanofona a republicii, cit si pentru cea alofona. Majoritatea celor intervievati dau preferinta termenului de limba moldoveneasca: daca limba moldoveneasca nu este cunoscuta de 16% dintre respondenti, romana este straina pentru 72% de subiecti intervievati. Doar 36% de moldoveni/romani considera romana limba lor materna. Procentul celor care se considera vorbitori de limba romana creste proportional cu nivelul de educatie (de la 19% printre detinatorii de studii medii la 40% printre cei cu studii superioare). Se poate observa de asemenea o diferenta de opinie de la o generatie la alta : procentul celor care considera ca limba vorbita in Republica Moldova este romana creste odata cu descresterea virstei celor intervievati. Daca limba moldoveneasca este vorbita de 62% de rusi, 75% de ucraineni si 46% de reprezentanti ai altor nationalitati, doar 21% de rusi, 28% de ucraineni si 10% dintre reprezentantii altor nationalitati se considera vorbitori de limba romana.

Proportia persoanelor care

cunosc limba (ca limba vorbita

sau ca limba cunoscuta)
Moldoveneasca Romana Rusa Ucraineana Gagauza Engleza Franceza
Sex Masculin 85% 28% 95% 26% 4% 6% 8%
Feminin 83% 29% 91% 23% 6% 10% 12%
Mediu de resedinta Urban 76% 28% 97% 27% 5% 15% 14%
Rural 89% 29% 89% 22% 6% 3% 7%

Virsta 18-29 ani 82% 36% 97% 22% 5% 20% 19%
30-44 ani 84% 33% 97% 20% 4% 9% 10%
45-59 ani 85% 25% 95% 31% 6% 3% 8%
60+ ans 82% 19% 82% 26% 6% 1% 3%

Nationalitate Moldovean/
Roman
91%
31%
91%
18%
1%
8%
13%
Rus 62% 21% 97% 24% 2% 15% 3%
Ucrainean 75% 28% 97% 74% 3% 8% 4%
Alta 46% 10% 98% 21% 56% 1% 1%

Educatie Studii medii incomplete
85%
19%
79%
18%
9%
2%
2%
Scoala generala sau profesionala
90%
29%
98%
24%
4%
5%
7%
Liceu, scoala post-liceala
75%
33%
99%
30%
3%
15%
21%
Studii superioare
69%
40%
97%
32%
6%
23%
25%
Nivel socio economic Scazut 89% 24% 85% 16% 5% 1% 5%
Mediu 84% 31% 95% 27% 5% 7% 9%
Ridicat 77% 31% 98% 32% 5% 16% 17%

Sursa: Institutul de Politici Publice, Barometrul opiniei publice din Moldova, realizat de IMAS-inc, martie-aprilie 2002.

5.4. Limba si natiune
Majoritatea statelor europene isi au propriile lor limbi nationale, dar identificarea limbii si a natiunii nu este totusi o lege universala. Astfel, doua state europene au cite o limba nationala unica pe care o impart cu cite un alt stat din lume (Olanda, Spania), patru poseda cite o limba nationala unica pe care o impart cu alte state europene (Germania, Austria, Italia, Olanda) si doua au cite o limba unica pe care o impart cu alte state din Europa si din lume (Franta si Marea Britanie). Aceasta nu-i impiedica pe germanofonii din Germania, Austria, Belgia, Elvetia, Luxembourg si Liechtenstein sa recunoasca unicitatea limbii germane, fara a nega existenta diferitor dialecte locale. In Elvetia, germana standard este limba comunicarii scrise, a activitatilor ”culturale” (teatrul, invatamintul general si superior, predicile ecleziastice), a relatiilor cu strainatatea inca din secolul al XVII-lea.
In anul 1860 in Elvetia germanofona s-a dezvoltat o miscare pentru normalizarea unui dialect „pur” si pentru utilizarea acestuia in calitate de limba literara. Aceasta miscare s-a consolidat in secolul al XX-lea, datorita preocuparii de a se opune pan-germanismului si nazismului, si a generat o varianta lingvistica proprie elvetienilor, Schwyzertütsch, care trebuia sa fie diferita de varianta Hochdeutsch, vorbita in Germania. Cu toate ca in Elvetia actuala poate fi observata utilizarea din ce in ce mai frecventa a unui dialect mai mult sau mai putin „pur” in biserica, la radio si televiziune, precum si in cadrul reuniunilor politice, germana standard ramine limba scrisa a documentelor publice si a actelor politice. Germana standard, pe care constitutia o declara oficiala, este foarte diferita de mozaicul dialectal care constituie una dintre cele patru limbi nationale, cea a majoritatii elvetienilor. In aceste conditii, devine foarte dificila comunicarea dintre reprezentantii diferitelor comune elvetiene. Locuitorii comunelor francofone, care au studiat la scoala limba germana literara, intimpina dificultati in comunicarea cu reprezentanti ai comunelor germanofone ce fac uz de dialectele locale, adesea foarte diferite de germana standard.
Cantoanele francofone au intrat in componenta Confederatiei elvetiene abia la inceputul secolului al XIX-lea, adica dupa reforma protestanta si dupa ce revolutia franceza a interzis utilizarea dialectelor locale, substituindu-le cu franceza standardizata si normalizata la Paris. Desi limba franceza vorbita in Elvetia isi are de asemenea particularitatile sale, care se manifesta mai ales la nivel de vocabular (utilizarea unor arhaisme din franceza standard si a unor germanisme), cartile si ziarele editate la Geneva sau la Lausanne nu prezinta nici o dificultate pentru cititorul francez. Aceasta unitate lingvistica a Elvetiei francofone, minoritara din punct de vedere demografic, reprezinta o forta in raport cu majoritatea germanofona, in situatie de diglosie si divizata in numeroase dialecte.

Standardizarea limbilor nationale, prin intermediul oficializarii unui singur dialect, a fost efectuata in majoritatea cazurilor in procesul de constructie a statului unitar, limba fiind si ea un instrument al puterii, ce trebuia sa contribuie la unificarea noilor unitati statale: „Spre deosebire de dialect, limba oficiala, aceasta « limba care a reusit », a beneficiat de conditiile politice si institutionale (existenta unui stat, a unei birocratii, a unui sistem scolar, etc.) necesare pentru impunerea si inculcarea ei : astfel recunoscuta si cunoscuta de ansamblul « subiectilor » unei natiuni, ea contribuie la intarirea unitatii politice care consolideaza dominatia ei, asigurind minimumul de comunicare dintre toti membrii acestei unitati, ceea ce este conditia productiei si chiar a dominatiei simbolice.”
Altfel s-au petrecut lucrurile in cazul limbilor nationale ale Belgiei, care la momentul crearii sale, in anul 1830, era un stat unitar si avea o singura limba oficiala, franceza, desi articolul 23 al Constitutiei belgiene stipula libertatea utilizarii limbilor. Pentru a-i da un statut limbii populatiei majoritare a acestui stat, a fost nevoie sa se efectueze normalizarea acesteia. Primele incercari de standardizare a limbii neerlandeze, adoptind reforma ortografica (1864), au fost facute in provincia flamanda a Belgiei, cu douazeci de ani mai devreme decit in Olanda. Standardizarea urmarea distantarea acestui grai de dialectele flamande si apropierea lui de neerlandeza vorbita in Olanda. Astfel s-a constituit „neerlandeza literara comuna”, care nu exclude totusi anumite diferente dintre formele „olandeze” si „flamande”. Aceasta activitate de unificare lingvistica nu s-a oprit aici, astfel incit si in anul 1955 guvernul Belgiei si al Olandei au mai legiferat o serie de propuneri ale comisiei de lingvisti.
Cu atit mai paradoxala se prezinta tendinta natiunilor ce au iesit din componenta U.R.S.S. si a Yugoslaviei de a-si proclama propriile limbi nationale, in conformitate cu ecuatia « o limba = o natiune ». Un caz antologic este cel al limbii sirbo-croate, prezentata in 1968 ca fiind prima limba in « republicile autonome Serbia, Muntenegru, Bosnia-Hertegovina si Croatia. Ea serveste in calitate de cea de-a doua limba pentru comunitatile slovene si macedoniene, precum si pentru minoritatile etnice non-slave ale tarii ». Cu toate ca erau recunoscute trei dialecte ale sirbo-croatei si in pofida faptului ca pentru scrierea ei erau utilizate doua alfabete diferite (croatii catolici au adoptat scrisul latin, dar sirbii ortodocsi il utilizau pe cel chirilic), aceasta se considera o singura limba. Odata cu dezmembrarea Yugoslaviei sirbii, bosniacii si croatii au inceput sa declare ca vorbesc limbi diferite. Apare astfel intrebarea, care este totusi hotarul dintre limba si dialect, cind o limba « inceteaza sa fie aceeasi »? Lingvistica functionala considera ca aceasta se intimpla atunci cind nu mai exista intelegere intre vorbitorii diferitelor dialecte. Din acest punct de vedere, dat fiind ca sirbii si croatii se inteleg, s-ar putea conchide ca sirbo-croata este o singura limba. Dar, in afara de acest punct de vedere « obiectiv » asupra « obiectului limba » sociolingvistica cerceteaza si pozitia subiectiva a vorbitorilor asupra situatiei obiective. « Cu alte cuvinte, in afara de intrebarea Sirbo-croata este o singura limba sau doua? mai apare una : Sirbii si croatii cred ca vorbesc sau vor sa vorbeasca aceeasi limba? » Si aici este foarte importanta pozitia statului, care are functia de a legifera recunoasterea unei limbi nationale sau de a-i da statut oficial unui dialect, caci « o limba oficiala nu se impune doar prin forta sa intrinseca. Politica este cea care ii da limitele sale geografice si demografice, aceste frontiere transate pe care frontierele politice le fac putin cite putin sa existe. »
Ideea unitatii limbii si a natiunii a dominat spiritele romantice din a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, principiul nationalitatii devenind motivatia dominanta a vietii politice din Europa. Transformarea statelor teritoriale in state-natiuni a conditionat promovarea limbilor comune in rolul de limbi nationale, acest proces a durat pe tot parcursul secolului al XIX-lea, iar pentru unele „nationalitati” s-a extins si in secolul al XX-lea. Adesea « crizele identitare » ale natiunilor iesite din comunism sint caracterizate drept niste « pasiuni tribale » sau « delir identitar », dar trebuie luat in consideratie faptul ca « numeroaselor popoare din Europa centrala si orientala istoria nu le-a permis sa-si traiasca destinul national asa cum le-a permis altor popoare din Occident. Doar atunci cind natiunile tarilor din est isi vor fi alimentat pina la satietate dorinta de a fi ele insele, va putea avea un sens pentru ele aspiratia supranationala. »
Consolidarea identitatii nationale romane a inceput odata cu constituirea statului romanesc, in 1862. Populatia Basarabiei, care la acea data facea parte din Imperiul rus, nu a participat la procesul de constructie identitara a natiunii romane. De aceea, dintre toate teritoriile anexate la Romania Mare in 1918, Basarabia a creat cele mai multe probleme politicii nationalismului cultural roman. Romanii bucovineni, desi locuiau intr-o regiune ce a fost anexata de Imperiului austro-ungar inca in 1775, gratie politicii nationale liberale a acestuia, si-au dezvoltat identitatea nationala romana cu mult inainte de marea unire de la 1918. Gratie politicii nationale liberale a monarhiei bicefale, in Bucovina a existat chiar o elita romaneasca, mult mai putin asimilata decit elita rusificata a Basarabiei. In perioada sovietica romanii din Bucovina si-au pastrat identitatea, aceasta fiind o strategie adoptata de politica nationala a U.R.S.S., al carei scop era separarea etnica a romanilor bucovineni de cei basarabeni. De aceea procesul de renastere nationala in Republica Moldova este marcat de incercarea populatiei autohtone de a-si defini propria identitate: „Pina si lupta de eliberare nationala a fost generata de criza identitara. Romanii basarabeni nu s-au ridicat la lupta ca estonienii sau letonii pentru suveranitate nationala, ci pentru identitate nationala. Noi n-am condamnat comunismul ca sistem, ci ca instrument al perversiunii identitare caruia i-am fost supusi. Noi n-am facut reforme structurale, ci am discutat despre cine sintem.”
Calificata de cercetatorul David Laitin ca o „miscare politica al carei scop este de a smulge controlul asupra teritoriului de la regimul pe care liderii miscarii il considera „strain” acestui teritoriu” , „renasterea nationala” din cadrul republicilor ex-sovietice avea drept scop nationalizarea teritoriului respectiv, prezentat ca o zona apartinind unui grup cultural particular, acordindu-i acestui grup dreptul de a defini reglementarile cu privire la cetatenie si un sir de practici culturale standard, inclusiv limba administratiei, justitiei, educatiei publice in cadrul acestei zone. Masura in care a reusit consolidarea acestor proiecte de nationalizare a depins in mare parte de capacitatea noilor lideri de a obtine sustinerea celor care se considera membri ai natiunii titulare. De aceea scindarea care s-a produs chiar in sinul populatiei bastinase din Republica Moldova nu putea sa nu influenteze desfasurarea de mai departe a acestei miscari politice. Dar, atita timp cit nu exista o coeziune in cadrul acestui grup cultural, ce se vrea nucleul noului stat, cu atit mai dificila este pentru Moldova cea de-a doua problema ce se pune in fata tuturor republicilor ex-sovietice, si anume integrarea in cadrul „natiunilor renascute” a populatiilor non-titulare.